 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Administratie | Contabilitate | Contracte | Criminalistica | Drept | Legislatie |
ELEMENTE DE SISTEME POLITICE, SOCIALE SI ADMINISTRATIVE. STUDIU DE CAZ : DEMOCRATIA IN SECOLUL XX
Cuprins
Cuprins . . Il realizezi tu dupa ce listezi,
Nu modifica paginile si spatierea si inceputul titlurilor
I. motivatia alegerii temei
Alegerea temei cu titlul: Elemente de sisteme politice, sociale si administrative. Studiu de caz: democratia in secolul XX constituie o provocare care ne poate ajuta sa intelegem sistemelor guvernamentale actuale in scopul optimizarii perceperii lor.
Pe parcursul celor patru ani de studiu in administratie publica am inteles faptul ca in cadrul oricarui sistem social global, care are aria de cuprindere cea mai mare, cele mai importante sisteme partiale sunt: sistemul juridic, sistemul politic, sistemul economic, sistemul informational, sistemul spiritual, sistemul militar, tec.
Conceperea si analiza societatii ca sistem social global, a componentelor sale ca sisteme partiale, constituie o metoda de cercetare relativ noua care este important sa fie pusa in prim-planul studiilor de specialitate.
In cadrul oricarui sistem social global, prin locul si rolul pe care-l ocupa in cadrul acestuia, prin multitudinea, complexitatea si diversitatea relatiilor ce le genereaza, prin impactul asupra celorlaltor sisteme partiale, insasi asupra intregului, se detaseaza si se impune sistemul politic.
Orice sistem social, indiferent de gradul sau de organizare, de nivelul dezvoltarii sale, de natura sa, implica cu necesitate o dimensiune si o functie politica.
De altfel, politicul si politica au fost dintotdeauna coordonate majore ale existentei si actiunii umane. 'Astazi, mai mult ca oricand - precizeaza politologul G. Burdeau - epoca noastra este martora unei politizari universale. Totul a devenit politic, deoarece totul se afla sub influenta politicii sau se oglindeste in ea'[1].
Societatea, viata sociala in general, se prezinta ca un sistem social global care este structurat in subsisteme. La randul lor constituie sisteme de sine statatoare cu structuri, mecanisme si functii proprii.
Studiul sistemelor sociale generale: internationale sau nationale si a sistemelor derivate din acestea constituie un element de percepere mai buna a mecanismelor guvernamentale, institutionale, ale administratiei publice centrale si locale care pot sa ma ajute in perspectiva integrarii optime in cadrul structurilor administrative, a intelegerii politicilor publice si sociale guvernamentale din Romania.
I.1. Delimitari conceptuale. politica. sisteme sociale si sisteme politice
Intr-o analiza etimologica, Raymond Aron atrage atentia asupra ambiguitatii termenului politica. Cuvantul politique/politica din punctul de vedere al civilizatiei si al spatiului francez cuprinde ambele terminatii anglo-saxone a termenilor: policy si politics. Din aceasta perspectiva policy reprezinta "o conceptie sau o actiune in sine a unui individ, a unui grup sau a unui guvern"[2], reflectand o actiune concreta a unui individ sau grup, o metoda de actiune care descrie programul politic, in ansamblul lui.
Pe de alta parte, politics "se aplica domeniului in care rivalizeaza sau se opun diversele politici (in sensul de policy)"[3], denotand aspectul concurential, printr-un domeniu de lupta intre indivizi sau grupuri care au obiective si interese specifice.
Cele doua acceptiuni ale politicii sunt relationate in mod fundamental desi, datorita cuprinderii mari a domeniilor (teoretic si aplicativ, individual sau grupal, ideologic sau pragmatic, general sau particular s.a.m.d.) par a se diferentia in mod explicit. In fapt este naturala conexiunea dintre politica - program de actiune si politica - domeniu aplicativ.
Desi conceperea si studierea sistemica a politicului s-a impus relativ de curand ca metodologie, aceasta nu este absolut noua. Inca din antichitate au existat asemenea tentative care au apartinut lui Aristotel.
Th. Hobbes in lucrarea sa Leviathan face deja un comentariu asupra politicului ca sistem. Cercetarea sistemica a domeniului politic, fenomen inceput dupa cel de-al doilea razboi mondial, desi a realizat unele succese notabile, intampina astazi o serie de dificultati, greutati si neimpliniri. Toate acestea se regasesc inca in identificarea sistemului politic cu sistemul social global, sau in confuziile intalnite adeseori in literatura de specialitate, in care pana nu de mult, conceptele de 'sistem politic', 'organizare politica' si 'sistem de organizare'[4], erau considerate identice.
Cu tot rolul si locul important pe care sistemul politic il joaca in orice sistem social global, identificarea acestora nu este justificata.
Conceptul de sistem politic s-a impus atat asupra notiunii de 'organizare politica', cat si a celui de 'sistem de organizare politica'[5]. Primul aspect, de 'organizare politica' este notiunea folosita de politologii tributari formatiunii juridice si nu este in masura sa acopere intregul domeniu al politicului, mai ales ca ea integreaza, pe langa elemente politice si pe cele de natura juridica.
Notiunea de 'sistem de organizare politica' a fost introdusa in circuitul literaturii politologice de gandirea marxista si voia sa evidentieze distinctia dintre sistemul politic specific capitalismului si cel al socialismului. Este adevarat, cu timpul aceasta notiune a fost treptat abandonata, impunandu-se cea de sistem politic.
Primul cercetator care a incercat si, in mare masura a reusit sa abordeze politicul in spiritul teoriei sistemice, a fost David Easton.
In lucrarile sale 'Sistemul politic', aparuta in 1953 si 'O analiza sistemica a vietii politice', elaborata in 1956, Easton desi avanseaza elemente valoroase privind definirea sistemului politic, indeosebi a caracterului sau deschis, nu reuseste sa impuna o definitie a acestuia.
D. Easton defineste sistemul politic ca 'alocarea autoritara a valorilor' . Intr-o alta lucrare, A Framework for Political Analysis, aparuta la New York, Easton considera sistemul politic 'un ansamblu de variabile, oricare ar fi gradul de relatii intre ele'.
Intr-o lucrare aparuta la Paris, politologul american defineste sistemul politic ca 'ansamblul interactiunilor prin care obiectele de valoare sunt repartizate pe cale autoritara intr-o societate' . In schimb, el isi aduce o contributie deosebita privind Functiile sistemului politic, rolul sau in societate.
Desi criticata si de multi contestata, teoria lui D. Easton, ramane un punct de plecare si chiar de referinta in conceperea si studierea politicului ca sistem, avand si astazi numerosi adepti.
In 'Analiza sistemelor politice', J.W. Lapierre incearca si el sa defineasca sistemul politic ca 'ansamblul proceselor de decizie care privesc totalitatea unei societati globale'[8], definitie care nu acopera nici pe departe politicul, vizand numai un aspect al sistemului politic, cel decizional, iar structura, relatiile, institutiile, comportamentul, normele conduitei politice, ramanand in afara unei asemenea abordari.
Pe aceeasi linie functionala se inscrie si definitia lui T. Parsons: 'Conceptul nostru cheie de orientare este politica definita ca un subsistem primar functional al societatii, strict paralel cu statusul teoretic, cu economia'.
O incercare remarcabila dar cu anumite limite, de analiza sistemica a politicului o face cercetatorul sovietic F. M. Burlatki.
Pornind de la extinderea puterii politice asupra unor noi sfere ale vietii economice, sociale si culturale, el incearca sa largeasca definitia sistemului politic.
Abordarea lui F.M. Burlatki are multe elemente valoroase, atat sub aspect structural, destul de cuprinzatoare, dar mai ales a includerii in sistemul politic al comunicatiilor, fapt neglijat de majoritatea definitiilor date acestuia, element cu un rol major in viata politica contemporana.
In acelasi timp insa, definitia lui F.M. Burlatki are si unele neajunsuri: ea este conceputa si realizata pe modelul fostei societati totalitare a Uniunii Sovietice, sistem politic relativ inchis, cu limite in dezvoltare si perfectionare si supus totodata, procesului de conducere centralizat.
Canalizata pe un anumit model - cel al sistemului politic, totalitar, definitia sa nu poate acoperi conceptul general de sistem politic, avand in vedere indeosebi latura sa functionala, imposibilitatea de adaptare la cerintele dezvoltarii sociale si, mai ales, ale democratismului politic.
O abordare functionala a dat-o sistemului politic si Gabriel Almond. El defineste sistemul politic ca 'un sistem de interactiuni prezente in toate societatile independente care indeplinesc functia de integrare si adaptare'[9].
Intr-o alta lucrare mai recenta din 1974, G. Almond considera ca sistemul politic este compus din structura politica si cultura politica: 'Structura politica cuprinde ansamblul activitatilor politice: institutiile politice, dar si aspectele politice ale structurilor sociale'[10]. Importanta ni se pare, in mod deosebit, clasificarea sistemelor politice: 'Autonomia sistemelor - precizeaza el - caracterizeaza sistemele democratice, in timp ce subordonarea lor riguroasa este trasatura sistemelor totalitare' .
Si cercetatorii romani au fost tentati sa analizeze si sa defineasca societatea ca sistem social global. O asemenea pozitie a promovat-o Aneta Busuioc, care in demersul sau filosofic-politic considera ca: 'Societatea poate fi cunoscuta, explicata si transformata constient numai prin conceperea ei ca sistem'[12].
Prin
sistem politic intelegem acel sistem partial al societatii ce cuprinde
ansamblul relatiilor, institutiilor, conceptiilor, comunicatiilor de natura
politica, prin care se asigura organizarea, functionarea si conducerea
societatii.
In concluzie, am putea formula cateva coordonate de baza in abordarea si
intelegerea teoretica a sistemului politic:
practica istorica a demonstrat ca omul, ca fiinta sociala, nu poate exista si actiona decat in cadrul organizat al unui sistem social. 'Activitatile indivizilor - precizeaza A. Busuioc - sunt de fapt si in mod esential activitatile sistemelor sociale'[13];
- sistemul politic constituie una dintre cele mai importante componente ale societatii contemporane privita si conceputa ca sistem social global;
- sistemul politic trebuie abordat ca un sistem mereu deschis supus incorporarii continue a elementelor noi ale vietii sociale, ale fenomenelor si proceselor politice ce apar in conditiile noii dezvoltari sociale;
- sistemul politic este intr-o continua devenire, perfectionare si autoreglare. Aceste aspecte sunt in mare masura determinate de existenta si gradul dezvoltarii vietii politice si mai ales a democratismului politic;
in cadrul societatilor nedemocratice, asa cum a fost cazul celor fasciste si chiar comuniste, posibilitatile de innoire, de perfectionare a sistemului politic, sunt limitate de insasi natura acestor societati, a lipsei lor de transparenta si democratism social-politic;
- caracterul dinamic specific sistemului politic, impune o permanenta definire si redefinire a componentelor sale;
autonomia relativa a sistemului politic. desi sistemul politic este parte integranta a societatii si unul dintre elementele ei structurale si functionale cel mai important, el nu se dizolva, disipeaza in sistemul social global, nu se substituie acestuia si nu se identifica cu el, ci se afirma si functioneaza ca un element distinct, avand propria sa identitate, fizionomie si autonomie.
In consecinta sistemul social este un intreg, in timp ce sistemul politic in raport cu acesta, reprezinta o parte. Prin urmare, relatia dintre acestea nu este de la intreg la intreg, deci egala, ci de la intreg la parte si deci nici sub acest aspect nu poate fi vorba de egalitate sau identitate, ci cele doua elemente sunt concepute distincte, atat sub aspectul naturii, structurii cat si al functiilor. Ambele indeplinesc functii de socializare si de adaptare la nevoile societatii si indivizilor, fiind necesar sa fie analizate atat separat, cat si impreuna.
