Institutiile comunitare europene

INSTITUTIILE COMUNITARE

1 Comisia

Comisia este compusa din douazeci de membri, care mai sint numiti si Comisari. Numarul membrilor poate fi majorat in conformitate cu decizia Consiliului.[1] Membrii Comisiei sint resortisanti ai Statelor Membre, cu o competenta deosebita recunoscuta, ce activeaza in baza principiului independentei (desi sint nationali ai unor state, nu le reprezinta pe acestea). Statele Membre trebuie sa fie reprezentate de catre cel putin un Comisar si cel mult doi, deciziile fiind adoptate cu majoritatea voturilor. Fiecare din statele mari (Franta, Germania, Italia, Spania si Marea Britanie) sint reprezentate de catre doi Comisari.

Membrii Comisiei sint numiti pentru un mandat de cinci ani, care poate fi reinnoit.[4] Comisarii se intrunesc in cadrul Colegiului, Comisia fiind condusa de catre un Presedinte. Modalitatea de alegere a Comisarilor a fost modificata avind drept consecinta majorarea rolului Parlamentului. Guvernele Statelor Membre desemneaza de comun acord candidatura Presedintelui Comisiei, aceasta nominalizare fiind supusa aprobarii Parlamentului European. Guvernele Statelor Membre in consultare cu Presedintele desemnat nominalizeaza celelalte personalitati intentionate de a fi numite in calitate de membri ai Comisiei. Persoanele desemnate, precum si Presedintele sint supusi colectiv unui vot de aprobare din partea Parlamentului. In urma aprobarii toti membrii Comisiei sint numiti in functie de acordul comun al guvernelor Statelor Membre.

Portofoliile din cadrul Comisiei se repartizeaza de catre Presedintele acesteia in urma negocierilor dintre Comisari, Presedinte si Statele Membre. Drept regula Comisarii seniori vor opta pentru obtinerea portofoliilor de o importanta majora.[7] Fiecare din Comisari isi are cabinetul sau compus din circa sapte oficialitati nationale si comunitare. Presedintele are un cabinet mai larg, de circa douasprezece persoane. Membrii cabinetului sint imputerniciti de a indeplini o varietate de functii, cum ar fi: legatura cu alte structuri ale Comisiei si statele din partea carora Comisarul a fost numit; participarea in procesul legislativ prin scrutinizarea proiectelor provenite de la alte structuri ale Comisiei; informarea Comisarului despre dezvoltarile din domeniile conexe; efectuarea cercetarilor din insarcinarea Comisarului.

Oficialii permanenti din cadrul Comisiei formeaza asa - numita birocratie din Bruxelles si sint organizati in Directorate Generale (DG) ce acopera domeniile majore ale vietii comunitare. Pe linga acestea mai exista un numar de organe ce presteaza servicii in cadrul activitatii Comisiei. Din acestea fac parte: Serviciul de traducere, Serviciul juridic, Oficiul de statistica, Oficiul de securitate, Centrul comun de cercetari, Secretariatul general si Oficiul pentru publicatii oficiale al Comunitatilor Europene.

La general, structura ierarhica a birocratiei Comisiei poate fi divizata in patru niveluri: primul este cel al Comisarului ce detine portofoliul pentru un domeniu anumit; al doilea este reprezentat prin Directorul General care este conducatorul unui anumit Directorat General; al treilea - Directorii[8]; si al patrulea - Seful Diviziei responsabil in fata Directorului respectiv.

Atributiile de baza ale Comisiei sint circumscrise unor domenii de interes comunitar deosebit si au drept scop principal asigurarea si functionarea pietei comune.[9] Ele sint dupa cum urmeaza:

asigura ca prevederile Tratatului si masurile luate de institutii potrivit acestuia sint aplicate;

formuleaza recomandari ori prezinta avize asupra materiilor avute in vedere in Tratat, daca el astfel prevede ori in cazul in care Comisia considera necesar acest lucru;

are puterea proprie de decizie si participa la conturarea masurilor luate de Consiliu si Parlament in modul prevazut in Tratat;

exercita puterile ce-i sint conferite de Consiliu pentru implementarea regulilor stabilite de acesta.

Examinarea izolata a prevederilor art. 211 nu poate sa ne deschida spectrul larg al atributiilor Comisiei. In acest context este binevenit de a reaminti ca in cadrul Uniunii Europene nu exista o divizare a puterilor identica cu cea a unui stat. Este important de a realiza ca Comisia are o varietate de atributii: legislative, administrative, executive si de natura judiciara.

