MARILE ORGANIZATII EUROPENE

MARILE ORGANIZATII EUROPENE

Istoria recenta a Europei este strans legata de eforturile realizate imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial pentru dezvoltarea unor organizatii comune, infiintate prin vointa liber exprimata a statelor suverane. Cooperarea europeana se va materializa in timp, in principal, la nivelul NATO, Consiliului Europei si la nivelul Comunitatilor Europene, cuprinzand o sfera de activitate din ce in ce mai diversificata: de la asigurarea apararii si securitatii globale a statelor membre la crearea unor institutii comune si a unei piete unice, in care protectia si promovarea drepturilor omului se vor afirma ca valori fundamentale.

Cel de al doilea razboi mondial a avut ca rezultat, printre altele, cel putin pentru inceput, si consolidarea constiintei solidaritatii europene in randurile fostilor aliati.

Europa era devastata, cu o economie distrusa, cu milioane de pierderi de vieti omenesti. Europa trebuia construita pe baze noi. Ideea de cooperare se impunea cu mai multa forta decat mai inainte.

Devenita bipolara, o data cu declansarea 'razboiului rece', Europa se vedea stransa intre doua mari puteri aflate in competitie inca din februarie 1945, ca urmare a Acordurilor de la Yalta.

Devenise evident ca nu era posibila crearea unei Europe mari si, in consecinta, fiecare din cele doua Europe urma sa se organizeze separat: una in zona occidentala, cealalta in blocul sovietic. Tarile occidentale s-au orientat, prin forta lucrurilor, spre puterea nord-americana, singura cu potential capabil sa se opuna imperialismului sovietic sub a carui dominatie tarile din centru si estul Europei cazusera sau erau pe cale sa cada.

Cooperarea europeana se va dezvolta astfel in trei etape si pe trei planuri diferite: mai intai pe plan economic, avand ca sustinere initial planul Marshall si crearea Organizatiei Europene de Cooperare Economica (OECE); apoi, pe plan diplomatic si militar, cu Pactul de la Bruxelles si Tratatul Atlanticului de Nord (NATO); al treilea, pe plan politic si parlamentar, prin Consiliul Europei.

Este si motivul pentru care Europa a cunoscut in perioada care a urmat razboiului 11 mari organizatii, care puteau sa asigure o aparare regionala pe cele trei planuri: economic, militar si politic.

Din punct de vedere functional, organizatiile europene occidentale sunt de doua categorii: organizatii interstatale de tip clasic sau de cooperare interguvernamentala si organizatii de integrare sau supranationale. In general organizatiile de cooperare cum sunt NATO sau OCDE sunt orientate mai mult spre exterior. Ele sunt concentrate cu deosebire spre coordonarea politicilor statelor membre; in general, organele de conducere au un caracter interguvernamental, iar deciziile acestora trebuie acceptate de statele comunitare. Organizatiile de integrare, dimpotriva, sunt orientate mai mult spre interior, spre membrii sai. Organele acestora sunt independente de guvernele statelor membre sau pot avea si un caracter interguvernamental; ele delibereaza prin vot majoritar; deciziile lor se impun statelor membre precum si particularilor din aceste state.

Din cele 11 mari organizatii, dupa 1990 au mai ramas - dupa dizolvarea CAER si a Pactului de la Varsovia -, 9 mari organizatii carora li s-ar putea adauga una mai noua, cea aparuta din ruinele fostei URSS si anume Comunitatea Statelor Independente - CSI (21 ianuarie 1991).

Aceste mari organizatii sunt:

Consiliul Europei (CE)

Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE)

Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Uniunea Europei Occidentale (UEO)

Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS)

Organizatie pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE)

Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO)

Comunitatea Economica Europeana (CEE)

Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM).

Datorita noilor perspective europene, in contextul evolutiei relatiilor internationale intre state, unele organizatii au fost reformate atat in ceea ce priveste modul de organizare, cat si functionarea lor, iar altele au incetat sa existe.

In fata amenintarilor permanente reprezentate de saracie si excluderea sociala, europenii se confrunta astazi cu noi amenintari privind drepturile si libertatile fundamentale, cum ar fi terorismul international, traficul cu fiinte umane, antisemitismul.

A. Consiliul Europei (CE)

Drepturile omului, democratia si statul de drept reprezinta valorile esentiale ale Consiliului Europei. Consiliul Europei asigura la ora actuala cel mai eficient mecanism de protectie si promovare a drepturilor omului prin intermediul Curtii Europene a Drepturilor Omului, dar si prin identificarea noilor amenintari la adresa drepturilor omului si demnitatii umane, promovarea educatiei si formarii in domeniul drepturilor omului.

Consiliul Europei reprezinta prima organizatie cu vocatie esential politica si culturala. Aparuse ca fiind imperios necesara crearea unei structuri cu specific european si astfel, la 5 mai 1949, a luat nastere Consiliul Europei prin semnarea la Strasbourg a statutului sau de catre Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda si Suedia care a intrat in vigoare la 3 august 1949. Dupa intrarea Ucrainei si a Macedoniei in octombrie 1995, a Rusiei si Croatiei in 1996, si a Georgiei la 27 aprilie 1999, Consiliul Europei numara 41 de state.

In prezent Consiliul Europei cuprinde 46 de state, in urma aderarii urmatoarelor state: Armenia, Azerbaijan (2001), Bosniei si Herzegovinei (2002), Serbia-Muntenegru (2003), Monaco (2004). Cu exceptia Belarusului (care este suspendat), putem afirma ca intreaga Europa este acoperita. De asemenea, Statele Unite, Canada, Mexic, Vaticanul si Japonia au statut de observator pe langa instantele interguvernamentale ale Consiliului. Sediul organizatiei este la Strasbourg.

Potrivit dispozitiilor inscrise in art. 1 al. A din Statutul Consiliului Europei, scopul organizatiei este 'de a realiza o unitate mai stransa intre membrii sai pentru apararea si realizarea idealurilor si principiilor care sunt mostenirea lor comuna si pentru facilitarea progresului lor economic si social'.

Consiliul Europei grupeaza statele europene care trebuie sa aiba o conceptie asemanatoare despre democratie, despre statul de drept, despre domnia legii si respectarea demnitatii umane. Toate acestea sunt conditii de admitere si obligatii esentiale care revin tarilor membre si a celor care doresc sa adere la organizatie.

Principiile si obiectivele principale potrivit Statutului Consiliului Europei sunt:

democratie pluralista;

statul de drept;

respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale;

favorizarea si valorificarea identitatii culturale ale tarilor europene;

lupta impotriva oricaror forme de intoleranta;

cautarea de solutii pentru problemele sociale, cum ar fi minoritatile, xenofobia, protectia mediului, bioetica etc.;

sprijinirea si valorificarea identitatii culturale ale tarilor europene;

lupta impotriva oricaror forme de intoleranta;

cautarea de solutii pentru problemele sociale, cum ar fi minoritatile, xenofobia, intoleranta, protectia mediului, bioetica, SIDA, droguri etc.;

sprijinirea tarilor din Europa Centrala si de Est in vederea consolidarii reformelor lor politice legislative, constitutionale cu ajutorul programelor de cooperare (Demostene, Themis, Lode, Demo-Droit).

Democratie pluralista inseamna libertati politice, libertati individuale, alegeri la intervale rezonabile cu vot secret si universal pentru constituirea forurilor legislative, care sa se bucure de un inalt grad de suveranitate, compuse din reprezentanti ai partidelor politice libere sa se organizeze si sa se exprime.

