Elemente conceptuale privind politica internationala

Statele lumii nu sunt entitati autonome. Mai mult ca oricand, lumea contemporana este formata din multimea tarilor care se intersecteaza sub multiple aspecte politice, economice, fiecare cautand sa-si apere propriile interese. Pentru lumea contemporana, aspectul politic trebuie sa fie prioritar si ca urmare, actiunea politica este prezenta nu numai in interiorul tarilor lumii, ci si in relatiile dintre ele. Conceptul de politica internationala are drept continut actiunea politica desfasurata intre toate tarile lumii, care participa intr-o forma sau alta la relatiile internationale.

Politica internationala nu este o realitate recenta, ea desfasurandu-se inca de la aparitia primelor entitati sociale organizate. Pentru a intelege evolutia istorica a politicii internationale operam cu conceptul de etnosistem, prin care intelegem o complexitate care satisface conditiile pentru a fi autonoma, deoarece contine atat oamenii, entitatile fizice si semantice, cat si grupurile si institutiile sociale, care concura la asigurarea supravietuirii oamenilor, la orientarea activitatii lor. In evolutia etnica a etnosistemelor, Lucian Culda distinge trei stadii care se succed si se caracterizeaza prin faptul ca:

a.       In stadiul I, organizarea si functionarea sunt determinate doar de factori

interni;

b.      In stadiul II, organizarea si functionarea unui etnosistem intra sub

influente multiple si contradictorii ale mai multor etnosisteme;

c.       In stadiul III, etnosistemele devin interdependente si functioneaza sub

influenta unor mecanisme constituite la nivel global (al procesualitatii sociale)[1]. Aceasta constatare si exprimare asupra devenirii vietii sociale organizate

pune in evidenta ca relatiile dintre etnosisteme au aparut de foarte multa vreme si ca ele au capatat continuturi si forme diferite pe masura evolutiei procesualitatii sociale. Putem afirma ca, inca de la inceput, ca si etnosistemele insele, relatiile politice au evoluat, ajungand ca in lumea contemporana ele sa fie autonomizate in ansamblul relatiilor internationale.

Studierea relatiilor politice internationale este de data relativ recenta. Astfel,

scoala geopolitica germana isi are inceputurile la sfarsitul secolului al XIX-lea. Ratzel, unul dintre intemeietorii acestei scoli, considera ca politica externa a statelor ar fi determinata nu de cauze sociale, ci de asezarea geografica, in timp ce Kjellen considera ca pentru a intelege si explica comportamentul international al unui stat trebuie studiate proprietatile mediului ambiant.[2] In replica scoala geopolitica anglo-saxona, printr- unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai sai, Harold Mackinder a declansat polemica referitoare la suprematia puterii maritime sau a puterii terestre. El a introdus conceptele de zona-pivot eurasiatica ( care includea toata Siberia si o mare parte din Asia Centrala) si mai tarziu acela de heartland central-estic european, considerate trambuline esentiale pentru atingerea dominatiei continentului. Mackinder si-a popularizat conceptul de heartland prin celebrul sau aforism: "Cine conduce Europa de est stapaneste heartland-ul; Cine stapaneste heartland-ul stapaneste Eurasia si Africa; Cine conduce Eurasia si Africa stapaneste lumea." Perioada interbelica se caracterizeaza prin lupta de idei intre scoala institutionalista si scoala realista. Perioada postbelica caracterizata printr-o complexitate tot mai mare a relatiilor dintre state, s-a impus prin necesitatea de a fundamenta stiintific politica externa a statelor nationale. Unii ganditori europeni in frunte cu Paul Demangeon au sesizat o deplasare a centrului de greutate a lumii dinspre Europa si zona Atlanticului catre zona Pacificului. Pentru a contracara o astfel de deplasare ei au pledat pentru o mai mare unitate a Europei. Problematica pe care o impune analiza relatiilor internationale vizeaza:

1. factorii determinanti ai politicii internationale;

2. reglementarea juridica a relatiilor internationale;

3. unitatea politica a lumii.

