Grecia antica si gandirea sa politica

Grecia antica si gandirea sa politica

Alaturi de Roma, Grecia antica a constituit societatea sclavagista cu cea mai mare dezvoltare a vietii materiale si spirituale, fapt cu consecinte pozitive pentru gandirea si practica sa politica. originalitatea si inepuizabila forta de creatie ce a caracterizat spiritualitatea vechii Elade.

Teoriile si conceptiile politice aparute in Grecia antica au constituit adevarate izvoare de inspiratie si meditatie pentru ganditorii epocii moderne, importante premise in evolutia gandirii social europene. Acest fapt ii determina pe majoritatea politologilor, care analizeaza istoria ideilor politice, sa considere antichitatea elena drept loc si moment al nasterii si debutului stiintei politice.

Spre deosebire de gandirea politica din Orient si Roma antica, cea din vechea Elada se caracterizeaza prin cateva trasaturi distincte, care o particularizeaza, ii releva gradul de dezvoltare, forta de influenta si originalitatea.

Daca in antichitate cele mai multe popoare si-au orientat cu precadere preocuparile spre problemele religioase, grecii, pe langa acestea, in demersurile lor filosofice, morale sau politice, au avut in vedere cunoasterea cadrului, a mediului social in care traiesc si isi duc existenta, a relatiilor dintre om si natura sau dintre acesta si structurile vietii comunitare;

Viata, gandirea si practica social-politica din Grecia nu si-au avut determinarea, temeiul, in autoritatea supraomeneasca, in divinitate, ci ei vedeau si considerau puterea, conducerea cetatii ca un fapt ce tine de vointa si actiunea umana. Reflectiile filosofico-politice ale grecilor nu aveau nimic comun cu divinitate, ci ele tineau de ratiune, de logica, de gandirea umana. In gandirea politica greaca, divinitatea, zeii, jucau un rol minor, secundar, ratiunea, etica, morala, aveau un loc si un rol mult mai mare in realizarea politicii comunitatii, a binelui comun;

Grecia antica este societatea in care asistam la elaborarea unor adevarate teorii si conceptii politice atat despre societate in ansamblul ei, cat si despre principalele sale domenii: politic, economic, moral, filosofic sau juridic. In aceasta directie s-au distins Platon, dar mai ales Aristotel. Cel din urma va inaugura un nou mod de studiu al societatii, bazat pe principii si metode stiintifice, cum ar fi deductia logica, analiza concreta si comparata, observatia etc.

Pluralitatea formelor de organizare social-politica si de exercitare a puterii in polisurile grecesti va da nastere si unei pluralitati de idei, teorii si conceptii politice, fapt ce va genera opinii, dispute politice, centrate indeosebi pe eficienta formelor si mecanismelor puterii, pe scopul si finalitatea lor si mai ales spre realizarea binelui comun. Aceasta lupta nu viza schimbarea societatii, a sistemului social-politic, ci doar dezvoltarii acestuia, punerea lui de acord cu interesele celor aflati la putere sau cel mult armonizarea lui cu interesele generale, cu binele comun.

Desi nu a excelat in privinta practicii politice, gandirea politica din Grecia antica sta la baza crearii demonstratiei vazuta ca forma, ca mijloc de exercitare a puterii politice. Cu toate limitele ei, una dintre acestea fiind aceea ca alegerea magistratilor, a conducatorilor se facea prin tragere la sorti, intrucat vechii greci considerau ca toti cetatenii sunt apti si capabili sa conduca, zeitatea trebuia doar sa decida pe cel care urma sa indeplineasca aceste functii, democratia ateniana a creeat unele principii care si astazi si-au pastrat valabilitatea, cum ar fi participarea directa, egalitatea intre cetateni,posibilitatea de revocare a celor alesi etc.

Societatea greaca, orasele polisuri grecesti s-au constituit in perioada secolelor VII-VI i.e.n. si vor ajunge la maxima inflorire in cursul secolului al V-lea i.e.n.

Odata cu constituirea oraselor-state grecesti, incepe sa se cristalizeze si viitoarea gandire social-politica .Cele mai vechi izvoare care dezvaluie inceputurile acestei gandiri, sunt celebrele poeme Iliada si Odiseea, atribuite lui Homer. In aceste poeme este prezentata situatia polisurilor grecesti din perioada de descompunere a societatii gentilice si trecerii la cea sclavagista. Din aceasta descriere reiese ca autorul cunoastea cele trei forme de organizare si guvernare a vietii politice monarhia, aristrocratia si democratia, deci ele existau si functionau inca din acea vreme, daca Homer isi poate manifesta preferinta spre una dintre acestea, monarhia careia ii atribuie o origine divina.