Statul de drept inseamna principiul legalitatii, dreptul la o buna administrare a justitiei, accesul la un tribunal independent, garantia unui proces echitabil si public, impartialitatea judecatorilor, proportionalitatea pedepselor cu faptele comise, intr-un cuvant inseamna preeminenta dreptului, domnia legii.

Respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale inseamna protectia si promovarea lor prin norme juridice care sa stabileasca si proceduri de control si sa asigure si o garantie colectiva la nivel european. In acest fel, cu exceptia problemelor de aparare, toate marile si diversele aspecte ale societatii europene sunt acoperite.

Organele principale ale organizatiei sunt constituite intr-un edificiu institutional complex care beneficiaza de diferite mecanisme si mijloace:

Comitetul de ministri, compus din reprezentatii fiecarui stat membru. Comitetul propune
statelor membre proiecte de conventii sau de alte instrumente privitoare la diferitele
domenii ce intra in competenta Consiliului Europei. Deciziile Comitetului sunt transmise
sub forma de recomandari statelor membre, insa ele nu au forta juridica decat dupa ce au
fost ratificate de acestea. Comitetul de Ministri hotaraste activitatile Consiliului Europei,
studiaza recomandarile Adunarii Parlamentare si ale Congresului Puterilor Locale si
regionale, propunerile diferitelor comitete interguvernamentale precum si acelea ale
conferintelor ministrilor specializati si decid asupra lor. Tot acest organ adopta bugetul
Consiliului Europei, stabilind si cotele fiecarui stat membru. Ministri afacerilor externe
din statele membre se intalnesc de cel putin doua ori pe an pentru a analiza stadiul
cooperarii europene precum si actualitatea politica. Delegatii lor sunt reprezentantii
permanenti ai guvernelor pe langa Consiliu, avand aceleasi puteri de decizie ca si ministri
pe care ii reprezinta; ei se intalnesc cel putin de doua ori pe luna. Ministri statelor membre
se intalnesc periodic in cadrul Consiliului pentru consolidarea dialogului
interguvernamental si pentru gasirea de solutii comune la problemele din domeniul lor de
responsabilitate: justitie, drepturile omului, educatie, invatamant, protectia mediului,
amenajarea teritoriului, cultura, sport, tineret, protectie sociala s.a.

Adunarea Consultativa, transformata in Adunarea Parlamentara, are un rol deliberativ si
consultativ; face recomandari in probleme de interes comun Comitetului de Ministri.
Adunarea Parlamentara este prima adunare europeana creata in istoria continentului nostru
si la ora actuala cea mai larga institutie de acest fel. In Adunare sunt dezbatute probleme
de actualitate precum si teme ce privesc perspectivele acestora, cum sunt, de pilda, cele de
politica internationala sau cele generale sau specifice societatii contemporane. Membrii
Adunarii si supleantii lor sunt alesi sau desemnati de parlamentele nationale dintre
parlamentarii din fiecare tara, numarul lor depinzand de marimea populatiei statului
respectiv; totodata ei trebuie sa fie reprezentativi pentru marile curente politice ale

parlamentului national respectiv. Adunarea se reuneste de patru ori pe an in sedinte plenare, publice, si in fiecare primavara in unul din statele membre. Din 1989 Adunarea Parlamentara a creat Statutul de invitat special pentru strangerea legaturilor cu parlamentarii tarilor care s-au eliberat din sistemul comunist. Contactele ce se stabilesc sunt de natura sa incurajeze procesul de democratizare in aceste tari in vederea adeziunii lor la Consiliu.

Secretariatul este organul permanent al Consiliului, asigura continuitatea necesara
functionarii structurilor organizatiei si are competente de ordin administrativ; este condus
de un Secretar General.

In a fost creat ca organ consultativ Congresul Puterilor Locale si Regionale ca
reprezentant al colectivitatilor locale si regionale in efortul de democratizare al acestora.
Congresul functioneaza pe modelul Adunarii Parlamentare si este compus din acelasi
numar de membri si supleanti ca si Adunarea, respectiv cate 286 de reprezentanti alesi ai
puterilor locale si regionale sau functionari direct raspunzatori fata de acestia. Delegatiile
nationale trebuie sa fie reprezentative pentru diferite tipuri de colectivitati locale si
regionale ale fiecarui stat membru precum si pentru diferite curente politice. Congresul se
compune din Camera Puterilor Locale si Camera Regiunilor. Continuitatea lucrarilor este
asigurata intre sesiuni de catre o Comisie permanenta compusa din reprezentanti ai tuturor
delegatiilor nationale.

In acest fel guvernele, parlamentele nationale si colectivitatile locale si regionale sunt reprezentate separat.

Intrarea in vigoare, la 1 noiembrie 1998 a Protocolului nr. 11 aditional la Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale (semnata la 4 noiembrie 1950 si intrata in vigoare la 3 septembrie 1953) a adus o modificare de structura mecanismului de control stabilit de Conventie. Pana la aceasta data mecanismul de control al respectarii obligatiilor pe care statele semnatare si le-au asumat in ceea priveste drepturile omului si libertatile fundamentale era format din Comisia Europeana a Drepturilor Omului si Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Potrivit dispozitiilor din Protocolul nr. 11, Comisia si Curtea au fost inlocuite cu o instanta unica, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, mai operativa si cu o procedura simplificata. Ca urmare, se va obtine o reducere a duratei procedurale, a costurilor, o crestere a eficientei mijloacelor de protectie, o consolidare a elementelor judiciare ale intregului sistem de protectie, o mai buna accesibilitate la acest for. Comunicarile (plangerile) care privesc violarea unuia sau mai multor drepturi ale omului sunt adresate direct Curtii nou create fara a mai trece, ca in trecut, prin filtrul Comisiei.

Sub egida Consiliului Europei au fost elaborate, pe parcursul timpului un numar de peste 170 de documente de mare importanta precum:

Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale;

Carta Sociala Europeana, recent revizuita;

Conventia pentru Prevenirea Torturii si Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante;

Conventia privind Reprimarea Terorismului;

Conventia Culturala Europeana;

Carta Europeana a Limbilor Regionale sau Minoritare;

Conventia-cadru pentru Protectia Minoritatilor Nationale;

Carta Europeana a Autonomiei Locale;

Conventia Europeana a Securitatii Sociale;

Codul European pentru Securitate Sociala, s.a.
Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor

Fundamentale reprezinta primul tratat international care aduce o garantie colectiva din partea

statelor ce apartin Consiliului Europei pentru respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. De la intrarea in vigoare a Conventiei, au mai fost elaborate 11 protocoale aditionale, care i-au adus completari si precizari. De pilda, Protocolul nr. 1 se refera la recunoasterea unor drepturi si libertati fundamentale, altele decat cele inscrise in Conventie (dreptul la proprietate, la instruire s.a.) sau Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, sau Protocolul nr. 9 referitor la accesul organizatiilor neguvernamentale si al particularilor la institutiile judiciare ale Consiliului Europei.

Un alt foarte important instrument de protectie a drepturilor omului este Carta Sociala Europeana, care reprezinta pandantul Conventiei Europene in domeniul drepturilor economice si sociale. Prin Carta sunt protejate 19 drepturi fundamentale carora li s-au mai adaugat 4 drepturi inscrise in Protocolul aditional din 1988. Carta a fost semnata la Torino la 18 septembrie 1961 si a fost revizuita la 2 aprilie 1996; Carta revizuita reuneste toate drepturile garantate de Carta din 1961 si din Protocolul din 1988 precum si celelalte modificari aduse acestor drepturi prin documentele ulterioare.