Comisia ocupa un loc central in procesul legislativ al Comunitatii, cea mai importanta atributie fiind initiativa legislativa. Schema comuna a Tratatelor consta in faptul ca la adoptarea actelor normative ce nu cad sub incidenta clauzelor Tratatului Consiliul actioneaza in baza propunerilor Comisiei. Acest drept ii atribuie Comisiei un loc principal in dezvoltarea politicii.[10] In pofida faptului ca propunerile legislative trebuie sa fie aprobate de catre Consiliu si de catre Parlament, in majoritatea cazurilor dreptul la initiativa i-a conferit Comisiei posibilitatea de a actiona in calitate de "motor al integrarii" pentru intreaga Comunitate. Pe linga cele mentionate mai sus, Comisia, in calitatea sa de motor al integrarii, joaca un rol important in dezvoltarea planului legislativ al Comunitatii pentru fiecare an. Politica comunitara este afectata de catre Comisie si printr-o alta modalitate - prin formularea politicilor comunitare. Comisia poate exercita si anumite atributii legislative delegate de catre Consiliu in sfera agrara, armonizarea tehnica si concurenta.

Comisia poseda si responsabilitati executive. Doua dintre acestea sint de o importanta deosebita, si anume cele referitoare la finante si la relatii externe. Comisia joaca un rol important la stabilirea bugetului Comunitatii, are atributii considerabile privind executarea lui, in special in domeniul agrar, care acopera aproximativ 50% din bugetul annual, si politica structurala, care este proiectata, inter alia, pentru asistarea regiunilor subdezvoltate, convertirea si ajustarea industriilor in declin si combaterea somajului de lunga durata.

In domeniul relatiilor externe, Comisia este implicata in determinarea si intretinerea relatiilor comerciale externe ale Uniunii Europene. Conform art. 133 (fost art. 113) Comisia, in baza acordului din partea Consiliului, reprezinta UE si actioneaza in numele ei in cadrul negocierilor formale si informale. Comisiei i-au fost atribuite importante responsabilitati privind negocierea si managementul acordurilor externe ale UE cu state si grupuri de state. In acelasi timp, Comisia reprezinta UE in diverse organizatii internationale,[13] mentine relatii diplomatice cu alte state prin intermediul misiunilor sale, precum si a celor acreditate in UE. Din aceasta perspectiva este importanta si atributia Comisiei referitor la cererile de aderare la UE. Dupa obtinerea unei asemenea cereri Consiliul va cere Comisiei de a efectua o ancheta detaliata asupra potentialelor consecinte. In baza lucrului efectuat, Comisia va remite Consiliului o opinie care, bineinteles, nu este obligatorie de a fi acceptata de catre cel din urma. Ultima atributie a Comisiei in domeniul relatiilor externe este de a fi asociata cu actiunile din domeniul politicii comune externe si de securitate.

De domeniul administrativ al competentelor Comisiei tin atributiile de control si de impunere ale respectarii legislatiei comunitare de catre Statele Membre si resortisantii lor, persoanele juridice si persoanele fizice. Comisia poate sa impuna ori sa interzica o anumita conduita.

In sfirsit, Comisia poseda atributii judiciare, cele din urma fiind exercitate pe doua cai. Prima din ele consta in actionarea in instanta, conform art. 226 CE (fost art. 169), a Statului Membru pentru incalcarea legislatiei comunitare. Actionarea va fi o ultima instanta la care se va recurge, ea fiind precedata de negocierile dintre Comisie si Statul Membru in cauza. A doua modalitate de exercitare a atributiilor judiciare consta in actiunile Comisiei in anumite domenii in calitate de investigator sau judecator al incalcarilor din partea companiilor private sau Statelor Membre. Cele mai importante la acest capitol sint domeniile politicii de concurenta si ajutoarele din partea statului. Decizia Comisiei va fi revizuita de catre instantele judecatoresti comunitare.[15] Atributiile de investigare si judiciare ale Comisiei constituie, desi exista revizuirea judiciara, o pirghie importanta in dezvoltarea politicii comunitare care permite Comisiei: de a dezvolta noile strategii privitor la diferite aspecte sau, de exemplu, politica concurentei ori a ajutoarelor din partea statului; de a efectua o investigatie selectiva a anumitor cazuri ce dau nastere unor probleme importante; de a pune la dispozitie un intsrument cu ajutorul caruia Comisia indruma instantele judiciare nationale referitor la unele clauze ce sint formulate in sens larg in Tratat.

