Gestiunea pietelor agricole pana la reforma din 1992

Gestiunea pietelor agricole pana la reforma din 1992

Gestionarea pietei unice agricole a constituit una dintre cele mai importante sarcini a Comisiei Europene. Functionarea acesteia a fost posibila datorita adaptarii mecanismelor la exigentele diferitelor etape de dezvoltare a Comunitatii si la crearea institutiilor specifice pietei concurentiale.

Cele mai importante masuri de reforma a pietei au vizat reducerea garantiilor agricole si imbunatatirea sistemului de subventii pentru limitarea productiei in vederea eliminarii excedentelor agricole.

1. Interventii in directiile limitarii productiei agricole si reducerii preturilor garantate

Pentru reducerea excedentelor agricole s-au practicat masuri de reducere / inghetare a preturilor si de limitare a productiei achizitionate de catre organismele de interventie. Reducerea preturilor garantate a avut ca scop reducerea excedentelor si restructurarea productiei. Primele masuri de reducere s-au luat in anul agricol 1985/1986, cand Consiliul a inghetat preturile la produsele principale. Masurile de reducere a preturilor nu au dat rezultatele asteptate, intrucat nu s-au mentinut o perioada mai lunga de timp, nu vizau toate pietele excedentare si nu au fost corelate cu masuri complementare (limitarea cantitatilor garantate, subventii pentru compensarea pierderilor de venit etc.).

Abia dupa 1988, preturile au scazut usor, ca urmare a reformei Fondurilor structurale si a introducerii "liniei directoare agricole in buget'.

Reformele politicilor de piata au inceput in anul 1984 cand, in contextul cerut de disciplina bugetara, au fost impusi "stabilizatori' pentru diferite produse. Acestia asigurau unele reduceri de preturi sau reduceri ale subventiilor daca productia totala depasea anumite "cantitati maxime garantate'.

Preturile comune sunt exprimate, din 1967/1968, in ECU pentru fiecare produs supus OCP prin pret garantat. In cazul unei piete excedentare, nivelul pretului pietei este adus la cel al pretului garantat. In cazul unei piete deficitare, pretul pietei se apropie de pretul indicativ si poate deveni pentru un timp chiar mai ridicat. Echilibrul intre cerere si oferta se asigura cand pretul pietei este egal cu pretul garantat plus elementul de piata.

Ca mecanisme de limitare a productiei si de reducere a excedentelor s-au utilizat "sistemul cotelor' si "sistemul stabilizatorilor bugetari".

Piata care a creat cele mai multe dificultati in aplicarea Politicii Agricole Comunitare era piata produselor lactate. Organizarea Comuna a Pietei laptelui si produselor lactate a fost creata in 1968, sub forma unei piete cu interventie prin pret garantat. Dificultatile au aparut din cauza dimensiunilor reduse ale exploatatiilor agricole, care nu permiteau obtinerea unor venituri satisfacatoare. Pe de alta parte, laptele fiind un produs de baza in alimentatie avea preturi ridicate si a absorbit peste 30% din resursele FEOGA - garantare.

Excedentele au aparut in cursul deceniului '70, astfel incat in anul 1982 rata de autoaprovizionare cu lapte si produse lactate era de 122%. In anul 1984 au fost introduse cotele la lapte in vederea limitarii productiei. La zahar acest sistem functiona din 1967, dar avea rolul de diferentiere a interventiilor in functie de cantitatile fixate pe producator. Cotele ce reveneau fiecarui stat membru ca si fiecarui producator se stabileau pe baza unor mecanisme care luau in calcul productiile unui an de referinta teoretic, la care se aplicau coeficienti de crestere si se faceau diferentieri pe tari.

In aceasta perioada s-au practicat diferite programe si masuri de gestionare a pietelor. Astfel, din 1977 s-au introdus "taxele de coresponsabilitate" pentru lapte, iar in 1986 pentru cereale. Aceste taxe presupuneau participarea agricultorilor la finantarea cheltuielilor de garantare printr-o prelevare perceputa asupra cantitatilor totale de lapte destinate achizitiilor sau transformarilor (cu exceptia micilor producatori, pentru maxim 60 tone lapte anual). In cazul depasirii cotelor, producatorii erau supusi unor prelevari suplimentare. Principiul coresponsabilitatii pe piata produselor lactate a actionat ca o amendare administrativa a producatorilor care depaseau cotele, prin reducerea permanenta a cantitatilor globale garantate, acordarea unor indemnizatii pentru producatorii care isi incetau activitatea, suspendarea temporara a compensatiilor.