Au mai fost elaborate si alte multe instrumente, conventii, acorduri, declaratii, rezolutii, recomandari, de mare importanta, vizand diverse probleme cum sunt: adoptia de copii, statutul juridic al copiilor nascuti in afara casatoriei, prevenirea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, limbile regionale sau minoritare, protectia minoritatilor nationale etc.

Consiliul Europei a dezvoltat un adevarat parteneriat cu un numar de peste 350 de organizatii neguvernamentale, de organizatii reprezentand societatea civila, carora li s-a recunoscut un statut consultativ.

Guvernele statelor membre finanteaza organizatia prin cote proportionale cu numarul populatiei si puterea economica. Limbile oficiale sunt franceza si engleza, dar in activitatea curenta pot fi folosite si germana si italiana, iar in unele imprejurari si alte limbi.

In 1990, Consiliul Europei a creat in vederea sprijinirii tarilor din Europa Centrala si de Est o serie de programe:

Programul Demostene pune la dispozitia acestor tari experienta Consiliului Europei in construirea societatii democratice bazate pe suprematia dreptului si pe protectia drepturilor omului. Programele din cadrul acestuia care se refera la drepturile omului sunt conditionate de reformele constitutionale, legislative, si institutionale si sunt destinate autoritatilor centrale si locale, agentilor guvernamentali, organizatiilor neguvernamentale, gruparilor profesionale, persoanelor din invatamant, practic intregii populatii.

Programul Demo-Droit priveste reformele de democratizare a sistemului juridic, consolidarea independentei puterii judecatoresti, accesul tuturor la justitie, reforma codurilor penale si de procedura penala.

Programul Themis este si el legat de celelalte programe de drepturi ale omului si se refera printre altele la formarea a politistilor, magistratilor, procurorilor, administratiei penitenciarelor.

In 1956 a fost creat Fondul de Dezvoltare Sociala ca instrument financiar al Consiliului Europei care functioneaza ca o banca. Obiectul sau de activitate prioritara este sprijinirea statelor membre in rezolvarea problemelor lor sociale, problemele ridicate de refugiati sau de persoane deplasate, sau victime ale unor catastrofe naturale sau ecologice. Fondul mai acorda credite pentru finantarea unor investitii care vizeaza crearea unor locuri de munca pentru intreprinderi mici si mijlocii din zone dezavantajate, pentru programe de pregatire profesionala, pentru construirea de locuinte pentru persoanele cu venituri mici, pentru crearea de infrastructuri in domeniul sanatatii, protectiei mediului, pentru modernizari rurale s.a.

Cu ocazia reuniunii sefilor de state si guverne din tarile membre care a avut loc intre 10-11 octombrie 1997 la Strasbourg, s-a stabilit in sarcina Comitetului de ministri infiintarea

unui Comitet al inteleptilor. Comitetul format din 10 personalitati europene care sa reflecte un echilibru geografic al statelor membre are ca preocupari elaborarea de propuneri vizand reforma structurala a organizatiei. Comitetul a fost infiintat pentru a analiza activitatile, mijloacele si metodele de lucru ale Consiliului Europei in vederea adaptarii organizatiei la sarcinile noi pe care le are de indeplinit in conditiile numarului sporit de membri.

La ora actuala Consiliul Europei a elaborat o Conventie privind lupta impotriva traficului cu fiinte umane. Conventia prevede un mecanism de control independent care sa asigure aplicarea masurilor in statele membre. Conventia va fi deschisa spre semnare la summit-ul din mai 2005.

In viitor Consiliul Europei se va concentra in special asupra urmatoarelor obiective: apararea drepturilor omului, a democratiei si a statului de drept, promovarea drepturilor sociale si a coeziunii sociale, punerea in valoare a diversitatii culturale, combaterea rasismului, a intolerantei si xenofobiei, dezvoltarea educatiei pentru cetatenie democratica, elaborarea unor masuri impotriva terorismului, crimei organizate, coruptiei, criminalitatii informatice, precum si o serie de masuri vizand bioetica, clonarea si traficul cu fiinte umane.

Anul 2005 a fost declarat de catre Consiliul Europei "Anul european al cetateniei pentru educatie". Aceasta initiativa, axata pe probleme de educatie, vizeaza antrenarea cetatenilor la o participare activa la viata democratica. In acest sens propune statelor membre un cadru pentru EDC (Education for Democratic Citizenship) si sprijinul pentru elaborarea unor politici strategice si practici pentru programele pedagogice.

B. Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE)

Este o organizatie cu vocatie esential economica, nascuta din Tratatul de la Paris, semnat la 16 aprilie 1948, sub numele de Organizatia Europeana de Cooperare Economica (OECE) si transformata in OCDE prin Tratatul de la Paris din 14 decembrie 1960.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, statele democratice occidentale, hotarate sa nu repete erorile trecutului, cu consecinte grave asupra continentului europen, au dorit sa puna bazele unei cooperari in plan economic si, ulterior, in plan politic.

OECE a fost creata in vederea coordonarii si administrarii Planului Marshall prin care se cerea statelor europene sa se inteleaga si sa se uneasca pentru reconstruirea Europei.

Planul Marshall (anuntat de Secretarul de stat al SUA, G. Marshall) la 5 iunie 1947 - si care a luat sfarsit oficial la 1 ianuarie 1952) insemna angajarea unor importante resurse materiale americane in Europa pentru inlaturarea situatiei economice si sociale precare - situatie favorizata extinderii comunismului - si in acelasi timp pentru intarirea institutiilor democratice. Planul Marshall a fost oferit statelor europene marcate de razboi - si celor din vest si celor din est.

Ajutorul american a luat forme diverse: acordarea de credite cu dobanzi si termene de restituire avantajoase, ajutoare gratuite, preturi reduse. Toate acestea au fost posibile prin incheierea mai multor tratate bilaterale care au precizat conditiile acordarii lor cu fiecare din statele asistate. Uniunea Sovietica si tarile aflate sub dominatia ei au refuzat propunerea americana.

Studierea ofertei americane a prilejuit Conferinta din 12 iulie 1947 de la Paris, in care s-au reunit Austria, Belgia, Danemarca, Elvetia, Franta, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia si Turcia, plus SUA si Canada cu statut de observatori care au fost si primii membrii ai OECE. Mai tarziu au aderat Germania Federala (1949), Spania (1959), Japonia (1964), Australia (1971) si Noua Zeelanda, in total OCDE numara 23 de state.

Potrivit art. 16 din Tratat, Consiliul, in unanimitate, poate sa invite un stat la aderare.

Pana la sfarsitul anului 1951 OECE a repartizat tarilor membre 12 miliarde dolari.

Obiectivele OCDE sunt: organizarea cooperarii economice in tarile cu economie de piata, coordonarea politicilor lor economice si armonizarea eforturilor acestora in favoarea tarilor in curs de dezvoltare (scaderea restrictiilor vamale, diminuarea progresiva a contingentelor la importuri, cooperarea monetara, armonizarea politicilor statale de asistenta, lupta impotriva inflatiei, contra somajului si altele).