I.2. Sisteme politice internationale
Ca definitie operationala sistemele internationale sunt definite prin distributia puterii intre state. Astfel incat in mod contemporan si istoric se poate vorbi despre existenta unui sistem international intre anii 1945-1991, care se caracteriza prin concentrarea bipolara a puterii intre doua mari blocuri politice: vest/est, avand ca nucleu S.U.A. si U.R.S.S[14]. Totodata, analistii surprind existenta unui sistem diferit de ordine internationala care a aparut odata cu destramarea blocului rasaritean.
In perioada bipolara ordinea internationala presupunea existenta anumitor caracteristici specifice sistemului politic international:
In perioada Post Razboi Rece[15] s-au format doua teorii privind natura sistemelor politice internationale, (conform criteriilor: demografice, de natura a fortelor armate, de coeziunea sociala, de putere a conducerii politice) ca:
In concluzie sistemul politic desemneaza, in sens restrans si relationar, ansamblul de institutii formale legale care constituie guvernamantul sau statul. Aceasta este definitia adoptata de multe studii vizand aranjamentele legale sau constitutionale din cadrul ordinilor politice avansate. Totusi, definit in linii mai mari, termenul acopera atat forme actuale cat si prescrise de comportament politic, nu doar modul legal de organizare a statului, ci si realitatea functionarii statului. Definit in linii si mai mari, sistemul politic este perceput ca set de procese rezultate in urma interactiunilor, sau ca subsistem al sistemului social ce interactioneaza cu alte subsisteme nonpolitice, cum ar fi sistemul economic, sistemul cultural ori la nivel de macrosistem cu sistemele si organizatiile politice internationale. Aceasta definitie sugereaza importanta formala a proceselor sociopolitice si promoveaza studierea dezvoltarii politice atat la nivel national, cat si la nivel international.
I.3. Functiile sistemului politic
Latura functionala a sistemului politic are in vedere functiile exercitate de acesta atat la nivelul si interiorul propriului sistem, cat al societatii. Pe marginea acestei probleme, in literatura de specialitate, exista vii dispute legate de continutul functiilor sistemului politic, de eficienta, amplitudinea acestora si utilitatea lor sociala.
Inca din 'The Political System', D. Easton sustine ca sistemul politic are in societate un rol reglator. Aceasta reglare sociala este realizata prin 'alocarea autoritara a valorilor la nivelul intregii societati'[16].
Un alt autor, J.M. Cotteret, sustine ca 'sistemul politic indeplineste functii de integrare si de adaptare, prin recurgerea sau amenintarea cu recurgerea la o constrangere psihica sau mult mai putin legitima. Sistemul politic urmareste in cadrul societatii obiective precise: mentinerea sau, dimpotriva, modificarea ordinii sociale'[17].
Pentru Almond si Coleman, sistemul politic are rolul legitimitatii celor care guverneaza, de a asigura un echilibru intre conducatori si condusi, intre guvernanti si guvernati.
Sintetizand, putem aprecia ca sistemul politic realizeaza in orice societate urmatoarele functii:
De organizare si conducere a sistemului global. Aceasta functie decurge din faptul ca politicul stabileste obiectivele sistemului social si subsistemelor sale si asigura prin mobilizarea resurselor materiale si umane realizarea acestora.
De autoreglare a sistemului social global. Regland intregul sistem social global, sistemul politic asigura implicit functionalitatea diverselor subsisteme ale sistemului social global. El este singurul sistem din cadrul societatii care se autoregleaza prin propriile institutii si mecanisme.
3) De distribuire in cadrul societatii a valorilor in general, a celor politice in special. Aceasta distributie trebuie facuta in concordanta cu interesele sociale globale si cu cele ale diferitelor clase si grupuri sociale, ale intregii societati.
Functiile sistemului politic nu se manifesta in mod izolat, ci intr-o stransa corelatie cu cele ale celorlalte subsisteme sociale, se intrepatrund si completeaza reciproc, asigurand astfel reglarea, autoreglarea si functionarea sistemului social global, a societatii in ansamblul ei.
Functiile din cadrul sistemului politic difera de la o societate la alta, atat in ceea ce priveste continutul cat si in formele si mecanismele de realizare. Acest fapt este in legatura directa cu obiectivele si sarcinile pe care si le propune in fiecare etapa respectivul sistem, de dinamica a acestuia, de insasi calitatea si functionalitatea elementelor sale componente si situatia internationala.
II. Componentele structurale ale sistemului politic
Problema definirii componentelor structurale si functionale ale sistemului politic, trebuie sa porneasca de la unitatea si diversitatea partilor sale constitutive, a multitudinii si varietatii relatiilor ce le guverneaza si indeosebi a impactului acestuia asupra celorlalte sisteme partiale ale societatii.
Sub aspectul dimensiunii structurale a sistemului politic, cele mai multe pareri converg spre acceptarea urmatoarelor componente:
relatiile politice;
comunicarea politica;
norma politica;
cultura politica;
comportamentul politic.
Natura regimului politic, formele sale de exercitare a puterii, contextul intern si international isi vor pune amprenta atat asupra componentelor sistemului politic, dar mai ales asupra amplitudinii si eficientei functiilor sale, a rolului sau reglator la nivelul intregii societati si a propriei autoreglari.
II.1. Relatiile politice ca structuri definitorii ale politicii
Relatiile politice alcatuiesc unul din fenomenele cele mai importante ale vietii sociale, studierea lor prezentand un interes deosebit atat pentru teoria politica, cat si pentru practica social-politica.
Problema definirii relatiilor politice a nascut vii dispute in literatura de specialitate. Din multitudinea interpretarilor si nuantarilor date de diferiti autori relatiilor politice evidentiem cateva:
- Karl Smith rezuma relatiile politice la relatiile de ostilitate, adica la raportul de 'amic si inamic';
- C. E. Catalin, limiteaza relatiile politice la relatiile puterii.
Raymond Aron si Maurice Duverger privesc relatiile politice ca relatii de autoritate, primul reducandu-le la raporturi dintre indivizi si grupuri, in schimb pentru Maurice Duverger relatiile de autoritate sunt ' relatii inegalitare, in cadrul carora unul sau mai multi indivizi domina pe ceilalti si ii supun intr-o maniera mai mica sau mai mare vointei lor . relatiile politice au o larga sfera de cuprindere, ele au existat in toate societatile, inclusiv in societatea comunei primitive' .
Forma specifica de manifestare a relatiilor sociale in domeniul vietii politice, relatiile politice pot fi definite intr-o acceptiune mai restransa sau mai larga.
In sens restrans, prin relatii politice se inteleg acele relatii ce se nasc si se dezvolta intre oamenii care actioneaza atat in mod individual ca cetateni, alegatori, parlamentari, membrii ai unor partide politice, reprezentanti ai unor institutii politice sau in mod colectiv, organizati politic.
In extenso, relatiile politice sunt acele relatii de natura politica ce se formeaza si desfasoara intre mari comunitati umane, clase, grupuri sociale, partide politice, intre acestea si stat, sau intre state, natiuni, popoare ca entitati distincte. Acest ultim segment formeaza relatiile politice internationale.
Rezumand, putem aprecia urmatoarele:
1. Obiectivul fundamental pe care sunt centrate relatiile politice este acela al problemei puterii sub diferitele ei forme, in special a celei politice, cucerirea, mentinerea, influentarea sau monitorizarea ei.
2. Avand in vedere locul si rolul politicului in societate, relatiile politice in actiunea lor nu vizeaza numai politicul, ci ele privesc organizarea si conducerea intregii societati, intrucat orice act de conducere, indiferent de domeniul sau de manifestare economic, spiritual sau militar, are intotdeauna un substrat si un continut politic;
3. In actiunea lor, relatiile politice se manifesta sub o forma organizata, programatica si constienta. La nivelul social, ele actioneaza nu direct, ci prin intermediul institutiilor politice (stat, partide politice, formatiuni politice, etc.);
4. Atat sub aspect teoretic, dar mai cu seama practic, relatiile politice isi fundamenteaza actiunea pe o ideologie, care in cele mai multe cazuri se materializeaza in programe si doctrine politice. Acest fapt confera relatiilor politice un pronuntat caracter si continut ideologic-partinic.
In concluzie, observam faptul ca cea mai buna caracterizare a relatiilor politice este cea pe care am incercat sa o definesc, prin intelegerea domeniului politic din perspectiva etimologica a termenului de catre R. Aron, ca domeniu si ca program de actiune in care relatiile politice insele se manifesta.
II.2. Comunicarea politica ca esenta a sistemelor politice si sociale
Comunicarea politica constituie componenta sistemului politic cea mai putin uzitata in studiul sistemic al acestui domeniu. Unii autori renunta la folosirea ei sau chiar neaga apartenenta ei la sistemul politic.
Cu privire la locul si rolul comunicarii politice[19] in cadrul sistemului politic se pot face urmatoarele precizari:
In concluzie, actiunea si atitudinea politica creata de comunicarea politica, poate evolua fie in directia armonizarii pozitiei guvernantilor cu cea a celor guvernati sau, dimpotriva, sa impuna necesitatea reformarii, restructurarii puterii si autoritatii, sau chiar in situatia de criza, de imposibilitate de reglare, inlocuirea a acesteia.
II.3. Norma politica - componenta de baza a institutiilor politice
Norma politica constituie o componenta a sistemului politic ignorate, ocolite sau foarte putin abordate de literatura politologica.
Norma politica reprezinta un ansamblu de reguli, prescriptii, indicatii referitoare la comportamentul politic al indivizilor si al grupurilor de indivizi organizati in institutii, partide, formatiuni politice, raportat la viata politica specifica a unei societati[20].
In raport cu celelalte norme care regleaza diferite segmente ale vietii sociale si indeosebi fata de norma juridica, norma politica se caracterizeaza prin cateva elemente particulare, specifice:
aplicarea si respectarea ei nu este obligatorie pentru toti membrii societatii, ci doar pentru aceia care sunt angajati in viata politica, fie ca persoane individuale fie inregimentate in institutii si organizatii politice;
respectarea normei politice este in exclusivitate rezultatul vointei si constiintei individului, a membrilor respectivei comunitati politice. Ea se realizeaza nu prin forta coercitiva a autoritatii de stat ca in cazul normei juridice, ci in primul rand, prin constiinta individului, printr-un anumit sistem ce tine de anumite traditii, obiceiuri, educatie specifice fiecarui organism sau institutie politica;
pentru buna functionare a anumitor organisme politice, normele de conduita politica se regasesc in elaborarea unor regulamente, coduri, statute in care sunt incluse drepturile, obligatiile, regulile de conduita, anumite prescriptii si sanctiuni proprii membrilor acestora;
desi la nivelul societatii se constituie un anumit cod al conduitei politice, care reflecta specificitatea vietii politice din cadrul respectivei societati, fiecare organism, institutie politica, dar mai ales fiecare partid politic, isi are propriul sau sistem de norme politice in baza caruia membrii sai isi desfasoara activitatea si isi regleaza conduita politica;
asupra normei politice specifice unei institutii politice, dar mai cu seama asupra partidelor politice, isi pun amprenta o serie de factori cum ar fi: stadiul general al dezvoltarii societatii, nivelul evolutiei democratiei si a culturii politice, gradul dezvoltarii sistemului informational si indeosebi a comunicatiei politice, independenta si obiectivitatea acestora, natura ideologiei politice pe care isi fundamenteaza activitatea partidul politic, compozitia si structura sociala a membrilor sai, interesele si obiectivele politice urmarite;
In consecinta, la randul lor, organismele si institutiile politice internationale isi desfasoara activitatea in baza unor sisteme de norme politice internationale care constituie parte a dreptului international. Aceste norme de conduita politica internationala reflecta stadiul relatiilor internationale, tendinta dominanta din cadrul acestora, raportul de forte internationale, eventuala directie, tendinta spre care se indreapta omenirea.
II.4. Comportamentul politic
In stransa legatura cu norma politica se afla comportamentul politic. Comportamentul politic este expresia cea mai concludenta a normativitatii sistemului politic.
Comportamentul politic este un adevarat 'barometru' al vietii politice dintr-o societate, fiind o transpunere in practica a valorilor politice, a constiintei membrilor societatii, a normelor ce structureaza activitatea politica.
