Factorii determinanti ai politicii externe a statului national

Factorii determinanti ai politicii externe a statului national

Pe mapamond, actiunile politice internationale sunt opera:

a. fortelor politice interne ale unei natiuni;

b. ale unor organizatii politice cu rol international (zonal sau mondial).

Dezvoltari:

A. Fortele interne sunt reprezentate de:

statul national;

institutiile politice interne (partide politice, organizatii

nonguvernamentale, etc.);

personalitati politice.

In legatura cu factorii implicati in determinarea    politicii duse de statul

national in plan extern, trebuie determinat raportul dintre dorinte si posibilitati. Din aceasta perspectiva, apreciem ca determinarile concrete interne sunt date de:

marimea teritoriului si populatiei, asezarea geografica, puterea

economica, militara si comunicationala. Acestea formeaza resursele natural- materiale si spirituale. In istorie, aportul lor este diferit: astazi, un rol deosebit il joaca capacitatea informationala.

Tipul sistemului politic, deci calitatea participarii comunitatii la decizia

politica si legitimitatea statului. Democratia liberala impune statului un anumit comportament politic in relatiile cu alte state, diferit fata de cele cu acelasi sistem politic si fata de cele cu sistem politic diferit. Conform lui Francisc Fukuyama: Exista deja o cantitate substantiala de documentatie care consemneaza faptul ca au existat prea putine exemple de conflicte intre statele liberal-democratice. Politologul Michael Doyle, de exemplu, sustine ca "in ultimii doua sute si ceva de ani, de cand exista democratiile liberale moderne, nu a existat nici macar un conflict de acest tip . "[1]

Realitatea politica mondiala sau regionala este aceea care tempereaza

ambitiile statului national. Aceasta pentru ca resursele interne ale politicii externe trebuie masurate mereu in legatura cu situatia celorlalte state, cu starea lor generala, adica cu conjunctura internationala. Hans Morgenthau nota: "Prestigiul unei natiuni este echivalent cu reputatia puterii sale. Aceasta reputatie, reflectarea unei realitati a puterii in ,mintea observatorilor, poate fi la fel de importanta ca si realitatea insasi a puterii. Ceea ce cred altii despre noi este la fel de important ca si ceea ce suntem de fapt."[2]

4. sistemul educational, nivelul cultural si de instructie al populatiei, numarul si calitatea personalului stiintific si tehnic. Acest factor devine din ce in ce mai important in conditiile emergentei societatii de tip "al treilea val" in care puterea informationala de calitate superioara capata un rol esential. Se poate spune ca statele care nu acorda importanta acestui aspect sunt condamnate la subdezvoltare;

gradul de pregatire si starea tehnica a armatei. Acest factor se

dovedeste a fi esential in comensurarea puterii unui stat pe arena internationala. In ultimul deceniu, gradul de pregatire si avansul tehnologic, au permis SUA sa transeze rapid, in favoarea sa, toate conflictele militare in care au fost implicate;

profesionalismul diplomatilor si orientarea diplomatiei Hedley Bull

enumera urmatoarele functii ale diplomatiei: Comunicarea intre conducerile politice ale statelor; Negocierea acordurilor dintre state; Colectarea si evaluarea informatiilor despre tarile straine; minimalizarea frictiunilor in relatiile internationale; Functia simbolica sau de reprezentare;[4]

Un concept care revine tot mai des in dezbaterile academice cu privire la stat

si la rolul sau este acela de suveranitate. Acest concept este foarte contestat in ultima vreme, existand versiuni slabe si versiuni puternice ale atacului asupra suveranitatii. Cei care resping cu totul conceptul de suveranitate pretind ca statul a renuntat cu totul la rolul sau traditional si central in politica mondiala, devenind un simplu actor - si nu intotdeauna cel mai important - intre multi altii. In versiunea slaba, se sustine, ca statul si-a cedat unele atribute - de exemplu, proprietatea si controlul economiei nationale - dar a pastrat altele - de exemplu, responsabilitatea pentru bunastarea cetatenilor. In aceasta viziune, statul nu-si pierde suveranitatea, ci doar trebuie sa se acomodeze cu mediul international in schimbare rapida, daca tine sa-si indeplineasca functiile esentiale. In mod sigur statul nu-si pierde vitalitatea, dar competenta lui se ingusteaza in special datorita globalizarii economiei.[5]

Pentru promovarea propriilor interese statele nationale actioneaza in arena internationala fie pe cont propriu proiectandu-si puterea si influenta pentru a-si satisface aceste interese sau in alianta cu alte state. Alianta in politica internationala este definita ca o asociere a actorilor, avand ca scop sporirea puterii colective. Pentru sistemul international, aliantele s-au afirmat ca un instument indispensabil al acestuia. Ele faciliteaza interactiunea dintre actorii sistemului, contribuie la realizarea unui echilibru in sistem, polarizeaza puterea in realizarea obiectivelor participantilor, promoveaza structurarea comunitatii natiunilor in subsisteme, ceea ce faciliteaza stabilitatea sistemului si adaptabilitatea acestuia la noile inputuri. De-a lungul timpului, aliantele au imbracat un continut foarte divers. Constantin Ene propune urmatoarea clasificare a aliantelor:

a.       alianta clasica presupune, daca este vorba de o alianta militara, existenta

unuia sau mai multor adversari ( reali sau imaginari) si anticiparea angajarii in caz de razboi. Tot printr-o alianta statele se pot angaja sa-si satisfaca insa si interesele reciproce si sa actioneze in comun pentru promovarea lor;

b.      alinierea caracteristica, in special, celei de a doua jumatati a secolului

XX, implica subscrierea partenerilor la anumite obiective si angajare in promovarea lor prin mijloace comune sau individuale;

c.       organizatia internationala are la baza hotararea participantilor de a pune

in comun resursele si de a-si mobiliza puterea, in scopul de a nu modifica un echilibru existent sau in devenire si de a mentine ordinea si cooperarea;

d.      blocurile militare s-au afirmat ca o forma denaturata a organizatiilor

internationale. In conditiile razboiului rece si ale divizarii Europei, ele s-au transformat din promotoare ale pacii in promotoare ale razboiului.[6]

In concluzie, putem afirma ca obiectivele si actiunile politice internationale ale unui stat nu sunt libere de determinari.