Organele principale sunt:

Consiliul de Ministri, care se reuneste de mai multe ori pe an la nivelul ministrilor
afacerilor externe si ai economiilor si cel mai adesea la nivelul ambasadorilor,
reprezentanti permanenti, adopta decizii obligatorii sau recomandari pentru statele
membre, dar cu unanimitate de voturi. Consiliul este format din reprezentanti ai statelor
membre care se reunesc fie in sesiuni de ministri fie in sesiuni de reprezentanti
permanenti. El a creat mai multe organe subsidiare cum sunt comitetele tehnice:
Comitetul de politica economica, Comitetul pentru examinarea situatiilor economice si
pentru problemele dezvoltarii, Comitetul de sprijinire a dezvoltarii, Comitetul pentru
cercetare stiintifica, Comitetul pentru agricultura s.a. Organizatia OCDE cuprinde un
numar mare de comitete pe verticala si altele pe orizontala, adica comitete care au ca
obiective probleme consacrate unui sector, unui anumit mecanism, sau au caracter
general. Comitetele pe verticala sunt cele care se ocupa de energie, siderurgie, mecanica,
chimie s.a. Comitetele pe orizontala sunt cele care se ocupa de probleme de politica
economica, fiscalitate, comert exterior, de plati s.a. In afara unor astfel de comitete, au
mai fost create agentii, ca de pilda, Agentia europeana pentru energie nucleara. Toate
acestea sunt alcatuite din functionari nationali, experti, personalitati independente,
delegati de guvernele tarilor membre.

Comitetul executiv restrans insarcinat sa pregateasca si sa aduca la indeplinire hotararile
adoptate de Consiliu precum si de coordonare administrativa, indeplinind rolul unei
comisii permanente a acestuia;

Secretariatul, cu competente de natura administrativa, constituit din functionari detasati de
administratiile nationale, condus de un secretar general numit pe o perioada de 5 ani.

Organizatia elaboreaza decizii, recomandari, acorduri si rezolutii. Unele decizii si rezolutii sunt de ordin intern si se refera la activitatile curente ale organizatiei. Acordurile pot fi incheiate cu statele membre, cu cele nemembre, cu organizatii internationale; in general, astfel de acorduri se refera la probleme de cooperare. Recomandarile sunt adresate statelor membre si nu au forta obligatorie.

C. Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

In urma dezastrelor provocate de cel de-al doilea razboi mondial, Europa, ruinata si divizata, era in cautarea unor cai si mijloace de redresare economica si financiara. Statele Unite sprijinisera efortul de razboi al aliatilor cu o suma enorma, evaluata in perioada 1941-1945 la aproximativ 35 de miliarde de dolari. Nu se mai putea continua astfel, cu o productie industriala slaba care obliga la importuri masive, cu un deficit comercial si al balantei de plati in crestere, cu rezervele de aur si de devize epuizate; statele europene au inteles ca unificarea era singura cale posibila¹⁶.

La randul lor, Statele Unite aveau nevoie de o Europa puternica din punct de vedere economic, democrata si cu potential militar, pentru ca impreuna sa constituie o contrapondere bolsevismului sovietic care-si intinsese stapanirea peste aproape jumatate din teritoriul european.

Devenise evident pentru guvernul american ca lumea occidentala nu se va putea apara si redresa rapid fara un ajutor important. Sugestia a fost facuta la 5 ianuarie 1947 intr-un discurs pronuntat la Universitatea Harvard de catre generalul Marshall.

Tensiunea internationala fiind in crestere, Senatul american a votat la 11 mai 1948 o rezolutie care autoriza SUA a se angaja intr-o alianta colectiva de securitate in timp de pace.

Este principala organizatie militara a Europei, dar si extraeuropeana, creata la 4 aprilie 1949, prin semnarea Tratatului de la Washington (intrat in vigoare la 24 august 1949). Scopul acestei organizatii este sa ofere garantie colectiva impotriva oricarei agresiuni si sa asigure cooperarea dintre statele membre, apararea lor printr-un comandament unic, sa puna la punct proceduri operationale comune si totodata sa coordoneze mijloacele de gasire a destinderii si a unor forme de dezarmare. NATO reprezinta edificarea unei arhitecturi de securitate pentru spatiul euroatlantic, o securitate cu componente militare de aparare, politice, economice si financiare, toate acestea din urma ca o consecinta fireasca a domeniului militar.

Sfarsitul razboiului rece si disparitia Pactului de la Varsovia au permis afirmarea unei ocazii unice de a construi o arhitectura imbunatatita a securitatii in intreaga zona euro-atlantica.

Organizatia, numita adesea si Alianta Atlantica, are pe langa importantul scop militar si politic, si unul civil, in consolidarea activitatilor de cooperare stiintifica, nu numai in domeniul militar, ci si in altele, ca de pilda: studii pentru restaurarea si conservarea monumentelor degradate de poluarea atmosferica si, in ultimul deceniu, studii de protectie a mediului, studii asupra politicilor de combatere a poluarii etc.

O data cu dizolvarea URSS si a Pactului de la Varsovia devenise clar ca o amenintare militara globala in Europa nu mai era posibila. In fata Aliantei s-au pus noi obiective: mentinerea stabilitatii in Europa Centrala si de Est si participarea, alaturi de alte organizatii internationale, la rezolvarea crizelor si la mentinerea pacii in regiunile de conflict potential sau real.

Noua situatie politica a favorizat proiectul de largire a Aliantei Atlantice, ca de altfel si a Uniunii Europene. Majoritatea statelor care s-au eliberat de regimurile totalitare si-au exprimat dorinta de a adera la Alianta.

Extinderea s-a realizat printr-un proces deliberat, gradual si transparent, pe baza studierii fiecarei candidaturi in parte, decizia finala urmand a fi luata prin consens de tarile membre. Disponibilitatea Aliantei Atlantice de a coopera cu aceste tari s-a exprimat inca de la 6 iulie 1990, atunci cand s-a preconizat 'strangerea relatiilor de incredere' si cand au fost invitati mai multi sefi de state si de guverne la cartierul general de la Bruxelles.

Amintim, de asemenea, ca inca din 1949, dispozitiile art. 10 al Tratatului de la Washington, sub conditia unanimitatii, invitau si alte tari europene sa devina parti in vederea sporirii securitatii si stabilitatii euroatlantice, cu alte cuvinte, daca sunt susceptibile sa favorizeze dezvoltarea principiilor Tratatului. Pentru adeziunea noilor state, tarile membre au incheiat protocoale speciale. Aceste dispozitii au fost reafirmate si la Reuniunea la nivel inalt de la Bruxelles din ianuarie 1994. Cu acest prilej, s-a lansat programul 'Parteneriatul pentru pace' la care, printre alte state, a aderat si Romania. Tot atunci s-a organizat Consiliul de Cooperare al Atlanticului de Nord - COCONA - ca un forum de dialog si consultare in probleme politice, de securitate si de cooperare in diferite domenii de interes comun. La inceput, COCONA a reunit periodic ministri, ambasadori si experti militari pentru a discuta problemele de profil. Consiliul a cuprins 25 de membri: 16 apartinand tarilor membre NATO, 9 din Europa Centrala si de Est - Bulgaria, Cehoslovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Romania, Rusia si Ungaria - numarul lor crescand la 36 cu includerea a inca 11 tari provenite din dislocarea fostei Uniuni Sovietice. Potrivit noilor directii de orientare ale NATO, fortele Aliantei Nord-Atlantice au fost abilitate sa intreprinda actiuni de mentinere a pacii si in afara teritoriului acoperit de statele membre NATO.

Obiectivul principal este si ramane garantia colectiva contra oricarei agresiuni armate. De-a lungul timpului de la cei 12 membri originari, organizatia a crescut numeric la 19 prin aderarea Greciei si Turciei in 1952, a Germaniei Federale in 1954, a Spaniei in 1982 si a Cehiei, Poloniei si Ungariei la 12 martie 1999, alaturi de Franta, Belgia, Danemarca, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Canada si SUA.