In limba romana, termenul de comportament isi are originea in cuvantul francez comportament 'modalitate de a actiona in anumite imprejurari sau situatii, conduita, purtare, comportare'[21].
Ca si in cazul altor componente ale sistemului politic (norma, Comunicarea politica) si in cel al comportamentului politic, literatura de specialitate atat nationala cat si universala este deficitara. In lipsa acestor precizari fixe ale literaturii de specialitate, pe baza unor mai vechi preocupari ale noastre vom incerca sa punctam cateva precizari:
1. Prin comportament politic se intelege acel mod de a actiona, de a se comporta si raporta al membrilor societatii, claselor, grupurilor sociale, al partidelor si formatiunilor politice fata de valorile si doctrinele politice, de principiile si normele politice ale societatii, de activitatea politica desfasurata de organismele si institutiile politice societale;
2. La nivelul oricarei societati distingem un comportament politic individual, al cetateanului in calitate de alegator, de participant la viata politica si un comportament politic colectiv ce poate imbraca forma de clasa, grup, partid, natiune, etc;
3. Desi se manifesta in si prin individ, in mod individual sau colectiv - organizat, comportamentul politic este un produs si un fapt social, format si determinat de sistemul politic social, de societate in general;
4. Spre deosebire de comportamentul juridic, caci exista si un asemenea comportament impus de norma juridica, comportamentul politic este o obiectivizare in practica social - politica, liber consfintita si acceptata a normelor, principiilor si sistemului de valori politice interiorizate si aplicate in cunostinta de cauza;
5. La baza declansarii si orientarii comportamentului uman sta o varietate de mobiluri, trebuinte si interese. Dintre acestea, interesul politic este cel care da scop, sens, semnificatie activitatii si comportamentului politic, il declanseaza si directioneaza, contribuind totodata si la reglarea sa. P.H.Holbac considera interesul 'unicul mobil al actiunii si conduitei umane'[22], iar pentru C.A.Helvetius 'interesul conduce toate judecatile noastre' .
Pentru politologul roman T. Dragan, 'interesul politic reprezinta trecerea omenirii din imperiul necesitatii in cel al libertatii'[24].
6. Comportamentul social, cel politic in mod special nu este un dat al societatii, al indivizilor, ci el este rezultatul unei intense si permanente activitati a societatii.
In cadrul procesului de formare, dezvoltare si modelare a comportamentului politic, un rol important il joaca cultura si comunicarea politica, activitatea educativa si politica desfasurata de diferite organisme si institutii politice, dintre care se detaseaza prin importanta si eficienta actiunea partidelor politice, a mass-mediei scolii si familiei.
La fel
ca in cazul normei politice si in cel al comportamentului, pe baza normelor
politice generale ale societatii la nivelul acesteia, exista o anumita conduita
politica, aceasta neexcluzand situatia ca fiecare clasa, partid politic sa-si
aiba propriul ei comportament politic, caracterizat prin anumite
particularitati ce decurg din fundamentul ideologic, din locul si rolul efectiv
pe care-l joaca in societate, din interesele si obiectivele politice urmarite.
De regula, comportamentul politic al membrilor unui partid politic, al
partidului in ansamblul relatiilor
politice, este inclus in strategia si tactica sa programatica, in statutul sau
de organizare si functionare.
III. TIPOLOGII ALE SISTEMELOR POLITICE
III.1. statul ca sistem politic. tipologie structurala
Cel mai important tip de sistem politic in lumea moderna este statul-natiune. Lumea contemporana este divizata teritorial in mai mult de 175 de state, in fiecare dintre ele un guvernamant national pretinzand exercitarea suveranitatii - sau puterea autoritatii finale - si urmarind sa impuna supunere vointei sale cetatenilor.
Are in vedere raportul dintre organele centrale si locale ale statului. Din aceasta perspectiva se intalnesc: state unitare, state federative, state confederative[25].
a. Statele unitare
Se caracterizeaza prin existenta unui singur stat, a unui singur Parlament, Guvern, constitutie, adica a unor singure organe si institutii centrale de stat.
O problema care a starnit vii controverse este aceea a raportului dintre caracterul unitar al statului si principiul descentralizarii. Unii autori sustin ca descentralizarea ar conduce la destramarea, dizolvarea statului unitar.
Descentralizarea in sensul cresterii autonomiei locale administrative, a sporirii competentelor de decizie a organelor locale (consilii , primarii) nu e incompatibila cu statul unitar. Aceasta nu pune in discutie unitatea statului, teritoriu, granitele sale, ci ea trebuie privita ca un fapt de dezvoltare si adancire a democratiei social politice.
Romania, Polonia, Bulgaria, Ungaria, Suedia, Marea Britanie etc sunt cateva din statele contemporane unitare.
b. Statele federative
Presupun o comunitate a statelor nesuverane, care dispun de un stat central cu competente si personalitate distincta fata de celelalte state membre.
Statul federativ se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:
Ø Ordinea constitutionala comuna. Aceasta se regaseste in existenta unei singure constitutii care are prioritate asupra tuturor celorlalte reglementari
Ø Functiile statului sunt impartite intre statul federal si statele membre. In consecinta, in cadrul statului federal se intalnesc paralel organe ale puterii si ordinii de drept federale si organe ale puterii si ordinii ale statelor membre;
Ø Statul federal e insarcinat cu rezolvarea problemelor comune, el reprezentand si statul in relatiile internationale;
Ø Statele membre isi pastreaza o autonomie relativa. Ele au o legislatie proprie, organe si institutii proprii de aplicare a acesteia fara a se substitui celor ale statului federal. Sub rezerva respectarii constitutiei federale, fiecare stat are o ordine constitutionala proprie, consacrata in constitutia sa.
c. State confederative
Sunt state suverane, ele pastrandu-si suprematia si independenta in mod integral. Au luat nastere prin asocierea a doua sau mai multe state care au convenit sa-si creeze sau nu organe comune, pastrandu-si suveranitatea si calitatea de subiect de drept international.
Confederatia are urmatoarele caracteristici:
- statele asociate sunt independente, suverane, atat in plan intern cat si international;
- nasterea confederatiei este rezultatul vointei statelor membre, creatia unui act juridic de drept international;
- poate presupune existenta unuia sau mai multor organisme comune, dar cu autoritate limitata, bine precizata si stabilita (seful statului, organe diplomatice), asa cum a fost cazul Austro-Ungariei. De cele mai multe ori competenta statului confederativ se rezuma la consultarea, armonizarea unor pozitii, decizii in planul international.
Ca exemple de confederatie de state pot fi mentionate: S.U.A. intre 1778-1787, confederatia elvetiana intre 1815-1848, Imperiul Austro-Ungar 1867-1918, iar astazi Comunitatea statelor independente, ce grupeaza o parte din fostele state din spatiul sovietic.
Regimul politic constituie modul concret de organizare, institutionalizare si functionare a sistemului politic si de exercitare a puterii politice de catre o forta social-politica in cadrul unei comunitati sociale sau a unui sistem social. El are in vedere modul concret de constituire, organizare si functionare a sistemului politic, in principal a statului si a institutiilor acestuia.
III.2. sistemul politic liberal si sistemul poitic socialist in secolul XX.
Analizand sistemul politic din punctul de vedere al statului de drept D. Barbu diferentiaza intre o pozitie "jusnaturalista" si "nominalista" si o perspectiva istoricista si realista.
In primul caz, de la Thomas Hobbes la Hans Kelsen statul s-a identificat sub forma uniunii libere si consensualiste intre indivizi. S-a nascut ideea contractualista. Fiecare individ este de acord sa se supuna pactului social care a generat ideea statului natural, bazata pe dreptul natural si nu pe o forma politica metafizica ori mitologica. Rezulta ca legislativul trebuie sa reprezinte indivizii pe de o parte si, pe de alta parte, ca din punct de vedere principial, cetatenii au un control asupra corpului reprezentativ. In acest moment se realizeaza ceea ce D. Barbu nu pune in valoare: legitimarea reprezentativitatii legislativului dar si al formelor liberale ale individualismului prin mecanismul controlului exercitat de catre cetateni.
Politicul este vazut ca fiind o constructie potentiala, arbitrara si artificiala care trebuie sa se subordoneze cu necesitate statului contractualist-natural.
In cel de-al doilea caz, de la Hegel la Carl Schmitt statul este o forma a puterii care are o "existenta obiectivista si independenta de indivizii asupra carora isi exercita autoritatea" . Consecintele sunt integrative si idealiste de vreme ce statul reprezinta "forma istorica a spiritului unei natiuni" si nu-si datoreaza existenta indivizilor asupra carora isi exercita autoritatea, ajungandu-se in mod nemijlocit la anularea drepturilor individuale ale persoanei.
Interpretate insa intr-o logica binara, odata cu Hegel se realizeaza o materializare a schemelor cognitive moderne ale textului si ale discursului social , astfel incat se obtine un rezultat simplu: politicul nu mai este vazut drept o constructie arbitrara si individuala ci este legitimat ca avand un fundament necesar si social, dezvoltandu-se un construct de gen elitist, iar in numele altuia s-au realizat cele mai mari nedreptati in istoria omului. In acest sens este suficient de exemplificat sintagma si numele care au fost atribuite demersului legiuitor: dreptul pozitiv - ca drept abstract care stabileste limitele libertatilor individuale.
A rezultat formarea a doua perspective care vor influenta in mod crucial politica secolului XX: statul de drept "nominalist", bazat pe empiria individualismului, definind tipul "liberal" al democratiilor occidentale si statul de drept "realist", bazat pe ratiunea universala , definind tipul "socialist" al regimurilor comuniste.
III.3. CAUZELE INSTABILITTII sistemelor politice nationale
Observam ca se pot repera o multime de factori care duc la progresul contemporan in sfera sociala, politica si economica - industrializarea, sporirea numarului populatiei, "revolutia marilor sperante" in tarile slab dezvoltate sau tensiunile internationale - nu exista un acord in cadrul teoriilor privind explicarea cauzelor care duc la schimbarea politica.
Cativa sociologi au urmat teoria aristotelica potrivit careia instabilitatea politica este in general rodul unei situatii in care distributia avutiei nu se armonizeaza cu distributia puterii politice si au tras concluzia ca un sistem politic stabil este cel in care exista o clasa de mijloc puternica.
Altii au adoptat teorii marxiste ale determinismului economic care vad toate schimbarile politice ca rezultate ale schimbarilor modurilor de productie. Alti teoreticieni s-au concentrat pe elitele guvernamentale si componenta acestora si au vazut in alienarea elitelor fata de masa poporului principala cauza a revolutiilor si a altor forme violente de schimbare politica.
Friedrich A. Hayek interpretand consecintele dezvoltarii celor doua tipuri de gandiri politice europene conform demersurilor unei economii centralizate, respectiv permisive arata ca desi "fuseseram preveniti de catre unii din marii ganditori politici ai secolului al XIX -lea, ca Tocqueville si Lord Acton, ca socialismul inseamna sclavie, am continuat statornic mersul catre socialism" .
Premisele respectului pentru individ ca om s-au dezvoltat inca din antichitate, formand un individualism preliberal odata cu Tacit, Pericle si Tucidide, cu Erasm, Montaigne si Cicero .
In secolul al XIX -lea ganditorii francezi care au pus bazele socialismului au insistat in mod absolut pe caracterul autoritar al acestei doctrine. Fundamentul socialismului a constat in restructurarea ierarhica a societatii si in impunerea unui drept considerat "obiectiv" si coercitiv. Mai mult, unii analisti au aratat ca "Libertatea de gandire o considerau drept radacina raului in societatea secolului al XIX - lea, iar cel dintai dintre adeptii moderni ai planificarii Saint-Simon, chiar a prezis ca vor fi "tratati ca niste vite" cei care nu vor da ascultare comitetelor de planificare propuse de el" .
Din perspectiva liberala, ca fundamentare a laissez-faire-lui se pune in prim-plan utilizarea fortelor concurentiale. "Concurenta eficienta, acolo unde ea poate fi creata, este, in convingerea celor care au formulat argumentarea liberala, un mijloc superior de ghidare a eforturilor individuale" .