Urmatoarea informatie ne provine de la poetul Hesiod (sfarsitul secolului al VIII-lea- inceputul secolului al VII-lea), care a trait dupa Homer, in poemul sau Munci si zile. In acest poem este descrisa o societate gentilica aflata in plina descompunere, in care deja isi facusera aparitia elementele sclavagismului: proprietatea privata, clasele sociale,statul si dreptul. Poetul este puternic legat de vechile structuri social-politice si organizatorice, din moment ce detesta noua dezvoltare si face apel la timpurile indepartate.

Dezvoltarea vietii orasenesti si a celei economice in polisurile grecesti a determinat consolidarea, de-a lungul secolului al VI-lea,    societatii sclavagiste si odata cu aceasta, a structurilor sale social-politice. Odata cu noua dezvoltare sociala apar si noile forte social-politice reprezentate de grupurile mestesugarilor, comerciantilor, a oamenilor liberi, care, in scurt timp, vor intra in conflict cu vechea aristocratie gentilica si cu structurile organizatorice si politice existente. Cresterea conflictelor sociale va impune necesitatea realizarii unor reforme care sa puna de acord vechile structuri social-politice cu noua dezvoltare sociala si fortele politice ce o sustineau. Atena reprezenta, la vremea aceea, societatea cea mai dezvoltata din vechea Elada, fapt ce a impus reformarea si restructurarea vietii sale sociale. O asemenea actiune a intreprins-o Solon (640-558 i.e.n.). Desi reprezentant al aristocratiei gentilice, el a incercat pe baza unor compromisuri intre vechea clasa si demos sa reformeze viata sociala si institutiile acesteia, sa asigure ascendenta societatii ateniene in conformitate cu noile cerinte ale dezvoltarii sociale, sa atenueze conflictele sociale din interiorul acesteia. Esenta reformelor sale a constituit-o impunerea legii ca suprem arbitru peste vechile traditii si cutume, care tineau si serveau in cea mai mare masura vechea aristocratie gentilica. Desi puterea ramanea in mainile aristocratiei, prin reformele institutionale intreprinse de Solon, demosul castiga dreptul sa aleaga anumiti magistrati care rezolvau probleme curente ale vietii sociale. S-au creat si legiferat astfel primele forme, este adevarat incipiente, ale democratiei.

Perioada secolelor V-IV i.e.n. este considerata, prin realizarile sale economice, sociale si politice, drept perioada de maxima inflorire a Greciei antice. Ea va fi si perioada marilor realizari in domeniul vietii si gandirii social-politice. In aceasta epoca, preocuparea pentru cunoasterea vietii sociale se va indrepta in doua mari directii: una istorica, reprezentata prin activitatea si opera marilor istorici Herodot, Tucidide, Xenofon, cealalta filozofica si sociala, in cadrul careia s-a nascut si a evoluat si gandirea politica ca filozofie politica.

In realizarea obiectivelor sale, istoria ideilor politice se va folosi atat de datele si informatiile puse la dispozitie de istorie, dar si de meditatiile filozofice politice ale marilor ganditori, cum au fost Pitagora, Platon, Socrate sau Aristotel.

In cercetarea, explicarea si interpretarea fenomenelor vietii sociale privitoare la societate, stat, putere, politica si morala din vechea Elada, un rol important l-au avut, pe de-o parte anumite scoli si orientari filozofico-politice, cum a fost cazul sofistilor, iar pe de alta activitatea si opera unor mari ganditori ca Pitagora, Socrate, Democrit, Platon si mai ales Aristotel.

In aceasta perioada, lupta si disputa politica s-au centrat pe doua planuri distincte: primul, cel dintre stapanii de sclavi si sclavi, plan pe care il regasim in toate societattile sclavagiste; al doilea, care este specific antichitatii elene, a vizat lupta pentru intaietate intre cele doua forme de guvernare, cea aristocratica si democratica, sustinute si promovate de cele doua mari grupuri sociale, aristocratia si demosul.

Cele doua planuri ale luptei si disputei politice au avut continuturi, semnificatii si abordari diferite in cadrul gandirii si practicii politice gracesti. Astfel, raportul dintre stapanii de sclavi si sclavi, atat in teoria, cat si in practica politica, a fost slab reprezentat, chiar daca au existat abordari filosofico-politice ale unor autori legate de sclavie, de definirea si legitimitatea ei sau de critica si de necesitatea desfiintarii acesteia. Acest fapt tine de insasi obiectivul si finalitatea luptei politice din acest plan - inlocuirea societatii sclavagiste, or cetateanul antic grec, atat omul liber, mestesugarul, comerciantul, cat si aristocratul nu urmareau asemenea scopuri si obiective.

