Europa - intre unitate si diversitate

Europa - intre unitate si diversitate

Integrarea este un proces activ si reflexiv care implica includerea unei parti intr-un intreg, incorporarea lui si armonizarea cu viziunea de ansamblu. Verbul care defineste aceasta actiune este de origine franceza - integrer, care, la randul lui, este preluat din latinescul integrare. Importanta sensului lui este atat de mare, prin aspectul practic si teoretic, incat s-a constituit si in simbol matematic. A te integra intr-un sistem, mai ales cand acesta si-a dovedit viabilitatea, este, desigur, un mare avantaj, asa, cum si pastrarea identitatii este nu doar o obligatie, ci chiar singura sansa de supravietuirea a individualitatii. Observatorii politici, istoricii, eseistii atrag atentia supra dublului pericol: a fuziona inseamna a face jocul modelului dominant, in timp ce afirmarea fara discernamant a specificului ar putea duce la reaparitia ghetourilor si la un razboi al tuturor natiilor impotriva tuturor celorlalte si a fiecarui trib impotriva celorlalte triburi. Situatia nu este fara iesire, asa cum pare multora, ci dimpotriva: masuri chibzuite, cunoasterea realitatii, studiul dezvoltarii tendintelor, cooperarea, invatarea din experienta altora, insusirea propriilor responsabilitati sunt doar cateva dintre caile care pot face un individ dar si o colectivitate sa-si gaseasca locul printre altii, alaturi de altii si chiar in intreg fara a-si pierde esenta. Istora contemporana, dar si cea a lumii antice ori medievale, au demonstrat ca in ciuda presiunilor devastatoare ale traditiei si a dezordinii universale produsa de razboaie si rivalitati, colectivitatile care si-au propus sa supravietuiasca si au gandit propria salvare au iesit intarite din valurile marilor agitate.

In acest capitol cuvantul integrare se va referi la o situatie concreta: integrarea Romaniei in contextul european.

Spiritul acestei  integrari are radacini adanci. Ca sa apelam la o vorba draga lui Petre Carp, politician conservator din cercul Junimii, istoria acestei idei se pierde in negura timpurilor Istoricul Gheorghe Bratianu, cu decenii in urma, observa: Numai pamantul, era acum douazeci de ani, doar o anticipare: acum este mai mult ca niciodata masura actualitatii. In domeniul politic a devenit indispensabil ca toate problemele sa fie abordate dintr-o perspectiva universala.[1] Aceasta voia sa exprime ideea ca pe planeta Terra nu mai poate fi nimeni singur traitor. La un secol si jumatate dupa ce se pun bazele teoretice ale conceptului forme fara fond, un alt distins intelectual, istoricul Adrian Marino, este de parere ca Europa a constituit, in modul cel mai legitim, un taram mirific, incredibil, un miraculos corn al abundentei, un mit paradisiac al bunurilor de consum interzise imensei majoritati a romanilor. Si, la fel, ea a ramas pana azi, fiindca mizeria continua. Argumentul concret adus tine chiar de experienta sa personala: "Sa nu ne imbatam cu vorbe mari si goale! Noi insine, cand ajungeam in Occident, intram in muzee si biblioteci, dar si in mari magazine. Si pe buna dreptate. Fiindca nu se poate face cultura in foame, in frig, in mizerie, fara un anumit confort si securitate materiala. "Europa" a fost, este si trebuie sa ramana, dimpotriva, din acest punct de vedere - foarte simplu, dar categoric si energic spus - un model si un ideal de buna stare si dezvoltare economica. De organizare si productivitate. De abundenta, tot mai sporita si diversificata.»[2]

Inca de la inceputul anului 1990, imediat dupa Revolutia din decembrie a anului precedent, cand s-a pus problema transformarii radicale a societatii romanesti si revenirea tarii la valorile democratiei si ale economiei de piata, au existat voci care s-au intrebat, cu mai multa ori mai putina iritare,  despre ce fel de intrare a Romaniei in Europa poate fi vorba, din moment ce tara noastra se afla de fapt si de drept in continentul european. Adevar incontestabil, dar nu atat de simplu cum pare la prima vedere. Istoricul C. C. Giurescu ne aminteste ca asezarea pamantului romanesc in Sud-Estul Europei, in imediata continuitate a Peninsulei balcanice a determinat o seama de istorici, geografi si politicieni sa considere acest teritoriu ca facand parte din aria balcanica. Chiar daca nu am face nici o apropiere intre aceasta definire istorico-geografica si nuanta peiorativ-literara a balcanismului, includerea tot nu ar fi corecta. Mai intai fiindca pamantul romanesc are propriul lant de munti, Carpatii fiind un lant de munti mai lung decat Balcanii si cu deschidere spre Nord-Vest, nu spre Sud-Est. Apoi, chiar denumirea lor atesta o individualitate mai constanta decat a primilor. Numele lor deriva de la anticul popor traco-dacic, carpii, cunoscuti in istorie sub numele de karpatoy.[3]