Toate aceste atributii ale Comisiei vor fi evidentiate si examinate mai detaliat pe parcursul acestei lucrari in comparatie cu redarea sintetica de mai sus.

2 Consiliul[16]

Conform art. 203 CE (fost art. 146), Consiliul trebuie sa fie compus din cite un reprezentant al fiecarui Stat Membru la nivel ministerial, imputernicit sa angajeze guvernul acestui stat. Prin intermediul membrilor Consiliului, care sint politicieni[17], Statele Membre se implica in domeniul decizional la nivel politic, precum si cel juridic. Conform Deciziei din 1993, Consiliul a stabilit de a se numi Consiliul Uniunii Europene.

Intrunirile Consiliului sint organizate conform obiectului de discutie, la care participa ministrii respectivi ai Statelor Membre. Prin urmare, exista Consiliul de Afaceri Generale in cadrul caruia participa ministrii de externe si are atributii in domeniul relatiilor externe, precum si intr-un numar larg de probleme referitoare la politica generala comunitara. Consiliul Economic si Financiar are de a face cu probleme privind completarea pietei unice si Uniunea Economica si Monetara. Aceste doua Consilii amintite mai sus pot fi considerate intr-o modalitate neformala mai importante decit cele ce se ocupa de domenii sectoriale[19], cele din urma operind cu probleme din: transport, energie, agricultura, munca si afaceri sociale, sanatate, educatie, etc. Cu certitudine, la intrunirea fiecaruia din aceste Consilii vor participa ministrii respectivi ai Statelor Membre insotiti de o delegatie compusa din oficialitati nationale.

Consiliul se intruneste la convocarea Presedintelui, din initiativa sa, la cererea unuia din membri ori a Comisiei.[20] Este suficienta prezenta a cel putin zece membri pentru ca acesta sa poata proceda la vot. In cazul votarii orice membru al Consiliului poate sa actioneze in numele a nu mai mult de unul dintre membrii sai (votul prin procura). Consiliul se intruneste aproximativ de o suta de ori pe an, majoritatea din intruniri avind loc la Bruxelles.

Presedintia Consiliului este exercitata pe rind de catre fiecare Stat Membru pe o durata de sase luni, conform art. 203 CE (fost art. 146). S-a stabilit un ciclu de doi ani a cite sase luni.

Dupa cum s-a exprimat Westlake, Presedintia nu este o institutie ori organ, ci o functie si un birou care au devenit vitale pentru functionarea Consiliului,[23] atributiile sale fiind:

organizarea intrunirilor Consiliului si intocmirea agendei;

dezvoltarea initiativelor de politica in domeniile de o semnificatie particulara pentru Consiliu sau Statul Membru ce detine Presedintia;

legatura cu Presedintii Comisiei si Parlament;

reprezentarea Consiliului in cadrul discutiilor cu institutii din afara Comunitatii.

Tratatul impune Presedintelui si alte obligatii privitor la politica externa si de securitate comuna, precum si operarea Bancii Centrale Europene. In acelasi timp Presedintele Consiliului detine si Presedintia Consiliului European.

Pe linga Consiliu functioneaza un Comitet al Reprezentantilor Permanenti ai Statelor Membre (COREPER) in sarcina caruia, conform art. 207 CE (fost art. 151), se afla pregatirea lucrarilor Consiliului si exercitarea mandatelor incredintate de catre acesta. COREPER este in drept sa adopte decizii procedurale conform prevederilor regulilor interne, dar nu are dreptul de a adopta decizii substantiale si trebuie sa opereze in calitate de organ auxiliar al Consiliului.[24]

COREPER este compus din oficialitati nationale de rang senior si functioneaza in doua niveluri. Asadar, COREPER II este cel mai important este compus din reprezentanti permanenti la nivel de ambasador. In competenta sa intra problemele contencioase, cum ar fi afacerile economice si financiare, relatiile externe, precum si altele ce poarta un caracter important si controversat. La fel, COREPER II joaca un rol important in legatura cu guvernele nationale. COREPER I este compus din adjunctii reprezentantilor permanenti si este responsabil de problemele mediului ambiant, afacerilor sociale, pietei interne si transport.