Summit-ul NATO de la Madrid, din iulie 1997, a dus procesul de extindere si reforma la un stadiu crucial. Astfel, sefii de stat si de guvern au invitat Republica Ceha, Ungaria si Polonia sa inceapa discutiile de aderare la NATO. De asemenea, s-a aprobat promovarea unei politici a "usilor deschise" in ceea ce priveste aderarile viitoare. Cu prilejul Summit-ului de la Madrid s-a semnat Carta care a stabilit principiile pentru dezvoltarea relatiilor NATO-Ucraina. In domeniul adaptarii interne summit-ul de la Madrid a evidentiat progresul realizat in cladirea Identitatii Europene de Securitate si Aparare in interiorul Aliantei.

A urmat summit-ul NATO de la Washington din 1999. Cu acest prilej s-a hotarat intarirea Programului de Parteneriat pentru Pace (PpP), dezvoltarea Identitatii de Securitate si Aparare Europeana (ESDI) in cadrul Aliantei. O data cu admiterea Cehiei, Ungariei si Poloniei s-a hotarat initierea unui Plan de Actiune pentru Aderare, care constituie manifestarea practica a politicii "usilor deschise" si angajarea unui parteneriat cu Rusia prin Actul fondator NATO-Rusia.

Summit-ului istoric de la Praga a marcat aderarea Romaniei, Bulgariei, Sloveniei, Slovaciei si Tarilor Baltice. Ambele extinderi, prilejuite de summitul de la Madrid (1997) si Praga (2002), au inlaturat definitiv divizarea artificiala a Europei si au creat un nou spatiu strategic de aparare si securitate.

Sefii de state si guverne ai statelor membre NATO, intruniti la Praga la 21 ianuarie 2002 pentru a extinde si intari Alianta, pentru a face fata noilor amenintari si serioaselor provocari la adresa securitatii. Uniti prin spiritul comun al Tratatului de la Washington, "s-au angajat sa transforme Alianta intarind-o cu noi membri, noi capacitati si noi relatii cu partenerii".

Ei au decis sa invite Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Romania, Slovacia si Slovenia sa inceapa procesul de aderare la Alianta. Ocazia a fost considerata de sefii de state si de guverne ca fiind istorica. Ei au afirmat urmatoarele "Cu acesti noi membri, vom intari securitatea arealului euro-atlantic si vom contribui la realizarea scopului nostru comun: o Europa libera si unita in pace si pe baza valorilor comune.'

In prezent NATO are 26 de membri. Noii membri NATO realizeaza o consolidare a centrului Europei (Slovenia, Slovacia), precum si a flancului nordic (Tarile Baltice), respectiv sudic (Romania, Bulgaria).

Extinderea de la Praga confera, de asemenea, oportunitati importante de dezvoltare a relatiilor cu Rusia si Ucraina, precum si cu toate statele din zonele Marii Negre si Caucazului - de altfel, aceasta tendinta este demonstrata si de crearea in 2001 a Consiliului NATO-Rusia.

Proiectul de largire a NATO a reprezentat un pas inainte spre tinta de baza a Aliantei - sporirea securitatii si extinderea stabilitatii in intreaga zona euro-atlantica - in cadrul contextului unei largi arhitecturi a securitatii europene, bazata pe o reala cooperare intre statele partenere.

O data cu atentatele din 11 septembrie cursul strategiilor politice internationale s-a succedat intr-o turnura imprevizibila. Edificarea unei noi arhitecturi de securitate a reprezentat un proces gradual de integrare si cooperare.

La Praga rolul NATO in combaterea terorismului a fost reevaluat, prin dezvoltarea unui concept militar contra terorismului si a capacitatilor militare pentru implementarea cu succes a acestei noi misiuni.

Extinderea aliantei a urmarit: - edificarea unei noi arhitecturi de securitate si aparare europeana

sa incurajeze si sa sprijine reformele democratice;

sa implementeze in noile state modele de cooperare, de consultare, de realizare a consensului in relatiile existente dintre statele membre;

sa promoveze relatii de buna vecinatate;

sa sporeasca transparenta in domeniul militar al apararii si al bugetelor militare;

sa intareasca parteneriatul euroatlantic.
Nici unui stat din afara Aliantei nu i se recunoaste un drept de veto sau de ingerinta in

acest proces. Largirea Aliantei spre est a ridicat o serie de probleme din partea Federatiei Ruse care si-a exprimat dezacordul de a avea la frontierele sale prezenta NATO sau, si mai mult, de a fi cuprinsa in zona de influenta a organizatiei. Organele civile ale organizatiei sunt:

Consiliul Atlanticului de Nord, ca organ suprem, este compus din ministrii apararii, de
externe si de finante ai tarilor membre, organ de decizie statuand in unanimitate.
Obiectivul principal este mentinerea unui control politic intre statele membre. Consiliul se
reuneste de mai multe ori pe an la nivel ministerial si uneori la cel al sefilor de state si
guverne, dar cel mai adesea la nivelul reprezentantilor permanenti ai tarilor membre.

Secretariatul general, cu competente administrative, condus de un secretar general.
Secretariatul coordoneaza si cateva organisme subsidiare, ca de pilda: Agentia insarcinata
cu gestiunea si exploatarea retelei de pipeline destinata aprovizionarii fortelor din Europa
Centrala, Agentia insarcinata cu gestionarea si distribuirea pieselor de schimb pentru
materialul militar s.a.

Organele militare sunt:

a) La esalon superior:

Comitetul Militar, format din sefii Statelor Majore ale tarilor membre sau din delegatii lor
permanenti si din Statul Major Integrat. Comitetul Militar are un organ cu atributii
executive: Grupul permanent;

b) La esalon inferior:

Comandamentele regionale din Europa, din Oceanul Atlantic si din grupul strategic
Statele Unite si Canada.

Fiecare din aceste comandamente regionale are sub comanda sa subdiviziuni regionale sau speciale.

Fortele militare combatante nationale, aflate sub un triplu statut: unele pentru interventii
in timp de razboi, altele cu misiuni de pace de care statele nu pot dispune in mod liber si
altele care raman in afara NATO.

Interventia militara declansata de Alianta in Yugoslavia la finele lunii martie 1999 a insemnat in acelasi timp si o schimbare in obiectivele si strategia pe care NATO si le-a propus initial. Alianta considera ca apararea valorilor democratice este o prioritate absoluta pentru apararea pacii si securitatii internationale si ca violarea drepturilor omului prezinta pericole de mare gravitate. In acest fel, NATO considera ca este de datoria sa sa intervina oriunde se petrec asemenea violari, indiferent daca sunt in spatiul pe care Alianta il acopera sau in afara. Aceasta dupa epuizarea cailor politico-diplomatice de rezolvare a situatiei. In documentele summitului de la Washington din 23-25 aprilie 1999, prilejuit de aniversarea a 50 de ani de la crearea organizatiei atlantice, s-au precizat printre altele angajamentul reciproc de aparare a 'poporului, teritoriului si libertatii bazate pe democratie, drepturile omului si statul de drept'. Se mai declara hotararea 'de a adopta o pozitie ferma impotriva celor care violeaza drepturile omului, declanseaza razboaie si cuceresc teritorii'. In acest fel, strategia organizatiei a incetat sa fie exclusiv defensiva.

In prezent, securitatea europeana si parteneriatul euro-atlantic constituie un fundament indispensabil pentru un mediu de securitate stabil.

