Institutiile politice in perspectiva

Institutiile politice in perspectiva

In mod obisnuit, aceste institutii nu apar intr-o tara toate in acelasi timp. Dupa cum s-a vazut in scurta prezentare a democratiei, este clar ca ultimele doua au aparut mai tarziu. Pana in secolul al XX-lea, sufragiul universal este negat atat in teoria cat si in practica guvernarii democratice si republicane. Mai mult decat orice alta caracteristica, sufragiul universal deosebeste democratia reprezentativa moderna de toate formele mai timpurii ale democratiei.

Perioada in care au aparut si ordinea in care au fost introduse au variat extraordinar. In tarile in care intregul ansamblu de institutii democratice a aparut cel mai devreme si a dainuit pana in ziua de astazi, democratiile "mai vechi", au iesit la lumina elemente ale unui tipar comun. Alegerile pentru un scop legislativ au aparut demult, in Anglia chiar in secolul al XIII-lea, in Statele Unite in perioada coloniala, in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. Practica alegerii legiuitorilor superiori a fost urmata de o expansiune treptata a drepturilor cetatenilor de a-si exprima opiniile asupra unor chestiuni politice si de a cauta si face schimb de informatii. Dreptul de a forma asociatii cu scopuri politice evidente avea sa urmeze ceva mai tarziu. Factiunile politice si organizarea partizana erau privite in general ca fiind primejdioase, provocatoare de discordie, subversive fata de ordinea si stabilitatea politica si daunatoare binelui public. Cu toate acestea, pentru ca asociatiile politice nu puteau fi interzise fara un grad de constrangere pe care un numar din ce in ce mai mare si mai puternic de cetateni il considerau intolerabil, ele reuseau adesea sa existe ca asociatii mai mult sau mai putin clandestine pana cand ieseau din necunoscut la lumina zilei. In corpurile legislative ceea ce erau odata factiuni au devenit partide politice. Guvernantii se confruntau cu opozitia sau, ceea ce in Anglia a ajuns sa fie dennumita oficial Opozitia Loiala a Majestatii Sale. In Anglia secolului al XVIII-lea, factiunea care sustinea monarhul si factiunea opusa sustinuta de majoritatea micii aristocratii de la "tara" s-au transformat treptat in partidele Tory si Whig. In acelasi secol, in Suedia, adversarii din Parlament s-au denumit, oarecum in gluma, "palariile" si "bonetele".

In ultimii ani ai secolului al XVIII-lea, in republica nou-formata a Statelor Unite, vicepresedintele Thomas Jefferson si James Madison, seful Camerei Reprezentantilor, i-au pregatit pe adeptii lor din Congres sa se opuna politicilor presedintelui federalist, John Adams, si ale ministrului de finante, Alexander Hamilton. Ei si-au dat repede seama ca, pentru reusita opozitiei, nu va fi de ajuns sa se opuna Federalistilor in Congres si in Cabinet, ci vor trebui sa ii inlature din functie pe oponentii lor. Pentru a face acest lucru, trebuiau sa castige alegerile nationale, trebuiau sa-si organizeze adeptii pe intreg teritoriul tarii. In mai putin de un deceniu, Jefferson, Madison si altii solidari cu conceptiile lor, au creat un partid politic care a fost organizat in detaliu pana la cele mai neinsemnate arii, tinuturi si municipalitati, o organizare care avea sa intareasca loialitatea adeptilor lor intre si in timpul campaniilor electorale si sa asigure prezenta acestora la urne. Partidul lor Republican (curand denumit Republican Democrat si, o generatie mai tarziu, Democrat) a devenit primul partid electoral, pe baze populare, din intreaga lume. In consecinta, una dintre institutiile politice cele mai fundamentale si distinctive ale democratiei moderne, partidul politic, a luat amploare dincolo de limitele sale in parlamente si foruri legislative, pentru a-i organiza pe cetatenii insisi si a-i mobiliza pe suporterii partidului in alegerile nationale.

