ISTORIA GANDIRII POLITICE

ISTORIA GANDIRII POLITICE

Exista mai multe nuantari ale termenului de politic, politica, dar, inca din primele premise etimologice ale Polis-ului grecesc, insemna cetate, stat si derivarea acestuia Politeia - constitutie, regim politic, injghebare politica, ori latinescul res publica - lucrul domeniului public.

Contemporan politica (dictionarul Littre) se traduce prin stiinta guvernarii statului, arta guvernarii unui stat sau (dictionarul lui P. Robert) este arta si practica guvernarii societatilor umane, maniera guvernarii unui stat, a conducerii afacerilor nationale ale unui stat, iar, dupa unii exegeti (pe pilda, Lavroff) notiunea de politica , desi este efectiv ambigua, releva in aceeasi masura o stiinta si o arta, fiind, totodata, si actiune (Lavroff, D.-G., 1975).

Istoric - primele elemente ale gandirii social-politice apar inca din antichitate, de care se leaga insasi etimologia termenului politica. Semnificative din aceasta perspectiva sunt premisele interpretarii si ale relationarii gandirii prin cultura sau civilizatie cu: societatea, dreptul, statul, natiunea, umanitatea. Descrierea hartii cognitive a etimologicului polis-stat, cetate s-a materializat in formarea si individualizarea societatilor moderne care, ca fundamentare, s-au extins prin dezvoltarea mijloacelor de comunicare in masa in amalgamarea si globalizarea societatilor postmoderne.

De-a lungul vremii, acest termen a imbracat diferite acceptii metodologice si procesuale cum ar fi: arta de guvernare a societatilor umane democratice sau totalitare, de conducere si de politica diacronic religioasa ori sincronic virtuala, pana la termenul modern de istorie activa si filosofie politica participativa.

Atat in antichitate, cat si in Evul Mediu, intre stiintele care studiau societatea nu exista o specificare, o individualizare coerenta si consistenta a lor. Drept urmare, elementele si cunostintele despre societate, stat, politic au fost tratate nediferentiat, iar, in cazul cel mai bun, elementele specifice filosofiei sau politicii se vor intersecta, se vor suprapune cu cele economice, sociale sau religioase. In primele sale manifestari, gandirea politica a aparut si s-a dezvoltat fie in interiorul filosofiei, ca filosofie politica in Grecia antica, fie in stransa legatura cu juridicul, in Roma antica. In toate cazurile, atat asupra politicului cat si asupra celorlaltor stiinte sociale, a cunoasterii in special, a societatii in general, religia a jucat un pol integrativ si interpretativ. In feudalism viata si gandirea politica se vor afla sub puternica influenta a dogmei teologice si a bisericii, stiintele in totalitatea lor, vor fi integrate teologiei, devenind ramuri ale acesteia, iar dogma teologica devine axioma politica a societatii.

Procesul de disociere al stiintelor, al celor sociale in special, de teologie si de morala crestina va incepe odata cu descompunerea societatii feudale. Renasterea prin spiritul sau laic si stiintific isi va pune pecetea asupra evolutiei tuturor stiintelor, inclusiv a celor politice. Ganditori de seama ai acestei perioade, dar mai ales a perioadei moderne N. Machiavelli, Th. Hobbes, J. Bodin, iluministii francezi Voltaire, Montesquieu, Rousseau in lucrarile lor social-politice s-au pronuntat pentru individualizarea gandirii politice, pentru constituirea ei intr-o stiinta de sine statatoare.

CETATEA IN VIZIUNEA GREACA

POLISUL - LOCUL DISCUTIILOR CRITICE - sau despre functionalitatea interrelationara a cetatii. Una din cele mai sugestive referinte fac trimitere generica la "Geniul invizibil al Cetatii"[1], ca posibilitate de a asigura coerenta oricarei societati politice. Procesualitatea care s-a dezvoltat a vizat puterea de a comanda, respectiv, puterea si datoria individului de a se supune, participand activ. Coerenta este un rezultat al conceptiilor care fac trimitere la modelul sau la mitul democratiei ateniene, care a fost considerata o sursa inepuizabila de reflectie la nivelul gandirii politice moderne. Tocmai de aceea acest tip de democratie a fost numit participativa.

Polisul atenian viza o interrelationare sistemica intre stat si societate. Statul=societatea prin participarea la guvernare a cetatenilor-guvernatori. "Poporul (demos) se angaja in functii legislative si juridice, deoarece conceptul atenian de cetatenie presupunea ca ei sa ia parte la aceste functii, participand direct la treburile "statului""[2]. Tocmai de aceea aceasta participare trebuia sa fie intarita de cateva calitati de tip atenian rational:

q      principii care erau legate de virtutea calitatii de cetatean,

q      stratificarea sociala care justifica prezenta si acceptarea sclaviei extinse,

q      inegalitatea de gen care excludea femeile de la treburile guvernarii cetatii,

q      mecanisme ale credintei fata de zeii cetatii si fata de cetatea laica,

q      responsabilizarea cetatenilor fata de Polis prin suprematia treburilor publice in detrimentul treburilor private,

q      datoria cetateanului ca supunere (procesul lui Socrate) neconditionata la legile, si mai ales la aplicarea acestor legi ale Cetatii,

q      acceptarea intelepciunii si a logosului platonic identificat in Idei sau Forme, ca modalitate in care omul poate sa participe la idealul constituirii Republicii.

q      definirea omului ca animal politic - Aristotel - este o premisa care indica omului-cetatean directia in care se poate realiza si prin care poate depasi conditiile animale (instinctuale, naturale) sau prescriptiile zeilor.

q      urmarirea realizarii binelui comun al cetatii,

TIMPUL APARITIEI POLISULUI GRECESC

- SEC. VI-LEA I.E.N.

ORGANIZARE SOCIAL-STATALA - regate de tip feudal. Caracteristica de baza a acestora este identificata printr-o organizare de CASTA. La nivel de microgrupuri sociale, puterea era detinuta de catre familii puternice in care ereditatea era factorul hotarator.

Ca sens si semnificatii socio-culturale, factorul ereditar justifica segmentarea intregii cetati si tinea loc de principiu de ordine, primand in domeniile politice, juridice si religioase, asupra unor grupuri de dimensiuni relativ mici (agricultori, mestesugari, pescari s.a.m.d.). Datorita acestei organizari s-au dezvoltat ulterior, ca resimbolizare a factorului preponderent ereditar, relationari sociale oligarhice, mai cu seama la nivelul Imperiului Roman.

La nivel de macrogrupuri sociale, puterea era detinuta de catre un Despot sau Tiran, si semnifica dobandirea si impunerea puterii asupra unor teritorii mai mari, locuite de comunitati, numite ulterior, barbare. Ca sens si semnificatii socio-culturale, factorul ereditar si simbolic justifica extinderea puterii in afara Cetatii.

Aspectul simbolic avea un important rol in medierea conflictelor dezvoltarii abstractizarilor sociale: aparitia si sustinerea mitologica care va conduce la dezvoltarea religiei ca factor hotarator si manipulator, pe de o parte, si la relativizarea prin politeism a unei zeitati anumite impuse; vointa zeilor care va determina reglementarea activitatii oamenilor si evidentierea caracterului uman al interpretarii acestor vointe si chiar al zeilor mitologici ("Putem vorbi despre o fragilitate a sistemului religios, tinand seama de faptul ca germenii unei atitudini ateiste erau prezenti chiar in substanta acestei religii, inca de la inceputurile ei, asa cum lucrurile apar in imaginea transmisa de Homer si Hesiod" .); organizarea cetatii ca impunere a dreptatii sacre[4] sau faptul ca zeului nu-i pasa de ceea ce este drept ori nedrept; restrangerea libertatii de vointa si de miscare ale indivizilor ca modalitate de stabilitate absoluta a celor stabilite prin stratificarea sociala.

O forma diferita de viata oraseneasca s-a conturat in Grecia antica[5]. Polisul grecesc s-a rupt si el de modelele traditionale de organizare a societatii., dar dezvoltarea sa politica s-a aflat in contrast major cu despotismele oraselor din imperiile Orientale, cu ale lor concentrari masive de putere in mainile unui rege sau preot.

Dupa ce polisul a depasit modul de viata satesc, puterile sefului de trib s-au diminuat si au trecut in mainile familiilor aristocrate.

Regalitatea traditiei homerice a disparut, "regii" ramasi au devenit demnitari in cadrul vietii religioase si ritualice a orasului, si noi functii si posturi civice au fost infiintate. Aceste functii au devenit motivul luptei pentru putere intre clanurile aristocrate si mai tarziu, odata cu slabirea guvernamantului aristocratic, principalele obiective intr-o competitie a puterii la care participa aristocratia si cetatenii obisnuiti. In cele din urma, aceste progrese s-au conturat in forma caracteristica a guvernamantului polisului grecesc. Un corp de cetateni, adesea mult sub numarul total de locuitori, dar de obicei numarand populatia barbatilor nascuti liberi, prelua puterea in scopul guvernarii polisului prin alegerea membrilor comitetelor de conducere, iar apoi o exercita prin participare directa in consiliile orasului.

Cu toate ca a fost intrerupta adesea de episoade ale guvernamantului oligarhic sau tiranic sau de perioade de disensiuni civice sau rivalitati de clasa, marele merit al dezvoltarii modelului de guvernare a orasului grec a fost elaborarea structurilor ce permiteau controlul afacerilor publice de catre cetateni.

ORGANIZAREA SOCIALA - EFECT AL CRESTERII DEMOGRAFICE - efecte direct proportionale cu - EXTINDEREA CONFLICTELOR MILITARE.

"In perioada "feudala" a Greciei, existau conflicte violente intre, pe de o parte, marile familii si, pe de alta parte, intre acestea si populatiile de la sate si de la orase, care erau din ce in ce mai numeroase si mai active"[6].

Tocmai aceasta crestere demografica a condus la cresterea exponentiala a razboaielor, care trebuiau sa se termine undeva ca relationare a instinctelor de conservare a speciei umane prin reglementari de natura legislativa orale, respectiv scrise, prin respectarea deciziilor secrete ale tribunalelor sau prin argumentarea si motivarea acestor decizii.

ORGANIZAREA REGIMURILOR-POLITICE

Clasificarea retorica a lui Herodot (Istorii) este celebra si face distinctie prin problematizarile puse asupra raspunsului la intrebarea: care este cel mai bun regim? Distinge intre:

1. Monarhie ca regim condus de o singura persoana care guverneaza pentru gloria sa si a supusilor sai.
2. Oligarhie ca regim in care conduce o minoritate care este formata din cetateni "superiori" prin nastere, avere, competenta religioasa sau militara.
3. Democratie ca regim in care conduce majoritatea cetatenilor (poporul de tarani, mestesugari, comercianti, marinari).

Astfel au fost create multe scheme de clasificare. Exista, spre exemplu, clasica distinctie intre formele de guvernare dupa numarul persoanelor aflate la putere: MONARHIA (respectiv TIRANIA) este guvernarea de catre unul singur, ARISTOCRATIA (respectiv OLIGARHIA) este guvernarea de catre un grup iar DEMOCRATIA este guvernarea celor multi.

Alte scheme disting guvernamantul dupa felul institutiilor cheie: regim parlamentar, cabinet guvernamental, prezidentialism. Mai exista clasificari ce grupeaza sistemele in conformitate cu principiile politice pe care se fundamenteaza sau a formelor de legitimitate: harismatic, traditional, legal-rational sau altele. Alte scheme deosebesc diferite modele de organizare economica din cadrul sistemului: statul laissez-faire, statul corporatist, statul comunist sau socialist, sau diferite clase economice: sisteme feudale, burgheze sau capitaliste. Exista si eforturi recente de comparare a functiilor sistemelor politice: capabilitate, functii de transformare, sau functii de conservare si adaptare, precum si clasificarea sistemelor in termeni de structura, functie sau cultura politica.

Desi au un grad redus de comprehensibilitate, aceste scheme de analiza isi au doza lor de validitate, iar schemele de clasificare bazate pe ele, desi in multe cazuri se dovedesc a fi anacronice in raport cu organizarea politica moderna a societatii, s.au dovedit extrem de influente la nivelul dezvoltarii politice.

Cele mai influente scheme de clasificare apartin neindoilenic filosofilor antichitatii eline Platon, respectiv Aristotel, care au incercat sa deosebeasca diferite tipuri de guvernare dupa numarul celor aflati la putere.

Platon sustinea ca exista o succesiune naturala a formelor de guvernare: o aristocratie (forma ideala de guvernare de catre cei putini) care abuzeaza de putere si se perverteste in timocratie (cei putini ce conduc statul si ar trebui sa tezaurizeze intelepciunea sunt interesati fatal de onoruri si aspecte materiale) de unde rezulta oligarhia (forma cea mai coprupta de guvernare de catre cei putini) care devine in cele din urma democratie (ca domnie a majoritatii). Excesul de democratie se transforma in anarhie (guvernarea fara legi), care este mediul propice de aparitie a tiranului. Abuzul de putere in tipologia platonica este definit prin neglijarea de catre cei ce-o exercita a legii (nomos). Intr-o forma ideala de guvernare domneste legea, pe cand in una corupta aceasta este inexistenta.

Desi l-a combatut pe Platon criticand aceasta schema de clasificare, Aristotel si-a intemeiat schema proprie tot dupa numarul celor aflati la putere, distingand intre forme ideale si forme corupte de guvernare. Formele ideale (sanatoase) de guvernare in schema aristotelica sunt MONARHIA, ARISTOCRATIA si POLITEIA (termen aproape sinonim cu democratia constitutionala moderna). Acestea, pervertite prin abuzul de putere devin TIRANIE, OLIGARHIE si OCHLOCRATIE (sau democratie fara legi).

Conceptul de politeie , un fel de constitutie mixta, a fascinat pe multi filosofi ai politicii mai bine de un mileniu. Pentru a-i sublinia avantajele, o multime de ganditori, de la Polibius la Sf. Toma d'Aquino au construit modele in care fiecarei clase sociale i se acorda constrolul institutiei guvernamentale potrivite.

CONCEPTUL DE DEMOCRATIE

Democratia - exercitiu critic al ratiunii politice, de vreme ce in mod functional ofera o legitimare vietii politice in ansamblu: doar "Marea majoritate a ganditorilor politici, din Grecia antica pana in ziua de azi, s-au aratat extrem de critici la adresa teoriei si practicii democratice . .democratia este o forma de guvernare extrem de greu de realizat si de sustinut"[7]. Istoria sec. XX ofera o multitudine de exemple antidemocratice - fascismul, nazismul, stalinismul.