In timpurile moderne marea majoritate a sistemelor politice s-au confruntat intr-o forma sau alta cu tensiuni interne care au dus la colapsul guvernului aflat la putere. Anumite situatii de criza par a spori probabilitatea acestui gen de colaps. Razboaiele, si mai particular, infrangerile militare nationale au fost decisive in declansarea unei revolutii. Comuna din Paris (1871), Revolutiile rusesti (1905 si 1917), Dizlocarea Constitutiei de la Weimar si revolutiile din China sunt ulterioare unor dezastre militare.
Multi factori in cazul unor situatii de acest fel, cum ar fi slabirea valorii vietii umane, dislocarea populatiei dezintegrarea autoritatii, discreditarea puterii nationale, lipsa resurselor si ranirea mandriei nationale contribuie la aparitia unei atmosfere in care schimbarile politice radicale si actiunile violente in masa sunt acceptate de majoritatea populatiei.
Crizele economice sunt un alt factor care duce la revolutie, deoarece favorizeaza lipsa resurselor si amenintarea la adresa statusului social al individului, o senzatie de insecuritate permanenta si o imagine obscura a viitorului, precum si o agravare a relatiilor de clasa.
Un alt factor este caracterul epidemic al revolutiilor (Revolutia din Spania din 1820 a avut repercusiuni in Portugalia, Piedmont; Revolutia franceza din 1830 a avut ecouri pana-n Polonia si Belgia, Revolutia Rusa din 1917 a starnit multe alte revolutii).
Situatiile de criza testeaza stabilitatea sistemului politic, deoarece solicita conducerea politica si structurile si procesele sistemului. Sistemele care furnizeaza metode de selectare si inlocuire inteligenta a liderilor politici poseda importante atuuri. De asemenea, increderea in fortele proprii ale elitei guvernamentale este un avantaj si un motiv in plus ca guvernamantul sa nu cedeze la aparitie primelor crize sau situatii conflictuale interne. Majoritatea revolutiilor au izbucnit nu atunci cand opresiunea a devenit mai acerba ci cand guvernantii si-au pierdut increderea in propriile puteri si in idealurile pe care le sustineau.
O alta conditie de stabilitate (sau instabilitate) a sistemelor politice consta in abilitatea structurilor si proceselor guvernamentale de-a face fata cerintelor la adresa lor. Sistemele politice cedeaza cand canalele de comunicatie cad sau functioneaza prost, cand structurile institutionale si procesele specifice acestora esueaza in a rezolva conflictele de interese ale diferitelor grupuri sociale, sau cand sistemul inceteaza a mai primi credit din partea cetatenilor. Revolutiile si alte forme de colaps violent sunt rareori catastrofe spontane. Ele ascund de obicei un lent proces de erodare a sistemului politic devenit pe parcurs din ce in ce mai vulnerabil.
Sistemele politice instabile sunt acele sisteme politice vulnerabile la situatiile de criza si care cedeaza si ajung in pragul razboiului civil. Cauzele fundamentale care duc la aparitia acestei situatii par a fi disparitia legitimitatii autoritatii statale si absenta unui acord general privind formele potrivite de actiune politica. Guvernele sufera de cel mai mare handicap atunci cand se vad nevoite sa guverneze fara acordul guvernatilor, cand acestia se opun regimului si politicilor acestuia. Situatia este si mai tensionata cand exista disidenti, pretendenti la tron aflati in exil, un guvern in exil, un stat vecin care simpatizeaza cu miscarile rebele interne etc.
Legata strans de problema legitimitatii puterii ca si cauza a colapsului guvernului este problema absentei in cadrul sistemului politic a consensului privind comportamentul politic potrivit. Desi trebuie sa promoveze procedurile pasnice si cooperative de rezolvare a problemelor si tensiunilor sociale, sistemele politice stabile arata o toleranta surprinzatoare fata de cateva potentiale forme de comportament politic violent: greve, boicoturi, demonstratii in masa. Aceste forme de comportament politic nu sunt permise in sistemele politice unde nu exista limite acceptate si recunoscute ale folosirii violentei si unde exista riscul crescut ca violenta sa degenereze in razboi civil.
Daca guvernamantul nu poate promova eficient procedurile pasnice de rezolvare a acestui gen de tensiuni, trebuie sa impuna limite drastice acestor modele de comportament si actiune politica. Aceste restrictii inhiba insa si mai mult metodele deschise de participare a poporului la treburile publice si se adauga tensiunilor dintre guvernati si guvernanti.
III.3. premisele STABILITaTII sistemelor politice nationale. studiu de caz al democratiei
O definitie simpla a sistemului politic stabil este cea a sistemului care supravietuieste crizelor interne fara a se confrunta cu razboiul civil. Cateva tipuri de sisteme politice au reusit aceasta performanta, aici intrand monarhii despotice, regimuri militare si alte sisteme totalitare. Chei succesului in astfel de regimuri este abilitatea acestora de a controla progresul social, sa dirijeze si sa previna schimbarea si sa concentreze in mainile guvernului toate fortele care pot rezulta din inovatii ce-ar putea ameninta sistemul.
Larry Diamond[36], utilizand un raport anul al Freedom House care a analizat drepturile politice si libertatile civile (ianuarie-februarie 1975) a observat ca pana in anul 1974 doar 33 de tari au putut fi considerate "libere" si democratice, bazandu-se pe un sistem de drept eficient si pe protejarea drepturilor individuale. Din aceasta perspectiva se contureaza o noua clasificare a tipurilor de democratii, vorbindu-se despre:
Analizat retrospectiv, ca efect al existentei democratiilor liberale si al disparitiei sistemului bipolar, dupa anii 1990 (cf. Huntington), a urmat inceperea unei noi "liberalizari" in Europa Centrala si de Est, dar si pe continentul african. Astfel incat "al treilea val al democratizarii a transformat balanta regimurilor politice din lume. Aceasta transformare a fost dramatica mai ales dupa incheierea Razboiului Rece si colapsul comunismului in fostul bloc estic. Intre 1990 si 1996 numarul democratiilor electorale din lume a crescut de la 76 la 118"[37].
Democratiile electorale, analizate atent, arata ca se inscriu intr-un proces democratic eficient, dar incomplet. Deoarece alegerile libere nu reprezinta singurul criteriu al democratiei. Pe langa alegerile libere mai trebuie atinse:
Criteriile expuse reprezinta elementele principale ale democratiei care a fost definita, initial, ca fiind "liberala" si ulterior ca fiind numita drept consolidata (Linz si Stepan). Dar, in momentul in care se manifesta o de-consolidare a democratiei, semnele instabilitatii se pot traduce prin:
Respingerea explicita (Linz) a legitimitatii sistemului democratic sau a statului natiune si a granitelor sale de catre: partide, miscari sau organizatii semnificative; prin dorinta competitorilor politici de a folosi forta, frauda electorala sau alte mijloace ilegale pentru a obtine puterea sau pentru a influenta politicile; prin "apelul la armata" pentru a obtine sprijin militar in luptele politice, prin refuzul de a onora dreptul de a guverna al liderilor si partidelor alese in mod corect; prin incalcarea libertatilor constitutionale si a drepturilor opozitiei de catre elita conducatoare si prin descrierea, evident falsa, a opozantilor loiali sistemului democratic ca fiind neloiali ca "instrumente ale unor grupuri exterioare, oculte si conspirationiste"[38]. Aceste caracteristici sunt cele mai clare si arata drumul de-consolidarii vizibile a democratiei.
Mai exista si cateva elemente mediane care ascund aceasta deconsolidare prin:
In unele sisteme, supravietuirea nu depinde de administrarea detaliata a societatii sau de controlul sever al proceselor sociale, ci este rezultatul raspunsului politic fata de fortele cu virtuti mutagene, sau depinde de flexibilitatea reglarii structurilor sistemului menite a intalni eficient presiunile inovatiei, si de politicile deschise care permit instaurarea graduala a ordinii in sistem. Majoritatea tarilor occidentale au obtinut progresul pe cale pasnica in acest mod, in ciuda noilor filosofii politice, sporirii numarului populatiei, inovatiilor industriale si tehnice sau alte presiuni sociale si economice.
Aceste schimbari treptate sunt posibile cand institutiile reprezentative furnizeaza canale de comunicatie pentru cererile societatii civile si pentru critici. Alegerile membrilor executivului si legislativului, competitia intre partidele politice, garantia constitutionala a drepturilor si libertatilor individuale, dreptul de-a inainta petitii si multe alte structuri si proceduri permit desfasurarea sus-numitei functii in cadrul democratiilor constitutionale contemporane. In cadrul acestor sisteme politice, problemele economice si sociale sunt rapid convertite in chestiuni dezbatute in spatiul deschis al vietii politice. Guvernul este nevoit sa dezvolte politici care sa reflecte o gama larga de constrangeri dar si compromisuri intre diferite cereri intrate in conflict unele cu celelalte.
Mecanismele reprezentative ce-au produs schimbari treptate in cadrul sistemelor politice occidentale sunt ele insele supuse unor perpetue mutatii si reglari. Intr-adevar, institutiile reprezentative trebuie sa se dezvolta in asa fel incat sa reflecte progresul social si economic din societate, altfel riscand mult sa-si piarda legitimitatea. In SUA diferite institutii si functii politice sufera subtile modificari si imbunatatiri, producand noi modele de comportament institutional. Este rezultatul unui proces prin care presedintele a dobandit puteri sporite in cadrul diferitelor corpuri guvernamentale. Procesul explica de asemenea dezvoltarea institutiilor administrative care exercita atat functii legislative cat si executive. Acest proces de reglare dinamica este crucial, deoarece institutiile rigide intr-o societate in perpetua schimbare sunt incapabile sa serveasca drept institutii ale schimbarii evolutive.
Iii.4. TIPURI DE SCHIMBARE POLITICA
Statusul schimbarii politice este dificil, deoarece schimbarea apare pe cai foarte diferite si in multe puncte diferite ale sistemului politic. Putem distinge intre cateva tipuri majore de schimbare politica, precum: revolutiile, schimbarea structurii sistemului politic, schimbarea guvernantilor, schimbarea politicilor guvernamentale.
a. Revolutiile.
Acest gen de schimbare nu se rezuma doar la schimbarea vietii politice, ci transforma si ordinea sociala, fundamentele morale si valorile intregii societati. Schimbari drastice de acest fel pot fi surprinse prin patru mari revolutii ale epocii moderne: Revolutia Engleza din secolul XVII, Revolutia Americana, Revolutia Franceza si Revolutia Rusa. Consecintele acestor mari revolutii nu au fost simtite doar in tarile in care s-au desfasurat, ci au afectat multe alte sisteme politice in care, dupa exemplu acestor evenimente, au izbucnit revolutii cu un caracter asemanator.
Fiecare din aceste mari revolutii a facut parte dintr-o categorie comuna, superioara, si anume o revolutie mondiala la nivelul ideilor, al felului in care omul sistemelor politice a vazut natura politicii si scopurile acesteia.
Impactul ideilor (de libertate, egalitate, echitate, autodeterminare etc.) in istorie este un exemplu de cauza a schimbarii politice. Natura unui sistem politic poate fi schimbata nu violent si brusc in decursul unei revolutii, ci prin acomodari graduale, prin imprumutul unor idei si prin impactul unor filosofii sociale si politice diferite.
b. Schimbarea structurii sistemului politic.