Cand tanarul aristocrat francez Alexis de Tocqueville a vizitat Statele Unite, in anii 1830, primele cinci institutii politice democratice prezentate mai sus aparusera deja in America. Institutiile i-au parut acestuia atat de inradacinate si raspandite, incat nu a ezitat deloc sa numeasca Statele Unite o democratie. In aceasta tara, spunea el, oamenii erau suverani, societatea se conducea pe sine pentru sine, si puterea majoritatii era nemarginita. A fost uluit de numarul mare de asociatii in care s-au organizat americanii, dupa cum se parea, pentru fiecare obiectiv. Si dominante printre aceste asociatii erau doua partide politice de importanta majora. Lui Tocqueville i s-a parut ca in Statele Unite democratia era aproape atat de desavarsita pe cat ne-am imagina ca ar putea deveni vreodata.

In secolele urmatoare, toate cele cinci institutii democratice fundamentale pe care le-a remarcat Tocqueville in timpul vizitei sale in America au fost consolidate in mai mult de douasprezece state. Multi observatori din Europa si Statele Unite au ajuns la concluzia ca orice stat care aspira sa fie civilizat si progresist trebuia sa adopte in mod obligatoriu o forma democratica de guvernamant.

Cu toate acestea, cea de a sasea institutie fundamentala, cetatenia cuprinzatoare, lipsea pretutindeni. Desi Tocqueville a afirmat ca statul Maryland, care fusese fondat de oameni de vaza, a fost primul care a proclamat sufragiul universal, el, ca majoritatea barbatilor (si a multor femei) din timpul sau, presupunea in mod tacit ca "universal" nu cuprindea femeile si nici chiar pe anumiti barbati. S-a intamplat ca "sufragiul universal" din Maryland excludea de asemenea pe majoritatea americanilor de origine africana. In alte parti, in state care altfel erau mai mult sau mai putin democratice, ca si America, exact jumatate din adulti erau complet exclusi din viata politica nationala pur si simplu pentru ca erau femei; in plus, un numar mare de barbati nu avea drept de vot pentru ca nu indeplineau cerintele referitoare la educatie si proprrietate, o excludere sustinuta de multi oameni care se considerau adepti ai guvernarii democratice sau republicane. Desi Noua Zeelanda a acordat femeilor dreptul de vot la alegerile nationale din 1893 si Australia in 1902, in anumite tari altfel democratice, femeile nu au castigat sufragiul in alegerile nationale decat in jurul anului 1920; in Belgia, Franta si Elvetia, tari pe care cei mai multi oameni le-ar fi numit extrem de democratice, femeile nu au putut vota pana dupa cel de al Doilea Razboi Mondial.

Pentru ca astazi multora le este greu sa inteleaga ce a insemnat "democratia" pentru inaintasii nostri, subliniem din nou diferenta: in toate democratiile si republicile existente de-a lungul a douazeci si cinci de secole, drepturile de a se angaja pe deplin in viata politica erau restranse la o minoritate de adulti. Guvernarea "democratica" era doar guvernarea de catre barbati, nici acestia toti. Abia in secolul al XX-lea a ajuns democratia sa se impuna, si in practica si in teorie, ca drepturile de a se implica pe deplin in viata politica sa fie acordate, cu cateva exceptii sau nici una, intregii populatii de adulti care locuiesc permanent intr-o tara. Luate asadar in ansamblu, aceste sase institutii politice constituie nu doar un nou tip de sistem politic, ci si un nou fel de guvernare populara, un gen de democratie care nu a existat niciodata de-a lungul celor douazeci si cinci de secole de experienta de la inaugurarea democratiei in Atena si a republicii in Roma. Acest tip modern de guvernare democratica pe scara larga este numit uneori democratie poliarhica.

Termenul de poliarhie provine din cuvintele grecesti care inseamna "multi" si "conducere", asadar "conducere de catre cei multi", difera de conducerea unui singur om sau monarhie si conducerea catorva, oligarhie sau aristocratie. Desi termenul fusese arareori folosit, acesta a fost introdus de catre Robert Dahl in 1953, ca fiind o metoda comoda de a face referire la o democratie reprezentativa moderna cu sugragiu universal.

