INSTITUTIILE POLITICE

INSTITUTIILE POLITICE

1. Institutiile guvernArii. Separatia puterilor in stat

2. Institutiile legislative

3. Institutiile executive

4. Institutiile judecatoresti

5. Sisteme de guvernamant

Intre elementele definitorii ale unui sistem politic national - Institutiile politice si interactiunile dintre ele ocupa un loc central. in sensul sau cel mai general, institutia este obiectivarea unor raporturi sociale, fixarea, materializarea lor pentru a asigura o structurare a conditiilor umane, persistenta in timp a unui anumit mod de relationare a agentilor sociali.

Asa cum sublinia Maurice Duverger orice institutie presupune o anumita structura, un cadru in care se desfasoara activitatea agentilor sociali, precum si un ansamblu de valori, credinte, de reprezentari colective, in numele carora se structureaza activitatea agentilor sociali si o suma de legi sau norme ce reglementeaza raporturile dintre oameni, dintre ei si institutii.

1. Institutiile politice ale guvernarii. Separatia puterilor

Institutiile politice sunt structuri formale cu anumite functii si roluri importante pentru colectivitate. Ele au menirea de a obiectiva relatii politice cu scopul reglementarii lor relative stabile. Deci, institutiile politice presupun:

a) o anumita structura;

b) un anumit tip de activitati;

c) un ansamblu de valori;

d) legi si norme de functionare.

Unele conceptii pun accentul pe aspectele structurale (institutionalismul), altele pe aspecte comportamentale (behaviorismul), dar in determinarea unei institutii politice esentiale sunt:

a) agentii politice si relatiile dintre ei care se obiectiveaza intr-o anumita institutie politica;

b) anumita baza tehnica;

c) anumita structura normativa (prescriptii, norme, reguli)

Obiect de studiu predilect al institutionalistilor, problematica institutiilor politice si-a dobandit actualitatea ca urmare a procesului de democratizare ce se desfasoara acum in majoritatea tarilor lumii. tarile care parcurg acum acest proces de democratizare se confrunta cu numeroase dificultati aferente dezvoltarii si modernizarii, a caror depasire depinde, intre altele, si de capacitatea lor de a alege si a conferi substanta acelor institutii care le sunt cele mai adecvate. Pentru ca nu exista un set optim de institutii care pot fi aplicate tuturor tarilor din toate timpurile, orice reforma institutionala implica in mod necesar luarea in considerare a traditiilor, a conditiilor sociale, precum si a problemelor cu care se confrunta o tara sau alta.

Configuratia actuala a institutiilor guvernarii in sistemele politice democratice reflecta aplicarea unui principiu pe care revolutiile moderne l-au situat intre obiectivele sale fundamentale - dar, care, acum este obiect de controverse.

Separatia puterilor in stat

inceputurile acestui subiect sunt identificate de regula in opera lui Aristotel, care diferentia trei categorii de activitati ale statului-cetate (polis), anume: - adunarea generala (Agora)

- corpul magistratilor

- corpul judecatorilor

Aristotel nu a teoretizat insa raportul dintre cele trei categorii de activitati, acest fapt se va produce in epoca moderna. Teoretizarea principiului separatiei puterilor in stat va incepe in sec. al XVII-lea prin John Locke, dezvoltandu-se in sec. al XVIII-lea prin Montesqieu. Conform conceptiei lui Montesqieu, in fiecare stat exista trei feluri de puteri:

- legislativa

- executiva

- judecatoreasca

Dupa el, libertatea - scopul guvernarii, in conceptia sa, nu poate fi realizata daca toate puterile se afla in mainile aceleiasi persoane, fiind necesar, deci ca aceste puteri sa fie incredintate unor titulari diferiti.

Vizand limitarea absolutismului monarhic si punerea in practica a democratiei reprezentative, conceptia lui Locke si Montesqieu si-au gasit reflectarea in Constitutia SUA si in Declaratia drepturilor omului si cetateanului, adoptata in Franta, ca urmare a Revolutiei de la 1789.

Considerat principiu fundamental al democratiei moderne, separatia puterilor a cunoscut apoi evolutii complexe in privinta interpretarii si aplicarii. De remarcat, pe de alta parte, schimbarile in privinta ponderii fiecarei functii si a institutiilor aferente. Astfel, daca initial se putea vorbi de o anumita prelevanta a legislativului, treptat accentul s-a mutat pe echilibrul puterilor, pentru ca acum sa se afirme frecvent suprematia executivului.

Pe de alta parte, principiul separatiei puterilor a fost pus in discutie. Primul care a contestat separarea puterilor a fost J.J. Rousseau, care afirma caracterul indivizibil al suveranitatii poporului. El reprosa celor care procedeaza ca si 'scamatorii' (se refera la Montesqieu): 'Ei fac din suveran o fiinta fantastica, alcatuita din bucati adunate la un locdupa ce au taiat in bucati corpul social, printr-un miracol de balci, aduna la un loc toate bucatile, nu se stie cum'.