Un al doilea tip de schimbare implica alterarea structurii sistemului politic. Aceasta transformare nu este capitala, in sensul schimbarii regimului, dar poate produce schimbari si dezvoltari in cadrul demersurilor si tehnicilor politice. Deoarece structura sistemului politic - adica aranjamentele institutionale formale si informale ale acestuia - determina masiv efectele politicilor, este adesea tinta actiunilor politice de diferite tipuri. Activistul politic, reformatorul, revolutionarul recunosc ca politicile unui guvern pot suporta transformari prin reglarea institutiilor prin care guvernamantul actioneaza.
c. Schimbarea guvernantilor
Un al treilea tip de schimbare politica implica inlaturarea guvernantilor de la putere. De aici apar diferite tipuri de actiune politica specifica, de la alegeri libere la asasinate politice sau diferite modele de lovituri de stat. In statele in care exista prevederi legale de inlaturare a guvernantilor de la putere si alegere a altui staff guvernamental, astfel de tipuri violente de actiune politica pot fi evitate cu succes.
d. Schimbarea politicilor guvernamentale
Politicile guvernamentale pot fi de asemenea aspecte ce intra in sfera schimbarii politice. Politicile sociale si economice ale lui Roosevelt (New Deal) sau programele socialiste implementate de Partidul Laburist Britanic dupa 1945 sunt exemple graitoare in acest sens. In ambele cazuri, politicile guvernamentale au fost rezultatul unor modificari semnificative la nivelul functionarii sistemului politic: extinderea rolului guvernamantului in economie, utilizarea sistemului de taxe pentru redistribuirea avutiei, o accentuare a implicarii politice in sfera muncii organizate si implementarea programelor nationale de asistenta sociala. Schimbari majore de politici de felul acestora sunt adesea un raspuns la cererile si presiunile societatii civile care s-ar fi putut, nerezolvate, intensifica si duce la forme violente de comportament.
Robert A. Dahl a analizat conceptul de cultura democratica prin care atrage atentia asupra faptul ca dezvoltarea democratica este un construct cultural eficient, iar schimbarea politicilor sociale si economice este o cale, dar nu singura. Prin argumentele istorice utilizate relationeaza si compara doua parghii specifice mecanismelor democratice pentru a intelege ponderea economiei de piata moderna si a unui regim democratic in ceea ce priveste functionarea democratiei. Intr-un mod subtextual, arata ca este necesara o cultura[39] democratica pentru ca democratia ca forma de guvernare sa existe. Drept urmare economia de piata moderna nu constituie o conditie necesara si nici suficienta pentru a se manifesta democratia.
Argumentata istoric, aceasta idee releva trei tipuri de succesiuni prin care s-a ajuns la democratia de tip "liberal" sau consolidata. Sunt expuse simplificat[40] si prin rezumare:
Schimbarile la nivelul politicilor sociale si economice sunt impuse de guvern pentru a indeplini obiectivele sociale, politice si economice ale unei singure clase, ale unei elite sau ale conducatorului insusi.
Cu toate acestea, raman multe semne de intrebare cu privire la schimbarea politica, la felurile in care aceasta se naste si la efectele acestui gen de schimbare.
Analisti politici nu sunt inca pe deplin lamuriti, spre exemplu, cum de unele sisteme politice au reusit sa evite schimbarile politice violente de-a lungul unor perioade considerabile de timp, in timp ce-n cadrul altor sisteme schimbarea a fost realizata prin lovituri de stat revolutii (cazul Romaniei) sau alte forme de razboi civil intern (cazul unor state din America de Sud). Explicatia o poate da existenta, in tari precum SUA sau Marea Britanie, a unor institutii politice eficiente care permit schimbarea treptata si desfasurata intr-un cadrul legal, prezenta atitudinilor politice in randul populatiei si existenta unui acord fundamental majoritar cu privire la legitimitatea autoritatii politice. Desigur, si alti factori sunt implicati. Probabil unul dintre principalele obiective ale studierii sistemelor politice ar trebui sa fie determinarea pe cat de exacta posibil a conditiilor in care pot apare schimbarile ce permit progresul pasnic si treptat al societatii umane.
IV. Aliante POLITICE SUPRANATIONALE
Analizele facute asupra sistemelor politice sunt realitate in functie de aria de cuprindere a acestora, reflectand existenta sistemelor politice nationale sau a sistemelor politice internationale
Aspectul organizarii politice a lumii sugereaza distinctia promovata in continuare privind analiza sistemelor politice supranationale, nationale si subnationale[41].
Formarea relatiilor supranationale este rezultatul principal al impartirii lumii intr-un numar de entitati nationale separate, sau state, ce au contact unele cu celelalte, impartasesc teluri si nevoi si infrunta amenintari comune.
In unele cazuri, cum ar fi cele mai multe aliante, aceste relatii sunt de scurta durata si esueaza in procesul de dezvoltare semnificativa la nivel institutional. In alte cazuri, acestea conduc la organizatii interstatale si sisteme supranationale. Textul care urmeaza examineaza cateva tipuri de sisteme politice supranationale, alaturand exemple din fiecare tip din istorie si contemporaneitate.
IV.1. descrierea primelor state supranationale - cazul IMPERIIlor
Deoarece sunt alcatuite din persoane apartinand unor culturi si origini etnice diferite, toate imperiile sunt in esenta conservate prin coercitie si amenintarea cu recucerirea in forta. Impunandu-si legile in diverse structuri politice, imperiile sunt caracterizate prin centralizarea puterii si absenta unei reprezentari efective a partilor lor componente.
Desi forta este astfel principalul instrument al guvernarii imperiale, este adevarat totusi ca-n istorie s-au intalnit multe cazuri de imperii multietnice ce-au fost carmuite in pace de-al lungul unor perioade de timp considerabile, inregistrand adesea reale succese in mentinerea ordinii in interiorul granitelor lor.
Istoria lumii antice este istoria marilor imperii - egiptean, chinez, persan, roman - ale caror regimuri autocratice au produs un guvernamant relativ stabil pentru multi subiecti imprastiati pe teritorii imense, de-a lungul multor secole.
Fundamentate pe forta militara si credinta religioasa, regimurile despotice ale antichitatii si-au plasmuit legitimitatea de asemenea prin reusita construirii unor mari structuri birocratice si legale, prin dezvoltarea unor irigatii vaste si a retelelor de drumuri, si prin asigurarea conditiilor necesare unei civilizatii avansate. Hranind si depasind toate celelalte structuri politice in sfera lor, imperiile pot avea pretentia ca functioneaza ca scheme efective de ordine planetara.
In contrast cu imperiile lumii antice, imperiile coloniale ale timpurilor moderne au putut pretinde statut universal pentru o perioada mult prea scurta de timp. In parte, aceste imperii europene moderne erau compuse din colonii, in sensul grec (vechi) al termenului; populate de imigranti veniti din tara-mama, coloniile au stabilit de cele mai multe ori structuri politice similare celor apartinand centrului metropolitan si erau adesea capabile sa exercite masuri substantiale de auto-guvernare. De asemenea, imperiile europene[42] erau alcatuite din teritorii locuite de populatii bastinase si erau administrate de birocratii imperiale. Guvernamantul acestor teritorii era in general mai coercitiv decat in coloniile europene si mai preocupat cu protectia si supravegherea intereselor comerciale, industriale si a altor interese exploatatoare ale puterii imperiale. Dezintegrarea acestor imperii s-a produs cu o viteza uluitoare.
Cele doua razboaie mondiale ale secolului XX[43] au slabit puterea centrelor metropolitane, in timp ce propriile lor doctrine despre democratie, egalitate si auto-determinare au erodat principiul guvernarii imperiale. Puteri ca Marea Britanie si Franta s-au confruntat cu dificultatea rezistarii in fata pretentiilor de independenta exprimata prin concepte dupa care erau guvernate ele insele, si de asemenea n-au dispus de forta militara si economica necesara conservarii guvernarii populatiilor native rebele. In cele doua decade ce-au urmat anului 1945, aproape toate marile teritorii coloniale si-au castigat independenta; marile imperii coloniale ce-au guvernat candva peste mai mult de jumatate de planeta erau in cele din urma dezmembrate.
IV.2. LIGa natiunilor
Una dintre cele mai comune forme de organizare supranationala in istorie este LIGA, de cele mai multe ori alcatuita din state ce urmaresc sa reziste unor amenintari economice sau militare unindu-si fortele. Acesta a fost cazul primelor ligi ale oraselor-state, cum au fost ligile Aechene sau Aetoliene in Grecia antica si ligile Hanseatice si Swabiene in Europa; si, la un nivel extins, cazul Ligii Natiunilor[44].
Alte trasaturi comune ale ligilor presupun existenta unor forme de intelegere intre statele membre, o adunare reprezentativa a membrilor constituenti, un organ executiv insarcinat cu implementarea deciziilor adunarii reprezentative, si un corp judecatoresc care sa judece disputele.
Liga Natiunilor a fost unul din cele mai mari experimente de organizare supranationala din secolul XX si predecesoarea catorva importante aspecte ale O.N.U.
Acordul Ligii a fost proiectat de o comisie speciala a conferintei de pace de dupa Primul Razboi Mondial, cu presedintele SUA Woodrow Wilson ca principal sustinator si aprobat de o conferinta plenara a puterilor invingatoare in 1919. Forma initiala a Ligii aduna 20 de state.
SUA a esuat in tentativa de-a se alatura Ligii, dar in 1928 organizatia avea un numar total de membrii de 54 de tari. Mecanismul de functionare al Ligii era constituit dintr-o Adunare a tuturor natiunilor membre, ce functiona prin actiunile unor agenti ale statelor acestor membrii, un Consiliu in care puterea suprema era in permanenta reprezentata de membrii alesi de Adunare pentru o perioada de trei ani, un Secretariat care administra afacerile interne ale Ligii si un numar de institutii specializate, cum ar fi Organizatia Internationala a Muncii, responsabile cu implementarea unor diverse programe umanitare si economice la nivel international.
Acordul prevedea ca disputele internationale sa fie examinate de catre Curtea Permanenta de Justitie Internationala sau supuse interventiei Consiliului Ligii. Acordul de asemenea veghea aplicarea penalitatilor economice si financiare, cum ar fi embargourile, intarea deciziile Ligii si sustinea aliantele militare impotriva agresorilor.
In practica insa, Liga a esuat in cele mai importante demersuri, nefiind capabila sa faca fata crizelor ce-au condus la cel de-al doilea Razboi Mondial si la propriul colaps.
Iv.3. FEDERATII ca sisteme politice internationale. Cazul Organizatiei tratatului atlanticului de nord
Termenul de federatie desemneaza grupari de state, adesea fundamentate pe criterii regionale, ce-si impun un mecanism executiv central necesar implementarii unor politici sau supravegherii si dirijarii activitatilor comune.
In unele cazuri acest gen de grupari sunt motivate in primul rand de interese politice sau economice. In alte cazuri, obiectivele militare primeaza. Exemple din prima categorie sunt Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (1952), Comunitatea Economica Europeana (1958) si Euroatomul (1958). Aceste comunitati europene si-au dezvoltat rapid mecanisme executive exercitand o semnificanta autoritate reglementativa si directiva asupra guvernelor si asupra firmelor cu afaceri private din tarile membre.
Desi fiecare guvern al statelor membre isi pastra o substantiala mostra de suveranitate si efortul sistematic al unui sau mai multora guverne ale acestor state de-a slabi autoritatea comunitatilor a amenintat adesea mecanismul cooperarii la acest nivel, aceste comunitati europene si-au dezvoltat importante particularitati supranationale. Acestea s-au conturat prin numirea in staff-ul executiv al unor persoane exterioare guvernelor membrilor, luarea deciziilor comune in probleme importante s-a convenit a fi desfasurata sub forma votului majoritar si prin capacitatea institutiilor comunitatilor de-a trata direct si influent cu indivizi si companii de pe teritoriile statelor membre. Spre exemplu, Inalta Autoritate a CECO actiona prin votul majoritar al membrilor sai, fara ingerinte din partea guvernelor, pentru "a asigura indeplinirea scopurilor postulate de Tratat", si pentru a-si indeplini aceasta functie se implica masiv in economiile fiecarui stat membru.
Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), infiintata in aprilie 1949, este un exemplu de alianta militara moderna dotata cu un complex mecanism executiv, realizand proceduri multilaterale si implicandu-se intr-o perpetua elaborare de planuri pentru supravegherea actiunilor militare comune ale statelor membre (Belgia, Canada, Danemarca, Franta, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania, Turcia, Ungaria, Regatul Unit al Marii Britanii si SUA). Asa cum e postulat in tratat, obiectivul NATO este mentinerea securitatii zonei nord-atlantice prin exercitarea dreptului la securitate colectiva recunoscut in Carta Natiunilor Unite.