David Held - ofera modele ale democratiei care pornesc de la cateva atribute ale acesteia: putere populara prin care cetatenii sunt implicati in autoguvernare institutionala si autoreglementare legislativa. Rezulta trei modele de baza care sunt variante ale democratiei: "democratia directa sau participativa ca sistem de luare a deciziilor cu privire la afacerile publice in care cetatenii sunt direct implicati." acest tip de democratie este specific societatii elene, in particular cetatii ateniene antice. "democratia liberala sau reprezentativa" care se bazeaza pe guvernare prin reprezentanti alesi care au rolul de a asigura "Domnia legii" in interiorul unor teritorii delimitate. Si democratia bazata pe partidul unic (problematizanta si discutabila, in exemplu este vorba despre partidul comunist unic).

La nivelul relatiilor sociale contemporane se caracterizeaza ca un recul al justitiei faptul ca "Modernitatea, poate tocmai pentru ca duce la refularea oricarui absolut, a emancipat individul, introducand principiile democratice in sanul spatiului domestic. Raporturile de supunere interfamiliare li s-au substituit relatiile de convenienta si de confruntare, pe baze de egalitate intre femei si barbati. Familia democrata a devenit un forum ale carui conflicte sunt reglementate prin drept"[9].

LEGISLATIE - Sunt evidentiate textele scrise ca premisa a civilizatiei in detrimentul barbariei ca argument al lipsei acestora. Medierea conflictelor inerente societatii ca impunere a unei forme de suprematie sau de putere intre familii sau intre oameni era realizata fie de catre tribunale, fie de catre nomoteti. Tribunalele luau decizii secrete.

Nomotetii ca legislatori faceau parte din categoria oamenilor recunoscuti de polis si considerati de catre locuitorii cetatii ca fiind intelepti si dezinteresati, fiind in stare sa distinga binele de rau si dreptatea de nedreptate. Cei mai cunoscuti nomoteti antici sunt Solon si Dracon. Pentru Solon rationalitatea si comunicarea era exprimat ca un prim principiu de natura legislativa, astfel incat, rationalitatea implica delimitarea stricta a atributiilor si rolurilor pe care fiecare om le are pentru a asigura bunul mers al cetatii, prin intermediul tribunalelor, iar comunicarea semnifica cunoasterea de catre toti cetatenii a acestor ratiuni acceptate. Pentru Dracon motivarea sentintelor secrete ale tribunalelor era un principiu hotarator, idee care a condus la necesitatea aparitiilor publice ale textelor scrise.

LEGEA - ca text public prin care este organizata politic si social Cetatea elena, care este acceptata de catre locuitori "este probabil inventia politica cea mai cunoscuta a Greciei clasice; ea este cea care da suflet Cetatii fie ea democratica, oligarhica sau "regala""[10].

PUTEREA

Se atrage atentia asupra faptului ca timp de peste un secol democratia ateniana a fost suficienta si eficienta in privinta conducerii treburilor publice ateniene. Era considerata un fel de panaceu care asigura prosperitatea tuturor cetatenilor, si, mai ales egalitatea in fata legilor.

Dar, odata cu declansarea razboiului impotriva Spartei, regimul democratic al Atenei a degenerat intr-o forma de tiranie care a condus la desconsiderarea, in esenta ei, a acestei forme de guvernare. Drept urmare, influenta disputelor si discutiilor politice asupra regimurilor politice in Cetatea elena a fost directionata intr-un mod practic si formal de cateva considerente: in primul rand a avut o importanta deosebita comportamentul politic al lui Pericle care a fost unul din putinii conducatori eleni care a inteles faptul ca democratia ca forma de organizare poate sa decada foarte usor in regimuri despotice si totalitare. Tocmai de aceea Pericle presupune o atentie constanta din partea tuturor cetatenilor asupra treburilor publice si de stat. Ca urmare, se dezvolta si un concept care va sta la baza conceptiilor si reflexiilor politice ulterioare: conducatorul cetatii poarta raspunderea deciziilor, astfel incat, aceste decizii trebuie sa fie luate pe baza unui principiu al cautarii ordinii si al intelegerii: nous. Nous-ul semnifica etimologic inteligenta, intelect, spirit[11] si presupune, in afara de aspectele mistice si filosofice ale gandirii grecesti, ale considerarii lui ca si cauza inteligenta, ca si prim motor, odata cu Platon, un fel imagine a inteligibilului care tinde sa devina cat mai buna cu posibil . Tocmai de aceea Pericle atrage atentia asupra conducatorului care trebuie sa-si intemeieze deciziile pe care le ia pe o gandire si pe o cantarire neincetata a faptelor si judecatilor la care ajunge. Rezumand, in primul rand conducatorul cetatii trebuie sa isi dezvolte si sa isi formeze virtutile individuale.

MIT SI RATIUNE POLITICA

Analiza modalitatilor de constituire a gandirii politice este marcata la nivel contemporan si de subtextul legitimarii acesteia din perspectivele asimetrice si arhietipale ale relationarii intre ratiune si discurs mitic.

Astfel, rationalitatea umana a aparut ca efect al disparitiei imaginii mitului central al culturii europene: este vorba despre Mitul Varstei de aur, care a fost interpretat intr-o dubla pozitionare ca originare greco-latina si iudaica[13]. De fapt, mitul Varstei de aur expliciteaza un nucleu prototipic al credintelor sociale. Prin el este simbolizat sensul originar si ideal al unei fericiri imposibile. Tocmai de aceea a fost considerat ca fiind un mit fondator, atat in planul aparitiei istorice a ratiunii umane si a umanitatii istorice, cat si ca premisa a argumentelor contractualiste din perioada moderna a gandirii politice. Exemplul imaginii acestui mit este exprimat suficient prin mitemele poemului lui hesiodic 'Munci si zile' sau in 'Metamorfozele' lui Ovidiu. Temele de baza sunt : armonia, pacea, nemurirea, abundenta s.a. Localizarea topografica a acestei perioade face trimitere indeosebi la Insulele Fericitilor, la Arcadia, la Campiile Elizee. Puterea este detinuta de Cronos (respectiv Saturn) care reprezinta un Rege Divin. Umanitatea a aparut prin violenta, prin al rasturnarea Regelui Divin de catre Zeus, si apoi de Prometeu. La nivelul semnificatiilor se realizeaza trecerea in istorie. Odata cu descompunerea idealului fericirii timpul care avea pana atunci o structura ciclica devine linear.

Caracterul linear al timpului este o caracteristica specifica ratiunii si traditiei monoteiste. Timpul este linear pentru a justifica intrarea in istorie a omului si pentru a substitui ordinea originara cu institutiile si legile umane. Datorita istoricitatii si timpului linear s-a realizat un fundament constant al nostalgiei originii perfecte si totodata s-au pus bazele dreptului natural ca efect al ratiunii laice prezente in cadrul Polisului. Tototdata se considera faptul ca inclusiv mitul intoarcerii lui Mesia sunt actualizari ale mitului fondator si al afirmarii timpului liniar al crestinismului[14]. In contemporaneitate s-au realizat revitalizari ale mitului ca restaurare a ordinii pierdute (nazismul, comunismul), curentele oculte (New-Age), ecologice sau anarhiste.

Constituirea Polis-ul este simbolizata prin exemplul lui Prometeu, pe impunerea drepturilor si libertatilor umane, pe principiul isonomiei ca egalitate, simetrie si reciprocitate a cetatenilor unei republici independent de un sacru exterior divin. Pe langa mitul prometeic mai exita si mitul dionisiac care intemeiaza comunitatile mistice (cultul dionisiac, orfic, pitagoreic), caracterizat prin distribuire ierarhica, prin abolirea istoriei si reintegrarea in starea de fuziune cosmica, pe baza riturilor esoterice de legare si unificare in care multiplicitatii cetatenilor i se opune unitatea confreriei. Relationar, poate tocmai de aceea Platon a propus un prototip al Cetatii ideale, ca mistica a Unului cu valoare de model al unei Cetati inchise, esoterice, al unei comunitati ecleziale, ca predeterminare a utopiei crestine pacifiste. Tocmai aceasta mistica a Unului i-a fost reprosata lui Platon de catre Aristotel care a propus un model al multiplului indivizilor, si al democratiei clasei medii acceptata.

Socrate - 469-399 i.H., orator iscusit, discuta in pietele Atenei, cu oameni diferiti, avand intentia sa-i contrazica. Scopul discutiilor sale vizau indeosebi viata sociala a Cetatii, problemele morale ale acesteia, lasand la o parte studiul naturii: stiu ca nu stiu nimic. El spunea ca este demn de a cerceta numai "Ce bun si ce rau ti s-a intamplat acasa"[15]. A propus ca temei dezvoltarea unei etici critice individuale.

Platon - 427 - 347 i.H., discipol al lui Socrate, sursa a transmundaneitatii[16] in folosofia occidentala. Dupa moartea lui Socrate, a fost elev al lui Cratylos heraclitianul si al lui Hermogenes parmenidianul . Tocmai de aceea Platon poate fi cel mai bine inteles, daca pornim de la observatia anterioara a lui Diogenes, care afirma ca in privinta « lucrurilor sensibile, el este de acord cu Heraclit ; in doctrina realitatilor inteligibile cu Pitagora, iar in filosofia politica cu Socrate » . Din punctul de vedere al gandirii politice, trei dialoguri sunt semnificative : Repubica, Politicul si Legile.

Temeiul gandirii filosofice a lui Platon este exprimat de : Teoria formelor sau a Ideilor. Exista Idei, sau Forme ale lucrurilor, in sine. Abstracte dar elocvente, ideale dar naturale, cauze prime si modele. Aceste idei sau forme sunt situate undeva in transcendenta, undeva intr-o lume pura, departe de om si de realitate. Dar, in aceeasi masura, prin participare, Ideile si Formele sunt modele si dau nastere prin copierea lor, prin imitare, omului si realitatii sensibile.

Analizand Scrisorile lui Platon, (indeosebi scrisoarea a VII-ea si a X-a), observam ca temei al dialogurilor sale, nu neaparat discursul despre Forme sau Idei, Imitatia formelor, argumentarea amintirii primelor, logici ale fiintei ci domeniul Politic si al treburilor de stat[19].

Popper, Karl R., 1998, In cautarea unei lumi mai bune, Editura Humanitas, Bucuresti, pag. 43. Analizand paradigma socratica : Stiu ca nu stiu aproape nimic, si nici acest lucru nu-l stiu - diferentiaza intre Socrate si Platon in formularea cerintei ca omul de stat sa fie intelept. Pentru Socrate, «omul de stat trebuie sa fie pe deplin constient de ignoranta sa evlatanta. Socrate se pronunta pentru modestia intelectuala » pag. 43 iar, in opozitie cu el, Platon cere ca politicianul sa fie intelept, sub forma unui filosof erudit. - filosofii trebuie sa devina regi iar regii filosofi formati desavarsit.

Argumente : - citate de interpretat, din Scrisori :

Ar fi grozav de primejdios pentru noi sa lasam la locurile de conducere pe niste nemernici care ne pot duce in prapastie.

Omul intelept, cand patria apeleaza la ajutorul sau, este dator sa-si ridice glasul, dar numai daca vorbele lui n-au sa rasune in zadar si nici el nu se expune primejdiei de a fi dat mortii.

Sa intrebuintezi sila spre a rasturna regimul din tara ta, ca sa incerco sa ajungi la o constitutie ideala prin . maceluri . asta nu ! Mai bine sa stai linistit s i sa te rogi zeilor sa-si dea tie si patriei tot binele.

Nu se pot pune capat relelor pricinuite de revolutii pana cand partidul care a iesit biruitor, renuntand de a-si aminti persecutiile suferite, nu va inceta de a se razbuna pe partida adversa . Dimpotriva, biruitorii, cautand a-si impune moderatie, sa vina cu legi nepartinitoare, care sa nu aiba intru nimic mai mult in vedere interesul invingatorilor decat al invinsilor . prin . rusine si teama. Teama . prin aratarea superioritatii puterii lor . iar rusinea prin depasirea patimilor de partid.

Statul este OMUL MARE, ca predeterminare a teoriei organicismului contractual. Conform acesteia Statul este organismul perfect , ca relationare intre intreg si elemente, intre putere si individ, intre lege si aplicarea legii. Tocmai datorita faptului ca in om sunt trei facultati: ratiune, curaj si sentiment, acestea se rasfrang si asupra statului prin dominarea ratiunii, prin actiunea curajului si supunerea sentimentului.

Moralitatea individului trebuie sa se rasfranga asupra moralitatii Statului, a Cetatii, formand o echivalenta. Temeiuri comune : virtute, intelepciune, armonie. Virtutea este legata de justitie si de putere. Justitia inseamna datoria[22] de a-ti indeplini functiile pentru care cetatenii s-au nascut. Puterea inseamna capacitatea inteleptilor de a conduce statul. Armonia inseamna acceptarea claselor sociale: ale filosofilor regi, ale aparatorilor Cetatii si ale celor care trebuie sa asigure subzistenta materiala a cetatii.

Democratia nu este forma ideala de guvernare deoarece: masa populara poate fi asemuita cu un animal sclav (inconstant in functie de linguseli sau pedepsele pe care le primeste) : desemnarea magistratilor se face in functie de capacitatea oratorica a acestora si nu in functie de rigoarea etica a lor : discutiile care au loc in Adunarile populare sunt inconsistente, fiind subiective, imprecise, contradictorii in functie de interesele personale urmarite.

Aristotel - 384-322 i. H. Operele cele mai importante sunt Politica si Etica Nicomahica si Etica Eudemica. Etica Nicomahica este considerata a fi cartea care este unanim recunoscuta ca ii apartine lui Aristotel, alte tratate, de exemplu Marea Etica sau Magna Moralia, stand sub semnul incertitudinii. Temeiul eticii lui Aristotel "graviteaza in jurul naturii si mijloacelor de realizare a Binelui suprem, instituit ca scop absolut, spre care tinde totul."[24] Continuandu-l pe Platon, intr-o anumita privinta, considera Statul o necesitate prin intermediul careia se poate realiza Binele suprem, generand fericire pentru oameni, si virtute pentru realizarea ei.

Defineste primul omul ca animal politic - ca si conceptualizare care apare in unele scrieri si traduceri despre Aristotel - dar care a fost criticata deseori, propunandu-se traducerea mai buna a definitiei omului "ca fiinta sociala prin natura sa".