In schimb, planul care a relevat cel mai bine forta, originalitatea si consistenta gandirii si politicii grecesti si s-a aflat in centrul disputelor politico-filosofice grecesti, a fost, fara indoiala, cel dintre aristocratie si demos. El a vizat, pe de-o parte conservarea intereselor aristocratiei, iar pe de alta parte, dezvoltarea si perfectionarea sistemului social-politic in asa masura, incat el sa permita realizarea aspiratiilor si intereselor cetatenilor comunitatii.

Filosofia a constituit in Grecia antica domeniul spiritual in care s-au exprimat cel mai pregnant gandirea, optiunile si interesele comunitatii. Conceptiile si teoriile filosofice le-au generat pe cele politice si au constituit fundamentul teoretic al activitatii politice.

Un aport deosebit in cadrul gandirii si filosofiei politice l-au adus sofistii.

Daca din punct de vedere filosofic sofistii au fost unitari, din perspectiva politica ei au fost divizati, majoritatea au sustinut si promovat democratia, iar altii au fost adeptii aristocratiei.

Daca primii filosofi considerau cetatea, modul ei de organizare si functionare, ordinea din cadrul ei ca o prelungire fireasca si necesara a ordinii din natura, sofistii vor promova un nou mod de gandire si o noua conceptie politica-filosofica privind cetatea. Pentru ei cetatea-oras nu este o copie a ordinii naturale, ci este o creatie umana si, in primul rand, a legii.

La randul lor, legile nu sunt creatii divine, ci umane, simple conventii, in al caror continut isi pun amprenta cei ce le creeaza. In consecinta, nu intotdeauna si in totalitatea lor, legile exprima si promoveaza binele comun, ci, alaturi de acesta , este promovat si binele privat.

Analizate din perspectiva creatorului si promotorului si mai ales a intereselor pe care le exprima si le promoveaza, se pot distinge mai multe tipuri de legi: legi democratice, aristocratice, monarhice sau tirania. Majoritatea sofistilor s-au pronuntat pentru legile democratice, considerand ca legile edictate sunt cele care detaseaza pe om de natura. Intocmirea legilor trebuie sa fie rezultatul participarii intregului popor, numai asa ele pot intruchipa vointa si binele comun al acestuia.

O interesanta conceptie pentru acea vreme au emis-o sofistii, privind dreptul. Pentru ei, acesta nu este o institutie divina, ci este rezultatul conventiei dintre oameni, dar aceste conventii sunt schimbatoare, ele nu sunt valabile in toate timpurile si sub toate guvernamintele.

Sofistii sunt, in acelasi timp, si primii ganditori politici care au sustinut necesitatea abordarii problemelor politice prin prisma categoriei de interes. De pe aceasta pozitie, ei au criticat randuielile sociale existente, au dezbatut aspecte legate de regimurile politice si constitutiile acestora, au supus analizei relatiile dintre clase, ajungand chiar sa infiereze institutia sclaviei.

Cel mai de seama reprezentant al sofistilor a fost Protagoras din Abdera (481-411 i.e.n. El a fost un important ideolog al democratiei sclavagiste si a considerat ca republica sclavagista este cea mai buna forma de stat. Protagoras si-a manifestat indoieli chiar fata de problema existentei zeilor. "Despre zei nu stim nici daca sunt, nici daca nu sunt si nici cum arata. Intr-adevar, multe ne impiedica sa stim (aceasta): atat lipsa de claritate (a problemei), cat si durata scurta a vietii omului."[i]

Galeria marilor ganditori filosofici-politici ai Greciei antice poate fi deschisa cu Democrit (aproximativ 460-370 i,e.n.). Nascut in Abdera din Tracia, Democrit a calatorit mult in Egipt, India, Babilon, unde a luat contact cu cunostiintele popoarelor din Orientul antic. A vizitat Atena, unde a studiat filosofia, urmand cursurile lui Socrate, fara a-i impartasi ideile si conceptiile politice.

Democrit a scris pentru prima data in Grecia antica, o lucrare de logica Despre logica sau Canoanele, care, din pacate, nu s-a pastrat. A acordat o mare importanta in lucrarea sa inductiei, analogiei si ipotezei. A vazut in logica un instrument de cunoastere al fenomenelor naturale si sociale. A elaborat o logica obiectiva, comprehensivista, considerand cunoasterea drept o ridicare de la observatiile empirice, la cunoasterea teoretica a fenomenelor.

Din perspectiva politica, Democrit a fost un partizan convins al democratiei, participand activ la lupta impotriva aristocratiei. A promovat ideea prieteniei, moderatiei, folosului comun si comunitatii de interese intre cetateni liberi, demonstrand astfel superioritatea republicii sclavagiste democratice asupra autocratiei aristocratilor. Conceptiile politice ale lui Democrit ni-l infatiseaza ca pe un ideolog al paturilor mijlocii, un adept al formei democratice a statului sclavagist, ca un teoretician al puterii republicane.