Un alt element concept important este ordinea internationala sau

mondiala. Potrivit lui Hedley Bull prin ordine mondiala intelegem acele modele sau dispozitii, ale activitatii umane, ce sustin scopurile elementare sau primare ale vietii sociale in cadrul omenirii ca intreg. Ordinea internationala este ordine intre state; statele sunt doar grupuri de oameni, iar oamenii pot fi grupati astfel incat sa nu formeze state. In plus, acolo unde sunt grupati in state, ei sunt dispusi si in alte moduri. De-a lungul istoriei umane, inainte de secolul al XIX-lea, nu a existat nici un sistem politic care sa fi acoperit intreaga lume. Marea societate a intregii omeniri, la care au facut aluzii exponentii dreptului canonic sau al dreptului natural, a fost o societate imaginara "ce a existat sub privirea lui Dumnezeu sau in lumina principiilor dreptului natural": nici un sistem politic real nu-i corespundea. Inaintea ultimei jumatati a secolului al XIX-lea, ordinea mondiala a fost doar suma diverselor entitati politice care au adus ordine in diversele parti ale lumii. Totusi din ultima parte a secolului al XIX - lea si inceputul secolului al XX-lea, a aparut, pentru prima oara, un singur sistem politic care este mondial in sens autentic. Ordinea la scara globala a incetat sa fie doar suma diverselor sisteme politice care genereaza ordine la scara locala; ea este si produsul a ceea ce poate fi numit un sistem politic mondial.[4] Sistemele internationale au o viata precara. Fiecare ordine mondiala exprima o aspiratie la permanenta; termenul insusi are o aura de perenitate in jurul sau. Si totusi elementele care o compun sunt intr-o curgere constanta; intr-adevar, cu fiecare secol durata sistemelor internationale s-a micsorat. Ori de cate ori entitatile constituente ale sistemului international isi schimba caracterul, in mod inevitabil urmeaza o perioada de dezordine. In fiecare tranzitie, ceea ce fusese considerat ca de la sine inteles a devenit brusc anacronic: statele multinationale in secolul nouasprezece, colonialismul in secolul XX. In sistemul international actual viteza de schimbare a elementelor ordinii internationale a crescut. Asa cum arata Kissiger: "Nicicand inainte, componentele ordinii mondiale, capacitatea lor de a interactiona si obiectivele lor nu s-au schimbat atat de rapid, atat de profund sau atat de global.

Securitatea este un alt termen important in studiul politicii internationale.

Expertii vorbesc despre securitate interna si securitate internationala, cele doua concepte fiind strans legate intre ele. De remarcat este faptul ca nu exista o definitie unanim acceptata in ceea ce priveste acest concept. Astfel pentru Laurence Martin securitatea este asigurarea bunastarii viitoare in timp ce John Mroz sustine ca securitatea este absenta relativa a amenintarilor cu distrugerea. Giacomo Luciani defineste securitatea nationala drept capacitatea unui stat de a se opune agresiunii din exterior. La randul sau Penelope Hartland-Thunberg arata ca: "Securitatea nationala este capacitatea unei natiuni de a-si urmari cu succes interesele nationale, asa cum le concepe ea, oriunde in lume." In ceea ce priveste securitatea internationala retinem abordarea lui Jozsef Balasz care considera ca "securitatea internationala este determinata in fond de securitatea interna si externa a diferitelor sisteme sociale, de masura in care, in general, identitatea sistemului depinde de circumstantele externe."[6]

Dreptul international, este un element esential al politicii mondiale. El

poate fi privit ca un corp, de reglementari care constrang statele si alti agenti din politica mondiala, in relatiile lor reciproce si este considerat a avea statut de lege. In masura in care reglementarile dreptului international influenteaza, de fapt, comportamentul in politica mondiala, ele sunt parte a realitatii sociale. Eficacitatea dreptului international in societatea internationala depinde, de fapt, de masurile de autoajutorare. In absenta unei autoritati centrale cu putere preponderenta, unele reglementari ale dreptului international sunt, de fapt sustinute prin masuri de autoajutorare.[7]

Marile puteri joaca un rol esential in politica internationala. Cand vorbim

de marile puteri intelegem trei lucruri. In primul rand, ca exista doua sau mai multe puteri cu pozitie de putere comparabila. In al doilea rand, ca statele care au o astfel de pozitie se afla in prima linie in ceea ce priveste puterea militara. In al treilea rand, marile puteri sunt percepute de celelalte state ca avand drepturi si responsabilitati speciale. Contributia marilor puteri la politica internationala deriva din realitatea clara a diferentei de putere intre statele care formeaza sistemul international. Daca statele ar fi egale ca putere, asa cum sunt egale prin lege, ar fi greu de imaginat cum ar fi rezolvate altfel decat prin aliante, conflictele internationale si cum ar fi onorate sau refuzate revendicarile lor. Datorita inegalitatii de putere problemele dintre state pot fi rezolvate prin ignorarea cererilor statelor slabe si recunoasterea cerintelor statelor puternice ca fiind singurele relevante intr-o anumita disputa.[8] Discutia despre rolul marilor puteri atrage dupa sine analiza a doua concepte: hegemonia si echilibrul de putere. Hegemonia presupune existenta unui centru suficient de puternic pentru a-si impune influenta in problemele cruciale ale relatiilor internationale, fara sa fie desfiintata autonomia politica a celorlalte state si deci posibilitatea insasi a inlaturarii si inlocuirii puterii hegemonice. Echilibrul de putere presupune existenta mai multor centre de putere autonome care se echilibreaza pe arena internationala ca dominatie si influenta, asa cum a functionat in secolul al XIX - lea asa-numitul Concert european.