Situeaza statul inaintea indivizilor, argumentand prin temeiul organicist-sistemic: asa cum nu putem concepe un element al corpului despartit de corp, tot asa nu putem sa ne imaginam un om situat in afara Cetatii si a statului. Datorita acestei pozitionari societatea este o conditie necesara pentru realizarea umanului. In afara de realismul demersului filosofic a lui Aristotel, fata de Platon, o atentie deosebita este acordata proceselor reale de atingere prin actualizare a conceptelor etice: binele suprem, fericire, virtute si dreptate, dar si o atentie structurala acordata clasificarilor tipurilor de lege si aplicarilor ei. De exemplu, Binele nu mai este un gen metafizic, situat intr-o lume a Formelor abstracte, despartita de cea umana, cu toata perfectiunea nerealizarii lui, ci devine un concept materializat in si prin actiunile umane si sociale. Umane, deoarece realizarea lui este o conditie a contemplarii si a exercitiuilui intelectului, iar sociale, deoarece Binele se poate realiza doar in Cetate, ca interactiune individ stat.

Ca demers uman Aristotel atrage atentia asupra necesitatii de a nu se desparti morala de politica, pentru a se ajunge la realizarea fericirii, ca problematizare continua asupra scopului si asupra mijloacelor comportamentului moral.

Argumente : citate de interpretat, din Etica Nicomahica:

Virtutea este de doua feluri, dianoetica s i etica, cea dianoetica se naste si se dezvolta mai ales prin intermediul invataturii (de aceea necesita experienta si timp), pe cand cea etica se dobandesteprin formarea deprinderilor, de unde si-a primit numele, printr-o usoara derivare a cunvantului ethos. Pag.32

Dreptatea este o virtute absolut desavarsita pentru ca exercitarea ei este cea a unei virtuti perfecte ; si este perfecta pentru ca cel ce o poseda poate face uz de virtutea sa si in favoarea altora, nu numai pentru sine. Pag.106.

Am definit asadar nedreptatea ca ilegalitate si inegalitate, iar dreptatea ca legalitate si egalitate. Pag.108.

In ce priveste forma de dreptate particulara si dreptul care-I corespunde, exista o prima specie ce se aplica la distribuirea onorurilor, a bunurilor materiale sau a tot ceea ce poate fi repartizat intre membrii unei comunitati politice (caci in acest domeniu pot interveni egalitatea sau inegalitatea in ceea ce poseda unul fata de altul), si poarta numele de dreptate distributiva.

Cealalta specie de dreptate este dreptatea corectiva, care intervine in raporturile private, atat in cele voluntare, cat si in cele involuntare. Aceasta forma de dreptate difera de prima. Dreptatea in raporturile private consta intr-un fel de egalitate, iar nedreptatea intr-un fel de inegalitate. Pp.109-112.

Ca sinteza, contributia de baza a demersului aristotelic poate fi incadrata in urmatoarele idei: statul este primordial fata de om si individual, fiind o institutie naturala si nu conventionala sau artificiala. Omul este o fiinta sociala si se deosebeste de animale datorita sociabilitatii (traieste in polis ca triada - oras, stat, cetatean), si datorita comunitatii sociale naturale a muncii. Omul prin esenta si natura lui este subordonat statului. Nu critica ca si Platon democratia ci a fost un ganditor care a sesizat rolul important pe care il are aceasta in Polis, conform unei ratiuni a judecatii majoritare. Totodata afirma domnia legii si datoria cetatenilor de a se supune acesteia ca putere suprema in stat.

Scoala Stoica - continuatori post-aristotelici ai dezbaterilor despre stat, republica, politica, lege si virtute. Fundamentele subtextuale ale gandirii lor se regasesc in discursurile cinice ale lui Antistene si Diogene. Antistene a fost discipol a doi ganditori imaginativi atenieni : Gorgias si Socrate. De la primul a invatat oratoria, si gandirea in contradictoriu, apoi, de la Socrate a inteles perseverenta si si-a insusit « lipsa de patimi a acestuia »[25], fundamentandu-si stilul de viata. A definit primul judecata logica .

Exemple de rationamente : As prefera sa fiu mai curand nebun decat supus placerilor : Este un privilegiu al regilor de a face bine si de a fi vorbiti de rau. Sa mori cand esti fericit : filsofia este putinta de a te frecventa pe tine insuti: alegerea gresita la vot l-a determinat sa ceara ateneienilor sa voteze si faptul ca magarii sunt cai s.a.m.d.

Scoala stoica propune ca mobil al intemeierii Cetatea omului intelept, care are ca fundament armonia si castigarea libertatii interioare. Aceasta libertate interioara poate fi dobandita numai printr-un exercitiu al ratiunii si al exemplului.

Ratiunea ne spune faptul ca ordinea constituita in societate este nenaturala deoarece ea trezeste pasiuni, iar inteleptul este cel care reuseste sa invinga toate pasiunile. Datorita acestui fapt, binele social poate fi atins numai prin dobandirea binelui individual. Iar binele individual exprima o constanta a renuntarii la excesele impuse de societate sau de individualism. Exemplul care trebuie sa fie urmat este cel al lui Socrate : ca limita a exercitiului acceptat al modestiei interlectuale, bazata pe o acceptare a lucrurilor care ne sunt date de catre natura si nu de catre societate, si, pana la urma, de acceptarea domniei legii.

Scoala Epicureana - este opusul Scolii Stoice. Virtutea nu este scopul suprem, ci reprezinta un mijloc pentru a ajunge la fericire. Epicur a avut dusmani declarati intre stoici[27] si prin scoala lui a continuat si dezvoltat gandirea cirenaica si hedonista. Tocmai de aceea un interes deosebit a avut conceptul de placere si de fericire. Scopul vietii este placerea - ca substrat hedonist. A fost un scriitor prolific, iar intr-un tratat Despre scop, afirma : « Nu stiu cum sa concep binele, daca suprim placerile gustului, placerile sexuale, placerile urechii si ale formelor frumoase » . Poate datorita acestor abordari a fost un ganditor contestat si criticat in epoca vremii lui. Epictet l-a numit pornograf, cum si el il ironiza pe Platon, numindu-l cel de aur, pe Aristotel ca un risipitor, pe Heraclit un incurca-lume s.a.m.d.

Conceptia etica epicureana este exprimata succint sub forma unei relationari intre placere si durere, ca stari pasive ale sufletului, placerea fiind potrivita firii iar durerea straina acesteia. Prin placere si prin durere trebuie sa fie stabilit ceea ce trebuie cautat, si totodata, ceea ce trebuie evitat. Este momentul in care Epicur se desparte de hedonism si insista asupra placerilor naturale necesare, care pot fi usor atinse (a manca, a dormi) si asupra placerilor naturale nenecesare (gloria, bogatia) fata de care, fara a le nega in intregime, trebuie sa fim prudenti. Prietenia este cea mai mare dintre placeri. Criteriul utilitarismul si al individualismului au fost hotaratoare in impunerea epicurismului ca scoala timp de cateva secole. Statul este rezultatul unui acord. Datorita acestui fapt, daca el nu mai este util omului, reprezentantii puterii si ai statului este necesar sa fie schimbati. Aceasta conceptie va marca definitiv gandirea politica ulterioara[29]. Gandire care se va afla intr-o lupta de milenii cu cea platonica, aristotelica si stoica care presupun un drept social natural, pentru a justifica ordinea sociala de natura aristocratica.

Imperiul roman - sau despre cum virtutea devine republicana. Este cerinta prin care Imperiul Roman a incercat sa-si afirme organizarea administrativa si puterea centrala. De fapt, organizarea structurala trebuia sa-si impuna printr-un artificiu o etica care poate sa se afle deasupra intereselor ereditare si regale: dreptul si legea. Continuandu-l pe Hegel putem sa afirmam faptul ca daca grecii au gandit cel mai bine, in sensul surprinderii prin contrarii, a structurilor filosofice politice si etice ale unui polis ideal, romanii au fost cei care au adus polisul printre oameni si l-au numit Roma. Aceasta este explicatia succinta pe care o putem da dezvoltarii dreptului si a institutiilor sale. Utilizand legea, romanii au reusit sa demitizeze puterea sacra, iar, atunci cand a fost necesar, au utilizat dreptul pentru a legitima puterea crestina.

"Astfel intelegea lucrurile romanul antic: din civis romanus sum, din apartenenta la Roma, rezulta pentru individ un maximum de angajament spontan"[30].

La nivel structural, organizarea politica a Romei era definita ca cetate Republicana (sec. V i.e.n. Roma). Societatea era impartite in clase, prin care stratificarea sociala viza distinctia oamenilor liberi, ca deosebire intre acestia si sclavi, intre nobili (patricieni) si nenobili (plebei), in functie de avere. Cetatenii apartineau centuriilor. Acestea erau organizate in Adunari centuriane. Puterea apartinea celor bogati, marilor proletari care au avut doua surse de imbogatire, unele provenind din proprietatea funciara si altele provenind din comertul pe care il practicau. Ca efect al cuceririlor militare s-a ajuns la extinderea averilor patricienilor si la saracirea plebeilor.

O mai clara segmentare sociala a fost realizata in momentul in care impartirea in clase situa pe primul loc senatorii care puteau fi numiti guvernatori de provincii. Urmau cavalerii ce puteau obtine, in exclusivitate, ranguri de ofiteri superiori. Plebea si strainii erau tratati in functie de rangul ocupat. Sclavii care era categoria oamenilor neliberi si traiau intr-un regim dur. Totodata, pe masura extinderii granitelor s-a extins si sclavagismul.

Dupa rascoala lui Spartacus republica a devenit imperiu, astfel incat libertatile politice au fost abolite, doar puterea a fost exercitata de o singura persoana, de imparat. Tocmai datorita politice despotice a imperiului, aristocratia s-a revoltat (sec. III e.n.), moment in care, desi a fost infranta, a avut drept rezultat modificarea sistemului municipal. Clasa dominanta a ajuns in mainile colectorlori de taxe, a perceptorilor.

Este primul sistem birocratic eficient, dar a carui autoritate a ajuns sa se transmita ereditar. Dar, dupa cateva decenii sistemul administrativ s-a transformat, imparatii Romei au apelat la un interventionism accentuat.

Motivarea debirocratizarii viza usurarea incasarii impozitelor. In realitate statul i-a legat pe tarani de pamant, transformandu-i in coloni. In efect s-a ajuns la concentrarea proprietatilor iar micile proprietati dispar fiind acaparate de cele mari. Datorita absolutismului imperial spiritul civic a fost distrus, dificultatile economice s-au accentuat, astfel Imperiul Roman a slabit, dezintegrandu-se mai intai cel Apus in secolul V, iar apoi cel de Rasarit in secolul XV.

Cicero (106-43 i. H.) este considerat ca fiind cel care a popularizat filosofia in Roma. Erudit, dar bun orator, abstract dar adresandu-se in primul rand cetatenilor, interiorizat in natura cuvintelor statului personalizate prin interesele oamenilor.

Teza de baza este neoaristotelica, si afirma faptul ca "dreptul nu este un produs al vointei, ci este dat de natura"[31].

Stoic in conceptie reafirma conceptiile lor privind existenta unei ratiuni universale, tocmai pentru a intemeia suprematia legii si a justitiei. Argumenteaza subtil prin exemplul caracterului nesubiectiv al legilor, si deci natural al lor, altfel si legile tiranilor ar putea fi considerate ca drepte sau juste, daca toate lucrurile ar fi relative sau incognoscibile. Datorita acestui tip de gandire este considerat primul cetatean care a definit principiile care vor sta la temelia Cetatii universale, a Republicii ca lucru al domeniului public, si, fara sa vrea, a pregatit regimul imperial[32] care a luat fiinta la nici doua decenii dupa moartea lui, odata cu Octavianus Augustus care primeste primul titlul de Imperator.

Crestinismul si Evul Mediu

Cetatea lui Dumnezeu ca Cetate a oamenilor sau Cetatea oamenilor ca Cetate a lui Dumnezeu. Aceste doua judecati par a defini universul crestinismului si raspandirea lui, care trece in mod istoric de epoca Evului Mediu. Oricum sunt doua curente care definesc cel mai bine impunerea modelului Cetatii lui Dumnezeu ca valoare a omului: patristica si scolastica.

Prin scrierile si abordarile Patristice s-au realizat inceputul deschiderilor initiatice ale Vechiului Testament, ca scrieri ale parintilor bisericii (Apostolii, si Tertullian, Clement din Alexandria, Origene, Lactantiu, Sfantul Augustin s.a.). Daca Sfantul Pavel arata ca este necesar sa i se dea "Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu", atunci intonatia imperativa cerea, pentru inceput, o distinctie clara intre lumea crestina si lumea profana. Dar acest imperativ va fi destul de repede uitat, avandu-se in vedere faptul ca ceea ce "este al lui Dumnezeu" a fost folosit ca modalitate de a justifica fie neimplicarea in treburile civile, fie participarea la realizarea Cetatii lui Dumnezeu pe pamant. Sfantul Augustin[33] a fost cel care a marcat in mod definitiv gandirea crestina europeana, prin impunerea ideii de evolutie spirituala crestina a umanitatii, a participarii fiecarui om la realizarea vointei si Providentei divine, prin care se realizeaza aducerea printre oameni Cetatii lui Dumnezeu. Statul laic este doar mijlocitor, un instrument, un rau necesar, supus Bisericii. Timpul devine istoric si linear iar finalitatea lui este previzibila: restabilirea imparatiei lui Dumnezeu, doar numai prin Civitas Dei, prin comunitatea crestina a credinciosilor, se ajunge la construirea cetatii divine.

Conceptualizarile scolastice elaboreaza dogmele crestine intr-o ratiune indeosebi neo-aristotelica. Toma din Aquino (Summa Theologica) devine un maestru doctrinar al catolicismului. Distinge intre trei tipuri de legi: legi eterne, legi naturale si legi umane.

Legile eterne sunt cel care guverneaza lumea si au ca fundament ratiunea divina. Trebuie acceptate prin credinta.

Legile naturii sunt copii imperfecte ale legilor eterne. Sunt imperfecte deoarece nimeni nu poate sa cunoasca in intregime vointa divina. Se pot institui si intui prin intermediul ratiunii.

Legile umane sunt inventii ale omului, ca aplicabilitate practica a legilor naturii. Au cel mai mic grad de ratiune divina, si tocmai de aceea sunt cele mai oscilante, sunt cele care se schimba cel mai des.

