Institututiile politice

Institututiile politice

Platon, Aristotel, Machiavelli, Locke, Rousseau, Hobbes si alti ganditori au avut in preocuparile lor problema idetificarii institutiilor politice care ar produce cel mai bun tip de societate si de individ. Tema institutiilor a ramas una importanta in teroria politica contemporana. Jon Elster (The Possibiliy of Rational Politics. 1987) sustine ca modelarea conditiilor si institutiilor sociale este in mod cert o sarcina a politicii. M. Levi (A Logic of Institutional Change, 1990) defineste intr-un sens restrans institutiile politice ca "aranjamente formale pentru agregarea indivizilor si reglementarea comportamentelor acestora,    prin utilizarea unor regului si procese de decizie explicite, sustinute de un actor sau set de actori, recunoscut fomal ca detinind o asemenea putere" . R. Dworkin (Taking Rights Seriously, 1977), J. G. March si J. P. Olsen (Democratic Governance, 1995) au ajuns la concluzia ca institutiile nu sunt doar "regulile jocului", ci ele afecteaza si valorile intr-o societate. Conform conceptiei lui J. Rowls (A Theory of Justice, 1971, Political Liberalism, 1993) nu o societate dreapta genereaza institutii drepte, ci institutiile politice drepte pot genera o societate dreapta. Acestea sunt entitati empirice si normative, care pot fi intelese prin dezvaluirea fundamentelor lor normative.

Vechiul institutionalism, ce a caracterizat stiinta politica pana in anii '50 a avut contributii notabile in intelegerea modului de guvernare. Noul nationalism focalizeaza structurile si organizatiile, in defavoarea comportamentului individual si explica institutiile ca "variabile independente", care modeleaza politicile si comportamentul administrativ. Dar, in afara aspectelor formale si structurale ale institutiilor, abordarea institutionala contemporana are in vedere si comportamentul concret. Ea reflecta aparitia unui nou domeniu in cadrul stiintei politice - politicile publice. In studiul intitulat "Institutiile politice: vechi si noi", B. Guy Peters analizeaza principalele varinate ale noii teorii instiutionale: institutionalismul normativ, abordarile teoriei alegerii rationale, institutionalismul istoric, institutionalismul social si institutionalismul structural.[2]

Abordarea normativa (reprezentata de James March si Johan Olsen) evidentiaza factorii oragnizationali ai vietii politice si importanta normelor si valorilor in definirea modului in care organizatiile trebuie sa functioneze. Robert Putnam (Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern Italy, 1993) este de parere ca participarea la viata oraganizationala creaza capital social, ceea ce face ca interactiunea dintre cetateni sa fie construita pe incredere. Dezvoltarea diferentiala a spiritului civic in diferite regiuni explica, mai bine decat pozitia economica initiala, pozitia lor economica actuala: nu cresterea economica produce spirit civic, ci spiritul civic produce crestere economica si institutii democratice functionale. Opinia sa contravine celei exprimate in 1982 de Mancur Olson (The Rise and Decline of Nations), potrivit careia, in tarile cu economii in declin exista grupuri de interese si asociatii excesiv de puternice, care incearca sa-si foloseasca pozitia pentru a obtine subventii, afectand astfel competitia economica. Multi autori, intre care Jon Elster ("The Possibility of Rational Politics", 1991) considera ca institutiile trebuie construite in conformitate cu anumite standarde morale, cum ar fi conceptiile impartasite despre dreptate sau normele de egalitate si tratament echitabil.

Abordarile economice (teoria alegerii rationale si teoria jocurilor) insista atat asupra necesitatii studierii factorilor endogeni cat si a celor exogeni. Teoria alegerii rationale ofera o metodologie sistematica si explicit comparativa pentru studierea efectelor institutiilor, modelate ca fiind constrangeri asupra actiunii, prin felul in care afecteaza: a) succesiunea interactiunilo intre actori; b) optiunile anumitor actori; c) structura informatiei disponibile.[3] Studiul institutiilor endogene permite analiza, pe masura schimbarii conditiilor, a modului in care actorii incearca influentarea lor. Aceasta teorie ofera fundamentele micro ale unor fenomene macropolitice, precum revolutiile si alegerile critice si face o serie de conexiuni cu microcomportamentul. Se apreciaza ca regulile impuse de institutii constring comportamentul individual de maximizare a beneficiilor si permit derularea unui proces stabil si previzibil de luare a deciziilor. Intr-o alta perspectiva a rolului acestei teorii in analiza institutionala , Kennth Shepsle ("Studing Institutions: Lesons from the Rational Choice Approach", 1989) si Barry Weingast (Institutions and Political Commitment, 1995) propun intelegerea institutiilor ca mijloace de agregare a preferintelor indivizilor, care cauta sa-si urmareasca propriile interese.