COREPER joaca un rol important in procesul legislativ al UE, deoarece, primo, tine cont si sistematizeaza proiectele ce vin din partea Comisiei; si secundo, deoarece isi aduce aportul la intocmirea agendei intrunirilor Consiliului. Agenda este divizata in partea A si partea B, prima incluzind problemele asupra carora COREPER a cazut de acord si pot fi adoptate de catre Consiliu fara a le discuta aditional, iar a doua - chestiuni care cer o analiza si discutie mai aprofundata.   

In cadrul COREPER functioneaza grupuri de lucru compuse din experti nationali ai Statelor Membre ori reprezentantele permanente. Aceste entitati examineaza propunerile legislative din partea Comisiei si constituie forta motrice a Consiliului.[25]

Un alt organ component al Consiliului, ce acorda asistenta administrativa directa, este Secretariatul General.

Atributiile Consiliului sint stipulate in art. 202 CE (fost art. 145) si sint dupa cum urmeaza:

asigura coordonarea politicilor economice generale ale Statelor Membre;

are puterea de a lua decizii;

confera Comisiei, in actele pe care le adopta, puteri pentru implementarea regulilor pe care el le stabileste, putind sa impuna unele conditii in exercitarea acestor puteri.

Ca si in cazul art. 211 CE (fost art. 155) ce reglementeaza atributiile Comisiei,[27] examinarea izolata a art. 202 CE (fost art. 145) nu ne relateaza spectrul larg al imputernicirilor Consiliului. Totusi, cel din urma joaca un rol important in procesul legislativ prin intermediul a patru cai.

Prima din aceste modalitati este aprobarea initiativelor legislative ale Comisiei. Aceasta aprobare poate avea forma unui vot unanim, majoritate simpla ori calificata, in functie de prevederile Tratatului. Mai mult ca atit, deseori propunerile Comisiei pot suferi modificari considerabile in urma examinarii lor de catre COREPER.

O alta modalitate este aplicarea art. 208 CE (fost art. 152) conform caruia Consiliul poate cere Comisiei de a efectua orice studiu considerat necesar de catre el pentru atingerea obiectivelor comune, precum si de a remite orice propunere anume. Consiliul a aplicat aceasta imputernicire pentru inaintarea unor propuneri specifice pe care Comisia trebuia sa le incadreze in proiecte concrete.[28] La fel, Consiliul a intrebuintat destul de des opiniile si rezolutiile drept o modalitate de influentare a Comisiei pentru generarea propunerilor legislative.

O a treia modalitate este cea de delegare Comisiei a imputernicirilor, fapt ce ar abilita cea din urma de a adopta regulamente in domenii anumite. Pentru o asemenea delegare este necesar ca actiunile Comisiei sa fie acceptate de catre comitetele compuse din reprezentanti nationali, fapt ce asigura conformitatea proiectelor ce emana din cadrul Comisiei prin delegare cu dorintele Consiliului.

Finalmente, majorarea complexitatii procesului legislativ a necesitat majorarea colaborarii interinstitutionale dintre Comisie, Consiliu si Parlament, fapt ce presupune diferite modalitati: de la discutii neformale pina la acorduri interinstitutionale.

Atributiile de mai sus ale Consiliului tin de Pilonul 1 si Tratatul CE. In acelasi timp Consiliul indeplineste anumite functii si sub auspiciile Pilonilor 2 si 3, cele din urma referindu-se la adoptarea deciziilor necesare pentru definirea si implementarea politicii externe si de securitate comuna in lumina indrumarilor din partea Consiliului european,[29] precum si la intreprinderea actiunilor comune. Consiliul mai are atributii importante si vizavi de cooperarea politiei si judiciara in materie de drept penal (Pilonul 3).

Referindu-ne la modalitatea de adoptare a deciziilor in cadrul Consiliului, trebuie sa mentionam ca se aplica regula majoritatii membrilor care il compun.[32] Pentru deliberarile Consiliului, care necesita o majoritate calificata, voturile membrilor sint afectate de ponderarea stabilita conform art. 205(2) CE. Deliberarile sint validate atunci cind obtin cel putin 62 de voturi, atunci cind, in virtutea Tratatului, trebuie sa fie adoptate in baza propunerii Comisiei; 62 de voturi exprimind votul favorabil a cel putin zece membri in celelalte cazuri. In caz de abtinere a membrilor prezenti sau reprezentati, nu se afecteaza validarea deliberarilor Consiliului care necesita unanimitate.

3 Consiliul European[34]

Consiliul European reuneste sefii de stat ori de guvern ai Statelor Membre si Presedintele Comisiei. Acestea sint asistati de ministrii de externe ai Statelor Membre si de un membru al Comisiei.