Exercitiu ideatic asupra genezei si importantei crestinismului - Evanghelia esenienilor

Edmont Bordeaux-Szeckely[34] a descoperit la inceputul secolului in arhivele Vaticanului manuscrise care trateaza ideile si modul de viata al esenienilor, care au trait acum doua mii de ani in Orientul Mijlociu si au exercitat o influenta profunda asupra genezei crestinismului. El si-a consacrat viata studiului invataturii eseniene si aplicatiilor sale practice pentru omul secolului XX. In 'The Origin of Christianity', E.Bordeaux-Szeckely se bazeaza pe dovezi istorice, filologice si exegetice pentru a arata cum s-a dezvoltat crestinismul. 'Acum doua mii de ani, intr-o parte a lumii numita Palestina, a avut loc un eveniment care a transformat destinul intregii planete. Nimic in istoria civilizatiei occidentale nu e comparabil ca importanta si influenta cu acest eveniment. In lupta titanica dintre cei doi colosi care erau Imperiul Roman, cel mai puternic dintre toate imperiile si fluxul neincetat de invadatori veniti din Asia, cea mai mare invazie din istorie, aparea o a treia forta.. Intr-o maniera misterioasa si cu o rapiditate extraordinara, ea ii invinge pe acesti doi uriasi aparent invincibili. Nu i-au trebuit decat cateva secole acestei forte numita crestinism pentru a-si dezvolta autoritatea asupra tuturor natiunilor occidentale. Ea devine forta militara si politica suprema care domneste asupra a sute de mii de oameni, asupra regilor si imparatilor. Treizeci si cinci de ani inaintea erei noastre in fata posibilitatii repetarii luptelor armate ale sectelor israelite contra Imperiului Roman, imparatul Adrian a distrus Ierusalimul si i-a dispersat pe evrei. Dupa infrangerea lor pe campul de lupta aceste secte s-au razbunat impotriva Romei dezvoltand un mesaj fanatic care a servit drept sprijin grupurilor religioase care vor da nastere bisericii catolice. Pentru a incerca sa le neutralizeze imparatul Constantin recunoscu religia lor dandu-i o existenta oficiala. Biserica a devenit atunci o institutie care, pentru a-si spori puterea s-a consacrat mai multe secole manipularii manuscriselor antice, modificand ce nu convenea vederilor ei si suprimand invataturile contrare intereselor sale. In sec. IV Conciliul din Niceea a eliminat un mare numar de texte considerate ca neconforme cu dogmele Bisericii si mesajul de pace si armonie al Esenienilor a disparut aproape total din traditia crestina. In timp ce Imperiul roman se prabusea sub presiunea barbarilor, Biserica crestina singura a rezistat in mijlocul ruinelor, putand, gratie bunei sale organizari, sa scape de la dezastrul pe care in mare masura ea l-a provocat. Specificul bisericii din primele secole a fost realmente de a impune dogmele pe care le urma ea si de a declara eretici pe cei care gandeau altfel. Cum a spus-o John Lelly in 'Simulacrele de Dumnezeu'.
'Tratamente oribile fura rezervate ereticilor si celor care declarau ca nu au nici o incredere in tot ce se petrecea. Oamenii au fost inecati si sfartecati, spazurati, arsi; li s-au aplicat toate atrocitatile pe care omul le-a putut inventa pentru a-si tortura aproapele si asta in numele lui Dumnezeu, cel pe care eu il cunosc si pe care te voi invata sa-l cunosti. Daca refuzi, ma vad obligat sa te torturez pana cand vei crede in EL. Si daca din intamplare vei muri la mijlocul drumului ma voi ruga pentru ca sufletul tau sa mearga in Paradis.' Biserica crestina a ajuns la apogeul puterii sale atunci cand ea i-a dat lui Carol cel Mare coroana de imparat in schimbul supunerii sale fata de dogmele pontificale. 

Astazi, puterea Bisericii nu mai este decat umbra maririi ei trecute. Pierderea increderii populatiilor fata de o institutie sufocata de povara traditiilor rigide se accentueaza fara incetare. Daca istoria civilizatiei occidentale arata cum Biserica a devenit victima dogmelor sale asta nu impiedica faptul ca mesajul original al Esenienilor, chiar puternic denaturat de traditii, isi pastreaza toata puterea sa spirituala. Edmont Bordeaux-Szeckely a publicat in 1928 'Evanghelia Pacii a lui Isus Cristos prin discipolul sau Ioan', care constituie un fragment din invatatura eseniana a lui Isus. Aceasta carte a fost citita de milioane de persoane in toata lumea. Le-a adus o pretioasa sursa de inspiratie, atat la nivelul sanatatii fizice cat si in viata spirituala, prin comuniunea cu fortele naturii si ale cosmosului. In continuare, E. Bordeaux Szeckely a publicat alte texte provenind din mostenirea eseniana. Traditia religioasa iudeo-crestina a facut din occidentali niste schizofrenici. Incepand cu apostolul Pavel, Biserica n-a incetat sa propovaduiasca oamenilor ura fata de propriul lor corp. Ea a denigrat o relatie armonioasa cu sine pentru a valorifica doar viata intelectuala, promovand o spiritualitate pur cerebrala. Bunastarea, sanatatea, observarea de sine, cunoasterea interioara au fost suprimate pentru a da locul unei stiinte analitice careia ii masuram acum limitele si pericolele. Cum spune E.B-S in 'Viata biogenica': 'Obsedata de un spirit demonic de cupiditate si de competitie, societatea noastra devasteaza si risipeste nebuneste capitalul pretios al resurselor naturale ale planetei pentru a produce o maree fara sfarsit de bunuri de consum inutile, non-biodegradabile si non-reciclabile, astfel se dezvolta cu o viteza vertiginoasa o poluare fara sfarsit a resurselor de viata de pe pamant-atmosfera, oceane, rauri, lacuri, terenuri, campuri, paduri -distrugand pe veci forme de viata create de milioane de ani. Intr-un viitor foarte apropiat, industria uriasa centralizata, acest monstru de nesaturat, ne va separa complet de natura care acopera Mama-Pamant si vom sfarsi prin a avea niste corpuri slabite, anemice si bolnave pe un munte de deseuri otravite la fel de mare ca planeta.' Pentru a reinvata sa organizam viata cotidiana intr-un nou mod creativ si inteligent - gratie caruia omul inceteaza sa mai fie un orfan al cosmosului pentru a deveni un atom activ al vietii universale - gandirea eseniana are locul sau alaturi de scrierile inspirate buddhiste, hinduse, chineze, aztece sau provenite din alte traditii vechi. Toate, inainte de a fi deformate de religiile institutionalizate afirma ca corpul nostru si universul care ne inconjoara nu ne sunt inamici, ci chiar minunati invatatori care ne invita sa cream o relatie armonioasa cu tot ce e viu in noi si in jurul nostru. Pentru a se citi aceste texte e necesar a se pune deoparte 'ratiunea rationala' pentru a se merge dincolo de cuvinte. Astfel, folosind scrierile eseniene nu ca niste incitari la gandire intelectuala ci ca trambuline care ne permit sa trezim in noi insine imaginile si simbolurile, noi putem explora lumile noastre interioare si intelege ca cuvantul 'religie' vrea sa spuna 'a se lega de'.  Legea de care vorbesc esenienii nu e o lege religioasa, dogmatica si rigida ci intuitia de viata care rezida in fiecare si el invata sa traiasca in armonie cu universul. Doar urmand intuitia sa profunda (si instinctul sau care ii este componenta biologica) fiinta umana poate sa se elibereze de inchisori care le-a creat ea insasi printr-un mod de viata si de gandire denaturat si dezradacinat. Fie ca fiecare cititor, gasind rezonantele dintre mesajul poetic al esenienilor si propria sa intelepciune intuitiva, sa deschida usa care conduce catre aceasta gradina interioara in care e posibil sa fii in unitate cu toate formele de viata. Puterile invincibile care ne inconjoara, aceste forte ale naturii pe care esenienii le numeau 'Ingeri' au exprimat in toate epocile prin gurile profetilor si inteleptilor un mesaj de o mare simplitate: 'Inceteaza sa te mai temi, universul nu ti-e ostil. Esti inconjurat de puteri ale dragostei si fericirii care asteapta doar ca tu sa le accepti pentru a te coplesi de binefaceri! Esti mostenirea Regatului Ceresc si al Regatului Mamei Pamantesti. Daca onorezi legile lor, vei primi sanatate, vitalitate, bucurie si satisfactie-implinire in fiecare moment al vietii tale de pe pamant.[35]'

Niccolo Machiavelli (1469-1527) reprezinta pentru gandirea politica un spirit original si pragmatic prin afirmarea unui discurs inovator. Tratate esentiale: Principele (1513), Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius (1517), Arta razboiului (1518), Istoriile florentine (1525). Deschiderile pe care le face sunt asumate printr-o sinteza eficienta ca exprimand spiritul politic al Renasterii florentine, prin:

q      Necesitatea de a salva Italia si de a constitui un stat unitar.

q      Afirmarea rationalitatii si a statului laic si separarea lui de religie sau de valori ale eticii imperativ-comportamentale si ideale.

q      Intelegerea politicii ca stiinta de sine statatoare, ca arta de a guverna, de a conserva si de a dezvolta statul.

q      Statul este perceput asemenea unui organism viu, neoplatonic, avand o viata proprie.

q      Conducatorul principe trebuie sa fie foarte bine ancorat in cunoasterea realitatii faptelor, a relatiilor si necesitatilor sociale.

q      Tocmai de aceea politica trebuie inteleasa, in primul rand, prin renuntarea la idoli si aparente, prin renuntarea la impresiile imaginative ale lui Platon si Aristotel, care ne spun cum ar trebui sa ne comportam in viata politica si nu analizeaza suficient realitatea relatiilor politice.

q      Este o identitate intre actiunea politica si realitatile concrete care trebuie sa o depaseasca pe cea a imperativelor: cum trebuie sa actionezi ca sa atingi un bine iluzoriu.

q      Statul, organizarea comunitatii politice, nu este viabil daca nu are legi si armata.

q      Este necesara separarea politicii de religie, asa cum este necesara si separarea politicii de morala. Ambele nu au nimic in comun cu politica si cu cunoasterea faptelor reale.

q      Scopul scuza mijloacele daca este o consecinta a faptelor reale si nu imaginare.

q      Luptele dintre principe si masele de oameni, dintre nobili si plebei in Imperiu Roman, de exemplu, au avut si efecte pozitive deoarece au condus la elaborarea unor legi mai bune si, foarte important, la formarea unui spirit educativ civic care se materializeaza in dezvoltarea institutiilor.

q      Lupta claselor este diferita de lupta pentru putere intre factiuni. Numai primele au consecinte pozitive deoarece nu lupta pentru scopuri particulare ci urmaresc interese generale, rezultand o lege si o societate mai buna.

q      Statul "sanatos" este cel care-si inventeaza institutii care au rolul unor organe de control pentru a se mentine un echilibru social.

q      Libertatea oamenilor depinde de puterea institutiilor din stat care sunt un garant al tuturor libertatilor prin aplicarea unitara a legii.

q      Revoltele si "tulburarile" sociale trebuie solutionate le nivel institutional prin adoptarea unor legi mai bune.

q      Constituirea republicii ca forma cea mai buna de guvernare trebuie sa tina seama de doua griji elementare: legiuitorul ales chiar prin sufragiu liber si public trebuie sa reformeze legile in folos public si nu in interes personal; puterea de a reprima trebuie sa fie incredintata cu grija de catre legiuitor, altfel cetatenii se pot revolta.

Arta Razboiului[36] reprezinta un exercitiu util al intelegerii practice al aplicabilitatii independentei unei natiuni. Tocmai de aceea, subtextual, Machiavelli a dispus operationalitatea discursiva a unui dialog reamintit intre Cosimo Rucellai, prieten al autorului si Fabrizio Colonna. Textul este incitant daca ne gandim ca premisa de la care pleaca vizeaza un exercitiu afectiv al omagiului pe care il aduce prietenului sau pentru a pune in valoare tocmai conceptul de razboi. Dar acesta este analizat intr-o modalitate moderna de concepere a valorilor sociale. Pretextul analizelor realizeaza o trimitere la proverbul: razboiul face valorile, iar pacea le face sa dispara. Pentru a lasa ratiunea sa iasa la lumina: securitatea unui stat este asigurata de propriile arme.

Jean Bodin (1577-1596) este un ganditor francez apropiat ca si conceptie si discursivitate de Machiavelli, prin structura rationala si pragmatica a conceptualizarilor pe care le propune in opera Republica. Unii autori ii analizeaza chiar printr-o simultaneitate a succesiunii si importantei scrierilor lor, mai ales in privinta dreptului suveranului, a regimului absolutist propus, ca si consolidare a regimului monarhic . In acest ultim caz, demersul lui Bodin este nuantat ca frecventa a intensificarii dreptului de proprietate al suveranului. Suveranul care are prerogativul principal in a emite legi este cel care detinand si prerogativele continuitatii se situeaza deasupra legilor emise. Nu se supune decat legilor divine si legilor naturii (ca si continuare scolastica a acestui concept). De fapt, el nu face altceva decat sa justifice ratiunea divina in societatea profana. Tocmai de aceea Statul pentru a avea o existenta indivizibila trebuie sa aiba o putere suverana si absoluta. Care nu poate fi contestata. Nici in cazul in care suveranul organizeaza dictatorial societatea. Ca si clasificare a regimurilor politice Bodin distinge trei ca efect al capacitatii de legiferare prin: monarhie (puterea absoluta apartine suveranului), prin aristocratie (puterea absoluta apartine nobililor) si prin democratie (puterea apartine multimii). Cea mai buna forma de organizare sociala este insa monarhia care este unica prin sursa dreptului asociat suveranului, si simpla, prin modalitatea de justificare a regimului decizional si divin.

Th. Hobbes (1588-1679) Leviathanul este considerata a fi o capodopera a gandirii politice (de limba engleza, cel putin). Structura stilistica a Leviathanului este discursiva, purtand ca textualitate de la exemplificari si comparatii cinice sau aforistice, care formeaza un exercitiu argumentativ eficient, pana la metafore si ironii care daruiesc vivacitate explicatiilor. Structura de continut este controversata, lucrarea fiind cel mai bun exemplu al gandirii politice sau fiind un bun agent termic (prin arderea publica la Oxford).

