Interguvernamentalismul
lui Stanley Hoffman
Avand radacinile atat in
scoala (neo)realista a relatiilor internationale, ale
carei idei de baza s-au axat pe faptul ca distribuirea de
capabilitati intre statele membre induce diferente de putere cat
si pe neoliberalism, care s-a axat pe interactiunea intereselor
statelor, interguvernamentalismul a incercat sa explice stagnarea
procesului de integrare si UE ca o entitate situata nu deasupra
statelor ci in mijlocul lor, cu rolul de a le asista in adaptarea la
cerintele procesului de globalizare
si de crestere economica (William Wallace). Principalul
exponent al interguvernamentalismului este Stanley Hoffman, care desi a
recunoscut carentele abordarii realiste, mai ales legate de
caracterizarea statelor nationale ca actori unitari, a atacat
neofunctionalismul pe tema rolului elitelor nationale si a
transferului de competente de la nivel national la nivel
supranational. Interguvernamentalismul nu accepta asertiunea
neofunctionalista a rolului determinant al elitelor nationale
si al grupurilor de interese in progresul integrarii si in
influentarea pozitiei guvernelor nationale, apreciind ca
statele nationale sunt actorii principali iar guvernele nationale
sunt unicele detinatoare de putere pentru ca poseda suveranitate juridica si
legitimitate politica.
In
1964 Hoffman facea aprecierea corecta ca, desi in sfera
economica si sociala unele grupuri de interese si
tehnocratii au jucat fara indoiala un rol major in
promovarea integrarii, totusi guvernele au luat deciziile importante
bazate nu numai pe lobbyul grupurilor de interese ci si pe anumite calcule
sau considerente de ordin politic. Guvernele vor accepta sporirea puterii
institutiilor supranationale numai daca aceasta va fi in
interesul statelor nationale si cu cat vor fi in joc mai multe
interese vitale ale statelor cu atat procesul integrarii devine mai
complex si mai dificil.
S-ar
putea spune ca abordarea interguvernamentalista propune o
analiza ceva mai sofisticata a proceselor integrationiste
comparativ cu abordarea neorealista si cu cea neofunctionalista,
luand in considerare importanta mediului international si rolul
guvernelor nationale in sistemul global. In opinia, destul de
discutabilǎ, a lui Hoffman, pentru guvernele nationale
importanta politicilor regionale (integrationiste) este mai
putin pregnantǎ decat cea a politicilor nationale si
globale (internationale), iar in cadrul sistemului international
global sistemele regionale au doar o autonomie redusǎ. Hoffman a
sustinut natura accidentalǎ a oricǎrei cooperǎri
transnationale si desi a acceptat posibilul ei caracter extensiv
a opinat cǎ nu existǎ vreo garantie cǎ procesul e
ireversibil.
Criticand
logica neofunctionalistǎ a metodei comunitare sau metodei Jean
Monnet, metodǎ frecvent mentionatǎ in documentele oficiale ale
UE, Hoffman a relevat prevalarea logicii diversitǎtii si
limitele obiective ale efectului de antrenare, precum si faptul cǎ in
domeniul intereselor nationale vitale guvernele mentin un control
strict asupra procesului de decizie si nu acceptǎ compensatii
sau transferuri de prerogative. In abordarea criticǎ a
neofunctionalismului Hoffman face distinctie intre sfera low politics - politici economice
si sociale si sfera high
politics - politici externe, de securitate si apǎrare.
Ambiguitatea
implicitǎ a logicii neofunctionaliste a integrǎrii ar putea pǎrea acceptabilǎ guvernelor
nationale cand iau decizii in domeniul politicii comerciale sau in
domeniul politicii agricole, dar in sfera high
politics scopurile clare si consistente reprezintǎ o
cerintǎ esentialǎ pentru orice guvern responsabil. In sfera
low politics grupurile de interese
pot influenta mai mult actiunile si politicile guvernelor
nationale, desi nu sunt singurii factori de influentǎ.
Conceptia
interguvernamentalistǎ a lui Hoffman sustine cǎ guvernele
nationale au mai multǎ autonomie in procesul integrǎrii decat in
viziunea neofunctionalismului, in sensul cǎ ele sunt actori politici
independenti, si cǎ procesul avanseazǎ doar in mǎsura
in care guvernele sunt dispuse sǎ-l sprijine si cǎ apar
influente restrictive ale factorilor exogeni, din cadrul sistemului
international global, asupra autonomiei guvernelor nationale.
Viziunea
interguvernamentalista a prevalat in state ca Franta si Marea
Britanie, care au considerat ca controlul proiectului european trebuie
sa ramana ferm in mainele guvernelor nationale, ceea ce ar
insemna pe plan institutional un rol puternic al Consiliului European
si al Consiliului de Ministri, in timp ce Comisia Europeana
si Parlamentul European ar avea un rol secundar. Interguvernamentalistii
s-au pronuntat adesea pentru slabirea calitatii de executiv
a Comisiei Europene, care ar trebui sa fie un fel de serviciu civil
insarcinat cu initiative, sugestii si implementarea de
masuri. Parlamentul European ar fi trebuit sa devina un simplu
organ legislativ care ar adopta legislatie secundara si ar
urmari implementarea ei, organ care ar putea avea si o a doua
camera reprezentand regiunile si actionand pentru aplicarea
principiului subsidiaritatii impreuna cu parlamentele
nationale. Prevederile Tratatului de la Lisabona, de reforma
institutionala nu consolideaza vadit dimensiunea
interguvernamentala a UE, poate cu exceptia presedintelui
Consiliului European si a ministrului de externe(Inalt Reprezentant PESC).