Aceasta institutie comunitara s-a dezvoltat pe parcursul ultimilor douazeci si cinci de ani. Decizia de a institutionaliza intrevederile dintre sefii de stat sau guvern a fost luata pe parcursul intrunirii de la Paris, in 1974.

Conform art. 4 TUE (fost art. D) functia de baza a Consiliului European este de a da impulsuri necesare dezvoltarii Uniunii si ii defineste orientarile politice generale.

Consiliul European este un exemplu clasic al modificarii institutionale a Comunitatii - de la o serie de intruniri ad hoc ce aveau loc in afara prevederilor Tratatului, la o structura permanenta.

De functiile Consiliului European tin probleme constitutionale, general-economice, de rezolvare a conflictelor, de initiere a strategiilor politice si aderarea la Comunitate. Consiliul European prezinta Parlamentului un raport dupa fiecare reuniune, precum si un raport anual privind progresele realizate de Uniune.

4 Parlamentul European[35]

Parlamentul european este compus din reprezentanti ai popoarelor reunite in Comunitate, numarul carora este in acest moment de 626 membri, dar nu poate fi mai mare de 700. Constituirea Parlamentului are loc incepind cu 1979 in baza unor alegeri directe, cele din urma fiind introduse in conformitate cu Decizia Consiliului din 1976, pina atunci membrii Parlamentului fiind desemnati de catre parlamentele nationale din rindurile sale.

Este de mentionat faptul ca problema componentei Parlamentului este supusa unei critici aspre, motivul fiind ca numarul membrilor din partea fiecarui Stat Membru este departe de a fi proportional populatiei[38] si ca statele mici sint suprareprezentate.

Un alt element supus criticii se refera la constituirea Parlamentului si anume la modalitatea de alegere a membrilor. In pofida faptului ca conform art. 138(3) CE (acum art. 190(4)) ar urma sa se elaboreze o procedura electorala uniforma, cea din urma nu exista.

Membrii Parlamentului sint uniti in baza gruparilor politice si nu a apartenentei nationale, desi partidele nationale ramin impreuna in cadrul gruparilor largi ale Parlamentului. La moment exista opt grupari politice, cele mai largi fiind socialistii europeni, crestin democratii si Partidul european liberal democrat si reformist. Alte grupari includ Verzii si fostul grup "anti-Maastricht" si Europa natiunilor. Membrii nealiniati ai Parlamentului de obicei vor adera la una din gruparile politice, motivul principal fiind avantajele financiare si practice.

Parlamentul se intruneste in sesiune anuala ordinara in a doua zi de marti a lunii martie, precum si in sesiuni extraordinare la cererea unei majoritati a membrilor sai ori a Comisiei sau Consiliului.

Parlamentul isi alege Presedintele si paisprezece vicepresedinti ai acestuia pe un termen de doi ani si jumatate. Impreuna ei formeaza Biroul Parlamentului. Impreuna cu liderii gruparilor politice ei sint numiti Conferinta Presedintilor. In cadrul Parlamentului sint instituite si functioneaza comisii permanente[40] ce asigura functionarea Parlamentului intre sesiuni, sub-comisii, comisii temporare si de ancheta. Parlamentul isi indeplineste atributiile in cazul cind intruneste un cvorum de o treime din membrii sai, dreptul de vot fiind personal. La general, conform art. 199 CE (fost 142) Parlamentul isi adopta regulile de procedura interna, iar conform modificarilor operate de ToA, art. 190(5) CE (fost art. 138(4)) stipuleaza ca Parlamentul trebuie sa adopte regulamente si conditii generale ce guverneaza indeplinirea obligatiilor de catre membrii sai.

Atributiile Parlamentului European pot fi grupate in: legislative, de supraveghere si control si litigioase.

Conform art. 192 CE (fost 138b), in masura prevederilor respective, Parlamentul participa la procesul ce conduce la adoptarea actelor comunitare prin exercitarea atributiilor sale in cadrul procedurii definite la art. 251 CE (fost art. 189b) si art. 252 CE (fost art. 189c)) si prin emiterea de avize conforme si formularea de avize consultative.

