MIGRATIILE IN LUMEA CONTEMPORANA

MIGRATIILE IN LUMEA CONTEMPORANA

Tipuri de migratii

Pornind de la cauzele generale si particulare care genereaza mobilita­tea populatiei in teritorii, obtinem urmatorul tablou general al migratiilor: Migratii individuale determinate in primul rand de factori economici. In functie de raza lor de actiune, de perioada de deplasare si de mijloa­cele de deplasare, acestea se subdivid in migratii sezoniere si deplasari definitive la mare distanta. Acestea pot adeseori deveni definitive (mi­gratii fortate, migratii libere pe raza limitata, migratii industriale sau agricole). Cea mai des intalnita forma de migratii de acest fel este cu­noscuta sub denumirea de exod rural care vizeaza in primul rand misca­rile din interiorul tarilor. Sunt de asemenea cunoscute deplasarile periodice fara legatura cu gra­dientul de munca - de tip turism si de tip pelerinaj.

Migratii pe grupe organizate, care pot fi definitive (migratii razboi­nice - o parte a marilor invazii, colonizarea -, migratiile vanatorilor, crescatorilor de animale, agricultorilor dupa epuizarea terenurilor lor). Ele pot fi de asemenea ritmice, desfasurandu-se intr-un spatiu definit (nomadism pastoral, nomadismul pescarului, vanatorului, culegatorului, agricultorului cu ritm sezonier) sau cu caracter de seminomadism ­viata agricola si pastorala de munte etc. Asemenea miscari sint deter­minate de un anumit mod de viata, conturat secole de-a randul.

Marile migratii

Migratiile populatiei sint foarte vechi. Marile migratii de la sfarsitul perioadei antice si inceputul sclavagismului timpuriu au avut un rol im­portant in aparitia multor popoare din Asia si Europa. Aceasta perioada este adeseori denumita si epoca marilor migratii ale popoarelor.

Acestui timp ii apartine raspandirea popoarelor germanice in Europa centrala si de nord, inclusiv patrunderea lor in insulele Britanice. In aceasta perioada, popoarele slave se raspandesc intr-o serie de tari din Europa de rasarit si Peninsula Balcanica.

In prima jumatate a mileniului I, emigreaza din regiunile Uralului in regiunile Dunarii mijlocii, maghiarii (ungurii de astazi). In aceeasi pe­rioada sint cunoscute cuceririle arabe (incepand cu secolul al VII-lea e.n.) care au fost urmate de raspandirea arabilor in tarile Orientului Mijlociu si Apropiat, in tarile Africii de nord si asimilarea de catre acestia a populatiilor locale. Printre migratiile primei jumatati a celui de-al doilea mileniu se re­marca invaziile mongolilor in multe tari din Asia si Europa rasariteana, cuceririle turcesti din Asia Mica, incursiunile triburilor din tarile Africii ecuatoriale, in Africa de sud si altele. O noua faza in miscarea migratorie a populatiilor este deschisa de epoca marilor descoperiri geografice. In acest timp, spre America se indreapta fluvii de oameni. Mai intai spanioli si portughezi (in America Centrala si de Sud), apoi francezi, olandezi, englezi, scotieni, irlandezi - indeosebi in America de Nord. Numai in cea de-a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, din Europa au emigrat peste ocean circa un milion de oameni; aproape 2/3 din acestia sint originari din Marea Britanie. Sunt cunoscute de asemenea transmutarile fortate ale unui imens numar de negri - sclavi adusi din Africa in America si a1te colturi ale lumii. Cercetarile actuale apreciaza cifra negrilor-sclavi la cateva zeci de mi­lioane, ceea ce a determinat o depopulare a Africii in secolul al XVIII-lea si sporirea populatiei Americii. Negrii amestecati cu emigrantii din Europa au pus baza formarii multor natiuni latino-americane.

Secolele urmatoare marcheaza un proces continuu si sistematic a1 emigrarilor. Cele mai caracteristice pentru secolul XIX si inceputul secolului al XX-lea sint emigrarile de populatie din Europa in America; proces ce se accentueaza indeosebi prin anii 1830-1850, cand media anuala de emigranti din Europa in America atinge circa 3.000.000 per­soane.

Emigratia europeana a fost strans legata de dezvoltarea rapida a capi­talismului, ca urmare a aparitiei unei suprapopulari agrare, destramarii mestesugurilor si aparitiei somajului. Marile de peste ocean au oferit in acelasi timp campuri deschise, o cerere puternica de forta de munca.