Ideile de baza ale Leviathanului pot fi sintetizate astfel:

q      Starea naturala a omului este cea de "razboi al fiecaruia impotriva fiecaruia".

q      Aceasta stare naturala este un rezultat al actiunilor indivizilor care cauta sa obtina intotdeauna ceea ce este bun si bine pentru sine. Scopul ultim este pastrarea si conservarea propriei vieti. Conflictul continuu intre oameni exprima efortul fiecarui om de a-si proteja propria viata prin eliminarea pericolului pentru sine, prin eliminarea posibilitatii ca un altcineva sa mai fie capabil sa atace.

q      Prin "legile naturale" sunt impuse constrangeri exterioare pe calea ratiunii care conduc la formarea unei paci eterne intre oameni.

q      Omul accepta aceste legi, aceste constrangeri exterioare tot datorita fricii de moarte. Razboiul trebuie sa se sfarseasca undeva cu conditia ca legile sa fie acceptate de fiecare individ, altfel rezulta o neincredere generalizata.

q      Contractele prin care fiecare om renunta la dreptul natural ca libertate de a face orice trebuie sa fie asigurate de instante care sa le aplice, altfel sunt nule.

q      Aceste instante trebuie sa apartina unei comunitati civile, unui corp politic care formeaza statul.

q      Statul este un angrenaj individual si nu unul natural ca la Aristotel.

q      Omul nu este social de la natura, ci este individual si egoist.

q      Statul prin conventiile propuse, prin legile care le elaboreaza trebuie sa tina seama tocmai de interesul egoist al individului (atingerea binelui pentru sine si eliminarea raului pentru sine), ceea ce a condus la ideea conform careia "omul este in mod necesar egoist" .

q      Conditia naturala a omenirii face posibila aparitia conflictelor.

q      Conflictele apar ca rezultat al incalcarii egalitatii intre indivizi.

q      Egalitatea intre indivizi este definita ca egalitate a sperantelor. Fiecare spera sa isi realizeze scopurile propuse si nu exprima o egalitate intelectuala, fizica sau morala.

q      Prin contractul social se asigura aceasta egalitate a sperantelor (atingerea binelui individual) si se evita manifestarea raului suprem (teama de moarte).

q      Suveranul ca domnie impune domnia legii.

q      Actiunile suveranului daca conduc la mentinerea pacii trebuie sa fie aplicate, sunt legitime si nu au nevoie de justificare.

q      Suveranul este unicul judecator care poate sa propuna institutii sau legi, sa elimine institutii sau legi in scopul mentinerii pacii.

In lucrarea Elementele dreptului natural si politic[39], Hobbes prezinta explicit conceptiile filosofice care stau la baza simbolurilor a ceea ce reprezinta constiinta si corpul politic, pentru a vorbi despre o logica a actiunii politice, care trebuie sa se desparta in mod implicit de retorica etica si morala a epocilor. A fost considerat de catre unii critici ateu pentru ca a luat religiei putinta de a folosi puterea si legea divina mantuirii pacatului uman, considerandu-le nonsensuri din punctul de vedere al dreptului natural. de fapt a suspendat intr-o pragmatica rationala.

Discursul filosofic al lui Hobbes poate fi definit succint ca un discurs simplu nominalist bazat pe o considerare mecanicista, materialista si empirica, dar sistematica. Hobbes are meritul ca sa fie unul din ganditorii rari care, ca sa inteleaga societatea si omul, a simplificat totul, pana la extrem. Tocmai de aceea sufletul lui Hobbes este muritor. Din aceste considerente legile civice sunt mai importante decat cele ale dreptului natural.

Datorita multiplicitatii factorilor de putere si de decizie trebuie redusa pana la unu (suveranul) aceasta complexitate legislativa a incriminarii omului. Daca pasiunile sunt naturale si vin ca efect al instinctului de conservare, ele trebuie ingradite asemanator actiunilor unei persoane juridice. Si nu religioase. Tocmai de aceea procesul respectarii unor reguli, a unor legi, este cel care a dat nastere societatii. Tocmai de aceea prejudecatile despre pasiunile umane trebuie anihilate.

Pacatul este tema centrala a lucrarii. Din punct de vedere functional, scenariile despre structura pacatului ar apartine religiei si nu dreptului natural. Ca situare contextuala inedita, in raport cu locul si timpul in care Hobbes a trait, pacatul este un fel de inventie utilizata pentru a impune societatea si legea crestina, diferita de cea a suveranului. In societatea civila exista un singur pacat - acela de a nu asculta de suveran[41].

Rolul suveranului este operational: pentru a nu se isca un vid de putere este necesar ca izvorul legii sa fie atribuit cuiva. Unui unu - suveranul absolut care trebuie sa valideze totul: de la legile civile pana la cele religioase. Doar "Legea civila o contine pe aceea ecleziastica drept parte a sa, ce provine din puterea guvernarii ecleziastice care este data de Mantuitorul nostru tuturor suveranilor crestini, ca vicari ai sai imediati.."[42] Autoritatea lui trebuie sa fie situata mai presus de orice indoiala. Iar omul, daca asculta de suveran, nu are cum sa pacatuiasca. In rest, trebuie demonstrat si argumentata necesitatea supunerii omului civil. Prin structura constiintei sale. Prin natura instinctului natural de autoconservare si de autoprotejare. Prin frica de moarte.

John Locke (1632-1704) este considerat a fi un precursor al conceptelor democratice moderne prin impunerea suprematiei statului de drept. De fapt, Locke a definitivat, prin rigoarea fundamentelor mature si simple ale empirismului, consolidarea ideologiilor de baza ale liberalismului, ale conceptelor operationale de constitutionalism si parlamentarism. Observam cum un alt ganditor reuseste sa simplifice si sa eficientizeze considerarea statului, a legilor si limitarilor acestora. Totodata Locke a fost considerat si "primul mare iluminist european teoretician al tolerantei religioase, intemeietor al principiilor pe care se va axa toleranta moderna si in alte domenii (moral, intelectual, politic)."

Fundamentul subtextual al scrierilor lui Locke este unul asociativ cu demersul filosofic si empiric propus si vizeaza un proces al eliminarii speculativului si ineismului, nu numai din natura gandirii filosofice, ci, presupunand un rol activ si oarecum institutionalizat, presupune eliminarea insasi a arbitrariului civilizatoric.

Unde am putea regasi arbitrariul civilizatoric decat in incertitudine si in inconstanta? In legile care se schimba odata cu inlocuirea intereselor regimului politic. Tocmai de aceea trebuie sa se lase loc societatii bazata pe reguli si pe legi. Dar este vorba despre un alt tip de reguli si de legi. Aici regasim meritul incontestabil al lui Locke. Autoritatea vazuta ca putere operationala trebuie sa fie institutionalizata in si prin Legi (pe cat posibil universale, pe cat posibil minime, pe cat posibil aplicabile, pe cat posibil limitate). Doar nici un stat suveran, in absenta legilor ferme si clare, aplicabile tuturor membrilor societatii, nu are nici o sansa de supravietuire! Dupa cum, daca aspectul institutionalizat[45] este bine lamurit de Locke si subzista intr-un stat unitar, condus dupa reguli certe, ca prima conditie a unei puteri administrative bune, statul isi asigura propria existenta in conditiile in care intelegerile, contractele, regulile si legile sunt indeplinite (de catre oameni) si sunt aplicate (de catre stat). Ineditul metodei empirice a verificarii experimentale, prin observatie, prin asociatii si prin intelect, impune ca metoda de stabilire a regulilor si de depasire a absolutismului legilor, anumite limite predefinite conform unui considerent verificabil in practica: necesitatea ca legile sa fie limitate de anumite reguli.

Regulile si legile instituite in societate sunt limitate, deoarece:

q      Vointa individuala da nastere conflictelor prin insasi arbitrariul lor. Doar in starea naturala omul are deja cateva drepturi: de libertate personala, de munca si de proprietate.

q      Societatea civila apare ca efect al instinctului de conservare al proprietatii (avere, propria persoana, rezultatele muncii individuale).

q      Societatea, asociatiile civile se nasc pe baza unui contract, a unui acord dintre oameni in care ei isi cedeaza drepturile si libertatile naturale in favoarea puterii pentru ca acesta sa le garanteze conservarea dreptului la viata, la proprietate si la libertate.

q      Conflictele pot fi solutionate de catre societate prin asociatiile civile, prin guvernamant si magistrati numai prin intermediul regulilor si legilor. Acestea trebuie sa fie stabile si consecvente. Sa fie aplicate in mod unitar si impartial de catre judecatori. Iar statul este garantul drepturilor pe care omul le are, al aplicarii si executarii[46] sentintelor pe care magistratii le dau.

q      Prin intermediul autoritatii asociatiilor civile si guvernamantului (a statului), acesta devine un garant al respectarii drepturilor naturale ale tuturor oamenilor. Prin puterea legislativa, prin puterea executiva si prin puterea federativa.

q      Dar legile si regulile care actioneaza pentru a limita arbitrariul vointelor individuale trebuie, la randul lor, limitate. O cale de limitare este cea prin care puterea legislativa sa fie diferita de cea executiva, evitandu-se astfel absolutismul.

q      In absenta reglementarilor limitative asociatiile civile (statul), printr-o putere legiuitoare absoluta, ar putea sa foloseasca legile numai in interesul puterii si al statului ceea ce ar fi absurd, doar cetatenii, in acest caz, nu mai au motivatia sa asculte de aceste legi ale puterii, putand sa-si recapete libertatea arbitrara naturala - de a face orice.

q      Legea in sine trebuie sa fie limitata de anumite reglementari.

q      Fundamental, legile sociale sunt un efect al legii naturale date omenirii de catre Dumnezeu, ratiune in absenta careia nu putem vorbi despre nici o relatie sociala. In practica juridica pozitiva legile trebuie adecvate realitatii si relatiilor sociale.

q      Ca proces al adecvarii, inclusiv puterea magistratilor trebuie sa fie limitata, ei avand menirea sa asigure pacea civila.

q      Exista un drept la toleranta (religioasa, asociativa, s.a.m.d.).

q      Dar exista si o toleranta la toleranta limitata (altfel s-ar putea ajunge la anarhie) in conditiile in care se ameninta interesul general al individului.

q      Abuzul de putere trebuie sanctionat in mod definitiv - fie ca este folosit de catre monarh, fie ca este utilizat de catre magistrat.

q      Doctrina limitarii puterii semnifica ideologia liberala a prevenirii abuzului de putere, ale exceselor autoritatii, ale despotismului sau tiraniei.

Ca ratiune unitara, conceptia lui Locke a stat la baza ideii suveranitatii asociatiilor civile, (ale statului in limbaj contemporan). Aceste conceptualizari sunt specifice si altor ganditori - de exemplu sunt regasite la Bodin, la Hoobes si ulterior la Rousseau. Prin aceste problematizari s-a incercat gasirea celor mai aplicabile raspunsuri la modalitatea de actiune si adecvare a dreptului public, dar si a dreptului privat in functie de realitatile sociale. Totodata este demn de remarcat faptul ca atributele constituirii guvernamantului nu semnifica o renuntare totala la controlul poporului asupra acestuia. Ar fi si absurd, de vreme ce Locke realizeaza faptul ca o abandonare sau o transferare totala a puterii de catre popor in favoarea statului ar semnifica o autoanihilare «Oamenii nu sunt prosti sa incerce sa evite Raul facut de vulpi sau de dihori, dar sa fie multumiti atunci cand sunt devorati de lei». "Guvernul conduce si legitimarea lui este sustinuta prin "consimtamantul" indivizilor . puterea suprema era dreptul inalienabil al poporului . suprematia guvernamentala era o suprematie delegata bazata pe incredere . guvernul se bucura de autoritate politica deplina atata vreme cat aceasta incredere avea o sustinere . legitimitatea guvernului sau dreptul de a conduce puteau fi retrase daca oamenii considerau acest lucru necesar si potrivit, adica daca drepturile indivizilor si "scopurile societatii" erau in mod sistematic incalcate."[47]

Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) Premisele si fundamentele gandirii politice ale lui Rousseau vizeaza elaborarea pragmatic-initiala a realitatilor sociale. Acestea vor constitui un fundament al surselor iluministe, in mare masura si idealiste, ale sec. al XVIII-lea, care formeaza un Rousseau diferit de abordarile initiale.

In momentul pragmatic, Rousseau - un fost secretar al ambasadorului Venetiei - critica institutia proprietatii din starea precontractuala - ca fapt si ca act al omului care, in perioada respectiva a condus la impunerea dreptului fortei si la lupta continua dintre oameni. Totodata, analizeaza critic ( in Discursul asupra originii inegalitatii) dogmele monarhiste si absolutiste care considera puterea monarhului intemeiata si legitima ca efect si ca manifestare a ratiunii divine. Aceasta putere este tocmai cea care justifica sclavia, in numele credintei, il situeaza pe monarh ca legiuitor si il situeaza deasupra legilor sociale, il pozitioneaza intr-o autoritate naturala si paternala, asemanatoare autoritatii pe care o are tatal asupra familiei pentru a fi justificata orice actiune a acestuia prin: dreptul de a supune (indivizii) si de a cuceri (alte natiuni). Acest moment releva o evidenta influenta a lui Rousseau de catre Locke[48], prin, temeiurile empirice, simple si asociative, prin exemplele eficiente, dar incarcate de o anumita doza de plasticitate - specifica spiritului latin . Ca urmare, se constituie un fundament al gandirii ulterioare prin impunerea conceptului de societate civila care trebuie, ca imperativ, sa asigure dreptul la proprietate, in conditiile in care monarhul cedeaza puterea suveranitatii poporului.

In momentul iluminist si idealist, Rousseau pune in prim plan conceptul de contract social prin intermediul caruia respectarea legilor primeste o justificare rationala si umana, societatea este necesara atat ca intreg, cat si ca elemente-indivizi, devenind un intreg social, un organism social. Textul de baza al interesului lui Rousseau este cel al Institutiilor politice, ca text in care se problematizeaza modalitatea de formare a statului, cu specificitatea constituirii Republicii, teme care au fost intens exploatate din punct de vedere politic in lucrarea Contractul social si din punct de vedere educativ in lucrarea Emil.

Prin ideea contractului social, Rousseau a pus in prim plan o idee protestanta a secolului al XVI-lea. Conform acesteia societatea civila este originar buna deoarece oamenii se nasc liberi, doar ulterior ea este pervertita de catre alti oameni deoarece Dumnezeu nu a stabilit in Sfintele Scripturi ideea subordonarii naturale a oamenilor. Aceasta denaturare s-a realizat in forma ei maxima prin catolicism, pentru a-si justifica teologic puterea. In realitate societatea civila este un act voluntar care se stabileste intre oameni. Rezumand, prin ideea contractului social ca si autoreferentialitate, religia protestanta a relativizat monarhia catolica de drept divin, numirea si puterea suveranului in sine, pentru sine dar si in numele lui Dumnezeu.