Libertatea, unirea dintre oameni, unitatea de pareri despre care vorbea filosoful, nu aveau in vedere insa intreaga societate, toate grupurile si segmentele ei sociale, ci ea se referea la cetateni, la stapani de sclavi, excluzand, in primul rand, pe sclavi.

Democrit a incercat sa clarifice rostul politicii. Pentru el, politica este o arta care are rolul de a educa oamenii in spiritul indatoririlor cetatenesti, al respectului fata de legile statului.

Ca si Protagoras, si Democrit si-a manifestat indoiala fata de existenta zeilor si a religiei in general. Acest fapt ne este confirmat de Platon, care, in lucrarea sa Legile, se ridica impotriva conceptiei ateiste a lui Democrit si a sustinatorilor sai. "In primul rand, oamenii acestia (adeptii lui Democrit) sustin, dragul meu, ca existenta zeilor este o nascocire izvorata din viclenie, ca ei nu exista in realitate, dar ca existenta lor este recunoscuta (numai) in virtutea unor institutii si ca zeii sunt diferiti in locuri diferite, potrivit felului in care fiecare (popor) l-a stabilit la el acasa, cand si-a creat datinile. De aici, tinerii acestia incep sa fie stapaniti de (ganduri) pacatoase, ca zeii pe care legea ne prescrie sa-i recunoastem nu ar exista."[ii]

Conceptia atomista, de esenta naturalista a lui Democrit, partizanatul sau deschis fata de democratia sclavagista, ideile sale ateiste, au atras ura aristocratiei, al carei remarcabil ideolog a fost filosoful Platon. Unii autori din antichitate sustin ca "Platon avea intentia sa arda toate operele lui Democrit pe care reusise sa le stranga, dar pitagoreicii Amicles si Clinius l-au convins (sa nu duca la indeplinire aceasta intentie)"[iii]

Curentul politic si forma de guvernare aristocratica a fost bine reprezentata in Grecia antica. Acest curent de gandire politica se va dezvolta odata cu criza democratiei ateniene, criza intervenita dupa infrangerea Atenei in razboiul peloponeziac. El se va fundamenta pe filosofia idealista.

Pitagora (aproximativ 580-500 i.e.n.) s-a nascut si a trait in insula Samos si apoi in Italia, in orasul Cratona. Este intemeietorul curentului filosofic numit pitagoreic, de esenta idealista, filosofie pe care se va fundamenta, prin excelenta, guvernarea aristocratica.

Pitagora este creatorul unei teorii asupra "ordinii", teorie, care aplicata in viata sociala, justifica si legitimeaza puterea politica a aristocratiei. Dupa parerea lui, democratia antica greaca este o incalcare a "ordinii", iar "ordinea pamanteasca", aristocratica ar corespunde "ordinii ceresti". Guvernarea aristocratica fiind de esenta divina, este considerata justa, dreapta si cea mai buna.

Socrate (469-399 i.e.n.) a fost fondatorul unui cerc filosofic frecventat de tinerii aristocrati si de partizanii politici ai lor, ca Platon, Alcibiade, Xenofan etc.

El este promotorul unei filosofii fundamentate pe etica idealista religioasa. Dupa parerea sa, adevarata morala trebuie sa izvorasca din cunoasterea existentei unui principiu spiritual in om (sufletul) si in natura (divinitatea). Puternic impresionata de religie, etica sa idealista se transforma intr-o teologie. Aplicata la viata sociala, moralitatea promovata de Socrate nu apartine decat unui mic numar de oameni alesi. El respinge democratia, socotind-o o putere a gloatei, fiind impotriva participarii demosului la treburile si hotararile comunitatii, pe motiv ca acesta este lipsit de experienta si obiectivitate. Dupa Socrate, puterea in stat trebuie sa apartina aristocratiei, intrucat ea este exponenta adevaratei moralitati.

Din pacate, nu ne-a ramas nimic din scrierile lui Socrate, intrucat se pare ca idealistul antic nu si-a formulat in scris conceptiile filosofice si politice, ci le-a facut cunoscute in convorbirile sau disputele orale cu interlocutorii, asa numitele Dialoguri platoniciene, probabil de la disputele sale cu Platon.

Pentru activitatea sa impotriva democratiei sclavagiste ateniene, Socrate a fost condamnat la moarte.

Unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai idealismului antic si ai filosofiei politice a fost Platon (427-347 i.e.n.). Fata de alti ganditori, Platon si-a expus conceptiile politice in lucrari distincte ca: Omul de stat, Republica si Legile.