Cu ocazia summit-ului NATO de la Bucuresti din 2-4 aprilie 2008, sefii de state si de guverne au invitat Croatia si Albania sa inceapa discutiile de aderare la NATO si au reiterat faptul ca indivizibilitatea securitatii statelor aliate reprezinta unul dintre elementele majore ale existentei NATO. De asemenea, in ceea ce priveste securitatea energetica, NATO va actiona in domenii precum schimbul de informatii, promovarea cooperarii internationale si regionale, sprijinirea protectiei infrastructurii, gestionarea consecintelor unui eventual dezastru

D. Uniunea Europei Occidentale (UEO)

La 4 martie 1947, Franta si Marea Britanie au semnat la Dunkerque un Tratat de asistenta mutuala al carui obiectiv major era cooperarea pe planul apararii comune. Tratatul prevedea o asistenta militara in cazul unei agresiuni sau al amenintarii cu agresiunea din partea Germaniei, dar nu stipula decat obligatia unor consultari in caz de pericol. Initiativei lansate pentru o organizatie defensiva i-a raspuns Belgia, Olanda si Luxemburg, dar care au considerat prevederile Tratatului ca fiind insuficiente si au sugerat incheierea unui tratat multilateral care sa inscrie: un acord militar de asistenta reciproca ce va trebui acordat automat si imediat in situatia unei agresiuni; un acord politic pentru organizarea unui sistem de consultari regulate asupra tuturor problemelor de interes comun; un acord economic ce ar fi urmat sa aiba ca obiectiv final o uniune economica¹⁸.

La 17 martie 1948, a fost semnat la Bruxelles un 'Tratat de colaborare in materie economica, sociala si culturala si de legitima aparare colectiva', pentru o perioada de 50 de ani. Cele 5 tari s-au angajat printr-o clauza de asistenta militara ca, in situatia unei agresiuni armate, sa se ajute reciproc. Tratatul reitera valorile esentiale ale civilizatiei occidentale care trebuiau aparate: drepturile omului, libertatile fundamentale, principiile democratice si reafirma vointa de cooperare pentru reconstruirea economiei europene si asigurarea securitatii.

Foarte rapid, pe masura ce razboiul rece se inasprea, amenintarea unei agresiuni sovietice era tot mai prezenta si, din aceasta cauza, pericolul sovietic a constituit preocuparea majora.

Uniunea Europei Occidentale se nascuse.

Acordurile de la Paris din 23 octombrie 1954 au modificat organizatia in favoarea Germaniei si au schimbat totodata si denumirea din Uniunea Occidentala in Uniunea Europei Occidentale.

Potrivit art. 9 a fost creata Adunarea Parlamentara si Uniunea si-a largit si obiectivele, cu deosebire in domeniul armamentului. Totodata, au fost eliminate mentiunile care lezau demnitatea Germaniei (pana la finele anului 1949 Germania nu a dispus de un guvern national). Germania pasise ferm pe calea democratiei si isi afirmase atasamentul la idealul european. Recunoscandu-i-se meritele si eforturile de reconstruire desfasurate pe toate planurile in noua societate germana, ea a devenit parte la organizatiile regionale la care si-a adus o importanta contributie.

Celor 5 tari fondatoare li s-au adaugat Germania Federala, Italia, Spania, Portugalia, Grecia, mai apoi Islanda, Norvegia si Turcia. Cu unele restrictii, Germania a fost autorizata cu acest prilej sa-si reconstituie armata. (Devenise si cel de-al 15-lea membru NATO, la 9 mai 1955.) Toti membrii cu drepturi depline sunt si membri ai NATO.

In acelasi timp, Uniunea a fost conceputa ca parte integranta in procesul de dezvoltare al Uniunii Europene, aducand in acest fel si o dimensiune suplimentara la securitatea

colectiva a Europei. Tratatul asupra Uniunii Europene, in art. J4 al. 2, inscrie ca 'Uniunea cere Uniunii Europei Occidentale (UEO), care face parte integranta din dezvoltarea Uniunii Europene, sa implementeze deciziile si actiunile Uniunii care au implicatii in domeniul apararii. Consiliul, de acord cu institutiile UEO, adopta modalitatile practice necesare'.

Legatura dintre UEO si NATO s-a materializat si prin sprijinul acesteia din urma, materializat prin acordarea de bunuri ale Aliantei pentru operatiunile Uniunii intreprinse in realizarea politicii ei externe si de securitate comuna.

Principalele organe ale Uniunii Europei Occidentale, asa cum au fost stabilite, erau:

Consiliul organul suprem al Uniunii, format din reprezentantii statelor membre, inalti
functionari (chiar si la rangul de ministri), fara intalniri regulate, ci doar in momentele
considerate oportune. Deciziile trebuiau luate de comun acord, deci sub conditia
unanimitatii.

Comitetul Permanent, format din ambasadorii tarilor membre, cu reuniuni lunare;
Comitetul era asistat de un Secretariat.

Adunarea, care cuprindea grupurile nationale din Adunarea Parlamentara a Consiliului
Europei; aceasta era conceputa sa aiba un rol consultativ si competente privitoare la
rezolutii si recomandari adresate statelor membre; Adunarea avea posibilitatea de a vota o
motiune de dezaprobare, dar fara ca aceasta sa aiba forta juridica.

Secretariatul General, cu competente in domeniul administrativ.

Statul Major comun.

Comitetul Militar Permanent, insarcinat sa elaboreze planurile de aparare si sa pregateasca
coordonarea fortelor aeriene; in cadrul lui functiona un Comitet economic si financiar
insarcinat cu problemele productiei integrate de echipament militar.

Consiliul Permanent, compus din ambasadorii tarilor membre acreditati la Londra.

Comitete Speciale, pentru domenii de interes comun.

Uniunea cuprindea, de asemenea, trei agentii:

Agentia pentru problemele de control al armamentului si pentru dezarmare;

Agentia pentru problemele de securitate si de aparare;

Agentia pentru dezvoltarea cooperarii in materie de armament.

Progresul inregistrat de Alianta Nord-Atlantica a scazut din importanta Uniunii: unele competente militare si diplomatice au fost transferate in atributiile NATO si unele economice, sociale si culturale - parte in OCDE, parte in Consiliul Europei..

La 17 noiembrie 1998, ministrii afacerilor externe si ai apararii din cadrul UEO au semnat si proclamat Declaratia de la Roma. Ea era rezultatul concluziilor la care au ajuns organismele Uniunii din momentul in care Uniunea s-a largit si cu Islanda, Norvegia si Turcia. Astfel, compozitia Uniunii se prezinta ca un sistem deosebit de complicat - dupa unele aprecieri confuz - care cuprindea patru categorii de apartenenta:

statut de membru efectiv - toti membrii UEO sunt si ai NATO si ai Uniunii Europene;

statut de membru asociat - statele membre ale NATO, dar nu si ale Uniunii Europene;

statut de partener asociat - state care nu sunt nici membre NATO nici membre UE;

statut de observator.

In scopul stabilirii unor legaturi mai stranse cu tarile foste comuniste, Consiliul UEO a hotarat la 9 mai 1994 sa stabileasca un statut de 'parteneri asociati', ceea ce le permitea acestora sa participe la dezbaterile Consiliului. In speta, este vorba de Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Romania, Slovacia, Ungaria.