Rousseau, preluand ideile protestante a pus in discutie, intr-o modalitate eficienta si rationala, ideea constituirii statului prin semnarea unui contract ipotetic intre indivizi. Contractul social, ca efect al manifestarii sale, pentru a fi incheiat trebuie sa cuprinda la nivel procedural doua elemente. Un element este individul, fiecare individ din societate, care renunta la libertatile sale nelimitate, prin contractul pe care il incheie. Cel de-al doilea element este statul stabil care, fara a fi o abstractiune, este o putere reprezentativa a garantarii libertatilor cu care individul, fiecare individ, ramane. Elementul cel mai semnificativ asupra caruia Rousseau insista subtil este cel prin care puterea este aleasa de catre popor si nu reprezinta o putere impusa ca drept divin, ereditar, sau de alta natura.

Sintetizand, Rousseau a propus manifestarea puterii si suveranitatea poporului ca relationare a urmatoarelor elemente:

q      Legitimarea regimului politic prin ideea pactului social care reprezinta nucleul functional al contractului social.

q      Eliminarea sclaviei ca fiind contrara naturii umane. Altfel, orice idee de egalitate sau de nesubordonare naturala intre oameni este contradictorie in sine.

q      Negarea dreptului fortei atat pe plan intern cat si pe plan extern.

q      Pactul social are rolul social si juridic al unei conventii care trebuie respectata de indivizi si de putere-stat, in aceeasi masura.

q      In starea civila omul se realizeaza ca actiune rationala si morala, dobandind cele mai multe libertati.

q      Cea mai mare libertate pe care omul o are survine din pactul social pe care l-a semnat, din libertatea de a asculta de lege.

q      Suveranitatea inseamna vointa generala a poporului. Ea nu poate fi atribuita (instrainata) altcuiva, nici macar unui singur om (monarh sau despot).

q      Vointa generala a poporului nu reprezinta o simpla insumare a vointelor individuale. Acestea din urma sunt interesate si particulare. Vointa generala a poporului reprezinta o sinteza a vointelor colective ale poporului. Acesta din urma se naste prin eliminarea reciproca a intereselor particulare.

q      Legea este cea care trebuie sa i se dea ascultare in societate. Ea nu poate sa apartina decat poporului - ca proces al legiferarii. Dar cine legifereaza ar trebui sa se gandeasca la: conservarea statului, la principiile de libertate si egalitate a fiecarui om. Egalitatea dintre oameni nu poate fi absoluta, dar trebuie reduse inegalitatile de avere dintre oameni.

q      Guvernamantul ca putere executiva trebuie sa fie despartit de puterea legiuitoare. Guvernamantul ca putere executiva depinde de marimea si numarul locuitorilor statului respectiv. Cu cat numarul locuitorilor este mai mare, cu atat guvernamantul trebuie sa fie mai puternic si trebuie sa fie exercitat de un numar mai mic de persoane. Cu cat guvernamantul este mai puternic cu atat se reduce gradul de libertate al oamenilor.

q      Statelor mici le sunt specifice guvernaminte democratice - majoritatea poporului decide.

q      Statelor medii le sunt specifice guvernaminte aristocratice - decizia apartine unui numar mic de persoane.

q      Statelor marile sunt specifice guvernaminte monarhice - decizia apartine unui magistrat unic.

q      Exista si guvernaminte mixte.

q      Nici o forma de guvernare nu este perfecta. Democratia este greu de aplicat, aristocratia decade in oligarhie, iar monarhia in despotism.

q      Cea mai buna forma de guvernare este cea in care se pastreaza pactul viabil social incheiat intre popor si sefii guvernamintelor, in care libertatea si puterea sunt legitime. Importanta cea mai mare o are intrebarea constanta si periodica, prin adunari frecvente, a poporului asupra alegerii celor care ii guverneaza.

Thomas Paine (1737-1809) a fost un emigrant englez care a avut un rol important in privinta impunerii si popularizarii ideilor de independenta ale revolutiei americane. Este bine-cunoscut rolul pe care lucrarea lui "Simtul comun" l-a avut, ca atitudine simpla si pamfletara, in formularea si popularizarea ideilor autodeterminarii in America coloniala. Ideile de baza ale acestei lucrari sunt:

q      "Societatea este produsul nevoilor noastre", ca produs pozitiv al unificarii sentimentelor comune, prin sporirea si stimularea comunicarii dintre oameni, fiind in esenta ei o binecuvantare.

q      Guvernarea este produsul rautatii noastre ca produs negativ al limitarii viciilor noastre, prin formarea deosebirilor dintre oameni este fie un rau necesar, sau este fie un rau de netolerat.

q      Raul de netolerat este guvernarea prin forta si fara a tine seame de dorinta societatii.

q      Raul necesar este guvernarea prin reprezentanti alesi. Alegerea este modalitatea in care intre alegatori si alesi se poate stabili o relatie de fidelitate, prin organizarea de alegeri frecvente de care depinde forta guvernarii si fericirea celor guvernati.

q      Taine a avut o contributie mai putin originala, el preluand si popularizand indeosebi ideile ganditorilor politici (vezi si Locke), reducandu-le la nivelul intelegerii simtului comun. Parafrazand ideile revolutiei engleze, in lucrarea "Drepturile omului" Paine preia ca fundament urmatoarele constructe care constituie esenta drepturilor fundamentale:

- dreptul de a-si alege propriii conducatori,

- dreptul de a-i indeparta in cazul unei proaste guvernari,

- dreptul de a institui o guvernare noi insine[50].

Revolutiile moderne in Europa si crearea S.U.A.

Prin revolutiile moderne s-au depasit regimurile politice medievale si s-au afirmat relatiile ideologice care au stimulat formarea identitatii si constiintei popoarelor, a stratificarilor sociale libere si egalitare, s-au dezvoltat ca o necesitate a cresterii demografice economia, viata politica democratica si spirituale nationale si nationaliste.

Idealurile revolutiilor moderne, presupun, din punct de vedere politic:

• lichidarea monarhiei absolute,
• stabilirea republicii ca forma de organizare sociala
• acceptarea valorilor democratice.

Un obiectiv major al majoritatii revolutiilor moderne a fost cucerirea independentelor individuale (prin solutionarea problemelor agrare, prin stabilirea unor relatii economice specifice noii nobilimi in formare, a burgheziei si muncitorimii) sau a semnificat cucerirea independentelor nationale (de exemplu, revolutiile olandeza si americana).

Caracteritica de baza sec. XVI-XVIII viza impunerea unor noi libertati si a unor realitati economice adecvate societatii care au ajuns sa intre in conflict cu interesele aristocratilor si ale monarhilor ca reprezentanti de moment ai puterii. Acest conflict nu a putut fi solutionat decat prin lupta pentru putere atat a burgheziei si noii clase de nobili (cazul Angliei), lupta sustinuta de taranime, care s-a ridicat impotriva oranduirii feudale, a muncitorimii care vedea in taxele preluate de catre regimul absolutist cauza principala a saraciei sale sau, odata cu dezvoltarea industriala s-au manifestat ca o forta politica singulara, propunand revendicari social-economice si politice proprii, indreptate si impotriva burgheziei (la Paris, Berlin, Viena, in revolutia din 1848).

Actiunile specifice ale luptei impotriva regimurilor monarhice s-au realizat fie sub forma actiunilor ideologice si parlamentare, al comploturilor militare, fie sub forme ale rascoalelor antifeudale, ale grevelor, ale demonstratiilor, fie sub forma degenerarii acestor lupte in tipuri ale razboiului civil (revolutiile engleza, franceza s.a.).

Fundamentul teoretic al revolutiilor s-a bazat pe religia protestanta (revolutiile olandeza, engleza), sau pe ideologia rationalista, laica, care definea iluminismul. Prin iluminism s-a dezvoltat o adevarata reforma homeocentrica, prin intermediul careia omul, apeland la educatie si cultura, isi putea dobandi adevarata libertate. Tocmai de aceea, un atribut de baza al ratiunii iluministe relationa libertatea cu procesul egalitatii, ca drepturi naturale ale omului, prin care societatea, si autoritatea ei - statul, trebuiau organizate.

Iluminismul clasic a fost dezvoltat si in Franta, unde, incepand cu critica vechiului regim si al bisericii prin Voltaire (1694-1778), a propus un 'despotismul luminat', pentru inceput. Este timpul in care Montesquieu (1689-1755) a realizat necesitatea separarii puterilor in stat (legislativa, executiva, juridica) tocmai in scopul prevenirii despotismului (Despre spiritul legilor). Iar J. J. Rousseau a exprimat aspiratiile micii burghezii (Discurs asupra inegalitatii intre oameni, Contractul social.)

Actiuni revolutionare

Cele mai semnificative revolutii moderne sunt revolutiile engleza din sec. al XVII-lea, americana, si franceza din sec. al XVIII-lea. Amintim ti revolutiile din iulie 1830 din Franta, din 1848-1849 dintr-o serie de tari europene (inclusiv Tarile Romane), de eliberare nationala din prima patrime a sec. al XIX-lea din America Latina, din anii 1905-1907 si 1917 din Rusia, din 1911-1912 din China, din Germania si Austro-Ungaria din 1918-1919 s.a.

Revolutia engleza

Revolutia engleza. La mijlocul sec. al XVII-lea industria si comertul in Anglia au atins un nivel de dezvoltare inalt. Baza progresului economic o constituiau manufacturile, insa politica guvernului regal impiedica dezvoltarea economica.

Principiul concurentei libere si cel al antreprizei libere au devenit principala revendicare a burgheziei in revolutie. Nobilimea engleza s-a scindat in doua parti. Una, 'noua nobilime', adaptandu-se la noile conditii ale productiei capitaliste, a aderat la burghezie. Ca urmare, burghezia a participat la revolutie in alianta cu 'noua nobilime' contra monarhiei absolutiste, nobilimii conservatoare si Bisericii anglicane dominante. Revolutia a marcat inceputul prabusirii societatii medievale in Europa si triumfului societatii moderne. Specificul revolutiei engleze a fost determinat de caracterul dezvoltarii politice a Angliei.

Specifica pentru revolutia engleza este si forma in care au fost exprimate cerintele ei. Ea este ultima miscare revolutionara din Europa, care s-a desfasurat sub lozinci religioase.

Lupta cu vechiul regim a fost indreptata impotriva ideologiei lui, care era exprimata de Biserica anglicana. Revolutionarii s-au pronuntat ca reformatori ai bisericii - puritani. Existau doua curente ale puritanismului: presviteranii (moderat) si independentii (radical).

In 1640, o data cu inceputul revolutiei, puterea reala in tara a trecut, de fapt, la parlament. Pentru a-si restabili pozitiile, regele Carol I, sustinut de nobilimea feudala, a dezlantuit doua razboaie civile (1642-1646 si 1648).

Armata revolutionara, condusa de O.Cromvyell si sustinuta de masele populare, a distrus fortele regelui si a obtinut executarea lui (30 ianuarie 1649). in acelasi an Anglia a devenit republica, puterea suprema, a trecut in mainile parlamentului cu o singura camera, dar paiata lorzilor a fost desfiintata. Prin vanzarea la un pret de nimic a pamanturilor confiscate de la rege, episcopi si 'cavaleri', republica a imbogatit burghezia si noua nobilime. 'Actele de navigatie' instituiau monopolul negustorilor englezi asupra comertului extern. Miscarile radicale ale leverilor (G.Lilburne) si digherilor (G.Winstanley) au fost anihilate.

In scopul instaurarii unei guvernari autoritare, republica capata, in curand (1653), forma protectoratului (dictatura militara a lui Cromwell, care si-a luat titlul de Lord Protector). Anglia a cucerit Irlanda (1649-1651) si a fortat alipirea Scotiei (1652). Cromwell a inabusit miscarile taranimii, nemultumite de noua nobilime, care nu proclamase proprietatea deplina asupra pamantului, si a micii burghezii, nemultumite de lipsa votului universal.

Dupa moartea lui O.Cromwell, in 1658, ca urmare a ingustarii bazei sociale a guvernarii, marea burghezie si noua nobilime a recurs la restabilirea, in 1660, a monarhiei, instalandu-l pe tron pe Carol II Stuart. Perioada domniei dinastiei restabilite a capatat denumirea de Restauratie si s-a manifestat prin reactia aristocratiei. Tendinta de a restabili absolutismul si catolicismul a dus la revolta si in 1688 lacob II este detronat, rege fiind proclamat ginerele lui, ducele olandez Wilhelm de Orania, care a fost incoronat in 1689 sub numele de Wilhelm III.

Evenimentele din anii 1688-1689 au fost numite in istoriografia britanica 'glorioasa revolutie', ele constituind un epilog al revolutiei engleze, realizat prin compromisul intre burghezie, care a avut din acel moment acces la puterea politica, si noua nobilime. Deoarece evenimentele au decurs fara varsare de sange, aceasta denumire a fost acceptata de multi istorici occidentali. Ca urmare, incepe perioada triumfului parlamentarismului englez. Marea Britanie devine un model al monarhiei constitutionale.

Prin 'Declaratia drepturilor' (1689) este stabilit principiul de baza al guvernarii ('regele domneste, dar nu guverneaza', separarea puterilor etc.). Revolutia a asigurat burgheziei libertatea completa, a curatat calea revolutiei industriale din sec. al XVIII-lea.

In domeniul politic a asigurat trecerea de la monarhia absoluta medievala la cea burgheza din epoca moderna. De asemenea, a deschis calea cuceririlor coloniale. Principiile revolutiei engleze au exercitat o influenta puternica asupra luptei pentru modernizare in alte tari europene.

Razboiul pentru independenta si crearea S.U.A.

Razboiul pentru independenta si crearea S.U.A. Acest razboi, initiat de 13 colonii din America de Nord (1775-1783) contra dominatiei coloniale engleze, a fost considerat prima revolutie burgheza de pe continentul american. Dezvoltarea capitalismului in colonii si procesul formarii natiunii americane au intrat in contradictie cu politica metropolei, care le privea ca pe niste izvoare de materie prima si piete de desfacere a productiei. Guvernul englez promova in colonii o politica de interzicere a productiei industriale locale si a comertului extern independent. A fost oprita colonizarea pamanturilor la vest de Muntii Alegani (1763), introduse noi impozite si taxe, ce lezau interesele tututor colonistilor.

Specificul revolutiei a constat in aceea ca ea era, concomitent, o miscare de eliberare-nationala, de unificare nationala, antifeudala.

Rolul principal l-au jucat masele populare, iar conducerea politica a realizat-o burghezia in alianta cu plantatorii. Revolutia americana a dus la rasturnarea regimului colonial, triumful definitiv al capitalismului si crearea statului national independent- S.U.A.