Desi prin originea sa provenea din familia aristocrata a regelui Codrus, gandirea politica a lui Platon este greu de surprins intr-o maniera coerenta, intrucat niciodata filosoful nu spune precis care este pozitia, atitudinea sa, ipotezele avansate sunt mereu puse pe seama lui Socrate, la ale carui conceptii filosofice face mereu apel si le pune pe ale sale in antiteza cu acestea. Discipol al lui Socrate, Platon a incercat sa-i continue opera filosofica in special in problema moralitatii. In schimb, sub aspect politic a incercat sa-si pastreze o anumita neutralitate, in sensul ca nu a pledat pentru nici o forma de guvernamant aristocratica sau democratica, pe care, de altfel, le considera denaturate si corupte. Platon va face insa distinctie intre tiranie si politica. Conducerea oamenilor contrar vointei lor, prin forta si violenta este denumita tiranie, iar conducerea prin consimtamantul oamenilor, prin convingerea acestora este politica.

Pe baza idealismului obiectiv, Platon a constituit si o proprie conceptie despre etica. Ea a constituit, ca si in cazul lui Socrate, o varianta a moralei religioase. Dupa Platon, manifestarile superioare ale vietii morale (intelepciunea si curajul) apartin numai unui numar restrans de alesi, aristocratii, demosul nu este capabil decit de o moralitate negativa, caracterizata prin supunere, cumpatare. In ce-i priveste pe sclavi, Platon nu-i considera oameni si le contesta orice capacitate de viata morala. Virtutea, dreptatea, o imbinare armonioasa intre intelepciune, curaj si cumpatare nu este posibila decat in statul ideal, in care se realizeaza dominatia aristocratiei.

Realizarea, daca nu practica, cel putin sub o constructie teoretica a statului ideal, fundamentat pe morala, a constituit tema centrala a lucrarilor sale: Republica si Legile. Asa cum remarca si A. Karpinschi "este prima constructie sistematica in domeniul etico-politic"[iv].

Pe baza unui dialog, Platon propune in Republica crearea unui stat ideal, perfect, dar care nu poate fi o creatie umana, ci doar a demiurgului. Desi edificiul propus de Platon este imaginar, nerealizabil in practica sociala, interesant este faptul ca, pentru constructia sa teoretica, el porneste de la aspecte reale ale societatii, realizand, cu aceasta ocazie, o veritabila analiza structurala si functionala a acesteia.

In "statul ideal" propus de Platon, societatea este structurata in trei clase: prima, filosofii, cu rol de a conduce, ei intruchipand intelepciunea, virtutea, adica etica platoniana; a doua, razboinicii, cu rolul de a apara societatea si pentru care Platon propune educarea lor de catre stat pentru a mari unitatea lor si a diminua invidia, filosoful sustinand ca acestia sa nu posede nimic personal, ci totul sa fie in comun; agricultorii si meseriasii care trebuie sa produca tot ce este necesar pentru intretinerea statului.

In afara de "statul ideal", Platon a mai mentionat inca patru forme de stat, pe care le considera inferioare: timocratia, oligarhia, democratia si tirania. Timocratia, desi nu poate sa satisfaca "statul ideal", se apropie de acesta. O asemenea forma de guvernare era caracteristica Spartei. Oligarhia este definita de Platon drept puterea unui numar restrans de oameni bogati, proprietari de sclavi, negustori, camatari. Democratia sclavagista era forma de guvernare caracteristica Atenei din timpul lui Platon, dar care nici ea nu satisface cerintele "statului ideal". Tirania este cea mai inferioara forma de stat, intrucat ea se bazeaza pe constrangere, pe violenta.

Platon este si primul ganditor care este preocupat de crearea unei stiinte aparte despre studiul societatii. Pornind de la deosebirea dintre stiinta, in general, si "stiintele speciale care au ca obiect cutare sau cutare cunostinta"[v], autorul sustine ca in "statul ideal" trebuie sa existe "o stiinta aflatoare in anumiti cetateni care sa ne poata da sfat relativ la statul intreg si la carmuiala lui".[vi]

Desi nu se pronunta direct pentru politica ca o stiinta aparte in studiul societatii, Platon lasa insa sa se inteleaga posibilitatea ca politica sa indeplineasca acest rol.

Unul dintre cei mai mari ganditori ai antichitatii a fost, fara indoiala, Aristotel (384-322 i.e.n.). Nascut la Stagira, la varsta de 17 ani intra in Academia platonica, unde invata timp de 20 de ani. In urma unor serioase divergente cu Platon si dupa moartea acestuia, va parasi Academia.

Incepand din 343 i.e.n., Aristotel devine pentru cativa ani profesorul lui Alexandru Macedon. In anul 335 i.e.n., el intemeiaza la Atena, Liceul (Lykeion), care va deveni unul dintre cele mai importante centre ale stiintei din Grecia antica.