La inceputul anilor '90 agentiile UEO insarcinate cu probleme de securitate au fost restructurate; in 1989 a fost creat Institutul European de Studii de Securitate. O propunere

franco-germana din februarie 1991 cerea ca UEO sa devina 'bratul inarmat' al Uniunii Europene. Declaratia de la Bonn din 19 iulie 1992 a Consiliului de Ministri ai afacerilor externe si ai apararii din tarile membre UEO a definit misiunile organizatiei ca fiind: apararea comuna, umanitara, de mentinere a pacii, de forta de lupta capabila sa gestioneze crizele, precum si operatiuni de restabilire a pacii. Consiliul European de la Bruxelles (29 octombrie 1993) a solicitat UEO sa traduca in viata dispozitiile prevazute in Tratatul de la Maastricht. Declaratia anexa la Tratatul referitor la UEO ii fixa ca obiectiv elaborarea treptata 'a unei identitati europene de securitate si aparare' compatibila cu NATO. Se preconiza stabilirea de relatii stranse intre organele UEO, NATO si Uniunii Europene. Din 1995 Uniunea Europei Occidentale a dispus de un Eurocorp, adica un corp de armata europeana formata din 40.000 de militari.

Tratatul de la Nisa, care a amendat Tratatul asupra Uniunii Europene, prevede o serie de modificari care fac referire la structurarea treptata a unei Politici de Aparare Comuna - rolul Uniunii Europei Occidentale dispare, in timp ce rolul NATO este consolidat. De asemenea, s-a subliniat ca o politica de aparare a Uniunii nu poate prejudicia politica de aparare a statelor membre si trebuie sa respecte obligatiile statelor membre a caror aparare comuna este realizata in cadrul NATO.

De altfel, acest aspect a fost reluat si in Constitutia europeana care prevede in mod expres ca politica Uniunii Europene nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate si aparare a statelor membre, respecta obligatiile care decurg din Tratatul Atlanticului de Nord pentru anumite state membre care considera ca apararea lor comuna este realizata in cadrul Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord si este compatibila cu politica de securitate si aparare comuna stabilita in acest cadru.

La ora actuala securitatea europeana se realizeaza in cadrul Aliantei, care constituie legatura transatlantica prin care securitatea Americii de Nord este permanent legata de securitate Europei.

E. Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS)

Crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului precum si a Comunitatii Economice Europene, in prima faza, nu a fost agreata de Marea Britanie, care le-a gasit ca fiind dirijiste, greoaie si restrictive si a preferat formula zonei liberului schimb. O zona de liber schimb nu presupune decat suprimarea barierelor vamale si nu si o politica economica comuna.

La 4 ianuarie 1960, s-a semnat la Stockholm Conventia pentru AELS de catre 7 state: Austria, Danemarca, Elvetia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia si Suedia la care s-a asociat in 1961 Finlanda, iar in 1970 Islanda. Conventia a intrat in vigoare la 3 mai 1960.

Obiectivele asociatiei urmareau organizarea intre statele semnatare ale liberului schimb de produse industriale si suprimarea progresiva a principalelor bariere vamale precum si a restrictiilor cantitative si totodata sa reprezinte o potentiala contrapondere politica fata de CEE; era vazuta si ca un eventual refugiu pentru 'Cei 6', cand neintelegerile dintre ei, apreciate ca inevitabile, ii vor conduce spre esec.

Zona liberului schimb era limitata la produsele industriale cu excluderea celor agricole si a pescuitului. Fiecare membru AELS era insa liber in relatiile vamale cu terti. Asociatia a fost calificata ca un fel de 'club' in care se acordau reciproc unele avantaje (drepturi vamale pentru produsele industriale). Nu exista o armonizare a conditiilor de productie, nu exista o politica economica comuna.

In mod evident, Asociatia nu poate incheia acorduri comerciale deoarece acestea ar fi lipsite de sens pentru o zona de liber schimb.

AELS nu a reusit sa exercite presiuni asupra celor 6 pentru a-i obliga sa negocieze de

la bloc la bloc in perspectiva unei mari zone de liber schimb. Potrivit Conventiei, organele principale ale AELS sunt:

Consiliul de Ministri, care adopta, dupa regula unanimitatii, uneori si cea a majoritatii,
decizii si recomandari si asigura si indeplinirea obligatiilor privitoare la suprimarea
barierelor vamale. Consiliul este alcatuit din reprezentantii statelor membre. In structura
sistemului institutional erau create comitete subsidiare care asistau Consiliul pentru
probleme din diferitele domenii.

Secretariatul general, cu vocatie administrativa.

Aderarea, pe parcursul timpului, a unora dintre tarile membre AELS la CEE, precum Marea Britanie, Austria, Danemarca, Finlanda, Portugalia si Suedia, a facut, practic, ca AELS sa nu mai aiba obiect de activitate, aceasta reducandu-se la Elvetia si Islanda.

F. Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE)

Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (O.S.C.E.), forumul in care se regasesc toate tarile Europei, alaturi de Canada si Statele Unite, reprezinta un element cheie al arhitecturii europene de securitate.

Pregatirea terenului pentru organizarea unei reuniuni paneuropene a fost marcata de inceputul unei anumite destinderi intre vestul si rasaritul continentului european prin semnarea Tratatului din 12 august 1970 de catre Republica Federala a Germaniei si Uniunea Sovietica, a Tratatului din 7 decembrie 1970 de catre Republica Federala a Germaniei si Polonia, prin recunoasterea reciproca dintre cele doua Germanii prin Tratatul din 21 decembrie 1971, prin semnarea Tratatului dintre Republica Federala a Germaniei si Cehoslovacia din 9 iunie 1973 prin care erau anulate acordurile de la München din 1938.

Discutiile purtate cu aceste prilejuri au permis statelor participante sa-si defineasca pozitiile si sa-si afirme politicile pe care intelegeau sa le urmeze. Tarile occidentale si-au exprimat conditiile: nu intangibilitatea frontierelor - ceea ce ar fi insemnat recunoasterea cuceririlor sovietice - ci inviolabilitatea lor, excluzandu-se recurgerea la forta cu lasarea drumului liber pentru evolutii pasnice, prin tratative diplomatice. Lucrarile Conferintei au avut ca obiective si drepturile omului si libertatile fundamentale pe care tarile democratice doreau sa le difuzeze in tarile blocului sovietic.

Dupa o perioada de negocieri purtate la Geneva, Actul Final al Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa a fost semnat la Helsinki la 1 august 1975 de catre sefii de state si guverne din 35 de state europene precum si Statele Unite ale Americii si Canada. Nu a participat Albania.

Actul Final se prezinta ca un 'cod de buna conduita', ca o adevarata 'carta a relatiilor intereuropene'. O Declaratie proclamata cu acest prilej afirma 'principiile care guverneaza relatiile reciproce dintre statele participante' conforme cu Carta Natiunilor Unite, asa numitul Decalog, din care citam: egalitatea suverana, nerecurgerea la forta, inviolabilitatea frontierelor, reglementarea pe cale pasnica a diferendelor, neinterventia in afacerile interne, respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, dreptul popoarelor de a dispune de ele insele.

Mijloacele de traducere in fapt a acestor principii - interpretate diferit de tarile democratice si de cele comuniste - au facut obiectul a trei 'cosuri':

Primul cos a reunit problemele referitoare la securitatea in Europa (elaborarea de metode
destinate reglementarii pasnice a diferendelor, masuri pentru asigurarea transparentei
activitatilor militare);

Cel de-al doilea cos viza cooperarea in domeniul economic, stiintific, tehnic si de mediu

dintre tarile capitaliste si cele cu o economie socialista;

Cel de-al treilea cos privea cooperarea in domeniile umanitare si altele cum ar fi:
circulatia persoanelor, reunirea familiilor, casatorii intre cetateni apartinand unor state
diferite, dezvoltarea turismului, schimburi culturale etc.