O privire oricat de superficiala asupra hartii Europei sau a Lumii arata ca teritoriul Romaniei face parte geografic din aria carpato-dunareana, ca teritoriul ungar sau slovac. Dunarea, la randul ei, face legatura cu tarile vestice ale continentului, nu cu acelea din Est, desi, fireste, s-a constituit intr-un drum fara pulbere si pentru popoarele din dreapta ei. Nu dorim, evident, sa facem ierarhii intre popoare tocmai intr-un curs de integrare, precizarile au doar darul de a defini realitatea in termeni adeveriti de realitatile geografice si istorice.

Un element care trebuie subliniat, vorbind de integrarea europeana, este tocmai originea romana a poporului roman, origine care situeaza poporul nostru alaturi sau intru, cum ar fi zis Constantin Noica, de alte popoare cu o contributie indiscutabila la tezaurul de valori continentale: italian, francez, spaniol, portughez, etc.

Sa ne amintim ca in anul 1954, cand s-a infiintat Uniunea Europei Occidentale (UEO), in scopul intaririi cooperarii intre statele vest-europene in domeniul securitatii, ea avea la origine Tratatul de la Bruxelles semnat la 17.03.1948 de catre cinci tari occidentale - Franta, Belgia, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie - prin care se crea o alianta militara europeana la care au aderat ulterior Germania, Spania, Portugalia, Italia si Grecia (in total zece state). Toate acestea erau, intr-un fel sau altul, mostenitoare ale Imperiului Roman, iar sarcinile lor principale constau in obligatia generala de asistenta in caz de agresiune contra unui stat membru, prezervarea pacii si securitatii in Europa. UEO a oferit statelor membre o platforma de cooperare in materie de politica de aparare si securitate, in scopul consolidarii influentei politice a Europei in cadrul NATO. Totodata ele si-au creat o identitate europeana de securitate. Prin intrarea in vigoare, la 1.11.1993, a Tratatului de la Maastricht, UEO a devenit parte integranta a dezvoltarii Uniunii Europene, fiind definita drept «brat inarmat al UE si pilon european al NATO». Tratatul de la Amsterdam, care a intrat in vigoare la 1.05.1999, a consfintit rolul UEO in implementarea deciziilor de politica externa si securitate comuna (PESC) a UE.

Fiind limba romana vorbita de romanii care s-au stabilit in Dacia Traiana, sa facem, cat de cat, cunostinta, pentru moment, cu fostii locuitorii ai pamantului nostru. Dacia a fost ultima cucerire importanta a Imperiului Roman. Din motive pe care nu este locul sa le analizam, Dacia a fost provincia romana cea mai putin legata de centru si cea mai putin supravegheata politic si cultural (Alexandru Niculescu). Din aceasta pricina, procesul de expansiune a latinei cuprinde aspecte dintre cele mai inedite. Cucerirea Daciei si romanizarea ei sunt urmarea fireasca a cuceririlor prealabile din nordul imperiului, respectiv cucerirea Peninsulei Balcanice, in special teritoriul din sudul Dunarii, actuala Bulgarie.

In momentul stabilirii colonistilor romani in regiunea Carpatilor, teritorii vecine din Sud erau in parte romanizate. Cum atunci, ca si acum, desi noi credem ca mai mult ca acum, legaturile dintre locuitorii dintr-o parte si alta a Dunarii erau frecvente, concluzia logica este ca limba latina si alte manifestari ale vietii socio-economice si culturale de tip romanic sau pur romanice erau deja prezente cu intensitate la data cuceririi Daciei de catre Imparatul Traian. Din nou, o privire fugara  asupra unei harti a continentului arata ca in anul 106, inainte de cucerirea traiana, Dacia era inconjurata de Imperiul Roman, iar limba latina era vorbita de la Adriatica la Marea Neagra si din Podisul Transilvaniei pana in muntii Pindului. In sudul Dunarii, aceeasi soarta o avusesera Iliria (cucerita in secolul al II-lea i.H.), Grecia si Macedonia (cucerite in 146 i.H.), Panonia (anul 9 d.H.), Tracia (anul 46 d.H).