In iarna anilor 1774-1775 au aparut primele detasamente armate ale colonistilor, care, in 1775, au creat o armata regulata si au obtinut primele victorii asupra englezilor. Comandant-sef al armatei americane a devenit George Washington.

La 10 mai 1775 la Philadelphia si-a desfasurat lucrarile al II-lea Congres Continental, care, la 4 iulie 1776, a adoptat Declaratia despre independenta, autor al careia era T. Jefferson.

Declaratia a anuntat despre desprinderea celor 13 colonii de metropola si crearea statului independent- S.U.A. A fost primul document juridic de stat, care a proclamat suveranitatea poporului, dreptul lui de a rasturna tirania, libertatile si drepturile sale democratice. A urmat confiscarea pamanturilor loialistilor (partasilor pastrarii dominatiei engleze), ale coroanei engleze si Bisericii anglicane.

Operatiile militare au durat pana in 1781. Conform Tratatului de pace de la Versailles din 1783, Marea Britanie a recunoscut independenta S.U.A.

Razboiul pentru independenta a inlaturat multe bariere in calea dezvoltarii libere a capitalismului a lichidat :

q      latifundiile funciare ale aristocratiei engleze,

q      ramasitele obligatiilor feudale (renta, majoratul s.a.),

q      robia in statele de nord,

q      a anulat interdictia de a coloniza pamanturile din Vest,

q      a permis antrepriza libera in industrie, comert si agricultura,

q      insa s-a pastrat un inalt cenz de avere electoral si robia la Sud.

Constitutia din 1787 a proclamat S.U.A republica federativa, constituita din 13 state, fiecare cu legi si institutii proprii, care nu puteau fi incalcate de puterea centrala.

Primul presedinte al S.U.A. a devenit G.Washington. in 1791 au intrat in vigoare 10 amendamente la Constitutie - 'Bula despre drepturi' -, care au proclamat principalele libertati democratice.

Aceasta a fost prima in istorie revolutie ce s-a desfasurat sub lozinci laice. Razboiul pentru independenta a influentat si miscarea revolutionara si de eliberare-nationala din Europa si America Latina.

Revolutia Franceza

Marea Revolutie Franceza. Marea Revolutie Franceza din anii 1789-1794 a fost o revolutie burgheza clasica. Ea a dat o lovitura distrugatoare oranduirii feudale absolutiste si a deschis calea spre dezvoltarea societatii moderne.

Cauza ei principala a constituit-o conflictul intre fortele vechi medievale si cele noi, moderne, care au luat nastere in interiorul sistemului feudal. Expresie a acestui conflict au fost contradictiile intre starea a treia (burghezia, taranimea, saracimea oraseneasca), care alcatuia 95% din populatie, si doua stari privilegiate (nobilimea si clerul). Viata oamenilor de rand a devenit insuportabila: mizeria era si mai mare, iar abuzurile si faradelegile autoritatilor si seniorilor - o realitate permanenta, in fruntea luptei antifeudale s-a situat burghezia, in anii 1788-1789 in tara s-a creat o situatie critica.

Monarhia, nefiind in stare sa-si mentina pozitiile, a fost nevoita sa faca cedari; dupa o intrerupere de 175 ani, la 5 mai 1789, au fost convocate Statele Generale. La 17 iunie 1789 deputatii din partea starii a treia au proclamat Adunarea Nationala, iar la 9 iulie - Adunarea Constituanta, incercarea guvernului de a o dizolva prin forat a servit drept imbold pentru declansarea rascoalei populare de la 14 iulie 1789.

Prima etapa a revolutiei (14 iulie 1789- 10 august 1792) a inceput cu asaltul Bastiliei - simbol al absolutismului francez. Luarea Bastiliei a fost prima victorie a poporului rasculat si a initiat Marea Revolutie Franceza. Lozinca ei principala a devenit 'Libertate, egalitate, fraternitate!', in curand ea s-a raspandit in intreaga tara si absolutismul a fost lichidat. Este adoptata Declaratia drepturilor omului si cetateanului (26 august 1789), care a proclamat egalitatea tuturor oamenilor in fata legii, libertatile cetatenesti. Pentru prima data s-a declarat ca poporul este purtatorul puterii supreme, iar proprietatea privata este intangibila si sfanta.

Adunarea Constituanta a infaptuit o serie de reforme progresiste:

q      a fost lichidata impartirea in stari sociale,

q      a fost confiscata averea bisericii,

q      tara este divizata in 83 de departamente,

q      sunt lichidate breslele, inlaturate multe obstacole in calea dezvoltarii comertului si industriei.

La 14 septembrie 1791 Adunarea Constituanta a adoptat Constitutia. Puterea regelui a fost limitata si pusa sub controlul Constituantei, Franta este proclamata monarhie constituanta, sub controlul Constituantei. Dar a ramas nerezolvata problema agrara, s-au pastrat principalele drepturi ale nobilimii, pamantul, ca si mai inainte, era in mainile seniorilor. Toate acestea acutizau situatia si impingeau revolutia mai departe pe cale ascendenta. Marea burghezie cauta sa ajunga la un compromis cu nobilimea si regele. Aceasta a starnit nemultumirea taranimii, saracimii orasenesti, burgheziei mici si mijlocii. Au aparut cluburi revolutionare (iacobin, cordelier s.a.), care deveneau centre de dirijare si organizare a miscarii revolutionare.

In ajutorul vechiului regim in 1792 a venit toata Europa feudala, incepe razboiul de aparare al Frantei revolutionare contra Europei monarhice. Chiar la inceputul operatiilor militare actiunile contrarevolutiei interne si celei externe s-au contopit, insa a luat nastere o puternica miscare populara patriotica pentru apararea Patriei si este creata armata revolutionara. Miscarea impotriva monarhiei s-a transformat intr-o puternica rascoala populara, care la 10 august a rasturnat-o.

A doua etapa a revolutiei (10 august 1792 - 2 iunie 1793) a fost determinata de lupta intre iacobini si jirondini. Acestia din urma reprezentau burghezia comerciala, industriala si agrara. Iacobinii infatisau interesele burgheziei mici si mijlocii, ale taranimii si plebei orasenesti, adica ale acelor paturi sociale, revendicarile carora n-au fost satisfacute si care tindeau spre continuarea revolutiei.

Ales in baza dreptului universal (al barbatilor), Conventul a proclamat, la 21 septembrie 1792, Franta republica Monarhia a fost inlaturata, iar Ludovic al XVI-lea si regina Maria Antuaneta suita executati. Dusmanii externi, de asemenea, au suferit infrangere la Valmy (20 septembrie 1792). Situatia maselor populare se inrautatea si iarasi izbucnesc rascoale taranesti si apar miscari ale saracimii orasenesti, in urma unei insurectii (31 mai - 2 iunie 1793), jirondinii sunt inlaturati din Convent si puterea trece la iacobini.

A treia etapa a revolutiei (2 iunie 1793 - 27 iulie 1794) se caracterizeaza prin venirea la putere, intr-un moment critic pentru republica, a iacobinilor. Circa 2/3 din teritoriul Frantei era in mainile dusmanilor revolutiei. Prin legislatia sa agrara Conventul iacobin le-a transmis taranilor pamanturile obstesti si ale emigrantilor si a desfiintat toate drepturile si privilegiile feudale. Aceasta a determinat trecerea de partea iacobinilor a taranimii.

Prin Constitutia din 1793, iacobinii au lansat ideea ca 'scopul societatii este fericirea generala'.

Se preconiza o larga participare a maselor la viata politica prin intermediul votului universal si plebiscitului. Dar in lupta cu contrarevolutia interna si cea externa guvernul revolutionar se conducea de metode extraordinare, dictatoriale.

Au fost constituite organe revolutionare: Comitetul Salvarii Publice (puterea executiva), Comitetul Sigurantei Generale (ordinea), Tribunalul Revolutionar (judecata), numiti 'reprezentanti cu misiune', care supravegheau activitatea revolutionara in provincii si pe front. Dictatura se efectua prin teroare in masa. Conventul a adoptat decretul despre mobilizarea intregii natiuni franceze la lupta cu dusmanii Patriei . Armata a fost reorganizata: voluntarii erau inclusi in unitati impreuna cu militarii de profesie. Din randurile maselor sunt numiti noi comandanti de osti. Au fost, de asemenea, adoptate decrete despre stabilirea preturilor maxime la produsele alimentare, despartirea bisericii de stat si introducerea calendarului republican, in care lunile erau numite dupa fenomene ale naturii.

Guvernul revolutionar iacobin, mobilizand poporul la lupta cu contrarevolutia interna si cea externa, deja in octombrie 1793 a obtinut succese hotaratoare in operatiunile militare.

Interventionistii au fost invinsi pe toate fronturile, insa in randurile iacobinilor existau contradictii adanci. Atat timp cat nu era clar care vor fi rezultatele luptei cu contrarevolutia si se pastra posibilitatea restaurarii monarhiei, aceste contradictii ramaneau temporar inabusite. Dar deja la inceputul anului 1794 in interiorul blocului iacobin s-a desfasurat o lupta apriga.

Gruparea lui Robespierre, care conducea cu guvernul revolutionar, in martie-aprilie, consecutiv, a lichidat iacobinii de stanga (Chaumette, Hebert), care tindeau spre adancirea revolutiei, si dantonistii, ce reprezentau burghezia noua, care imbogatise in anii revolutiei si tindea spre slabirea dictaturii revolutionare. Pentru consolidarea puterii, iacobinii au folosit teroarea, indreptata atat contra dusmanilor interni si externi, cat si impotriva opozitiei lui Robespierre din sanul partidului propriu si a multor mii de oameni nevinovati (omorarea fara judecata in inchisori, inecarea in Luara, distrugerea orasului Lion s.a.)- intre 10 iunie si 26 iulie 1794 au fost executati 23-26 mii oameni (85% din randurile populatiei ce facea parte din starea a treia, 8,25% nobili si 6,5% preoti). Aceasta masacrare a marcat sfarsitul dictaturii iacobine. De la dictatura iacobina au inceput, treptat, sa se indeparteze elementele plebeice orasenesti si saracimea de la sat, din cauza nesatisfacerii unor revendicari sociale, in acelasi timp, cea mai mare parte a burgheziei, nefiind de acord cu restrictiile regimului iacobin si metodele teroriste plebeice ale dictaturii iacobine, trece in opozitie, atragand dupa sine taranimea avuta si mijlocasa, nemultumita de politica rechizitiilor si de stabilirea preturilor maxime la produsele alimentare.

In vara anului 1794 este organizat un complot contra guvernului lui Robespierre, care a dus la lovitura de stat de la 9 termidor (27 iulie 1794). Revolutia franceza este readusa in albia burgheza, pe care o depasea in anii dictaturii iacobine. La putere vine marea burghezie, care s-a imbogatit in anii revolutiei, infrangerea dictaturii iacobine a fost cauzata de adancirea contradictiilor ei interne, dar, in principal, de refuzul majoritatii burgheziei si taranimii de a sustine guvernul iacobin.

In tara se instaureaza regimul 'noilor imbogatiti', care instaureaza Directoratul (1795-1799) si sustin dezvoltarea evolutionista a noii societati moderne. Dupa lovitura de stat din 18 brumar (9 noiembrie 1799), puterea este preluata de Consulat (in frunte cu Napoleon Bonaparte), care reprezenta dictatura marii burghezii si a armatei.

Perioada Imperiului (1804-1815) a insemnat indepartarea burgheziei franceze de la idealurile revolutionare, ceea ce a avut urmari nefaste pentru regimul imparatului Napoleon I.

Marea Revolutie Franceza a avut o insemnatate istorica exceptionala. Fiind dupa caracterul ei populara, democratica, ea a pus capat vechiului regim si prin aceasta a contribuit la stabilirea si dezvoltarea de mai departe a societatii moderne. Ea a influentat asupra Europei aproape pe parcursul jntregului sec. al XIX-lea.

Revolutia din 1848-1849 din Europa, in anii 1848-1949 a avut loc o mare explozie revolutionara, care a cuprins Franta, Germania, Imperiul Austriac, Italia, Principatele Romane s.a. Ea a fost cauzata de criza economica si necesitatea de a inlatura ultimele piedici ce stateau in calea dezvoltarii capitalismului in tarile vest-europene. Dar in fiecare tara revolutia a avut specificul sau national.

Astfel, in Franta, tara deja clasica capitalista, ea avea drept scop lichidarea monarhiei, introducerea reformelor politice si economice (votul universal, dreptul la munca). Victoria revolutiei a dus la proclamarea, in Franta, a republicii democratice.

Urmatoarea faza a revolutiei o constituie rascoala muncitorilor din Paris, de la 23-26 iunie 1848 (aspru reprimata de armata).

In Germania si Italia revolutia avea drept obiectiv primordial unificarea tarii si crearea statului national unitar.

Revolutia italiana urmarea si realizarea eliberarii tarii de sub dominatia austriaca straina, in Imperiul Habsburgic - inchisoare a popoarelor - revolutia din provinciile negermane a avut un vadit caracter de eliberare nationala (Ungaria, Cehia) si, totodata, antimonarhic.

Revolutia din Austria avea o orientare evident democratica si antiabsolutista.

Aproape pretutindeni revolutiile au fost infrante, din cauza multor greseli comise de revolutionari, sovaielii lor, dar determinant a fost factorul extern. In primul rand, a avut loc interventia armatei tariste in Ungaria si aceasta este cauza principala a infrangerii revolutiei ungare, a salvarii monarhiei habsburgice si a Imperiului ca atare, inabusirea revolutiei italiene se datoreaza, in primul rand, interventiei austriace si, partial, celei franceze, iar a celei germane -interventiei prusace, in spatele acestor doua interventii se afla tarismul, care le asigura temeinicia pozitiilor.

La revolutii au participat activ masele populare, fortele democratice, care au inaintat revendicari proprii. Revolutiile din 1848-1849, numite 'primavara popoarelor', au avut un caracter burghezo-democratic. Ele au fost infrante, insa au impus carmuitorii acestor tari sa infaptuiasca o serie de reforme, ce au facilitat dezvoltarea in continuare a societatii moderne

Premise postrevolutionare

Revolutia Franceza a fost cel mai important eveniment politic din istoria Europei moderne. Pentru unii, ea a fost o nenorocire, pentru altii, un indemn la actiune. Pentru toti ea a insemnat reconsiderarea pozitiilor lor.