Aristotel si-a expus conceptiile social-politice in lucrari ca Etice Nicomahica, Politica, Constitutiile. Este ganditorul care realizeaza un studiu de ansamblu si de anvergura al societatii, supunand analizei domenii distincte ale acesteia, cum ar fi cel politic, moral, economic, juridic sau filosofic.

In elaborarea teoriilor si conceptiilor sale, Aristotel porneste de la studiul stiintific si riguros al lumii, al societatii, folosind in acest sens ca metode de cercetare analiza concreta si comparata, deductia logica, observatia premeditata. Este totodata si primul ganditor al antichitatii care va realiza in adevaratul sens al termenului, o teorie politica cu scop si finalitate. Preocupat de statuarea rolului politicii in cadrul stiintelor, Aristotel o considera "stapanitoarea si conducatoarea cea mai inalta dintre toate stiintele".[vii]

Intregul crez filosofico-politic al lui Aristotel a fost pus in slujba realizarii ideii Binelui uman. In Etica Nicomahica, Aristotel afirma "desi acest bine este acelasi si pentru fiecare individ in parte, si pentru cetate in ansamblul ei, este evident mai important si mai desavarsit sa iei asupra ta raspunderea si salvarea binelui cetatii, fara indoiala, este de dorit sa faci binele unui singur om, dar mai frumos si mai inaltator e sa-l infaptuiesti pentru un popor intreg sau pentru o cetate".[viii] Ideea realizarii Binelui a fost prezenta si la Platon, insa la acesta ea era ceva irealizabil, ce tinea de o lume a irealului, in schimb la Aristotel, realizarea Binelui tine de realitatea practica, de actiunea politica si vizeaza o lume a realului, lumea Cetatii.

Tot in ideea realizarii Binelui comun, Aristotel incearca sa explice notiunea de cetate sau stat. Statul se constituie ca o asociatie naturala, deci prin vointa liber consimtita a indivizilor, cu scop moral. El este prin excelenta o asociatie politica care are ca scop realizarea binelui, "iar binele cel mai desavarsit il realizeaza asociatia cea mai desavarsita - statul".[ix]

O atentie deosebita a acordat in studiile sale Aristotel problemei formei de guvernamant. El considera ca natura formei de guvernamant este data de cine si in folosul cui guverneaza, conducerea putand fi facuta in conformitate cu Binele comun sau in virtutea interesului personal. Pornind de la acest criteriu moral si de la numarul si calitatea celor care exercita puterea, Aristotel distinge sase forme de guvernamant, trei pure sau normale (monarhia, aristocratia si politica) care pun in centrul guvernarii scopul moral si trei impure sau anormale (tirania, oligarhia, democratia) care sunt derivate de la scopul moral al guvernarii. "Cand monarhia sau guvernamantul unuia singur are drept obiect interesul general, se numeste, vulgar, regalitate. Cu aceeasi conditie, guvernamantul minoritatii, daca nu este redusa la o singura persoana, este aristocratie () In sfarsit,cand majoritatea guverneaza in sensul interesului general, guvernul primeste ca nume special numele generic al tuturor guvernamintelor si se numeste republica".[x]

Din cadrul formelor derivate sau impure, Aristotel acorda o deosebita atentie democratiei, pe care insa o identifica cu demagogia: "Ceea ce distinge in mod esential democratia de oligarhie este saracia si bogatia; si oriunde puterea este in mana bogatilor, majoritatea sau minoritatea, este o oligarhie; oriunde este in mana saracilor, este demagogie".[xi]

Reprezentant al aristocratiei sclavagiste, Aristotel a fost preocupat de asigurarea stabilitatii statului, conditia fiind atenuarea inegalitatii saraciei si nedreptatii. "Cand intr-un stat sunt multi oameni lipsiti de drepturi politice, cand in altul sunt multi saraci, atunci un astfel de stat este inevitabil incarcat cu elemente dusmanoase si se vor produce inevitabil zguduiri".[xii]

Stabilitatea unui stat, a unei societati, este data de forma de guvernamant. Pentru a evita disputele interne pentru putere intre cei saraci si bogati, Aristotel promoveaza ideea unei forme de guvernamant mixta, care sa imbine trasaturile republicii cu cele ale aristocratiei. In aceasta situatie, puterea ar fi apta sa asigure echilibru si stabilitate statului. "In fiecare stat - spune Aristotel - intalnim trei clase de cetateni: cei foarte instariti, cei cu totul neavuti si cei situati la mijloc, intre cei dintai si acestia din urma. Intrucat, dupa parerea unanima, cumpatarea si calea de mijloc constituie lucrul cel mai bun, reiese evident ca si indestularea mijlocie constituie cel mai bun dintre toate bunurile".[xiii]