Marxismul inspirandu-se din ideile lui Rousseau, a acceptat separatia puterilor doar ca diviziune a muncii, dar nu ca distinctie intre puteri suverane. Unii specialisti considera ca principiul separatiei puterilor in stat este un mit, apreciindu-l ca perimat, altii pledeaza pentru modernizarea lui, pentru adecvarea la realitatile actuale. Unii teoreticieni apreciaza principiul separatiei puterilor in stat mai mult prin 'forta sa de atractie' decat prin 'valoarea explicativa', fapt firesc mai cu seama in situatia noilor democratii, unde teama de concentrarea puterii este inca prezenta.

2. Institutiile legislative

Specificul acestor institutii deriva din faptul ca membrii lor sunt reprezentanti alesi ai poporului, avand, de regula, si calitatea de membrii ai unor partide politice. De aici rezulta ca intre acestia nu se stabilesc raporturi ierarhice, iar procesul decizional consta, in principal, in negociere / compromis.

Pentru a denumi institutiile leghislative sunt folositi termeni diferiti: Parlament, Congres, Dieta, Duma. Istoria Parlamentului a inceput inca din 1258 fiind insa o adunare a aristocratilor, convocata de monarh pentru a-l sprijini.

Desi rolul si functiile esentiale ale institutiilor legislative sunt aceleasi, modul de organizare si procedurile utilizate difera. Aproape jumatate din parlamentele lumii sunt bicamerale, desi aceasta forma de organizare este mai oportuna pentru state mari ca dimensiuni si populatie (in special in cazul statelor federale). Organizarea bicamerala este mentinuta si in statele mici, deseori pe temeiul temporizarii reciproce a celor doua camere.

Functiile principale ale institutiilor legislative sunt:

a) legiferarea (dezbaterea si adoptarea legilor);

b) selectia persoanelor din conducerea executivului;

c) control asupra executivului (institutionalizarea responsabilitatii ministeriale).

Una din problemele ce vizeaza activitatea reprezentantilor alesi in institutiile legislative, este aceea a raporturilor lor cu alegatorii. Deci, este vorba de masura in care ei pot actiona independent de alegatori. Solutiile sunt diverse si complicate. Uneori se pune accent pe independenta parlamentarilor fata de alegatori, dar cu conditia constientizarii si respectarii intereselor majore ale acestora. Altii, dimpotriva sustin necesitatea identificarii si promovarii unor cai optime de exprimare a intereselor alegatorilor.

Relatia parlamentari-alegatori este foarte complexa, pe de o parte, pentru ca interesele alegatorilor sunt foarte diverse, uneori chiar contradictorii, iar unii dintre acestia detin sau reclama o pozitie preferentiala pe temeiul ca au mai mare forta de sustinere si influenta. Pe de alta parte, in conditiile in care aproape toti reprezentantii sunt membri ai partidelor politice, apar o serie de probleme ca urmare a acestei apartenente. Desi in unele cazuri se accepta manifestarea independenta a reprezentantilor, in mod frecvent partidele insista asupra disciplinei acestora (pe care o trateaza ca pe o obligatie), in special in sustinerea programelor si politicilor partidelor. In esenta chiar pe fondul existentei unei reglementari formale, asigurarea unei reale si efective reprezentari presupune o continua echilibrare a intereselor generale cu cele particulare.

3. Institutiile executive

In secolul nostru institutiile executive detin locul central in procesul decizional cat si in aplicarea lor. in general se poate vorbi de un dualism al executivului: pe de o parte, seful statului (presedinte, monarh) iar pe de alta parte, guvernul (cabinetul). Aici face exceptie sistemul american, in care presedintele este concomitent sef al statului si sef al guvernului (presedinte si prim ministru).

Datorita cresterii implicarii statului in viata sociala si economica si, deci, a sporirii numarului persoanelor cuprinse in aceasta activitate, intre care se stabilesc raporturi ierarhice, a aparut necesitatea distinctiei dintre cei din varful ierarhiei (cu atributii importante in luarea deciziilor) si masa functionarilor, a celor ce alcatuiesc birocratia, avand efectiv calitatea de executanti. Este insa dificil de stabilit granite intre cele doua niveluri ale executivului. Dincolo de conotatiile negative consacrate in limbajul comun, birocratia are un rol important in implementarea politicii guvernamentale, fiind caracterizata de o tot mai pronuntata specializare. Cu toate ca sunt numeroase incercarile de a o reduce numeric, cresterea birocratiei apare inevitabila nu numai la nivel national ci si international.