Asadar romanizarea Daciei a inceput cu mult inainte de cucerirea ei de catre Imparatul Traian in anul 107. Imparatii romani luau, acolo unde ajungeau legiunile, toate masurile care sa le asigure siguranta. In Nordul Dunarii, asa cum faceau oriunde stapaneau, au inaltat cetati, au fixat garnizoane si au impartit pamant cetatenilor romani. Comerciantii au pornit la treaba. Inca in anul 1901, savantul Jirecec demonstreaza ca "mult timp inainte de cucerirea Daciei de catre imparatul Traian, latina era cunoscuta in tinuturile Dunarii; stapanirea romana in Dacia reprezinta numai un mic episod de 150 de ani in istoria romanitatii la Dunare."

Pentru un strain, desele precizari legate de originea romana a poporului roman si de originea latina a limbii romane sunt, daca nu plictisitoare, cel putin suspecte. Cand ne cunosc mai bine, indraznesc chiar sa ne reproseze insistenta. Si totusi, este bine sa le spunem ca limba romana a fost arma cea mai puternica folosita de romani impotriva invaziei slave, turce, apoi maghiare si rusesti, iar poporul roman a fost bastionul cel mai  estic, ramas in picioare pana astazi in fata cuceritorilor asiatici sau de origine asiatica.

Fara limba romana poporul roman poate fi orice, numai de origine romana nu. Si, apoi, nu suntem singurul caz in care cineva se lauda cu originea sa nobila. Mai aproape de zilele noastre, si poate chiar acum, marile puteri au cochetat discret sau in public cu civilizatii asiatice si nu de putine ori au girat, cu dansul lor suav, dictaturile, timp in care vorbitorii limbii romane, refuzand limba si gandirea rusa, aparand limba romana, vorbind-o, isi declinau apartenenta la civilizatia occidentala nascuta din cuceririle romane si hranita din spiritualitatea iudeo-greco-latina.

Ne intoarcem la intrebarea cum a fost posibil ca intr-un timp atat de scurt istoriceste locuitorii Daciei sa devina vorbitori ai limbii latine.

Inainte de a gasi explicatii este necesar sa precizam ca nu vorbitorii de latina culta au devenit bastinasii, ci vorbitorii de latina vulgara, adica limba pe care o vorbeau cetatenii imperiului aflati departe de Roma, unii fara nici o legatura cu capitala in afara chiar a acestei limbi vorbita de oricine dorea sa se afle in randul lumii!

Cucerirea Daciei a fost una din cele mai mari victorii ale Imperiului Roman. Dacia era bogata, greu de cucerit datorita muntilor, era situata la Nord, deci cu o clima aspra, neprielnica italicilor. Dacia se intindea pe o suprafata mare, in comparatie cu alte tinuturi ocupate de romani mai inainte. Populatia ei era preponderent rurala, cu putine centre ce ar fi asigurat controlul, odata cucerite, si asupra altor regiuni. Soldatii daci erau luptatori neintrecuti si, prin religia practicata, nu se temeau de moarte. Odata cucerita, nu ne miram ca Imparatul Traian isi ia numele de Dacicus. Nu ne mai mira nici serbarile interminabile de la Roma in urma cuceririi. Dacia, ne asigura istoricul A. D. Xenopol, fusese cucerita de Traian cu scopul de a fi prefacuta in provincie romana. Aceasta idee luase in cugetul lui Traian forme obsesive, dovada ca juramantul lui obisnuit cuprindea cuvintele  asa cum vreau eu sa reduc Dacia in provincie romana. Istoricul Eutropius spune: ,,Traian aduse, pentru a impopora aceasta provincie de un inconjur de un milion de pasi, din  tot imperiul Roman, nesfarsite multimi de oameni, spre a cultiva ogoarele si orasele ei." Despre nici o alta provincie, observa marele istoric Xenopol, nu se raporteaza un asemenea fapt, in alte parti romanii se multumeau a trimite cateva colonii si lasau atotputernicei inrauriri romane sarcina de a romaniza tara cucerita.