In forma incipienta Aristotel a emis si ideea unitatii politice a polisurilor grecesti: "Ei stiu sa-si pastreze neatarnarea si, in acelasi timp, sa formeze guvernaminte foarte bune, capabile, daca ar fi stranse intr-un singur stat, sa cucereasca universul".[xiv]

Dominat de ideea ca statul sclavagist trebuie intarit, Aristotel a incercat sa reglementeze raportul dintre stapanii de sclavi si sclavi, sa defineasca sclavia. Pornind de la aceasta premisa, el a considerat ca este drept si folositor pentru societate ca un om sa fie sclav si altul stapan, cele doua categorii sociale trebuie sa fie unite, intrucat sunt calauzite de interese comune. In conceptia lui Aristotel, sclavia este o institutie normala, fireasca si ea trebuie intarita si perpetuata. Definitia data de Aristotel sclavului este in acest sens elocventa: "Cel care prin natura nu-si apartine siesi, ci altuia si este totusi om, acela este, prin natura sa, sclav. Pe de alta parte, omul apartine altuia atunci cand, ramanand om, devine o proprietate".[xv] Aristotel este cel care a definit sclavul "o unealta graitoare" care apartine stapanului "un animal politic", membru al societatii.

Cu toate limitele gandirii sale: reducerea notiunii de popor la cetatean, iar acesta la proprietar, de sclav la unealta vorbitoare, de neacceptare si neincredere in democratie si in capacitatea de conducere a demosului, limite determinate de insusi stadiul dezvoltarii istorice si al stiintei teoretice, de statutul sau social de aristocrat, Aristotel ramane cel mai mare si complet ganditor al antichitatii, un precursor al stiintei politice moderne.

Lupta pentru hegemonie dintre polisurile grecesti Sparta, Teba si Atena, precum si lupta pentru putere dintre aristocratie si democratie, vor duce la decaderea acestora si cucerirea lor de Alexandru Macedon si, apoi, de Imperiul Roman. Societatea umana din aceasta parte a lumii, din Orientul apropiat si o parte a Asiei, vor intra intr-o noua perioada de dezvoltare, cunoscuta sub numele de elenism.

Elenismul se intinde pe un interval de aproximativ trei secole, din anul mortii lui Alexandru Macedon 323, pana la cucerirea in anul 30 i.e.n. de catre Imperiul Roman a Egiptului, ultimul stat elenistic.

In evolutia societatii umane, elinismul a jucat un rol contradictoriu. In unele societati din Orientul Antic si in special in Egipt, intreaga viata sociala comertul, navigatia, mestesugurile, tehnicile au cunoscut un real progres, fapt ce a influentat in mod pozitiv dezvoltarea unor domenii ale stiintei, ca cele ale matematicii, fizicii, astronomiei, medicinei, literaturii, etc., Alexandria devenind astfel centrul spiritualitatii eleniste.

In schimb, alte societati, cum au fost cele din spatiul grecesc s-au confruntat cu o puternica criza de identitate, de dezvoltare, intrand intr-un proces de decadere si descompunere. Acest proces a cuprins in special viata si gandirea social-politica. Ca efect si manifestare a crizei, gandirea social-politica s-a indepartat de problematica generala a societatii, orientandu-se tot mai mult spre cea individuala, fenomen ce va opune atat in planul teoriei, dar mai ales al practicii sociale, individul societatii. Referidu-se la acest aspect, Abel Ray aprecia ca 'slabise nu numai nevoia arzatoare de a intelege universul, ci si sistemul social.. nevoia de a actiona se restrangea la aspiratiile individului'[xvi].

O asemenea modalitate de abordare a vietii sociale a amplificat criza lumii grecesti, a generat o stare de pasivitate, de neputinta, de oboseala generala, de indiferenta fata de framantarile lumii interioare, ale vietii sociale. Pe acest fundal al descoperii ideologiei sclavagiste, au aparut curente filosofice, morale, politice de diferite tendinte si orientari cum au fost scoala epicuriana, stoica sau a scepticilor si cinicilor.

Scoala epicuriana a fost creata de Epicur (341-270 i.e.n.). In domeniul filosofiei el s-a aflat sub influenta conceptiei lui Democrit, de aceea este considerat un continuator al materialismului antic. Cu toate acestea, si gandirea lui Epicur a fost afectata de criza social-ideologica in care se afla societatea greaca. Dupa parerea sa, scopul vietii consta in placere, dar o placere vazuta ca o lipsa a suferintei 'Aceasta fericire . nu consta in altceva decat in a avea spiritul lipsit de orice agitatie si corpul lipsit de durere'[xvii].

