NATO SI INTERVENTIA IN AFGANISTAN

NATO SI INTERVENTIA IN AFGANISTAN

Afganistanul - o lupta pentru prezent conditionata de trecut

A fganistanul se afla astazi intr-un moment de rascruce. Eforturile comunitatii internationale de stabilizare si reconstructie a unei societati desfigurate de decenii de conflict au aspectul unei misiuni aproape imposibile. Desi in ultimii 7 ani progresul facut este evident, totusi tarele trecutului ameninta prezentul si viitorul Afganistanului. Absenta unui stat si a unor institutii autentice, inexistenta unei economii functionale, primitivismul infrastructurii, revenirea talibanilor - toate acestea ameninta efortul comunitatii internationale de a transforma pentru prima data Afganistanul intr-o poveste de succes.

Afganistanul se invecineaza cu Pakistanul, Iranul, Turkmenistanul, Kazahstanul si Tadjikistanul. Cu Pakistanul, aflat pana la 1947 sub dominatie britanica, a avut neintelegeri inca de la sfarsitul secolului XIX, pentru linia Durand, care separa etnia pastunilor, aflati de o parte si de alta a granitei afgano-pakistaneze. A avut relatii tensionate si cu ceilalti vecini, din cauza valurilor de refugiati care au trecut granita de teama conflictelor mereu prezente in Afganistan sau a exportului de terorism practicat de Al-Qaeda. Are o populatie multietnica formata din pastuni, tadjici, uzbeci si hazari, intre care au existat intotdeauna tensiuni. Cele 31 de milioane de locuitori sunt in majoritate musulmani. Grupul pastunilor a dominat pe intregul parcurs al istoriei celelalte etnii.

Regii afganilor

Istoria Afganistanului este dominata de conflicte. Statul a aparut in secolul al XVIII-lea, cand Ahmad Shah Durrani, primul rege al afganilor, a reusit sa unifice teritoriul afgan de astazi. Imperiul Britanic si cel Rus si-au disputat in secolul urmator teritoriul Afganistanului, care devenise o importanta miza strategica in 'Marele Joc'. Cu Imperiul Britanic, Afganistanul a purtat trei razboaie, ultimul la mijlocul secolului XIX, in urma carora a iesit invingator. Dupa incheierea razboiului cu britanicii, singurele conflicte cunoscute de poporul afgan au fost cele interne. Un rege il detrona pe altul, schimbarea conducatorului era o obisnuinta. Cu exceptia lui Zahir Shah (1933-1973), niciunul dintre regi nu a adus schimbari semnificative pentru afgani. Regele Zahir a reusit sa puna capat temporar conflictelor interetnice, a promulgat o Constitutie care oferea pentru prima data drepturi politice femeilor afgane si stabilea un corp legislativ.

Comunismul made in Afganistan

Ideologia marxista si politica URSS de internationalizare a revolutiei socialiste ajunsesera in Afganistan inca din 1923. Moscova a gasit printre afgani personajele de care avea nevoie pentru a mobiliza o miscare comunista. In 1970 au reinceput conflictele dintre diversele factiuni politice, care ii opuneau acum pe comunisti miscarilor islamice. Peste 3 ani, regele Zahir a fost detronat de varul sau, Mohammad Daoud, care a impus o dictatura militara. Daoud nu a rezistat la putere, Afganistanul a revenit la practica schimbarii unui numar mare de lideri intr-un timp foarte scurt. Pe parcursul unui singur an, 1979, Afganistanul a fost condus de Mohammad Taraki, Hafizullah Amin si Barak Karmal. Ultimul a rezistat in fruntea Afganistanului pentru ca era sustinut de sovietici. Anul 1979 a inlocuit conflictele dintre diversele factiuni politice cu un razboi impotriva URSS, care a invadat teritoriul afgan in decembrie pentru a sustine guvernul comunist al lui Karmal. Afganistanul a intrat din nou in jocul marilor puteri. Marele Joc era inlocuit de Razboiul Rece, iar Afganistanul era campul de batalie al URSS si SUA.