Principalele etape ale migratiei in sec XIX si XX

Migratia din ultimul secol si jumatate poate fi grupata, dupa numarul, originea si caracterul ei specific in cinci mari etape, si anume:

Etapa 1335-1846, perioada unor mari prefaceri social2 in aproape toate statele Europei occidentale, marcheaza o reinviorare a migratiei din secolul al XVIII-lea. Curentii principali pornesc din tarile atlantice, indeosebi Anglia si Scotia, din tarile Scandinaviei si, in secundar, din Franta. Numarul celor plecati se apreciaza la circa 100 000 persoane in intreaga perioada, emigrantii fiind in principal tarani sau, in parte, mes­tesugari. Directiile de deplasare vizau indeosebi America de Nord si coloniile europene din Australia si Noua Zeelanda.

Etapa 1846-1880 se caracterizeaza prin deplasari masive care ajung la 300 000-500 000 persoane pe an. in aceasta perioada, in care predo­mina emigranti lipsiti de mijloace materiale, directiile de deplasare ra­man de regula aceleasi din perioada anterioara.

Etapa 1880-1914, perioada premergatoare primului razboi mon­dial, se caracterizeaza printr-o crestere puternica a emigratiei atingand, in medie, circa 800.000 persoane anual (cu maximum de 2 milioane in 1910, din care 1,3 mil. proveneau din Europa). Curentii de emigrare vizeaza de asemenea pe anglo-saxoni, la care se adauga locuitorii din Europa central-orientala si meridionala (ucraineni, polonezi, cehi, ita­lieni). Participa activ japonezii si chinezii. Masa emigrantilor o formeaza muncitori necalificati, fara mijloace si resurse de trai. Zonele de imigrare se extind, America de Nord ramanand in continuare atractia principala. Deplasarile masive, intr-o perioada relativ redusa, creeaza situatii sociale ale caror consecinte trag primele semnale de alarma, generand ideea unei anumite reglementari a imigratiei in ansamblu.

Etapa 1914-1940 prezinta trasaturi distincte. Ia amploare, spre deosebire de perioada de dinaintea primului razboi mondial, emigratia fortata rezultata din pozitia unor guverne fata de minoritatile nationale sau din alte atitudini politice si religioase, din conditiile unor tratate de pace, in urma formarii noilor state independente etc.

Migratii insemnate au loc dupa razboiul greco-turc (1921-1922). In Grecia au venit circa 1.200.000 greci din regiunea Turciei europene si din Asia Mica, iar in Turcia au venit circa 400.000 turci din Grecia sau din alte tari balcanice (Iugoslavia, Bulgaria).

Dupa primul razboi mondial se invioreaza din nou emigratia euro­peana peste ocean, circa 600.000 de persoane/an, pentru ca apoi sa scada, deoarece in S.U.A., Canada, Australia au aparut crizele economice care au ingradit emigratia, dirijand-o in special spre America de Sud. Dimensiunile emigratiei cresc in anii de dupa 1930, cand plecarile sint determinate nu numai de cauze economice, ci si politice. In total, in pe­rioada 1918-1939 au plecat din Europa aproximativ 9 milioane per­soane, dintre care circa jumatate in S.U.A., peste 1/10 in Argentina. In aceasta perioada, se contureaza o zona de atractie a emigratiei in­spre Europa de vest, in special in Franta, Marea Britanie, Belgia, Elvetia.

Prin aparitia acestor noi zone de imigrare se anunta deja o inversiune a curentilor traditionali.

Etapa de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Cel de-al doilea razboi mondial a determinat schimbari importante in miscarea migra­torie. Milioane de oameni au fost evacuati, altii au emigrat temporar, au avut loc schimburi de populatie intre tari vecine, au reinviat migra­tiile determinate de cauze economice. Aceste migratii se deosebesc insa fundamental de cele de dinainte de razboi prin proportiile, directiile si formele lor. Asemenea modificari au avut loc datorita noilor situatii care caracterizeaza lumea capitalista in aceasta perioada. Trebuie tinut seama, in primul rand, de faptul ca formarea si dezvoltarea sistemului mondial socialist a redus sfera exploatarii capitaliste, influentand direct asupra acestui fenomen.

In ultimul deceniu, in mod deosebit, s-au produs modificari impor­tante in caracterul migratiilor traditionale intre fostele colonii si metro­pole. Este evidenta reducerea emigratiei europenilor in tarile Asiei si Africii; se constata de asemenea imigrarea masiva in Europa occidentala a functionarilor, militarilor si membrilor familiilor lor.

Directiile migratiilor umane

Sintetizand volumul si directiile migratiilor, indeosebi din ultimele trei secole, obtinem un tablou semnificativ al deplasarilor umane. Primul loc intre tarile de emigratie il detin statele din Europa occi­dentala. Cea mai veche poate fi considerata emigratia iberica, cunos­cuta inca din secolul al XVI-lea si continuata intr-un ritm sustinut pana in secolul al XVIII-lea. in aceasta perioada, spre America de Sud si Centrala s-au indreptat circa doua milioane de spanioli si cateva sute de mii de portughezi. Dupa aceasta perioada, intensitatea emigratiei iberice este oscilatorie, insa continua pana in zilele noastre. Atat prin vechime, cit mai ales prin volumul ei, se remarca emigratia britanica. Valoarea acestei emigratii numai in perioada 1825-1940 este de circa 21 milioane persoane, intr-o structura variata de la epoca la epoca. Aceasta emigratie este continua pana la inceputul secolului a1 XX-lea, cand se produce o 'reintoarcere' a ei din S.U.A. si o "redistri­buire' spre Canada, Australia, Africa de Sud s.a.