Dupa cum analistii problemei au constatat, sistemul procedural si structural al CSCE s-a dovedit a fi 'un cadru flexibil de consultatie si dialog'. A fost stabilit si un calendar al reuniunilor care vor avea loc in diverse capitale ale tarilor membre. Conferinta nu avea personalitate juridica, nici structura administrativa permanenta, nici resurse proprii, functionarea ei cazand in sarcina statelor membre, care sa permita progresul in masurile de aplicare (Belgrad, Madrid, Viena, Paris, Helsinki s.a.). Reuniunile au avut loc la diferite niveluri: ministri, diplomati, experti; deciziile se luau prin consens, ceea ce a presupus negocieri indelungate asupra textelor ce urmau a fi adoptate, texte fara o angajare juridica dar cu importanta politica. De exemplu, Conferinta de la Madrid a durat intre 11 noiembrie 1980 si 9 septembrie 1983; sau, cea de la Viena, intre 4 noiembrie 1986 si 15 ianuarie 1989.

S-a edificat un sistem trainic de securitate si cooperare precum si un 'cod moral de buna conduita' in Europa, bazat pe relatii amicale, pe egalitatea si respectarea drepturile inerente suveranitatii, nerecurgerea la forta sau la amenintarea cu forta, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritoriala, reglementarea pe cale pasnica a diferendelor dintre tari, respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, neinterventia in treburile interne ale statelor. S-a subliniat autoritatea Natiunilor Unite, intaietatea dreptului international si altele. S-a precizat de asemenea si ca principiul integritatii teritoriale nu inseamna si recunoasterea statu quo-ului juridic al frontierelor modificate dupa razboi si problemele ce sunt si vor aparea in acest sens vor trebui rezolvate pe cale amiabila. Conferinta nu a cautionat astfel realitatile teritoriale sovietice (cum ar fi anexarea tarilor baltice, a Basarabiei si nordului Bucovinei, impartirea Germaniei in doua state).

Pe parcursul timpului, conceptele au fost dezvoltate la conferintele periodice ce au urmat, in care, printre altele, s-a precizat si continutul notiunii de dimensiune umana.

Schimbarile intervenite in Europa ca urmare a evenimentelor politice din 1989 au ridicat si problemele de reorientare politica a CSCE. Prabusirea regimurilor comuniste a determinat sfarsitul antagonismului celor doua Europe ce fusesera construite paralel dar prin metode si mijloace diferite. Singura organizatie paneuropeana de o asemenea amploare - facand abstractie de Comisia Economica a Natiunilor Unite pentru Europa dar cu functii limitate - a ramas CSCE. Valorile occidentale: pluralismul politic, economia de piata, suprematia dreptului au triumfat.

In noiembrie 1990, sefii de state si de guverne ai tarilor semnatare ale Actului Final au parafat 'Carta de la Paris pentru o noua Europa', care a marcat si trecerea de la rolul sau de forum pentru negocieri si dialoguri la o structura operationala activa.

Tarile membre si-au confirmat angajamentul lor de a coopera pentru mentinerea pacii si securitatii, pentru apararea institutiilor democratice, pentru respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, nu numai intre ele, ci si cu alte organizatii internationale.

Carta nu are caracterul unui act cu valoare constitutionala, ci reprezinta un program de perspectiva in construirea Europei pe doi piloni principali: revenirea la valorile democratiei occidentale si dezvoltarea institutionala. Transformarea CSCE in OSCE, care a avut loc in 1994, a determinat si importante mutatii calitative.

S-au creat institutii stabile si coerente cum ar fi:

Centrul pentru prevenirea conflictelor de la Viena;

Oficiul pentru alegeri libere de la Varsovia;

Secretariatul de la Praga.

S-au mai infiintat trei organisme politice consultative:

Consiliul de Ministri ai afacerilor externe din statele membre, care se intruneste cel putin
o data pe an;

Comitetul Inaltilor Functionari, insarcinat cu problemele cooperarii politice, asista
Consiliul, conduce activitatea curenta, pregateste reuniunile la varf ce au loc din doi in doi
ani;

Consiliul Permanent, care are responsabilitatea operatiunilor curente;

Conferintele periodice (din doi in doi ani) ale sefilor de state si de guverne;

Adunarea Parlamentara, compusa din membrii Parlamentelor nationale, institutie
inzestrata cu vot consultativ.

Curtea de Conciliere si Arbitraj.
S-a mai creat o functie: Inaltul Comisar pentru Minoritatile Nationale precum si postul

de Secretar General. Toate acestea au determinat si schimbarea titulaturii organizatiei din CSCE in OSCE.

Declaratia de la Helsinki din 1992 a permis O.S.C.E. sa intreprinda misiuni de ancheta, de monitorizare si de "bune oficii", pentru a-si consolida capacitatea de management al crizelor si de prevenire a conflictelor - astfel de misiuni ale OSCE s-au desfasurat in Kosovo, Voivodina, Skopje, Georgia, Tadjikistan, Moldova etc.

Datorita largirii sale, OSCE s-a transformat intr-un ansamblu de state repartizate in trei continente: american, european si asiatic. Ca urmare a aplicarii in continuare a principiului consensului, a lipsei de mijloace, OSCE nu a putut face fata cu eficacitate unor misiuni de mentinere a pacii in Europa (in criza iugoslava, mai recent evenimentele din Kosovo, in care organizatia nu a putut decat sa trimita misiuni de observatori).

O observatie cu caracter general: toate aceste mari organizatii, daca au cunoscut perioade de criza, perioade de concurenta, uneori chiar antagonice, linia lor dominanta a fost insa de complementaritate, pentru ca toate au fost orientate spre realizarea unor obiective comune: asigurarea pacii, securitatii si democratiei, respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale. Toate au marcat progrese in construirea unitatii europene, indiferent daca au avut un caracter militar, politic, sau social-economic, elemente comune regasindu-se in fiecare punct.

Opozitia dintre CAER si Comunitatea Economica Europeana era neta. Nu putea fi vorba de nici un dialog real si constructiv intre aceste doua organizatii. Pe de o parte, tarile membre CAER nu recunosteau activitatea CEE, acuzand-o ca este o organizatie creata de marile monopoluri pentru exploatarea maselor muncitoare din Europa Occidentala; pe de alta parte, Comunitatea Europeana nu recunostea CAER in care vedea o forma sovietica de dominatie si exploatare a statelor in zona sa de dominatie.

Caderea regimurilor comuniste, dislocarea Uniunii Sovietice au fost evenimente de o importanta covarsitoare. La intalnirea din 9-10 ianuarie 1990, zece sefi de guverne din cadrul CAER au constatat esecul acestui organism - care isi fixase ca obiectiv, intre altele, instaurarea diviziunii muncii intre statele socialiste printr-o planificare centralizata dar care nu a putut impiedica fiecare tara sa aiba propria sa politica economica. Fostele tari membre CAER au putut sa-si reia libertatea de actiune. Pactul de la Varsovia nu a mai durat nici el mult timp si structurile sale militare au fost dizolvate la 25 februarie 1991; Comitetul Consultativ care tinea locul unei structuri politice a disparut la 1 iulie 1991.

La 8 decembrie 1991, la Minsk, presedintii Belarus, Federatiei Ruse si Ucrainei au decis crearea Comunitatii Statelor Independente la care au mai aderat inca 8 republici foste

sovietice. Comunitatea nu are structuri organizate.

Impartirea Europei in doua sisteme opuse - cel occidental, democratic, cel sovietic, totalitar si tiranic - a sfarsit prin victoria fortelor democratice. Cu toate acestea, existenta celor doua blocuri a avut si un rezultat benefic: a grabit eforturile de cooperare europeana, a consolidat convingerile comunitare.