O impresionanta serie de mecanisme institutionale a fost organizata incluzand un Secretariat General si un staff permanent, un Consiliu, un Comandament Militar si un staff pentru relatii interstatale. De asemenea a fost infiintat un sistem performant de colaborare la nivelul planificarii si realizarii unor exercitii militare comune. Dezvoltandu-si continuu acest mecanism de organizare, NATO a adaugat treptat sferei sale de activitati un numar de manevre culturale si economice, ajungand sa posede cateva din trasaturile unei organizatii supranationale cu obiective multiple.
Nu voi insista aici asupra cadrului istoric de constituire a NATO, nici asupra performantelor acesteia in planul politicii globale. Ce ma intereseaza este reflectarea conceptelor de baza ale teoriei managementului organizational in structura si functionarea acestei organizatii.
Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord a luat nastere prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, la data de 4.04.1949, in Washington, de catre 12 state fondatoare: SUA, Canada, Franta, Anglia, Italia, Danemarca, Norvegia, Islanda, Portugalia, Belgia, Olanda si Luxemburg.[45] NATO este o organizatie internationala guvernamentala cu caracter regional si competenta speciala. Ce inseamna insa aceasta? In primul rand, este o organizatie internationala guvernamentala. Adica este o asociatie de state creata prin liberul acord al partilor implicate, pe baza semnarii unui tratat international multilateral si structurata sistemic in vederea realizarii unor obiective comune in sfera relatiilor internationale.
Tratatul de constituire al NATO exprima deci acordul de vointa al membrilor fondatori ai organizatiei si reprezinta totodata regulamentul (constitutia) in baza caruia organizatia creata isi desfasoara activitatea. In al doilea rand, NATO este o organizatie cu caracter regional (preponderent european), in sensul ca statele membre care o compun apartin unui areal geografic bine circumscris. In al treilea rand, NATO este o organizatie cu competenta speciala, adica domeniul ei de activitate este determinat de definirea unor obiective specifice.
In cazul NATO, avem de-a face cu o cooperare interstatala pe probleme militare si politice. Sa aruncam insa o privire mai in detaliu asupra acestei organizatii internationale guvernamentale.
Tratatul Atlanticului de Nord reprezinta actul fondator al organizatiei precum si catalogul initial de obiective organizationale si regulamentul de structurare si functionare a NATO. Obiectivele acestei organizatii au fost clar definite in momentul crearii acesteia si au fost impartite in doua mari clase:
Ø Obiective militare:
Apararea si conservarea libertatii si securitatii tuturor statelor membre prin mijloace politice si militare;
Mentinerea unui climat de pace si cooperare in regiunea Atlanticului de Nord;
Prevenirea si lupta impotriva agresiunilor fortelor teroriste care actioneaza la nivel global.
Ø Obiective politice:
Dezvoltarea cooperarii dintre statele membre ale organizatiei, in domeniile politic si economic;
Activitatea NATO este insa dirijata de cateva principii, atat de ordin general (principiile fundamentale ale Dreptului International inscrise in Carta ONU), cat si specifice, pentru dimensiunea militara a organizatiei. Putem vorbi in acez caz de codul etic al organizatiei. Iata, succint, principiile de baza care ghideaza activitatea NATO:
v Principiile de ordin general:
Solutionarea pe cale pasnica a diferendelor internationale;
Abtinerea de la folosirea fortei sau de la amenintarea cu forta in raporturile internationale.
v Principiile specifice:
NATO are o vocatie pur defensiva;
Securitatea este indivizibila: orice atac impotriva oricarui membru este considerat atac impotriva tuturor statelor membre;
Politica de securitate se bazeaza pe apararea concertata, in cadrul unor structuri militare integrate;
Pastrarea, in Europa, a prezentei unor forte nucleare si conventionale adecvate necesitatilor de aparare.
Pentru atingerea obiectivelor organizationale mentionate mai sus, NATO si-a creat o structura organizatorica sui-generis, dispunand de doua categorii de organe: civile si militare.
Organele principale civile ale NATO sunt:
A. Consiliul Atlanticului de Nord. Acesta reprezinta organul suprem de conducere al NATO. Este format din Ministrii de Externe ai statelor membre, care se intrunesc de cel putin doua ori pe an. Este prevazuta si o Presedentie de Onoare a C.A.N. care revine, prin rotatie, unuia dintre Ministrii de Externe. Rolul acestui Consiliu este de a dezbate chestiunile politice si militare ale statelor membre, precum si de a lua hotarari cu valoare de directive politice.
B. Consiliul Permanent. Acest organ de conducere isi desfasoara activitatea intre reuniunile C.A.N. Este compus din imputerniciti ai Minstrilor de Externe ai statelor membre, acestia capatand statutul de ambasadori. Se intrunesc saptamanal.
C. Secretariatul NATO. Este organul care conduce consultarile si dezbaterile din cadrul organizatiei si propune subiectele de discutie. In componenta Secretariatului NATO intra functionari internationali, iar in varf troneaza un Secretar General ales pe un mandat de patru ani. Acest organ este structurat pe diferite sectoare: Biroul Secretarului General, Departamentele Operationale (in numar de cinci) si Birourile Specializate (spre exemplu, Biroul de Control Financiar).
D. Adunarea Parlamentara a Atlanticului de Nord. Este un organ cu caracter consultativ, compus din grupuri parlamentare nationale. Obiectivul principal al acestui organ este crearea unui climat de fertil dialog privind chestiuni nationale sau regionale de interes comun pentru statele membre NATO. Pe langa aceste scopuri imediate, Adunarea Atlanticului de Nord (AAN) si-a fixat si scopuri pe termen lung, printre care: sustinerea pozitiilor NATO in formularea politicilor nationale, cooperarea cu celelalte organizatii internationale orientate spre probleme de securitate regionala si globala, promovarea cooperarii cu parlamentele din tarile central si este-europene.
Organele militare ale NATO[46] sunt urmatoarele:
A. Comitetul pentru Planurile Apararii. Este principalul instrument militar de conducere al organizatiei. Se intruneste la nivelul Ministrilor Apararii din statele membre de cel putin doua ori pe an. Are atributii in domeniile apararii si planificarii securitatii si apararii colective.
B. Grupul pentru Planurile Nucleare. Este un organ militar cu caracter nepermanent, a carui sarcina esentiala este dezbaterea problemelor legate de rolul fortelor nucleare in domeniul politicii de securitate si aparare. Se intruneste tot la nivelul Ministrilor Apararii ai statelor membre.
C. Comitetul Militar. Este organul insarcinat cu elaborarea si coordonarea actiunilor militare. In componenta sa intra Sefii de Stat-Major ai statelor membre. Ca anexa a acestui Comitet mai functioneaza in cadrul organizatiei si un Stat-Major International Integrat, care este alcatuit din personal militar detasat din tarile constituente si personal civil de sustinere.
D. Reteaua de Comandamente Militare Multinationale. Aceasta retea este organizata pe regiuni strategice, si cuprinde mai multe comandamente: Comandamentul Suprem Aliat din Europa, Comandamentul Suprem al Atlanticului si Grupul de Planificare Regionala Canada - SUA.
Pe langa aceasta complexa structura organizationala, NATO mai dispune de numeroase alte organisme secundare (comitete, grupuri de lucru, agentii si biroruri), dintre care mentionam:
v Agentia pentru Sisteme de Comunicatie si Informare a NATO
v Biroul pentru Standardizare Militara
v Agentia pentru Intretinere si Aprovizionare a NATO
v Centrul pentru Cercetari Submarine din La Spezia (Italia);
v Comitetul pentru Apararea Societatii Moderne
v Scoala NATO de la Oberammergau (Germania);
v Colegiul de Aparare de la Roma
Din expunerea de mai sus reiese ca NATO este o organizatie complexa, cu o uriasa responsabilitate pe scena relatiilor internationale ca urmare a obiectivelor organizationale fixate in planificarea incipienta (1949) si ulterioara (dupa incheierea Razboiului Rece). NATO isi desfasoara activitatile intr-un cadru supus normelor Dreptului International, ale carui precepte fundamentale le-a convertit in principii generale organizationale. In cultura organizationala a NATO am vazut insa ca exista si un set de principii de actiune specifice, care nu intra insa in contradictie cu normele Dreptului International. Pentru a-si atinge cu succes scopurile, organizatia si-a creat un cadru institutional (structura) aparte, extrem de complex si clar conturat, caracterizat printr-o riguroasa distribuire a competentelor organizationale. Asadar, exista un moment al constituirii organizatiei, in care planificarea, crearea culturii organizationale si configurarea NATO sunt elementele cheie in viata organizatiei. Functionarea acestui complicat angrenaj interstatal implica deci acea ierarhie sau colectie de obiective organizationale, acea structurare sistemica bazata pe o delegare riguroasa de sarcini (decizionala, executiva, de control), o linie politica recunoscuta si asimilata de membrii constituenti si un spatiu de desfasurare, care in cazul tuturor organizatiilor internationale este un spatiu intr-un fel abstract: societatea internationala.
Iv.4. CONFEDERATIIle ca sisteme politice internationale
Confederatiile sunt asociatii voluntare de state independente care, in vederea protejarii unor scopuri comune, decid sa-si limiteze intr-o oarecare masura propria libertate de actiune si stabilesc sa construiasca un corp comun de consultare si deliberare. Limitarile libertatii de actiune ale statelor membre poate constitui un aspect firesc, neinsemnat, ca o recunoastere a datoriei lor de-a se consulta reciproc inainte de-a intreprinde o actiune independenta sau un aspect crucial ca obligatie de-a ceda in fata deciziei majoritatii statelor membre.
Confederatiile esueaza de obicei in tentativa de-a asigura o autoritate executiva efectiva si nu dispun de-un guvernamant central viabil.
Statele membre adopta aceeasi formula a organizarii militare si a reprezentarii diplomatice separate iar membrilor le este de obicei acordat un status egalitar cu o recunoastere a dreptului la succesiune din partea confederatiei. Din punct de vedere istoric, confederatiile s-au dovedit adesea a fi un prim sau secund pas spre stabilirea unui stat-national, de obicei ca uniune federala. In acest sens, uniunea federala a Elvetiei moderne a fost precedata de o confederatie a cantoanelor elvetiene. Aranjamentul Germaniei federale moderne s-a dezvoltat din Confederatia Germana din secolul XIX (Deutche Bund-ul). In fine, constitutia federala a SUA este succesoarea guvernamantului Articolelor Confederatiei.
In alte cazuri, confederatiile au inlocuit aranjamente ceva mai centralizate, cum ar fi exemplul imperiilor dezintegrate inlocuite de asociatii voluntare de foste colonii. Commonwealth-ul Britanic, sau Commonwealth-ul natiunilor, sau Comunitatea Franceza sunt exemple relevante in acest sens.
Un exemplu de aranjament confederativ care a dat nastere unei uniuni federale sunt Articolele Confederatiei (1781-1789) ce-au precedat Constitutia Statelor Unite. Articolele au stabilit un Congres al confederatiei ca adunare unicamerala a ambasadorilor din 13 state, fiecare posedand un singur vot. Congresul era autorizat sa infiinteze un comitet executiv al statelor "care sa execute, in forul interior al Congresului, astfel de puteri ale Congresului ca State Unite, adunate in Congres, prin consimtamantul a 9 state", si sa desemneze un membru al comitetului care sa prezideze pe timp de-un an. De asemenea, Congresul poate desemna alte asemenea comitete si "functionari civili necesari dirijarii afacerilor generale ale Statelor Unite" si de asemenea are autoritatea sa serveasca drept "ultim resort sau apel in toate disputele si diferendele, prezente sau posibile sa apara intre doua sau mai multe state". Desi Congresului i se daduse o mare autoritate in sfere importante precum reglementarea afacerilor externe si stabilirea sistemului monetar, numirea functionarilor in fortele teritoriale si navale ale confederatiei si tiparirea scrisorilor de credit, toate puterile sale erau de fapt dependente fata de aplicarea lor la nivelul statelor.