De ce si cand democratia reclama existenta unor reprezentanti alesi

Intrucat subiectul principal al guvernarii democratice au devenit unitatile de dimensiuni mari cum sunt natiunile sau tarile, s-au ivit urmatoarele intrebari: cum ar putea participa efectiv cetatenii atunci cand devin prea numerosi sau prea dispersati din punct de vedere geografic pentru a mai lua parte in mod practic la elaborarea legilor, intrunindu-se intr-un singur loc? Si cum pot fi ei siguri ca problemele care-i preocupa cel mai mult sunt luate in considerare in mod corespunzator de catre oficiali- cu alte cuvinte, cum pot cetatenii controla agenda deciziilor guvernamentale?

A sti cum sa indeplinesti mai bine aceste cerinte democratice, intr-o unitate politica atat de mare precum un stat, este, bineinteles, extrem de dificil. Totusi, asa cum se intampla si cu alte criterii democratice foarte exigente, si acesta poate servi drept standard de evaluare a posibilitatilor si solutiilor alternative. Este limpede ca cerintele nu ar putea fi indeplinite daca cei mai importanti functionari guvernamentali ar putea stabili agenda si adopta politicile independent de vointa cetatenilor. Singura solutie posibila, desi imperfecta, este ca cetatenii sa-si aleaga conducatorii cei mai importanti si sa-i faca mai mult sau mai putin responsabili prin mecanismul alegerilor, inlaturandu-i in alegerile ulterioare.

Pentru noi aceasta posibilitate pare evidenta. Dar ceea ce noua ni se poate parea de la sine evident nu era deloc evident pentru predecesorii nostri. Asa cum am mentionat anterior, pana nu foarte demult, posibilitatea ca cetatenii sa aleaga si sa respinga, prin alegeri reprezentantii imputerniciti sa legifereze a ramas in mare masura straina atat de teoria cat si de practica democratiei. Am vazut, de asemenea ca alegerea reprezentantilor s-a dezvoltat indeosebi in Evul Mediu cand monarhii si-au dat seama ca pentru a impune taxe, a aduna ostiri si a face legi, aveau nevoie sa obtina acordul nobilimii, clerului superior si al catorva oameni de rand nu tocmai lipsiti de importanta.

Asadar, pana in secolul al XVIII-lea, conceptia standard era ca guvernarea democratica sau republicana insemna conducere de catre popor si, daca oamenii urmau sa guverneze, trebuiau sa intruneasca intr-un loc pentru a vota decrete, legi sau politici. Democratia trebuia sa fie o democratie citadina; democratia reprezentativa era o contradictie de termeni. Prin deductie, fie ea explicita sau implicita, o republica sau o democratie putea exista de fapt doar intr-o unitate restransa, cum ar fi o comuna sau un oras.    Scriitori care sustineau aceasta conceptie, cum ar fi Montesquieu si Jean-Jacques Rousseau, erau perfect constienti de dezavantajele unui stat mic, in special atunci cand se confrunta cu superioritatea militara a unui stat mult mai mare si, de aceea, erau extrem de pesimisti in privinta sanselor de viitor pentru democratia restransa.

Cu toate acestea, conceptia standard a fost repede biruita si inlaturata de forta impetuoasa a statului national. Rousseau insusi a inteles ca, pentru guvernarea unei tari atat de mari precum Polonia, ar fi necesara reprezentarea. Si, la scurt timp dupa aceea, conceptia standard a fost alungata de pe scena de inceputul democratiei in America.

In 1787, cand Conventia Constitutionala s-a intrunit la Philadelphia pentru a desemna o constitutie adecvata unei tari mari cu o populatie in continua crestere, delegatii erau deja extrem de constienti de traditia istorica. Era posibil ca o republica sa existe pe scara atat de larga atinsa deja de Statele Unite, ca sa nu mai amintim scara si mai larga pe care o ocupau delegatii. Totusi, nimeni nu a contestat ca de-ar fi sa existe o republica in America, ar trebui sa ia forma republicii reprezentative. Datorita exprientei indelungate in privinta reprezentarii in corpurile legislative coloniale si de stat si in Congresul Continental, posibilitatea realizarii unui guvern reprezentativ era de fapt indiscutabila.