Emigratia germana formeaza un contingent de circa 6,5 milioane (1820-1930), cu intensitati maxime, indeosebi la sfarsitul secolului a1 XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Ea cuprinde in primele faze, mai ales pe taranii Germaniei Orientale si Renaniei (zone cu o agricul­tura slaba) sau pe mestesugarii ruinati de concurenta marei industrii; in perioada anilor 1930-1940 emigratia germana este dominata de refu­giati politici (circa 400.000 persoane). Inca din secolul al XVII-lea se afirma cu toata vigurozitatea emigra­tia scandinava. Ea cuprinde indeosebi o serie de categorii de muncitori specializati, marinari, taietori de lemne etc.

Emigratia franceza se afirma mai tarziu decat cele mentionate anterior si cu o intensitate mai redusa. Ea cuprinde indeosebi forta de munca disponibila din regiunile periferice ale Frantei, regiuni mai slab dezvol­tate, in acele timpuri, din punct de vedere economic. Din cadrul Europei meridionale si orientale se remarca indeosebi emi­gratia italiana care se manifesta catre sfarsitul secolului al XIX-lea (in­cepand cu anii 1880 pana in 1928 circa 17-18.000.000 persoane). Ea s-a orientat fie spre tarile vecine, fie spre tarile de peste ocean (S.U.A., Ar­gentina, Brazilia). Curentul cel mai activ pornea din Italia de sud, din regiunile cu regim latifundiar, bazat pe o agricultura extensiva. Deosebit de activa a fost si emigratia austro-ungara (circa 4,3 mil. persoane in perioada 1875-1914), cuprinzand indeosebi tarani saraci sau prigoniti politici. Amintim de asemenea emigratia poloneza cu maximum de intensitate indeosebi in perioada 1919-1939, cand circa un milion polonezi s-au in­dreptat spre America sau alte tari ale Europei.

Traficul de sclavi din Africa se inscrie, de asemenea, in procesul mis­carilor de populatii. Comertul cu sclavi a inceput in secolul al XV-lea in Africa occidentala si atinge punctul sau culminant la finele secolului al XV III-lea. Se apreciaza la circa 20 milioane numarul negrilor depor­tati pe plantatiile de tutun, zahar, cafea din Brazilia si regiunea Caraibe. Un numar mare de negri au fost transportati, de asemenea, in celelalte tari din America de Sud precum si in S.U.A. Comertul de sclavi a fost practicat de toate puterile coloniale. "Scla­vagismul, afirma Kar1 Marx, este acela care a dat valoare coloniilor, coloniile sunt acelea care au creat comertul lumii, comertul din lumea intreaga este conditia de existenta a marii industrii. Astfel sclavajul este o categorie economica de cea mai mare importanta". Acest "fildes negru', provenit mai ales de pe coasta occidentala a Africii ecuatoriale, a fost debarcat in America (la Santo Domingo), la numai 10 ani de la ca­latoria lui Co1umb. De atunci, cu o intensitate de neimaginat, a con­tinuat, timp de mai bine de 50 ani, raspandindu-se in intreg continentul latino-american. In Brazilia ei au fost adusi pentru prima oara in anul 1532

In S.U.A., negrii sclavi au inceput sa fie adusi din anul 1619, fiind apreciat prin anul 1860 un numar total de aproximativ 4.000.000 per­soane.

Dar emigratia s-a orientat nu numai spre continentul Americii, ci si spre o serie de tari din Europa sau Asia. Retin atentia, prin amploare si dimensiunile lor teritoriale, migratiile din Africa spre Europa si mai ales spre Franta, care in 1900 isi deschidea frontierele. In 1954, numa­rul 'strainilor' atinge deja circa 1.000.000, iar mana de lucru nord-afri­cana se apropie de o jumatate de milion.

Negotul cu sclavi negri a influentat depopularea multor regiuni ale Africii. Numarul total a1 sclavilor negri a fost apreciat la 20.000.000; dar daca tinem seama atat de faptul ca pentru a prinde un negru erau dis­trusi alti 3-4 negri, cat si de 'pierderile' necalculate survenite in tim­pul calatoriilor, atunci desigur ca pierderea Africii poate fi apreciata la mai mult de 80.000.000 persoane.

Din cadrul continentului asiatic se remarca indeosebi emigratia in­diana, chineza si japoneza care de pe la mijlocul secolului al XIX-lea pana in 1910 cuprindea circa 2,5 milioane emigranti in afara continen­tului.