Cu toate ca sistemul de cote nu a avut efectele scontate, datorita lipsei posibilitatilor de compensare integrala a reducerii de venituri, s-a reusit o anumita limitare a productiei si stabilizarea pietei. Ca urmare a scaderii productiei de lapte pretul de piata s-a apropiat de pretul indicativ, au scazut stocurile publice de lapte praf si unt, s-au redus efectivele de vaci si au scazut cheltuielile garantate de FEOGA.

Pentru reducerea excedentului si limitarea productiei in sectorul culturilor de camp s-au stabilit, intr-o prima etapa, "praguri de garantie". Astfel, in 1982 s-au stabilit plafoane de productie pentru transformare, iar in 1984 s-au aplicat la nivel comunitar pentru graul dur, floarea-soarelui, stafide etc.

Din anul agricol 1985/1986, pentru gestionarea crizei agrobugetare s-au introdus "stabilizatori agricoli", ca mijloc de diminuare a cheltuielilor de garantare concretizati in "cantitati maxime garantate'. Acest sistem s-a aplicat in contextul reformei Fondurilor structurale si a instituirii liniei bugetare agricole din anul 1986. "Stabilizatorii agricoli" au actionat diferentiat pe piete si au produs efecte pozitive asupra pietei cerealelor si oleaginoaselor.

O alta masura de limitare a productiei a fost "retragerea facultativa din cultura a unor suprafete'. Inca din anul 1968, S. Mansholt a propus "Programul de reforma structurala" in care figura aceasta masura, dar care a fost inclusa in dreptul comunitar abia din anul 1988. Sistemul de retragere din cultura a unor terenuri a fost imprumutat de la Statele Unite ale Americii si s-a aplicat in regim facultativ inca din 1988. Producatorilor agricoli li se ofereau drept compensatii prime forfetare anuale sau scutiri de prelevari de coresponsabilitate. Efectul acestor masuri a fost limitat, sistemul fiind rigid, compensatiile erau insuficiente, iar perceptia agricultorilor era negativa.

Alta masura de limitare a productiei a fost "extensificarea".. Aceasta a fost promovata prin Regulamentul nr. 1094/1988 pentru unele culturi vegetale (cereale, oleaginoase, tutun, bumbac, legume, vin, ulei de masline, fructe) si pentru sectoarele bovin si ovin. S-au aplicat doua metode: metoda cantitativa - prevedea reducerea productiei cu 20% pentru fiecare produs; metoda calitativa - care cerea utilizarea unor sisteme de productie mai putin intensive pentru reducerea productiei cu 20% in cinci ani. Metodele s-au aplicat diferentiat pe tari, dar s-au dovedit insuficiente pentru stimularea producatorilor.

2 Interventii pentru sustinerea veniturilor agricultorilor

Sustinerea veniturilor in urma masurilor de reducere a garantiilor nu era suficienta pentru acoperirea pierderilor de venit pentru micii agricultori. Pe de alta parte, in conditiile specifice de constituire a OCP pentru graul dur, ulei de masline, tutun, seminte oleaginoase s-a adaptat un sistem de preturi care nu era stimulativ pentru agricultori. De aceea s-a introdus sistemul de "subventii directe", ca un venit suplimentar fata de pretul de interventie. Acest sistem a fost denumit "organizarea pietei prin subventii complementare pretului garantat". Dupa anul 1989 au beneficiat de acest sistem carnea de bovine si ovine, iar din 1992 cerealele si stafidele, dar nu s-a mai aplicat la tutun si seminte oleaginoase.

Pietele agricole cu garantare minima

In cazul OCP cu garantare minima nu s-au folosit preturile unice. Interventiile comunitare se realizau prin subventii directe sau protectie externa. Pe aceste piete preturile se stabileau liber in functie de raporturile cerere-oferta, astfel:

. subventiile directe se acordau unor produse vegetale care utilizau multa forta de munca si erau concentrate in anumite regiuni (mazare, bob si alte specii inrudite). Din motive sociale s-au acordat aceste subventii si pentru legume prelucrate si bumbac in zonele mediteraneene;

. subventiile in sume forfetare, ca forme de interventii publice, s-au limitat la supravegherea pietei si la masuri de promovare a unor produse (canepa, viermi de matase, legume uscate) si aveau ca scop stabilizarea pietei si asigurarea unui venit echitabil pentru agricultori. Sumele forfetare se acordau pentru o cantitate de productie limitata, iar sistemul permitea si stocarea privata a produselor (cu o clauza de salvgardare in cazuri de dezechilibre pe piata externa);

. subventiile facultative pentru seminte si hamei se acordau daca se estima ca preturile nu asigurau un venit echitabil producatorilor. Acordarea acestor subventii era conditionata de respectarea unor norme stricte de calitate si comercializare.