Analizind superficial aceste prevederi, se poate ajunge la concluzia ca Parlamentul joaca un rol de contributie si nu unul decizional. In pofida celor expuse, analizind prevederile art. 249 CE (fost art. 189), care stipuleaza ca pentru indeplinirea misiunii "lor si in conditiile prevazute in prezentul Tratat, Parlamentul, impreuna cu Consiliul, Consiliul si Comisia adopta regulamente si directive, iau decizii si formuleaza recomandari si avize", precum si dispozitiile art. 251 CE (fost art. 189b) nu se poate sustine o asemenea concluzie. Baza acestui argument o constituie prevederea conform careia se stipuleaza posibilitatea adoptarii in comun de catre Parlament si Consiliu a actelor legislative conform unui proiect comun aprobat de catre comitetul de conciliere.

Asadar, sintem in situatia cind exista un drept de co-decizie a celor doua institutii comunitare, introduse prin modificarile operate de TMs.

Cooperarea Parlamentului la luarea deciziilor este stabilita in art. 252 CE (fost art. 189c) in diverse cazuri. Dreptul de decizie individuala este acordat numai in materie bugetara, conform art. 272 CE (fost art. 203) si art. 276 CE (fost art. 206).

Alte atributii specifice cu caracter decizional pot reveni Parlamentului in cazuri strict determinate, cum ar fi propria organizare interna si functionarea sa, elaborarea de propuneri in scopul de a se permite alegerile prin vot universal direct conform unei proceduri uniforme in toate Statele Membre si luarea unor decizii privind alegerile.[41]

Atributiile de supraveghere si control ale Parlamentului se reflecta in monitorizarea functionarii altor institutii comunitare prin intermediul interpelarilor verbale si scrise[42] si crearea comisiilor de ancheta. Instituirea comisiilor de ancheta, precum si stabilirea dreptului la petitie constituie o practica mai indelungata, dar care nu a avut o baza conventionala pina la adoptarea TUE in urma caruia au fost incluse in art.art. 195 si 196 CE (fostele art.art. 138c si 138d). In conformitate cu acelasi TUE, pentru prima data s-a stabilit numirea unui Ombudsman. In functiile celui din urma intra primirea plingerilor din partea cetatenilor Uniunii, a rezidentilor nationali ai statelor terte si persoane juridice privind cazurile de rea administrare in activitatile institutiilor si organelor comunitare, precum si a purcede la anchete in baza initiativei personale sau la sesizarea sa directa sau prin intermediul unui membru al Parlamentului. Unicele institutii comunitare excluse din jurisdictia Ombudsmanu-ului sint Curtea de Justitie si Curtea de Prima Instanta.

Ombudsman-ul este ales de catre Parlament din rindurile cetatenilor Uniunii. Persoana in cauza trebuie sa se bucure de drepturi civile si politice depline, sa fie independent, sa corespunda cerintelor nationale inaintate pentru cele mai inalte posturi judiciare ori sa dispuna de cunostinte si competenta respectiva pentru a detine postul de Ombudsman.[45] Durata mandatului este egala cu cea a Parlamentului, dreptul de destituire din post avindu-l Curtea la cererea Parlamentului.

Parlamentul dispune si de posibilitatea de a interveni pe cale jurisdictionala,[46] statutul sau fiind dezvoltat intr-o serie de decizii ale Curtii pe parcursul anilor 1980 si 1990. Sesizarea Curtii de catre Parlament a functionat pe parcurs drept o modalitate de fortificare a rolului legislativ, dar aplicarea strategica a acestui drept poate provoca iritarea altor institutii comunitare. Fundamentul recunoasterii atributiilor litigioase ale Parlamentului a fost pus in 1980, cind Curtea a confirmat dreptul Parlamentului de a interveni in fata instantei conform art. 37 al Statutului sau, la fel ca si alte institutii comunitare.

5 Curtea de Justitie si Curtea de Prima Instanta

Curtea de Justitie este compusa din 15 judecatori alesi dintre persoanele a caror independenta este mai presus de orice indoiala si care poseda calificarile cerute pentru numirea in cele mai inalte functii juridice in tarile lor respective ori care sint juristi de o competenta recunoscuta. Numirea judecatorilor are loc cu acordul comun al guvernelor Statelor Membre[49], termenul de oficiu fiind de sase ani cu realegeri partiale la fiecare trei ani.