Desi din denumirea acestor institutii decurge in primul rand functia lor de a executa, a pune in aplicare deciziile (legile, politicile), in fapt rolul lor de initiere de legi (initiativa legislativa) s-a amplificat, dupa cum s-au amplificat si atributiile de coordonare a activitatii economice, sociale, a administratiei, a politicii externe, ceea ce inseamna cresterea in ansamblu a rolului executivului.

4. Institutiile judecatoresti

Montesqieu a caracterizat specificitatea 'puterii' judecatoresti prin aprecierea ca, in sens politic, ea este 'oarecum inexistenta'. De-a lungul istoriei insa rolul institutiilor judecatoresti a devenit tot mai complex. Acestea se ocupa cu rezolvarea (solutionarea) litigiilor care apar in procesul aplicarii legilor, dar, in acelasi timp, in functie de prevederile Constitutiei, pot interveni si in procesul legislativ, fapt ce difera de la un sistem politic la altul. Daca in trecut, in modelul parlamentar traditional, Parlamentul detinea suprematia in procesul de legiferare, in prezent institutii cum sunt Curtile constitutionale au un rol tot mai mare in verificarea constitutionalitatii legilor.

O caracteristica importanta a regimurilor democratice este independenta institutiilor judecatoresti, in sensul protejarii acestora de imixtiuni din alte ramuri ale guvernamantului. in alti termeni, este vorba de protejarea deciziilor judecatoresti de influente exercitate de pe diverse pozitii politice. Dar, intr-o lume a interdependentelor, independenta nu poate fi absoluta, desi tocmai independenta poate conferi institutiilor judecatoresti un rol important in sistemul politic.

5. Sisteme de guvernamant

In cadrul regimurilor democratice raporturile dintre institutiile legislative si institutiile executive au dat nastere la diverse forme de guvernamant. Principalele sisteme de guvernamant sunt:

a) sistemul parlamentar;

b) sistemul prezidential;

c) sisteme semi-prezidential.

a) Sistemul parlamentar

Acest sistem de guvernamant vizeaza orice sistem politic in care exista Parlament. in sens strict, el se refera la acel sistem reprezentativ care se bazeaza pe elaborarea, chiar 'fuziunea' executivului si legislativului, mai precis pe responsabilitatea politica a Guvernului in fata Parlamentului, ceea ce inseamna ca Guvernul are nevoie de increderea Parlamentului, urmand sa demisioneze atunci cand pierde aceasta incredere. in sistemul parlamentar, executivul este divizat: pe de o parte, seful statului, avand puteri limitate, cu caracter mai mult simbolic (monarhul - in Anglia, presedintele ales de Parlament in Italia), pe de alta parte, primul ministru (seful guvernului), care impreuna cu acesta (Cabinetul), exercita, in cea mai mare parte, puterea executiva.

Cel mai semnificativ exemplu este Marea Britanie, care nu are Constitutie - in sensul unei leji fundamentale, unitare, redactate si adoptate la o anumita data - ci se conduce dupa o colectie de legi si dupa asa-numitele precedente faptice. Monarhul (regele) nu raspunde din punct de vedere politic in fata Parlamentului, nu se angajeaza direct in activitatea de guvernare, actele sale fiind valabile numai daca sunt contrasemnate de Primul ministru, de unde sintagma 'domneste dar nu guverneaza'. Cabinetul (guvernul) se bazeaza pe majoritatea parlamentara, fiind condus de prim ministru care este lider al partidului ce detine majoritatea in Camera Comunelor, ministrii isi pastreaza calitatea de membri ai Parlamentului. Dupa ce s-a format, Cabinetul devine centrul intregului proces de guvernare. Pierderea increderii Parlamentului atrage dupa sine demisia ministrilor sau Cabinetului. Pentru a preveni exacerbarea rolului Parlamentului, monarhul are dreptul de a-l dizolva, daca se produce un conflict grav intre acesta si cabinet.

b) Sistemul prezidential (modelul 'prezidentialismului pur' din SUA)

Presedintele concentreaza intreaga putere executiva, fiind concomitent sef al statului si al guvernului. Este ales prin vot universal (chiar daca indirect, de catre membrii unui Colegiu Electoral, alesi la randul lor, la nivelul fiecarui stat). Presedintele numeste conducatorii ministerelor (departamente), care formeaza Cabinetul prezidential - Casa Alba. Nu exista nici o responsabilitate guvernamentala fata de Congres. Presedintele nu poate dizolva Congresul.

c) Sistemul semi-prezidential

Imbina elemente de sistem parlamentar cu elemente de sistem prezidential. FranTa este modelul tipic in acest sens. Presedintele este ales prin vot universal, avand prerogative importante: numeste primul-ministru, poate dizolva Parlamentul. Sistemul de guvernamant adoptat de Romania prin Constitutia din 1991 se inscrie in caracteristicile sistemului semi-prezidential.

Bibliografie

1. Alain Monchablon, 'Cartea cetateanului', Bucuresti, Humanitas, 1991