De indata ce au cucerit Dacia, romanii au inceput organizarea ei administrativa, folosind din plin buna experienta capatata in provinciile cucerite anterior de-a lungul catorva secole. Dacia a fost proclamata provincie imperiala si asezata sub puterea unui Legatus Augusti Praetore. Suficient de mare, in 119, sub imparatul Hadrian este impartita in doua provincii (Superioara si Inferioara), iar in 133 in trei: Porolissensis, Apulensis, Malvensis. Se intemeiaza orase noi, iar Sarmisegetuza capata dreptul italic, privilegiul de a nu plati impozit. Cateva orase de azi sunt infiintate chiar atunci de romani: Napoca, Drobeta, Orsova, Turda, Zlatna, etc. ,,Desi Traian aduse colonii din provincii si nu din centrul imperiului, el cauta intotdeauna ca sa trimita in Dacia elemente romanizate, printre care numai se strecurara si de acele in care romanizarea nu prinsese inca depline radacini. Mai multe din orasele ce contribuira prin poporatia lor la colonizarea Daciei, erau colonii romane sau orase mult cercetate de romani. Se stie insa ca dreptul de colonie nu putea fi acordat decat acelui oras strain in care se adapostise atat mult poporatia romana incat sa dobandeasca o fizionomie curat latina".[4]

Intre ele, se construiesc drumuri, Dacia fiind astfel legata de intregul imperiu, caci si pornind de aici drumurile trebuia sa duca toate la Roma. Aceste drumuri sunt batute nu doar de bastinasii daci si de proaspetii stapani romani, ci de negustori din toata lumea am zice, fara sa exageram, caci lumea insemna ce stapanea Imperiul, restul parea mort sau lipsit de importanta, in afara imperiului erauleii. Se intalneau negustori din intreaga peninsula italica, greci, sirieni, etiopieni.

Romanii au placut intai aristocratilor, atrasi de civilizatia latina cu mult deasupra celei cunoscute de localnicii daci. Apoi au placut tinerilor, in toate timpurile cei mai pregatiti pentru schimbare. Ei imitau pe cei veniti de la Roma si se grabeau, constient sau nu, sa se confunde cu modelele. Romanii ofereau scoli, aveau dascali de prestigiu, experienta si erau invingatori. Soldatii erau puternici, umblati, am zice astazi, si dornici de aventuri. Cinstite sa fi fost femeile dace si tot aveau ce sa vada! Iar tinerii care erau trimisi la Roma sa invete aveau ce povesti. Nu lipseau, evident, perspectivele: a fi ca romanii, a sti limba lor, a le cunoaste stilul insemna sa ai perspective. Iar perspectivele erau reale: stapanii acordau privilegii, si chiar cetatenie. Ca sa ne fie mai usor sa intelegem ce s-a intamplat, sa ne imaginam Romania cucerita de Statele Unite ale Americii si puscasii marini impanzind tara. E limpede ca am invata mai usor limba engleza!

Aici, ca in orice provincie a imperiului, nu se stabilisera si nu se aflau in trecere profesori din Roma, ci cetateni ai imperiului, cu cetatenia obtinuta de mult sau abia dobandita. Ei erau mezi, persi, dalmatieni, greci, sirieni, egipteni, gali, evrei. Au insa ceva in comun, cateva trasaturi foarte importante: sentimentul ca apartin unei mari puteri si unei mari civilizatii, convingerea ca nu mai sunt barbari, ca sunt stapanii lumii. Ei simt ca au o datorie de indeplinit - sa civilizeze, sa duca pana la marginile pamantului nu doar pacea romana, ci si spiritul roman. Si toti au un mare avantaj: se pot intelege intre ei folosind limba latina, chiar daca unii, traitori la Roma vreme indelungata, le fac uneori observatii in legatura cu folosirea incorecta a anumitor cuvinte.

Influenta civilizatiei de tip vest-european a dus la aparitia si consolidarea unei  noi mentalitati, numita de G. Ibraileanu spiritul critic, acel spirit care  a  prezidat  adaptarea  culturii  in  tarile  romane. Cum acest spirit critic nu s-a manifestat doar la introducerea  culturii europene, si nu numai in veacul al XIX-lea, in vremea ultimei influente europene,  cea  sub  forma  franceza, Ibraileanu "face o scurta ochire asupra acelor influente", inlaturand parerea  curenta   «ca  cultura  europeana  a  venit intaiasi data in veacul al XIX-lea. Dar civilizatia venita in veacul al XIX-lea e numai unul din momentele fenomenului,  e  momentul  cel  mai  important,  mai  hotarator  si ultimul, atata tot.»[5]