Deoarece legislatia nu distinge, pentru postura de judecator pot fi calificati oricare din persoanele cu formatie juridica, cum ar fi judecatorii, procurorii, avocatii, savantii in domeniu, etc.[50] In trecut se alegea cite un judecator aditional din statele mari, dar in cazul cind numarul Statelor Membre era impar, cel al judecatorilor era par, motiv pentru care in 1993 Consiliul a decis ca in situatii de acest fel un extra judecator va deveni Avocat General (AG). Astfel s-a intimplat dupa aderarea Austriei, Suediei si Finlandei: cel de al saisprezecelea judecator a devenit Avocat General.

Dupa ultima runda de aderari la UE s-a convenit asupra numarului de opt Avocati Generali, cinci fiind nominalizati de catre cele cinci State Membre mari si trei de catre celelalte state conform unei rotatii. Totusi, in baza faptului ca un extra judecator a devenit Avocat General dupa aderarea celor trei state,[52] in acest moment exista temporar noua Avocati Generali.

Calificarile pentru selectare, metoda de numire si mandatul sint similare celor ale judecatorilor. Institutia Avocatului General asista Curtea la luarea deciziilor prin participarea la pledoariile verbale, dar mult mai important fiind opinia scrisa. Aceasta opinie va fi produsa de catre Avocatul General numit pentru cazul respectiv inainte ca Curtea sa decida. Opinia scrisa va reflecta viziunea sa asupra legii aplicabile cazului si va recomanda Curtii decizia respectiva. Cu toate ca aceasta opinie nu are valoare juridica obligatorie pentru Curte, ea poseda un caracter de influenta si va fi luata in consideratie in majoritatea cazurilor. Opinia Avocatului General este impartiala si independenta si tinde in practica de a include examinarea si analiza exhaustiva a legislatiei cu privire la un anumit domeniu. In majoritatea cazurilor stilul si continutul opiniei este mai inteles decit cel al Curtii si deseori clarifica anumite chestiuni obscure din decizie.[53]

Curtea alege din rindurile judecatorilor Presedintele sau si numeste grefa.[54] Judecatorii sint organizati in Camere a cite trei ori cinci si sedinte in plen.

Curtea de prima instanta a fost stabilita in 1988, conform art. 225 CE (fost art. 186c) inserat in baza AUE.[55] Ratiunea crearii unei asemenea instante a constat in faptul ca numarul actiunilor introduse in Curtea a crescut considerabil, durata procedurilor s-a prelungit, in consecinta avind efecte negative asupra interpretarii uniforme a dreptului comunitar si asupra clarificarii actiunilor si pozitiilor partilor justitiabile. Tinind cont de acestea, s-a decis transferarea catre CPI a unui sir de cazuri, dupa cum urmeaza:

litigiile intre Comunitati si functionarii lor conform art. 236 CE (fost art. 179) si art. 152 Euroatom;

actiuni contra Comisiei conform art. 33, alin.2 si art. 35 CECO de catre intreprinderi si asociatii de intreprinderi avute in vedere la art. 47 CECO si care privesc acte individuale relative la aplicarea art. 50 si art.art. 57-66 CECO (impozite si taxe, productia, preturile, acordurile si concentrarile);

actiuni introduse contra unei institutii comunitare de catre o persoana fizica ori juridica conform art. 230 CE (fost art. 173) privind o decizie adresata acestor persoane ori o decizie care, desi adresata altei persoane, o priveste direct si individual, si potrivit art. 232 CE (fost art. 175), in sensul ca o institutie comunitara nu a adresat acelei persoane un act, altul decit un aviz sau recomandare, in legatura cu aplicarea regulilor de concurenta aplicabile intreprinderilor. Aceleasi clauze se refera si la masurile de protejare a comertului in intelesul art. 133 CE (fost art. 113) in caz de dumping.

Curtea de Prima Instanta este compusa din 15 judecatori, dar fara Avocati Generali.[56] Exigentele necesare pentru numirea judecatorilor sint putin mai lejere, dar in realitate calificarile judecatorilor din ambele instante sint practic similare.

Ca si in cazul Curtii, CPI alege Presedintele sau si numeste grefa; este organizata in Camere a cite trei ori cinci judecatori sau sedinte plenare. Contestarea unei decizii poate avea loc in ordine de apel catre Curte si numai referitor la probleme de drept timp de doua luni din momentul deciziei.[57]

Procedurile Curtii si a CPI sint stabilite in regulile de procedura respective. Procedura Curtii este divizata in doua parti: etapa verbala si etapa scrisa, cea din urma avind o importanta majora. Pe parcursul ei partile, precum si institutiile ale caror decizii se contesta sint informate asupra cazului si tuturor celor relevante lui. Etapa verbala are o durata mai scurta si consta in prezentarea de catre judecatorul-raportor a unui raport ce rezuma faptele cazului si argumentele partilor. Dupa aceasta va urma cuvintul reprezentantilor legali ai partilor, a Avocatului General, a martorilor ori expertilor necesari. Curtea a stabilit o practica care consta in a pune intrebari reprezentantilor legali, aceasta devenind o parte importanta a procedurii verbale, deoarece isi axeaza atentia asupra problemelor importante, straduindu-se a le clarifica.