Universul statelor europene din cea de-a doua jumatate a secolului XVIII era deosebit de eterogen. In Anglia era la putere inca de pe vremea Glorious Revolution (1688) monarhia parlamentara, care se afla pe drumul cel mai bun spre democratie. Franta de dinainte de Revolutie era un stat absolutist cu o economie mercantila si agrara. In statele germane, populatia din mediul rural era de cele mai multe ori dependenta de principii feudali si marii latifundiari, la conducerea suprema aflandu-se un rege. Asadar nu trebuie sa ne mire faptul ca solutiile gasite la problemele ce macinau fiecare stat in parte au fost foarte diferite.

Analizand marile scrieri politice putem afirma faptul ca "daca Locke, Rousseau, Montesquieu, Marx nu ar fi scris, daca operele lor n-ar fi stralucit, n-ar fi sedus inteligentele, n-ar fi suscitat adeziuni, e putin probabil ca societatile de la sfarsitul secolului al XX-lea sa se infatiseze privirii noastre asa cum sunt ele acum."[51]. Fragmentul de analiza vizeaza miturile si mitologiile politice pentru a justifica actiunile umanitatii in numele imaginarului mitologic, particularizate in constructul - miturile au facut Franta. Unii analisti (BARRUEL) arata faptul ca "originea si desfasurarea revolutiei franceze erau legate profund de actiunile francmasoneriei, mostenitoarea unei vechi traditii a urii fata de Monarhie si fata de Biserica . " .

Impletirea diverselor directii reprezentate de miscarile politice 'practice' si ale formularilor corespunzatoare filosofice teoretice, astazi considerate a fi fost din punct de vedere ideologic directii cu tendinte conservatoare, liberale si socialiste (respectiv comuniste), au influentat puternic ideile moderne despre democratie.

In cele ce urmeaza vom trece in revista teoriile unor clasici precum Edmund Burke, John Stuart Mill si Karl Marx, punand accentul pe elementele democratice din ideile si argumentele acestora.

Edmund Burke

In lucrarea sa Reflections on the Revolution in France de la 1790, Edmund Burke criticase Revolutia Franceza, pronosticand teroarea iacobina.

In opinia lui Burke, poporul francez, condus de '500 de avocati si de preoti satesti' isi calca in picioare regele si intreaga ordine si traditie mostenita, inscenand un inceput cu totul nou in loc sa-si ia in serios propriile experiente politice. Pentru a intelege ce vroia sa spuna Burke trebuie sa vedem cum sunau teoriile sale.

Burke pleca de la premisa existentei unui stat fundamentat pe istorie, pe traditii si obiceiuri specifice.

Ordinea politica devenea astfel o expresie a acestor valori, avand nevoie de ele pentru a se putea legitima. In acest context, Burke a apelat la conceptul de 'prejudecati' in sensul de notiuni valorice care trebuie sa existe in fiecare societate si care se reflecta in simbolurile, comportamentele si institutiile statului. Aceste 'prejudecati' faceau ca virtutile omului sa devina un mod de viata.

Aceasta teorie a constituit o deviere de la teoriile contractului social ale secolelor XVII si XVIII. Prin urmare, starea naturala, asa cum aparea ea la Hobbes sau la Locke, se prezenta cu totul altfel, mai mult, societatile care dovedeau ca isi pastreaza traditiile, erau considerate a se afla in permanenta intr-o 'stare naturala'. Natura omului era asadar de a fi o fiinta determinata istoric si social; acest lucru nu este nici bun, dar nici rau, ci un rezultat logic al socializarii sale.

In afara statului nu poate exista nici libertate si nici drepturi. Doar statul, ca reprezentare a ordinilor valorice mostenite, poate garanta libertatea oamenilor. Scopul statului este, in opinia lui Burke, de a spori utilitatea cetatenilor sai - concept ancorat inca din procesul divin al Creatiei, acesta fiind de fapt si esenta conservatorismului lui Burke.

Burke era o persoana extrem de religioasa, care gandea ca lumea este o creatie a lui Dumnezeu, iar statul, mijlocul prin care Domnul intelege sa desavarseasca faptura umana. Burke a vazut Revolutia engleza nu ca pe o innoire, ci ca pe o reconsiderare a traditiilor mai vechi, o restaurare a ordinii strabune.

Societatea constituie in viziunea lui Burke baza bunei ordini. El refuza orice fel de schimbari radicale, ceea ce implica si mentinerea unei aristocratii 'lasate de Dumnezeu', a unei clase sociale care este capabila in mod natural sa scoata in evidenta pe cei mai buni membri ai sai.

Spiritul inovator este pentru Burke o trasatura a personalitatilor mediocre si limitate. Cercul se inchide si astfel se explica si faptul de ce acest reformator conservator, traditionalist si iluminist a spus ce a spus despre Revolutia Franceza.

Argumentele lui Burke nu au fost preluate in cele ce au urmat doar de catre conservatori, ci si de contrarevolutionarii catolici sau de romantici, ba chiar si 'List der Vernunft' a lui Hegel ar fi putut fi inspirata din teoriile lui Burke. Acestea mai sunt relevante si astazi in parte, fiind amintite in cadrul unor dezbateri cu privire la teoria democratiei. Totusi pozitia adoptata de Burke este, daca e sa o analizam in amanuntime, in cea mai mare parte depasita.

Edmund Burke prin studiile politice ale sale (Reflectii asupra revolutiei din Franta, Scrisoare catre un membru al Adunarii Nationale, Ganduri asupra chestiunilor din Franta s.a.) este considerat a fi un precursor al conservatorismului politic. A criticat Revolutia franceza si a primit tolerant independenta americana.

In primul caz, subtextul reflectiilor sale sunt de natura a legitima o ideologie alternativa fata de schimbarile de natura revolutionara.

In cel de-al doilea caz, pune in prim plan teoria acceptarii si adaptarii la starile de lucruri ale vointei poporului. Tocmai din aceasta cauza, argumentul istoric al progresului necesar si uniform al omenirii sta in prim-plan ca mecanism al evolutiei societatii. Explica, astfel si revolutia engleza si o legitimeaza ca si continuitate istorica si ca schimbare pragmatica si sociala.

Burke critica salturile, socurile politice produse de o schimbare radicala de genul "ritualului vrajitoresc" care apar in revolutia franceza. Conform acesteia, revolutia este un fel de vrajitorie, de magie prin care societatea este radical-schimbaza. Totul este nou, de la institutii la oameni, toate conceptele politice sunt mai bune si nedemagogice. Ca efect al revolutiei toti oamenii au devenit egali, drepti si au fraternizat, iar Binele general este instituit imediat prin republica si democratie.

Burke propune, ca urmare, continuitate sociala si istorica conform unui crez care afirma faptul ca in politica si in morala nu mai este nimic de descoperit. Ce este cu adevarat important (ca premisa conservatoare) este caracterizat prin:

Simtul realitatii istorice si sociale

Respingerea oricarei doctrine statice sau radicale

Adecvarea solutiilor politice la timpul si spatiul societatii conform unor consecinte pragmatice.

John Stuart Mill

Inceputurile liberalismului englez si european s-au facut remarcate in disputa dintre Edmund Burke si rivalul si colegul sau de partid, Charles James Fox.

In vreme ce Burke a ales sa apeleze la traditii, punand astfel bazele conservatorismului, Fox se interesa mai degraba de libertatea individului fata de stat si de orice forma de represiune.

Liberalismul s-a impus cu timpul, asta si pentru ca Burke era cu totul orb in ceea ce privea problemele economice. Unul dintre intemeietorii liberalismului politic a fost James Mill, tatal lui John Stuart Mill, si Jeremy Bentham. Dar de abia John Stuart Mill a reusit sa dea forma finala a acestor teorii.

John Stuart Mill spunea ca omul se deosebeste de celelalte creaturi prin capacitatea sa de a rationa si de a decide cu privire la mijloacele si scopurile activitatilor sale.

Prin ridicarea omului la statutului de fiinta spontana si creatoare, Mill a considerat individualismul ca scopul cel mai de pret al acestuia. Pentru a atinge aceasta stare ideala, omul trebuie sa beneficieze de libertate: libertatea de exprimare si evaluare a opiniilor si dorintelor. Scopul desavarsirii individului este desavarsirea societatii, pentru ca, cu cat mai mare este gradul de individualitate, cu atat mai mare este si gradul de civilizatie al unei societati, garantand astfel 'fericirea intregii comunitati'.

Fericirea oamenilor nu este insa fericirea individului, ci fericirea celuilalt, si astfel, a intregii omeniri. Dat fiind insa faptul ca aceasta morala nu are (inca) valoare universala, educatia si legile trebuie sa induca o stare in care sa predomine libertatea si virtutile. Prin inmultirea acestor virtuti, societatea se va desavarsi atat de mult incat intr-o buna zi nu va mai fi nevoie de conducere. Interesul principal al lui Mill se concentra mai ales asupra intrebarii cum ar putea arata cea mai buna varianta de stat provizoriu.

Mill considera ca problema fundamentala a societatii engleze moderne era conformitatea acesteia, exprimata prin interese, sperante si activitati aparent identice.

Pentru a impiedica o tiranie a maselor ce ar fi putut rezulta din acest fapt - una dintre marile probleme care ar putea aparea intr-o democratie, statul trebuia sa ia anumite masuri de precautie, care sa protejeze minoritatile si libertatile acestora. Mill crede asadar in democratie, dar doar atata vreme cat societatea nu a atins inca starea ei ideala. El crede ca democratia este cea mai buna forma de stat. Pentru ca oamenii si societatea sa se poata desavarsi este nevoie de participare si competenta.

Toti oamenii, indiferent de sex sau de clasa sociala, trebuie sa participe la procesul electoral. Mill trece factorul competenta doar celor mai intelepti, virtuosilor si celor educati, indiferent de avutia lor. Doar ei pot reprezenta poporul in parlamente, in locurile in care se dezbate pe teme controverse si in care se incearca a se gasi adevaruri.

Forma reprezentativa de conducere a statului propusa de Mill se caracterizeaza asadar printr-o suprematie a elitelor, limitata temporal. In plus, Mill se declara in favoarea dreptului de vot pluralist, persoanele educate dispunand datorita competentelor care le revin de mai multe voturi.

Aceasta teorie a fost deseori supusa criticilor, mai ales in ceea ce privea credinta lui Mill intr-o mantuire a lumii. Spre deosebire de liberalii de mai tarziu, John Stuart Mill a intuit insa ca o ideologie liberala care face din idealul unei vieti mai bune o chestiune privata, poate deschide calea spre o constiinta redusa la eficienta tehnica si economica.

Karl Marx

Si Karl Marx sustinea idealul libertatii umane, el nu se concentra insa ca Mill pe libertatea individului fata de constrangerile din exterior, ci sublinia necesitatea stoparii definitive a instrainarii omului de sine insusi intr-o societate dreapta.

Marx nu a fost un teoretician al democratiei in sensul strict al cuvantului, totusi unele aspecte centrale din criticile sale aduse capitalismului si burgheziei interesante pentru acest domeniu.

Printre operele sale cele mai cunoscute se numara Manifestul partidului comunist, scris in 1848 impreuna cu Friedrich Engels la insarcinarea Uniunii Comunistilor, precum si lucrarea sa cea mai importanta, Critica economiei politice, la care a lucrat pana la moartea sa din anul 1883. Engels, care i-a supravietuit lui Marx 12 ani, a incercat sa intregeasca in mod sistematic 'socialismul stiintific' al lui Marx, fapt care a constituit un teren deosebit de fertil pentru interpretarile eronate ale scrierilor lui Marx.

Astfel transpar si problemele care survin in cadrul exegezei teoriei marxiste: pe de o parte, editia incompleta si necritica si, pe de cealalta, modul creativ de receptare de catre socialistii si comunistii de mai tarziu. In plus, lucrarile lui Marx nu constituie un sistem filosofic inchis, ele sunt caracterizate de schimbari de directie, ba chiar si de rupturi totale cu trecutul teoretic. In scurta prezentare ce urmeaza vom incerca sa aratam care au fost temele si pozitiile centrale abordate de Marx in operele sale.

Daca in aceasta faza, omul si constiinta sa mai apareau inca in primul plan, in cele ce au urmat, Marx s-a dedicat din ce in ce mai mult premiselor materiale necesare pentru transformarea raporturilor curente. In Manifestul partidului comunist, Marx scria ca 'istoria tuturor societatilor este o istorie a luptei de clasa', care 'a rezultat de fiecare data intr-o transformare revolutionara a intregii societati sau intr-o decadere comuna a tuturor claselor angajate in lupta'. La fel ca istoria spirituala a lui Hegel, si istoria marxista a luptei de clasa va ajunge la final: la Marx, acest final inseamna desfiintarea prin actiuni revolutionare a ultimei forme antagoniste de societate, capitalismul.

Declinul capitalismului este prefigurat de Marx si de Engels dupa cum urmeaza: capitalismul ii face pe muncitori sa degenereze, instrainandu-se de produsele muncii lor si astfel si de ei insisi, devenind simple instrumente si factori de productie.

Odata cu progresul industrializarii, o mare parte din societate va se va degrada, iar 'proletariatul', care s-a transformat intre timp intr-o clasa revolutionara, se va extinde si va aduce la lumina toate paradoxurile existente, astfel incat va putea incepe o revolutie proletara care va fi si ultima revolutie din istoria omenirii. Comunistii, singurii care cunosc conditiile, mersul si rezultatele miscarii proletare, sunt doar promotorii acestei evolutii istorice necesare. Totusi Marx nu dezvaluie in nici una dintre lucrarile sale cum ar putea arata noua societate dupa aceasta revolutie finala.

Dezamagit de rezultatele Revolutiei de la 1848, Marx se dedica economiei incercand sa identifice legile de dezvoltare ale capitalismului, facand uz de termeni precum 'capital', 'proprietate', 'munca', 'bani', 'marfa' sau 'piata'. In centrul atentiei sale se afla in continuare problema instrainarii omului si gasirea unei cai potrivite de a depasi aceasta stare prin desfiintarea proprietatii.

Marx a gresit cu siguranta atunci cand a formulat unele ipoteze. Un exemplu elocvent se gaseste in filosofia sa materialista, centrata pe lupta de clasa, sau in conceptul unei revolutii a proletariatului ca raspuns la antagonismele societatii capitaliste. In schimb, teza sa cu privire la necesitatea extinderii permanente si neintrerupte a pietelor si problematica instrainarii raman in continuare importante.

Ultima problematizare

Politicul se afla sau nu in impas - "Am intrat intr-un timp neclar al politicului. Totul sau aproape totul pare moale si elastic : ideile, proiectele si programele. Toata lumea o simte: traim o perioada de tranzitie. Dar, problema este ca nimeni nu stie spre ce duce. Intelegerea prezentului ne aluneca straniu printre degete."[53] Pag. 66.