 Casa Alba se temea, la fel ca si in cazul Vietnamului, de raspandirea comunismului in lume. Primele masuri adoptate de administratia Jimmy Carter au fost pasnice, un boicot al Jocurilor Olimpice de la Moscova, anularea unor acorduri comerciale incheiate cu Brejnev. In 1980, SUA hotarasc sa intervina in teatrul de operatiuni. Americanii au participat la razboi prin intermediul rezistentei afgane. Zbigniev Brzezinski, consilierul pe probleme de securitate nationala, a fost trimis sa negocieze cu Pakistanul pentru a livra arme opozitiei afgane. Asa a inceput cooperarea dintre mujahedini ('Soldatii lui Dumnezeu') si americani. CIA trimitea arme catre serviciile secrete din Pakistan care ii aprovizionau pe mujahedini. Tabara celor care i-au sustinut pe mujahedini s-a largit si a inclus Marea Britanie, Arabia Saudita, Egiptul. Pe parcursul anilor '80, gradul de implicare a celor doua superputeri a crescut. SUA au furnizat mii de tone de armament muhajedinilor. URSS a trimis in Afganistan peste 100.000 de soldati.

Spre sfarsitul anilor '80, razboiul din Afganistan atarna ca o piatra de moara de gatul economiei falimentare a gigantului comunist. In 1985, tovarasii de la Moscova au ales un nou conducator, pe Mihail Gorbaciov. Schimbarea puterii politice a adus modificarea politicii fata de Afganistan. Prima schimbare a fost inlocuirea lui Karmal cu Mohammed Najibullah, fost sef al serviciilor secrete afgane, cunoscut pentru cruzimea sa.

 Un an mai tarziu, Mihail Gorbaciov a pus, pentru prima data, problema retragerii din Afganistan. In 1988, erau semnate Acordurile de la Geneva, care incheiau 'aventura sovietica' in Afganistan. Data de 15 februarie 1989 era termenul limita pentru retragerea sovieticilor. Ultimele detasamente si consilieri rusi au parasit Afganistanul in 1992. Au lasat in urma un guvern slab, condus de Najibullah. Retragerea sovieticilor nu a pus capat conflictelor din Afganistan, diversele factiuni etnice au inceput confruntarea pentru a prelua puterea politica.

 Najibullah a fost inlaturat si puterea a revenit mujahedinilor, care l-au desemnat lider pe Rabbani, acesta reusind sa puna capat conflictelor interetnice. S-a ajuns la razboi civil. O parte a mujahedinilor a format miscarea talibanilor. Pregatiti in seminariile islamice, medrese din Pakistan, talibanii au devenit principalul adversar al guvernului Rabbani.

Guvernarea obscura a talibanilor

 In 1996, talibanii au reusit sa preia puterea la Kabul. Afganii i-au sustinut atunci cand s-au instalat la conducere. Ei propuneau revenirea la traditia islamica a majoritatii care fusese negata de regimul comunist ateu. Au avut si sustinerea comunitatii internationale. Liderul suprem impus de talibani era mullahul Muhammad Omar, simbol al Jihadului islamic pentru ca isi pierduse un ochi in razboiul impotriva sovieticilor. El a devenit 'sef al statului' si 'comandant al celor credinciosi'. Nu era cunoscut de populatie pentru ca iesea rar in public. Talibanii au pus capat razboiului civil. In scurt timp, populatia a ajuns sa se teama de noii conducatori, de practicile violente ale acestora. Afganistanul a ajuns un loc al extremismului islamic, al puritanismului religios, cei care nu se supuneau regulilor impuse de talibani erau aspru pedepsiti. Ministerul pentru Promovarea Virtutii si Suprimarea Viciului era principalul organ al guvernului, care ii pedepsea pe cei care ascultau muzica, dansau, jucau fotbal sau se uitau la televizor. Regulile absurde ale talibanilor au lovit in special femeile. Erau obligate sa poarte burqa, un vesmant care le acoperea fata, nu puteau iesi din casa daca nu erau insotite de un barbat, nu puteau profesa decat in sistemul de sanatate. Si, poate cel mai grav lucru, fetelor le era interzisa educatia. Cele care aveau curajul sa incalce regulile talibanilor erau impuscate. Regimul de la Kabul a organizat mai multe executii publice pentru femeile acuzate de adulter. Masurile aspre ale talibanilor s-au indreptat si impotriva celor de alta religie, guvernul de la Kabul intentionand sa le impuna acestora purtarea unor etichete, pentru a fi recunoscuti drept nemusulmani. Singurul lucru bun pe care l-au facut talibanii pentru Afganistan a fost impunerea unor masuri pentru reducerea traficului de narcotice, deoarece consumul de stupefiante sau comercializarea acestora era necorespunzatoare practicilor islamice fundamentaliste.