6 Alte institutii comunitare

6.1 Curtea de Conturi[58]

Curtea de Conturi a fost institutionalizata conform celui de al doilea Tratat bugetar din 1957 si a inceput sa functioneze din 1977. Prin TUE Curtea de Conturi a dobindit un statut echivalent celui instituit pentru celelalte patru institutii comunitare conform art.7 CE (fost art. 4). Componenta si functionarea Curtii de Conturi este stipulata in art.art. 246-248 CE (foste art.art. 188a-188c).

Curtea de Conturi este compusa din 15 membri selectati de catre Statele Membre dintre personalitati care fac sau au facut parte din institutiile de control extern sau poseda o calificare speciala pentru aceasta functie, numiti unanim de catre Consiliu dupa o consultare cu Parlamentul. Mandatul membrilor Curtii de Conturi este de sase ani cu posibilitatea reinoirii, dar la primele numiri patru membri ai Curtii de Conturi, desemnati prin tragere la sort, primesc un mandat limitat la patru ani, motivul principal fiind asigurarea unei anumite continuitati a functiilor. Membrii Curtii de Conturi isi exercita functiile independent, in interesul general al Comunitatii si trebuie sa se abtina de la orice act incompatibil cu caracterul functiilor lor.[59]Membrul Curtii de Conturi poate fi destituit din functie numai in baza unei hotariri a Curtii de Justitie.

Curtea de Conturi asigura controlul conturilor,[60]verifica conturile totalitatii veniturilor si cheltuielilor Comunitatii, precum si ale oricarei institutii create de Comunitate, in masura in care actul constitutiv nu exclude aceasta verificare. Curtea de Conturi intocmeste un raport anual dupa incheierea fiecarui exercitiu financiar, fiind transmis institutiilor comunitare si publicat, insotit de raspunsurile celor din urma la observatiile Curtii de Conturi. La fel, Curtea de Conturi poate sa prezinte observatii sub forma de rapoarte speciale asupra unor chestiuni specifice, precum si sa dea avize la sesizarea uneia din institutiile comunitare. Curtea de Conturi asista Consiliul si Parlamentul in exercitarea functiilor lor de control al executiei bugetare.

6.2 Comitetul Economic si Social (ECOSOS)

Comitetul Economic si Social asista Consiliul si Comisia, avind un rol consultativ potivit art. 7(2) CE (fost art. 4(2)). Activitatea Consiliului este reglementata de art.art. 257-262 CE (fost art.art.193-198) si este compus din reprezentanti ai producatorilor, fermierilor, muncitorilor, transportatorilor, comerciantilor, mestesugarilor, ocupatiilor de specialitate si a publicului general. Pe parcursul timpului s-a stabilit ca majoritatea membrilor sint lucratori reprezentati de sindicate, patroni si altii (de exemplu, fermieri, grupuri de consum si profesiuni). ECOSOC este compus din 224 de membri.[62]Fiecare Stat Membru are un numar anume de membri, cel mai mare fiind 24 si cel mai mic 6. Membrii sint numiti de catre Consiliu pe un mandat de patru ani ce poate fi reinoit.

6.3 Comitetul Regiunilor[63]

Comitetul a fost infiintat prin TUE pentru reprezentarea organelor regionale si locale,[64] unul din motive fiind centralizarea comunitatii. Numarul membrilor, precum si alocarea pentru Statele Membre sint similare ECOSOC. Ca si in cazul ECOSOC, membrii sint numiti de catre Consiliu pe un termen de patru ani ce poate fi reinoit. Membrii trebuie sa fie independenti si sa activeze in interesul general al Comunitatii. Comitetul poate fi consultat de catre Consiliu si Comisie conform Tratatului, precum si de Parlament.

Initial ECOSOC si Comitetul Regiunilor aveau o structura comuna conform Protocolului aditional TUE si Tratatului CE, dar a fost abrogata de ToA. Divizarea structurilor a fost dorita de ambele institutii.