Conform teroriei institutionalismului istoric, alegerile structurale si normative initiale au un efect general asupra alegerilor ulterioare, privind politicile. Institutiile politice fac mai mult decat sa distribuie puterea si sa influenteze strategiile, afirma S. Steinmo si K. Thelen ("Historical Institutionalism in Comparative Politics", 1992), ele determinand si felul in care grupurile isi definesc interesele politice.

Analiza institutionala trateaza relatiile stat-societate si institutiile sectorului public. Concepte precum "retele", "comunitati", "structuri de implementare", specifice institutionalismului social contureaza un model de intaractiune oraganizationala si indica modelele stabilite de interactiune intre grupurile apartinand sectorului privat si intre acestea si sectorul public.

Lucrarile care se inscriu in perspectiva institutionalismului structural (Kent Weaver, Bert Rockman, Do Institutions Matter, 1993, de exemplu), inrudite cu cele reprezentand vechiul institutionalism releva diferentele existente intre regimurile parlamentare si cele prezidentiale, intre sistemele federale si cele unitare.

O mare parte a cercetatorilor evidentiaza aspectul influentarii de catre institutii a strategiei actorilor, a modului in care ei tind sa-si atinga scopurile. In lucrarea citata, S. Steinmo si K. Thelen scriu ca institutiile determina: a) cine sunt actorii legitimi; b) numarul de actori; c) ordonarea actiunii; d) informatia actorilor despre intentiile fiecaruia dintre ei. Pana si schimbarile mici, aparent neimportante ale regulilor institutionale legate de strategie influenteaza, intr-o mare masura, procesele politice.

Institutiile tind sa fie entitati rezistente, stabiliatea institutionala derivand din putere. Schimbarile se pot produce numai in anumite "momente formatoare" ale istoriei politice, in care institutiile politice existente nu pot face fata unei situatii complet noi. Actorii politici pot schimba, in aceste cazuri, regulile jocului modeland, dupa cum afirma B. Rothstein (Labour Market Institutions and Working-class Strenght, 1992) institutiile politice ale viitorului sau, uneori, instituind reguli care sa-i favorizeze. Specialistii constata o mare variatie in forma specifica a institutiilor.

Variatia institutionala intre democratiile occidentale capitaliste

Sursa: R. E. Goodin, H.-D. Klingemann, coord., Manual de stiinta politica, p. 129

Analiza institutionala joaca un rol central si in studiile altor discipline, strans legate de stiinta politica: istoria economica, stiinta economica, sociologia oraganizatiilor, antropologia sociala.

Institutia este un sistem oraganizat de relatii sociale si un sistem de comportamente care se dezvolta gradual, in functie de viata sociala a indivizilor. Constientizarea institutiilor se realizeaza in diverse grade, sub forma unor idei, norme, valori sociale. Orice institutie serveste unui scop determinat, economic, politic, moral, religios, cultural etc., finalitatea ei putand fi vazuta ca o mediere intre tendinte, nevoi, aspiratii si conditiile concrete de existenta ale grupului social.

Anumite institutii sunt oficializate, consacrate, altele au un caracter neoficial, impunandu-se si subzistand prin traditie sau printr-o acceptare liber consimtita. Intr-o perspectiva sociologica, institutia are 2 tipuri de functii: 1) functii latente, neintentionate si neplanificate; 2) functii manifeste, constand in urmarirea anumitor obiective si in prezervarea coeziunii sale interne. Daca o institutie esueaza in realizarea functiilor ei manifeste, se produce dezorganizarea si schimbarea acesteia sau absorbirea functiilor sale necesare in cele ale altor institutii.