Pe la jumatatea secolului al XIX-lea, conceptia traditionala era deja ignorata, data uitarii, daca era amintita, tratata ca fiind irelevanta. Era evident ca intr-o comunitate care depaseste dimensiunile unui singur orasel nu toti pot participa personal la toate problemele publice, decat intr-o foarte mica masura, se intelege, ca tipul ideal de guvernare perfecta trebuia sa fie cel reprezentativ.

De ce democratia libera cere alegeri libere, corecte si frecvente?

Dupa cum am vazut, daca acceptam dezirabilitatea egalitatii politice, atunci fiecare cetatean trebuie sa aiba o oportunitate egala si efectiva de a vota, si toate voturile trebuie luate in considerare ca fiind egale. Daca este sa punem in aplicare egalitatea votului, atunci in mod clar alegerile trebuie sa fie libere si corecte. Pentru a fi libere, inseamna ca cetatenii pot merge la urne fara teama de represalii, iar pentru a fi corecte, toate voturile trebuie luate in considerare ca fiind egale. Cu toate acestea, alegerile libere si corecte nu sunt de ajuns. Imaginati-va reprezentanti alesi pentru o perioada de douazeci de ani! Daca este ca cetatenii sa pastreze controlul final asupra agendei, atunci alegerile trebuie sa fie si frecvente.

Modul cel mai bun de a pune in aplicare alegeri libere si corecte nu este evident. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, buletinul de vot a inceput sa inlocuiasca votul prin ridicarea de mana. Desi votul deschis mai are cativa aparatori, caracterul secret a devenit regula generala; se considera ca o tara in care acesta este incalcat in mare masura, nu are alegeri libere si corecte. Dar discutiile referitoare la sistemul de votare care indeplineste cel mai bine standardele de corectitudine continua. Este sistemul reprezentarii proportionale (RP), folosit in cele mai multe state democratice, mai corect decat sistemul votului majoritar intr-un singur tur aplicat in Marea Britanie si Statele Unite? Ambele pot fi argumentate in mod rezonabil. Totusi, in discutiile privind diferitele sisteme de votare, necesitatea unui sistem corect este subinteleasa; cum sa fie atinse cel mai bine corectitudinea si alte obiective rezonabile este pur si simplu o problema tehnica.

Cat de frecvente ar trebui sa fie alegerile? Judecand dupa practicile secolului al XX-lea in tarile democratice, s-ar putea da un raspuns aproximativ conform caruia alegerile anuale pentru reprezentantii legislativi ar fi putin prea frecvente, iar orice perioada mai mai mare de cinci ani ar fi prea lunga. Este totusi evident ca democratii se pot contrazice in mod rezonabil asupra intervalului exact si asupra modului in care acesta poate varia in privinta diferitelor functii si practici traditionale. Ideea principala este ca fara alegeri frecvente cetatenii ar pierde intr-o masura considerabila controlul asupra oficialilor alesi.

De ce democratia reclama libertatea de expresie?

In primul rand, libertatea de expresie este obligatorie pentru ca cetatenii sa participe in mod efectiv la viata politica. Cum pot cetatenii sa isi faca cunoscute puncte de vedere si sa isi convinga concetatenii si reprezentantii sa le adopte, daca nu isi pot exprima in mod liber opiniile asupra tuturor problemelor legate de conduita guvernului? Si daca este sa tinem cont si de conceptiile altora, trebuie sa aiba posibilitatea de a auzi ce au altii de spus.

Dobandirea unei intelegeri luminate a posibilelor actiuni si politici guvernamentale necesita de asemenea libertatea de expresie. Pentru a-si forma competenta civica, cetatenii au nevoie de ocazii in care sa-si exprime propriile puncte de vedere; sa invete unii de la altii; sa se angajeze in discutii si dezbateri; sa citeasca, sa afle si sa ceara informatii de la experti, candidati politici si persoane in a caror judecata au incredere.

In cele din urma, fara libertatea de expresie, cetatenii si-ar pierde repede puterea de a influenta agenda hotararilor guvernamentale. Cetatenii fara voce pot fi supusi ideali pentru un conducator autoritar si ar fi un dezastru pentru democratie.

De ce democratia reclama disponibilitatea unor surse de informare independente si alternative?