Congresul era lacunar atat la nivelul unei surse independente de venituri cat si in ce priveste capacitatea lui de a-si impune vointa in fata indivizilor. Iata cum schiteaza aceasta situatie limbajul insasi al Articolelor: "fiecare stat isi pastreaza suveranitatea, libertatea si independenta si fiecare putere, jurisdictie si drept, care nu este delegata Statelor Unite expres de aceasta Confederatie in adunarea Congresului."
Commonwealth-ul Natiunilor este un exemplu de confederatie nascuta ca rezultat al descentralizarii si in cele din urma dezintegrarii unui imperiu. Membrii originari erau Regatul Unit al Marii Britanii, Australia, Canada, Statul Liber Irlandez, Newfoundland-ul, Noua Zeelanda si Uniunea Sud-Africana. In 1949, Newfoundland devine provincie a Canadei, si Statul Liber Irlandez devine republica independenta. Africa de Sud devine republica independenta in 1961. Noii membrii ai commonwealth-ului in cea de-a doua jumatate a secolului XX erau proaspete foste colonii britanice ce-si cucerisera independenta, ca Malaesia (1957), Cipru (1961) si Kiribati (1979), numarand mai bine de 40 de state.
Statutul de la Westminster (1931) a stabilit ca toti membrii sa aiba un status egalitar, desi toate recunosteau in monarhul britanic capul commonwealth-ului. Guvernamintele Commonwealth-ului erau reprezentate in capitalele celorlalte state membre de inalti comisari cu statut de ambasadori. In 1965 commonwealth-ul si-a insarcinat Secretariatul cu stabilirea intalnirilor, perpetua informare a membrilor, si implementarea deciziilor colective.
Fondul Commonwealth-ului pt. Cooperare Tehnica, finantat de toate statele membre, a fost implementat sa asigure asistenta tehnica statelor mai putin dezvoltate. Membrii commonwealth-ului rareori au actionat sincron pe scena internationala si, in ciuda intalnirilor regulate ale prim-ministrilor commonwealth-ului, au existat frecvente tensiuni intre membrii statelor componente. Utilizarea dreptului cutumiar englez, impreuna cu un calup de simboluri comune si afinitati culturale au parut a fi legaturile majore ce tineau impreuna aceasta asociatie slabita.
Iv.5. ORGANIZATIA NATIUNILOR UNITE. Studiu de caz
Doua razboaie mondiale, purtate si suportate in decursul a patru decenii, au decimat visele de pace ale omenirii si au produs suferinte incredibile si pierderi umane si materiale semnificative.
Cum pot fi evitate astfel de catastrofe ? Ce masuri trebuiesc luate pentru a preveni astfel de conflicte? Cineva trebuie sa ia initiativa unei organizari internationale pentru instalarea si mentinerea unei paci durabile in lume!
Discutata in marile conferinte internationale inca din timpul razboiului, ideea unei organizari internationale pentru pace va prinde viata in 1945 cand ia fiinta Organizatia Natiunilor Unite.
Pe 25 aprilie 1945, in cadrul conferintei de la San Francisco, este elaborata Charta 'Natiunilor Unite', al carei Text va fi semnat pe 25 iunie de catre reprezentantii celor 51 de state fondatoare. Acest Text contine 19 capitole si 112 articole stabilind regulile unei organizatii care se doreste a fi eficienta in indeplinirea scopului pentru care a fost creata. Astfel, prin crearea O.N. U, s-au pus bazele unei noi ordini politice internationale. Aceasta organizatie are ca obiective nu doar evitarea unor noi razboaie pe plan mondial ci mai ales mentinerea pacii si securitatii internationale, precum si alte obiective menite sa duca la modificarea raporturilor intre oameni si grupuri sociale, cum ar fi: apararea 'drepturilor omului', afirmarea egalitatii intre natiuni, favorizarea progresului tehnic, economic si social, toleranta, respectul justitie, dreptul popoarelor de a dispune de ele insele, etc. Astfel, Charta 'Natiunilor Unite' da posibilitatea statelor membre de a se opune oricarui razboi si totodata, impune tarilor membre sa participe la actiunile decisive ale O.N.U, in special pentru crearea unei forte militare formate din contingente ale diferitelor tari membre ale organizatiei.
Principiile O.N.U., sunt ridicate la rang de legi international valabile pentru toti, singurele care ies de sub competenta lor fiind ' afacerile interne ale statului'. In ceea ce priveste mecanismul de organizare si functionare, O.N.U. comporta trei mari organe cu sediul la New York.
Primul organ il constituie Adunarea Generala, care reuneste in sesiuni ordinare (in fiecare an in septembrie si decembrie) sau extraordinare, delegatii tuturor statelor membre, care dispun fiecare de un vot. Ea functioneaza, fie in sedinta plenara, fie in cadrul a sase comisii specializate iar deciziile se iau cu o majoritate de doua treimi in toate problemele de fond (pace si securitate, admiterea de noi membrii, etc.).
Al doilea organ este Consiliul de Securitate, organ executiv responsabil cu mentinerea pacii.
Consiliul de Securitate are cinci membrii permanenti (S.U.A, U.R.S.S, Marea Britanie, China nationalista, Franta), care dispun de dreptul de veto. Astfel, egalitatea intre tarile membre ale organizatiei este serios stirbita de rolul pe care si-i atribuie marile puteri victorioase decise sa nu renunte la responsabilitatile pe care le-au exercitat pe timpul razboiului. U.R.S.S, se teme dealtfel sa nu fie utilizata impotriva ei o majoritate alcatuita din mici state, cliente ale S.U.A. La Yalta, Stalin declarase ca era gata sa se alature S.U.A. si Marii Britanii pentru a salvgarda drepturile micilor state, dar ca nu ar accepta niciodata sa vada supuse judecatii celor mici actiunile marilor puteri.
Membrii nepermanenti, in numar de sase, sunt alesi pentru doi ani de Adunare Generala. Consiliul poate interveni prin recomandari in reglementarea diferendelor dintre state. in caz de conflict sau agresiune, el poate lua masuri care sa implice sau nu utilizarea fortei armate.
Secretariatul constituie o vasta masina administrativa (5000 de functionari internationali) a carei finantare este asigurata de statele membre, in fruntea sa, secretarul general este un personaj important, ales de Adunarea Generala la recomandarea Consiliului de Securitate.
Din 1946 in 1953, functia a fost detinuta de norvegianul Trygve Lie.
Celelalte mecanisme centrale sunt Consiliul Economic si Social, care tine doua sesiuni pe an si asigura legatura cu organismele specializate, Consiliul de tutela, insarcinat sa controleze administrarea teritoriilor foste colonii care nu dispun inca de suveranitate si Curtea Internationala de Justitiei carei 15 judecatori, alesi pentru noua ani, au sediul la Haga si decid prin sentinte obligatorii asupra conflictelor juridice intre state.
La ON.U. sunt afiliate, prin intermediul Consiliului Economic si Social, o serie de institutii specializate de cooperare interguvernamentala in domenii extrapolitice. Cele mai importante sunt Fondul Monetar International (F. M. Il.) si Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.), insarcinate in principal sa favorizeze cooperarea economica si monetara intre state, fiind in realitate dominate de S.U.A.
FAO (Food and Agricultural Organization) trebuie, printre altele, sa ajute statele membre sa ridice nivelul de trai al locuitorilor lor.
La randul sau, UNESCO intelege sa 'contribuie la mentinerea pacii si securitatii, consolidand prin educatie, stiinta si cultura, colaborarea intre natiuni cu scopul de a asigura respectul universal al justitiei, legii, drepturilor omului si al libertatilor fundamentale ale tuturor.'
Printre alte organizatii afiliate la ONU, se numara Organizatia Internationala a Muncii, Organizatia Mondiala a Sanatatii, etc.
O.N.U. s-a dovedit a fi, inca din 1945, de la infiintarea sa, un organism international in a carui Consiliu de Securitate s-au dezbatut si finalizat decizii importante cu privire la solutionarea unor probleme de pace, iar prin organismele afiliate ei, s-au rezolvat o serie de probleme economice, sociale, de crestere a nivelului de trai al populatiei lumii, de respectare a drepturilor omului, etc.
Implicarea O.N.U. in problemele ce au marcat secolul XX de la infiintarea sa, a cuprins mai multe domenii.
Unul din domeniile cu implicatii profunde si eficiente din partea O.N.U. l-a constituit problema coloniilor. O.N.U. este un organism care sustine anticolonialismul si care devine 'tribuna dezbaterii situatiei coloniilor" inca din 1945. Activitatea O.N.U. reflecta un efort constant de a face sa dispara sistemele coloniale. Pactul international cu privire la drepturile omului (decembrie 1948) accelereaza evolutia teritoriilor sub tutela Natiunilor Unite prin intermediul unui control international sporit in scopul favorizarii progresului economic si social al coloniilor, in vederea unei auto-administrari sau catre independenta. Mai mult, O.N.U. se straduieste sa aduca coloniile sub controlul sau pentru a le putea oferi un statut egal celui a teritoriilor aflate sub tutela. Astfel, O.N.U. militeaza pentru recunoasterea primatului comunitatii internationale in fata tutelei juridice a marilor puteri.
La ONU se elaboreaza cele doua teme principale ale Afro-asiaticului. anticolonialismul si lupta pentru pace.
Datorita presiunilor ONU, Franta, prin generalul de Gaulle, recunoaste pe 16 septembrie 1959, dreptul algerienilor la autodeterminare.
In 1960, 12 foste colonii franceze din Africa si Madagascar devin independente si intra in ONU.
In Africa, problema Congoleza rezuma ea singura dificultatile trecerii la independenta. Aici se fac simtite din plin sechelele colonialismului, oglindite, pe de o parte, in tulburarile ce au loc datorita confruntarilor dintre triburi, confruntarilor etnice, iar pe de alta parte, datorita intereselor economice europene (ale Belgiei in special). Interventia ONU in Katanga, in 1962 este astfel destinata sa puna capat secesiunii si plaseaza continentul african in centrul scenei internationale, ajutand la cristalizarea unor noi grupuri de solidaritate.
In domeniul asiatic lucreaza Comisia Economica pentru Asia si Extremul Orient (CEAEO), operand in cadrul ONU, care nu este o organizatie proprie continentului asiatic.
Un alt domeniu de implicare a ONU, il constituie problema politica si de aderare a diferitelor tari la aceasta organizatie, precum si modul de raportare a acestor tari membre la activitatea ONU.
Prin atributele pe care le are si prin activitatea pe care o desfasoara, ca organism international, ONU se comporta ca un 'dictator' al marilor puteri. Pe de o parte, dotat cu putere executiva pentru a mentine pacea si intelegerea intre aliati, ONU poate constituii un factor de stabilitate pe plan mondial. Pe de alta parte insa, rolul ONU de 'dictator' al marilor puteri poate deveni o maniera prin care aceste puteri sa-si impuna hegemonia si sa-si vada realizate propriile interese. Astfel, ONU va trebui sa-si limiteze atributiile la reglarea de conflicte minore, lasand pe seama marilor puteri preocuparea de a evita o confruntare generala.
Dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial, intre sistemul politic si economic a celor doi mari invingatori, SUA si URSS, exista o incompatibilitate care nu ridica probleme majore din partea SUA, dar care ii preocupa in mod evident pe rusi.
Functionarea ONU este, astfel blocata prin numeroasele veto-uri ale URSS ( cum ar fi cel care a blocat intentia organizatiei internationale in 1946 in Grecia, unde un razboi civil opunea guvernul de drept comunistilor).
Sub drapelul ONU vor avea loc o serie de actiuni politice si economice impotriva instalarii si dominatiei comunismului in Europa si in lume. Astfel, razboiul din Coreea de Sud din 1950 provoaca interventia directa a SUA sub egida ONU, alaturi de Coreea de Sud, atacata de comunistii din Coreea de Nord care astfel isi va pastra independenta.
In 1947 ONU adopta un plan de impartire a Palestinei, proiectul este acceptat de evrei insa respins de palestinieni si de tarile arabe care pretind crearea unui stat independent unitar.