Ca si ceilalti ganditori si scoli ale acestei perioade, si Epicur paraseste linia studiului problematicii generale, sociale aplecandu-se asupra individului pasiv si contemplativ. El considera ca idealul suprem al vietii este ataraxia (linistea, seninatatea,calmul, pasivitatea).

In schimb, doctrina social-politica a lui Epicur a fost mult mai avansata decat conceptia sa filosofica. El a negat orice interventie a divinitatii in evolutia naturii, in destinele lumii si a omului. Statul nu este o creatie a zeilor si nu este nici un rezultat al tendintei naturale a oamenilor de a trai in societate, asa cum sustinusera Platon si Aristotel. La Epicur, intalnim ideea ca statul este rezultatul unui contract social, a unei intelegeri intervenite intre oameni.

Epicur este totodata si primul ganditor care a asigurat, in dezbaterile sale filosofice si politice, femeii, o pozitie egala cu cea a barbatului.

Scoala stoica a avut drept fondator pe Zenon (366-264 i.e.n.) care in jurul anului 300 i.e.n. a infiintat la Atena o scoala filosofica cunoscuta sub numele de stoicism. Initial, stoicii au promovat o serie de elemente materialist-dialectice cum ar fi recunoasterea caracterului schimbator al fenomenelor naturale, trecerea lor dintr-o forma in alta. Ulterior insa, si aceasta scoala filosofico-politica a alunecat pe panta decadentei, in special a fatalismului, considerand ca oamenii sunt supusi destinului, fatalitatii in fata careia nu pot face nimic.Dupa stoici, telul moral suprem al omului este pasivitatea, apatia, eliberarea deplina de placeri, de pofte trupesti, tristete si frica.

Desi s au pronuntat pentru dobandirea libertatii de catre oameni aceasta nu viza planul vietii sociale ci libertatea era conceputa ca o impacare a omului cu el insusi cu conditiile pe care viata i le oferea. In esenta, doctrina social politica stoica este o chemare la pasivitate la supunere si avea in vedere impacarea omului cu propria soarta, fericirea trebuia cautata in virtute si nicidecum in lupta pentru reformarea sau transformarea societatii

Stoicii, prin fondatorul Zenon, sunt primii ganditori care au formulat ideea statului universal, vazut ca o uniune a statelor existente. Aceasta teza era o reflectare a crizei in care se aflau polisurile grecesti, cu incercarea acestora de a iesi din cadrul social prea stramt in care se aflau.

Scepticismul este un curent creat de Pyrntion (365-275 i.e.n.) si exprima profunda criza in care se afla societatea elina, decaderea acesteia. In scepticism si-au gasit locul cele mai decadente conceptii filosofice politice, cum ar fi renuntarea la cunoasterea adevarului, indepartarea fata de viata practica, indiferenta si neincrederea fata de aceasta, fata de viata si societate in general.

Cinicii este o orientare filosofica intemeiata de Artistheme care initial s-a ridicat    impotriva lui Platon si, in special, impotriva teoriei sale despre "ideea" de bine. Idealul moral al cinicilor il constitue impartialitatea, indiferenta fata de bogatie, glorie, onoare, casatorie, familie, politica etc. Intr-un anumit fel, era o forma de protest a celor saraci, a celor care, desi erau oameni liberi, nu se bucurau    de toate drepturile si se aflau intr-o stare de marginalizare sociala. Ei considerau ca starea de fericire poate fi realizata prin satisfacerea nevoilor imediate si limitate ale individului, printr-un trai intr-o deplina modestie si strictete. Cel mai expresiv din acest punct de vedere a fost Diogene din Sinope, care prin intregul sau mod de viata a propagat dispretul fata de viata civilizata si intoarcerea la starea naturala. Combatand cultura, viata cotidiana, cinicii nu au promovat nici un ideal social pozitiv, dimpotriva ei indemnau oamenii la reintoarcere la starea naturala, la incalcarea legilor statului, inclusiv la desfiintarea acestuia sau a oricarei forme de organizare sociala.

Incepand cu secolul al II-lea i.e.n., gandirea politica greceasca va pierde tot mai mult din forta si rolul ei social si mai ales din originalitate, aflandu-se din ce in ce mai mult sub influenta organizarii statului roman, a vietii si practicii politice din aceasta societate

Criza si decaderea polis-ului grecesc a condus in mod inevitabil la caderea si apusul gandirii sale social-politice. Aparuta si afirmata o data cu statul-cetate, gandirea politica din cadrul acesteia, asa cum remarca si A. Karpinski, s-a incheiat practic odata cu disparitia cetatii-stat "caci reflectiile politice pe coordonate etice aveau sens numai in interiorul unei comunitati naturale preocupate de Binele comun".[xviii]