Ca si libertatea de expresie, disponibilitatea surselor de informare alternative si relativ independente este ceruta de cateva criterii democratice de baza. Sa ne gandim la necesitatea intelegerii luminate. Cum pot dobandi cetatenii informatiile de care au nevoie pentru a intelege problemele, daca guvernul detine controlul asupra tuturor surselor importante de informare? Sau de altfel, daca un singur grup se bucura de monopol in furnizarea informatiilor? Asadar, cetatenii trebuie sa aiba acces la surse de informare alternative care nu se afla sub controlul guvernului sau nu sunt dominate de nici un alt grup sau punct de vedere.

Sau sa ne gandim la participarea efectiva si la influentarea agendei politice. Cum ar putea cetatenii sa participe cu adevarat la viata politica daca toate informatiie pe care le-ar putea dobandi ar proveni dintr-o singura sursa, sa spunem guvernul sau de fapt un singur partid, o singura factiune sau un singur interes?

De ce democratia presupune existenta unor asociatii independente?

Dupa cum am vazut mai devreme, a fost necesara o schimbare radicala in modurile de a gandi pentru a accepta nevoia de asociatii politice- grupuri de interese, organizatii de lobby, partide politice. Totusi, daca o republica mare cere ca reprezentantii sa fie alesi, atunci cum pot fi abordate alegerile? Formarea unei organizatii, cum ar fi un partid politic, ofera unui grup un avantaj electoral evident. Si daca un grup incearca sa castige acest avantaj, nu vor face si altii care nu sunt de acord cu politicile sale? Si de ce ar trebui ca intre alegeri activitatea politica sa inceteze? Legiuitorii pot fi influentati; pot fi invocate cauze, promovate strategii, cautate numiri in functii. Deci, spre deosebire de un oras mic sau o comuna, democratia pe scara larga intr-o tara face ca asociatiile politice sa fie atat de necesare, cat si oportune. In orice caz, cum ar putea fi impiedicate fara a submina dreptul fundamental al cetatenilor de a participa efectiv la guvernare? Prin urmare, intr-o republica de dimensiuni mari, ele nu sunt doar necesare si oportune, ci chiar inevitabile. Asociatiile independente sunt de asemenea o sursa de educatie si iluminare civica. Ele ofera cetatenilor nu numai informatii ci si ocazii pentru discutii, dezbateri si dobandire a abilitatilor poltice.

De ce democratia reclama o cetatenie cuprinzatoare?

Raspunsul se afla bineinteles, in motivatiile care ne-au condus la concluzia capitolului precedent. Aproape ca nu mai este nevoie sa le repetam aici.

Putem privi aceste institutii din mai multe puncte de vedere. In privinta unei tari careia ii lipsesc una sau mai multe institutii si care nu este pana la acest moment democratizata suficient, cunoasterea institutiilor politice fundamentale ne poate ajuta sa proiectam o strategie pentru o tranzitie completa la democratia reprezentativa moderna. Pentru o tara care a trecut prin aceasta tranzitie foarte recent, cunoasterea respectiva ne poate ajuta sa aflam care sunt institutiile fundamentale care trebuie intarite, adancite si consolidate. Deoarece toate sunt necesare democratiei reprezentative moderne le putem privi ca stabilind un nivel minim de democratizare.

Cei care traiesc in democratii mai vechi, unde trecerea la democratie s-a petrecut acum cateva generatii si unde aceste institutii sunt deja inradacinate, intampina o provocare diferita, dar la fel de dificila. Caci, desi institutiile sunt necesare democratizarii, ele nu sunt in mod categoric suficiente pentru a indeplini in totalitate criteriile democratice enumerate mai sus. Atunci nu suntem liberi, ba mai mult, obligati sa evaluam institutiile noastre democratice in comparatie cu aceste criterii? Conform criteriilor democratice, multe dintre institutiile politice actuale prezinta multe neajunsuri.

In consecinta, asa cum este avem nevoie de strategii pentru a infaptui tranzitia catre democratie in tari nedemocratice si in statele nou democratizate si in statele cu o puternica traditie democratica este nevoie a consolida institutiile democratice.