Categorii de raporturi sociale, pe care se calchiaza relatii concrete, sustine Maurice Duverger, institutiile dobandesc prin aceasta caracteristici de durata, stabilitate, coeziune. Anumite institutii sociale sunt institutii de fapt, existand chiar in contextul in care oamenii nu au constienta oraganizarii lor, altele se bazeaza, esentialmente, pe fenomene de constiinta si de valorizare (institutii constiente sau normative). Indiferent de provenienta lor (din legi, cutume sau avand alte origini), ele sunt strans legate de nivelul dezvoltarii tehnice a societatii si conserva un anumit grad de autonomie, continuandu-si existenta si dupa disparitia factorilor generatori.[5]

Gaston Bouthoul releva aspectul fundamentarii institutiilor pe mentalitati. In conditiile in care acordul lor nu mai este deplin, institutiile - mentalitati exteriorizate - sunt contestate: revolutiile, violente sau pasnice sunt, in ultima instanta, procese sociale care raspund nevoii ajustarii institutiilor la mentalitati. Lor le este specifica puterea de a constrange indivizii dar, in masura in care traduc valori si credinte corespunzand mentalitatilor, constrangerea este una interioara.[6]

Institutiile sunt interelationate, schimbarile dintr-o institutie afectandu-le si pe celelalte, intr-o relatie continua cauza-efect. Institutionalizarea consta in stabilirea normelor definite, care desemneaza pozitiile de status si functiile de rol, in conexiune cu anumite comportamente. Ea implica inlocuirea unor comportamente spontane cu un comportament asteptat, modelat, predictibil.[7] Conceptul-cheie care stabileste distinctia sistem cultural - sistem social in viziunea lui Talcott Parsons este acela al institutionalizarii, constand in traducerea elementelor culturale (valori, idei, simboluri), avand prin natura lor un caracter general, in norme de actiune, roluri, grupuri care exercita un control direct si imediat asupra actiunii sociale si al interactiunii membrilor unei colectivitati. Institutionalizarea ar fi deci un fel de concretizare a elementelor culturale, o transpunere in forme aplicabile si aplicate.

Varietate a institutiilor sociale, institutiile politice, care se prezinta intr-o diversitate de forme concrete, in continua schimbare, se refera la puterea politica, organizarea, transmiterea si legitimarea ei. Relatiile politice institutionalizate ofera o structura stabila si coerenta actiunii politice a indivizilor, grupurilor sau comunitatii. Institutiile politice constituie un cadru al producerii si reproducerii relatiilor de putere, al manifestarii pozitiei si actiunii grupurilor sociale fata de puterea politica. Fiecarei institutii i se ataseaza un set de valori politice, viabilitatea sa fiind direct legata de efortul realizarii lor, de masura in care ele devin "bunuri politice", de strategiile care garanteaza persistenta lor. Valorilor politice li se pot adauga valori juridice, morale, religioase, culturale, etnice. Normele politice insituite de stat dobandesc un caracter juridic, devenind obligatorii pentru toti membrii grupului social, respectarea lor fiind asigurata de autoritatea publica a institutiei statale. Se poate lesne observa aspectul conditionarii institutiilor politice de nivelul general al dezvoltarii societatii, de treapta evolutiei istorice a grupurilor si comunitatilor umane. De asemenea, o anumita influenta asupra institutiilor politice este exercitata de natura si de formele relatiilor de proprietate.

In general, statul si partidele politice sunt considerate a fi principalele expresii institutionalizate ale puterii politice. Raporturile partidelor cu statul, in special cele vizand participarea lor la exercitarea puterii beneficiaza indeobste de o consacrare juridica. Unele institutii avand caracter profesional, cultural, confesional pot fi atrase in sfera de actiune a partidelor politice sau pot indeplini chiar functii specifice lor, fie intr-un mod declarat, fie intr-un mod disimulat. Institutionalizarea puterii in forma partidelor implica 2 aspecte esentiale: constituirea lor ca institutii apte de a participa permanent la viata politica in calitate de structuri de sine statatoare si consacrarea de catre puterea de stat a statutului partidelor in structurile puterii politice.

De regula, institutiile politice se constituie in cadrul unui sistem national dar, in epoca contemporana, in contextul cresterii interdependentelor si al intensificarii colaborarii dintre state, unele institutii dobandesc un caracter international sau chiar suprastatal. Atat la nivel national si international, cat si a nivel local, institutiile politice sunt reprezentate de diverse forme, de la constitutii si alte documente si cutume de baza, pana la procese si structuri legislative, executive, administrative si juridice.

Intrebari de verificare a cunostintelor

Care este sfera de preocupare a noului institutionalism?

Analizati principalele variante ale noii teorii institutionale.

Prin ce se particularizeaza institutiile politice?