Cultura europeana a  inceput sa  vina mai  de mult. A venit necontenit. Primul moment e in veacul al XVI-lea, cand Apusul incepe sa plateasca, pentru intaia oara, si nu dezinteresat, din  datorie: linistea pe care le-o asigurasera, in buna parte, Tarile Romane.  Sasii,  vrand  sa  converteasca romanii  la protestantism, le tiparesc carti bisericesti in romaneste, cu toate ca, de data aceasta, romanii primesc fara entuziasm influenta europeana. Sa se observe - ne atrage atentia teoreticianul Vietii Romanesti -  ca, orice ar zice conservatorii doctrinari, influenta apuseana si cresterea culturii romanesti nationale sunt doua fenomene concomitente. Al doilea moment salutar strain e in veacul al XVII-lea in Moldova, cand polonii,  popor  de  cultura  europeana,  gratie  culturii lor latine, au, inca din veacul al XVl-lea, o mare inraurire asupra  Moldovei,  inraurire  care-si  da  efectul  deplin  in veacul al XVII-lea. Acum isi incepe adevarata influenta a civilizatiei  Apusului  asupra  romanilor.  Polonia  devine pentru  Moldova  ceea  ce  va fi mai tarziu  Franta  pentru  Romania, pastrand, bineinteles, proportiile. Luca Stroici,  Ureche, Costinestii,  Dosoftei - si  altii,  pe  care  literatura nu-i cunoaste - sunt mai mult sau mai putin familiarizati cu cultura apuseana, stiu limba poloneza, limba latina, in care puteau citi mai mult. In jurul lor, altii mai putin carturari invata si ei ceva de la dansii, si un Ion  Neculce, desi nestiutor de limbi straine, e si el un om ,,cultivat", pentru ca deja fusesera Ureche si Costinestii. Daca adaugam la acestia si pe cosmopolitul Dimitrie Cantemir, care e un produs direct al culturii europene si  multilaterale,  vedem  ca  avem  a  face  cu  o  adevarata miscare culturala, care ar fi avut un efect colosal, ar fi scurtat cu doua veacuri drumul pana la completa lumina, daca n-ar fi fost mai multe pricini impiedicatoare.

Cea de a doua jumatate a secolului al XIX-lea sta, de asemenea, sub influenta Vestului, intr-o fecunda competitie pe care o exercita civilizatia franceza si cea germana. Personalitati precum Vasile Conta, Vasile Alecsandri, Petre P. Carp, Titu Maiorescu, A. D. Xenopol, Ion Slavici, Petre Poni, A. D. Xenopol si multi altii sunt, indiscutabil, creatia universitatilor de limba franceza sau germana.

La randul ei, prima jumatate a secolului abia incheiat, s-a impus prin sincronizarea culturii si civilizatiei romanesti la ceasornicul Vestului. D. Gusti, P. P. Negulescu, Simion Mehedint, Constantin Antoniade, Dan Barbilian, Lucian Blaga, Al. Rosetii sunt doar cativa dintr-o pleiada stralucita de savanti integrati in spiritul european.

Procesul este, in mod firesc, bivalent. Occidentul beneficiaza de contributia unor mari personalitati de origine romana : Contesa Anna de Noailles, Martha Bibescu, Emil Racovita, Aurel Vlaicu, Henri Coanda, Traian Vuia, Constantin Brancusi si, mai aproape de zilele noastre, George Palade, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionesco.

Si, totusi, aceasta Europa pare unora destul de obosita si subreda. Opinie impartasita fie de sceptici, fie de nationalistii sovini, dominati de ideologia extremei drepte sau a extremei stangi. Altii, mai lucizi si mai echilibrati deci, dar si condusi de un spirit intelectual, o considera mai degraba paradoxala. Jacques Le Rider, de exemplu, socoteste Mitteleuropa « o harta mentala cu frontiere variabile si la rasarit si la apus, in functie de momentul istoric in care se gaseste, un spatiu al carui nucleu originar este Sfantul Imperiu Romano-German, inteles ca o prelungire, o innoire, o translatie a Imperiului Roman. »[6] Precum usor se poate observa, oricum ai privi lucrurile, drumurile istoriei duc tot la Roma. Iar valurile acestei fecunde mari ajung, vor sau nu unii ori altii, pana la Dunare si la Carpati.

Bratianu, I Gheorghe, Marea Neagra, Bucuresti, Editura Meridiane, 1988, p. 74.

Adrian Marino, Pentru Europa. Integrarea Romaniei. Aspecte ideologice si culturale, Iasi, Editura Polirom, 1995, p. 14.

Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Romanilor, vol. 1, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1975, p. 10.

A. D. Xenopol, Istoria romanilor din Dacia Traiana, editia a IV-a, vol. I, Bucuresti, Ed. Stiintifica si enciclopedica, 1985.

G. Ibraileanu, Spiritul critic in cultura romaneasca, Editura Litera, 1996, p. 17.

Jacques Le Rider, Europa centrala sau paradoxul fragilitatii, Iasi, Ed. Polirom, 2001, p. 20.