La 14 mai 1948 este proclamata independenta Israelului, imediat recunoscuta de SUA si URSS. Arabii refuza insa sa recunoasca statul evreu si israelienii nu accepta internationalizarea Ierusalimului decisa de ONU. Acest conflict nu a putut fi solutionat nici pana astazi.
in 1956 ONU se implica in Criza Suezului, unde Franta si Marea Britanic, puse sub acuzare si sub presiunea conjugata a SUA si URSS sunt constranse sa evacueze rapid zona Canalului Suez.
Spania si Portugalia intra in ONU in 1955.
In 1962, Kennedy, practicand o politica 'pe muchie de cutit', genereaza asa numita 'criza a rachetelor' in Cuba. Astfel, in 22 octombrie 1962, Kennedy cere reuniunea Consiliului de Securitate a ONU. Lumea a fost, timp de cateva zile, la un pas de o catastrofa nucleara. Imediat dupa aceasta criza, rusii si americanii se vor stradui sa puna la punct mijloace pentru a evita o asemenea confruntare la varf.
Japonia (dupa ce isi normalizeaza relatiile cu URSS, in octombrie 1956) va intra in ONU in decembrie 1956.
ONU se implica si in problema integrarii rasiale. Ralph Bunche, diplomat si secretar adjunct la ONU, reuseste in perioada 1955-1971 sa avanseze ideea integrarii negrilor in comunitatile de albi dar actiunea si demersurile tacute nu au avut un succes total.
China , din 1970 realizeaza o noua deschidere spre exterior si intreprinde o apropiere spectaculoasa de SUA. in octombrie 1971, Republica Populara Chineza isi face intrarea in ONU unde inlocuieste Taiwanul nu numai in calitate de reprezentant al Chinei ci si ca membru permanent al Consiliului de Securitate, in ciuda reticentelor SUA (care a votat impotriva admiterii sale), guvernul de la Beijing este oficial recunoscut ca unul dintre cei cinci membrii ai organizatiei internationale unde totusi declara ca doreste sa fie considerat drept reprezentantul unei tari din lumea a treia si nu al unei supraputeri.
In septembrie 1973, sunt admise la ONU cele doua state germane (RDG si RFG).
Implicatiile ONU au fost extinse, prin organizatiile sale specifice afiliate, si in domeniile economice si sociale.
Strategiile de industrializare adoptate in lumea a treia neavand decat rezultate limitate si inegale, Adunarea Generala a ONU in care reprezentantii lumii a treia au devenit majoritari, recunoaste responsabilitatea comunitatii internationale cu privire la subdezvoltare si afirma, in 1974, principiile unei 'noi ordini economice internationale' (MOEI). Impactul crizei economice internationale duce nepunerea acesteia in aplicare.
Catre sfarsitul anilor '60, analiza unei multitudini de anchete si rapoarte, intreprinse la nivel ONU, a permis sa se degajeze cinci trasaturi caracteristice subdezvoltarii venituri industriale scazute, malnutritia, analfabetismul, o demografie galopanta si excesiva, concentrare a populatiei active in agricultura.
Saracia ramane o realitate atat de apasatoare a lumii a treia intre 1950-1980, incat organismele oficiale (ONU, Banca Mondiala) nu au nici o problema in a-i constata valoarea prin exprimari statistice. Studiile ONU conduc la concluzia deteriorarii termenilor de schimb pentru tarile in curs de dezvoltare; intre anii 1950-1970, numai 15 tari din 100 reusind totusi sa-si imbunatateasca pozitia ca urmare a puternicii cresteri a pretului petrolului brut incepand din 1973.
Incepand cu anii '60, lumea a treia incepe o miscare revendicativa ca urmare a situatiei rele in care se afla , miscare care se va exprima in mod privilegiat in cadrul Adunarii Generale a ONU. Reluata odata cu presiunea primului soc petrolier in 1973, aceasta miscare de contestare reuseste sa obtina cateva promisiuni care, cel putin Ia nivelul principiilor, traseaza marile linii ale unei ordini internationale mai echilibrate. Adunarea ONU a recunoscut validitatea revendicarilor lumii a treia, adoptand in 1974 o declaratie si un program de actiune care constituie o veritabila charta a drepturilor si indatoririlor statelor.
In 1976 la Lima in Peru are loc a doua conferinta a ONU (ONU pentru dezvoltare industriala), unde se stabileste obiectivul ca un sfert din productia industriala mondiala sa fie asigurata de lumea a treia in anul 2000. Acest obiectiv nu a fost insa realizat datorita reticentelor tarilor industrializate fata de revizuirea ordinii internationale existente.
Totusi scopul sau obiectivul fundamental al Organizatei Natiunilor Unite ramane mentinerea pacii si securitatii internationale, scop in care colaboreza si cu alte organisme internationale. Astfel, in 04 aprilie 1949 are loc semnarea tratatului Atlanticului de Nord. Pactul are ca obiectiv securitatea statelor semnatare. Referirea la Charta ONU este constanta. Ca si aceasta, textul tratatului evoca marile principii pe care trebuie sa se bazeze ordinea internationala, principii apartinand spiritului Societatii Natiunilor, in plus se afirma necesitatea promovarii unei politici comune, garantie a pacii intre natiuni.
In 1965, Papa Paul al VI-lea, reprezentand Vaticanul, se prezinta la ONU drept 'expert in omenire', pronuntand un patetic discurs in favoarea pacii.
In concluzie, majoritatea obiectivelor propuse de ONU si a implicarilor sale au fost indeplinite si solutionate eficient, insa, ca orice organism international cu participare mixta, ONU nu a avut finalitate si rezultatul scontat in chiar toate actiunile sale.
V. Concluzii
In concluzie sistemul politic analizeaza ansamblul de institutii care constituie guvernamantul sau statul in cadrul sistemelor si al ordinilor politice avansate. Prin studierea functiilor comportamentului politic se poate descoperi realitatea functionarii statului.
Sistemul politic este perceput ca set de procese rezultate in urma interactiunilor. Fiind un subsistem al sistemului social el interactioneaza cu alte subsisteme, precum sistemul economic, sistemul cultural ori la nivel de macrostructuri cu sistemele si organizatiile politice internationale. Observam importanta formala a proceselor sociopolitice si studierea dezvoltarii politice atat la nivel national, cat si la nivel international.
La nivel de microstructuri este necesara studierea componentelor care intra in mod functional in structura relationara a sistemelor politice: relatiile politice; comunicarea politica; norma politica; cultura politica; comportamentul politic.
La nivel de macrostructuri cel mai important tip de sistem politic in lumea moderna este statul-natiune. Diversitatea lor explica situatiile guvernarii si ale regimurilor politice. Din punctul de vedere al raportului dintre organele centrale si locale ale statului se intalnesc: state unitare, state federative, state confederative.
In politica secolului XX au existat in functie de criteriul ideologic si institutional: statul de drept, bazat pe individualism care defineste tipul "liberal" al democratiilor occidentale si statul de drept "realist", bazat pe ratiunea universala, definind tipul "socialist" al regimurilor comuniste.
Clasificarea tipurilor de schimbare politica reflecta modalitatile istorice in care s-au dezvoltat si evoluat statele nationale.
La nivelul sistemelor politice internationale am descris principalele forme istorice de manifestare a sistemelor care au depasit granitele statelor nationale sub forma imperiilor, a ligilor, a adunarii natiunilor unite. Toate aceste forme suprastatale au condus la constituirea organizatiilor internationale ale secolului XX care si-au pus in mod definitiv amprenta asupra statelor nationale, asupra globalizarii si mondializarii politicilor regimurilor poltice: cazul NATO si al ONU.
Sistemele politice nationale au cauze explicite ale stabilitatii si instabilitatii. Problemele cele mai semnificative care definesc democratiile occidentale si care constituie premisele realizarii stabilitatii statale sunt: protectia extinsa a libertatilor individuale si de grup, pluralismul partidelor politice si al societatii civile, controlul civil al armatei, controlul institutional asupra celor care detin functii de conducere, domnia legii, putere juridica independenta si impartiala.
Toate elementele analizate reflecta importanta perceperii sistemelor politice nationale si internationale in integralitatea lor de manifestare si relationare institutionala, guvernamentala, la nivel local, regional si interregional pentru a putea proiecta drumul si directia democratiilor contemporane, inspre care si Romania se indreapta.
BIBLIOGRAFIE
Almond, Gabriel si James S. Coleman, The Politics of Developing Areas, Princeton, 1960.
Aron, Raymond, Democratie si totalitarism, Editura All Educational, Bucuresti, 2001.
Daniel Barbu, Republica absenta. Politica si societate in Romania postcomunista, Editura Nemira, Bucuresti, 2004.
G. Burdeau, Traité du science politique, tomul IV, P.U.F., Paris, 1952.
Busuioc, Aneta, Politicul si conducerea societatii, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1973.
Cot, Jean Pierre, Jean Pierre Maumier, Pour une sociologie politique, Editions de Seuil, Paris, 1974.
Cotteret, J.M., Gouvermentes et gouvernes, PUF, Paris, 1973.
Dragan, T., Teoria si practica sociala in Romania, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1985.
Larry Diamond,
Yun-han Chu, Marc F. Plattner, Hung-mao Tien (coord.), Cum se consolideaza
democratia, Editura Polirom,
Douverger, M., Sociologie politique, PUF, Paris, 1966.
C.A. Elvetius, Ouvres complès, vol.2, Paris.
Easton, David, The Political System, 1953, Wiley, New York.
Easton, David, Analyse du système politique, P.U.F., Paris, 1974.
Farmer. A., Marea Britanie. Politica externa si coloniala , Editura AH , 1997.
Friedrich A. Hayek, Drumul catre servitute, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993.
Holbach, P., Sistemul naturii rare despre legile lumii fizice si morale, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1957.
Lapierre, J.W., L'Analyse des systèmes politiques, PUF, Paris, 1968.
Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, vol.2,3, Editura AH, Bucuresti, 1998.
Pirvulescu, C., Politici si institutii politice, Bucuresti, Editura Trei, 2002.
Regis Roman, Sisteme
politice contemporane, "Vasile Goldis" University Press,
Regis Roman, Textul limbajului si subtextul discursului, "Vasile Goldis" University Press, Arad, 2007.
Gheorghe Teodorescu, Putere, autoritate si comunicare politica, Editura Nemira, Bucuresti, 2000.
Huntington, Samuel, Ordinea politica a societatilor in schimbare, Editura Polirom, Iasi, 1999.
Joffe, Josef, Viitorul marilor puteri, Editura Stiintifica, Bucuresti, 2000.
Martian, Niciu, I., Chivu, Gabriela, Organizatii Internationale Guvernamentale, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1998.
Dictionar explicativ al limbii romane, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1986.
Jean Pierre Cot, Jean Pierre Maumier, Pour une sociologie politique, Editions de Seuil, Paris, 1974, pag. 15.
Huntington, Samuel: Ordinea politica a societatilor in schimbare, Editura Polirom, Iasi, 1999, pag. 56.
Gheorghe Teodorescu, Putere, autoritate si comunicare politica, Editura Nemira, Bucuresti, 2000, pp. 34 si urm.
P.H. Holbach, Sistemul naturii rare despre legile lumii fizice si morale, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1957, pag. 277.
Daniel Barbu, Republica absenta. Politica si societate in Romania postcomunista, Editura Nemira, Bucuresti, 2004, pag. 139.
Asemanatoare absolutismului de gen metafizic, teologic ori principiilor universale ale fizicii clasice.
Regis Roman, Textul limbajului si subtextul discursului, "Vasile Goldis" University Press, Arad, 2007.
Larry Diamond, Yun-han Chu, Marc F. Plattner, Hung-mao Tien
(coord.), Cum se consolideaza democratia, Editura Polirom,
Asociativ putem lua in considerare si situarea conceptului de civilizatie (intuit de Huntington prin relationarea democratiei cu forme ale civilizatiei sau ale lipsei de civilizatie) ca limita a constiturii culturii democratice.
Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, vol.2,3, Editura AH, Bucuresti, 1998, pag. 12 si urm.
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
| Stiinte-politice | |||
|
|||
|
| |||
|
| |||
|
|||
|
|
|||