 In scurt timp, talibanii au fost contestati, iar faptul ca nu au reusit sa-si impuna controlul pe tot cuprinsul Afganistanului a fost un atu pentru opozitia creata prin Alianta Nordului, care grupa tadjici, uzbeci, hazari, pastuni. Talibanii au incercat permanent sa distruga opozitia.

 Incalcarea drepturilor omului a atras criticile comunitatii internationale, care a formulat, prin intermediul Consiliului de Securitate al ONU, mai multe rezolutii la adresa Afganistanului. Cea mai dura reactie au avut-o SUA, care aveau ceva in plus de reprosat guvernului taliban: gazduirea pe teritoriul afgan a lui Osama Bin Laden si a taberelor de antrenament ale Al-Qaeda. Administratiile Clinton si Bush au solicitat in repetate randuri extradarea celor vinovati de atacurile de la ambasadele SUA din Kenya si Tanzania, din 1998. Regimul de la Kabul era recunoscut de numai trei state: Pakistan, Arabia Saudita si Emiratele Arabe Unite.

Afganistanul pe calea democratizarii

 La 11 septembrie 2001, Al-Qaeda a organizat atentatele impotriva SUA. Afganistanul a fost plasat alaturi de alte state care sustineau terorismul in 'Axa Raului'. Washington-ul a cerut inca o data talibanilor extradarea lui Bin Laden. Acestia au refuzat, iar la 22 septembrie 2001, SUA si coalitia antiterorista din jurul lor au atacat regimul Taliban si taberele Al-Qaeda. In mai putin de o luna guvernul taliban a fost inlaturat. Talibanii au lasat in urma un stat si o populatie care, dupa spusele lui Jaap de Hoop Scheffer, secretarul general al NATO, se aflau in Evul Mediu.

 SUA si o parte aliatilor si-au luat angajamentul de a reconstrui statul afgan dupa modelul democratic. Aliatii locali ai occidentalilor au fost factiunile din Alianta Nordului. Din randurile acesteia provenea Hamid Karzai, apropiat al SUA, desemnat de Loja Jirga (adunarea traditionala din Afganistan), sef al statului in 2002. Karzai a devenit liderul unei administratii interimare negociata in 2001 la Bonn, unde s-a decis formarea unui Cabinet si adoptarea unei Constitutii. Administratia interimara a functionat pana la organizarea alegerilor din 2004. Era pentru a doua oara cand se organizau alegeri libere in Afganistan (primele au fost in 1969). Karzai a castigat primul tur al alegerilor prezidentiale cu 55,4% din voturi. Alegerile legislative au fost organizate in septembrie 2005. Astfel, a aparut un parlament bicameral cu o configuratie stranie in care nu sunt reprezentate partidele politice, ci grupuri de aliati cu aceleasi interese.

Afganistanul astazi

 La aproape 7 ani de la inlaturarea regimului taliban, Afganistanul se prezinta ca o fotografie neclara, in care zone, insule de lumina incearca sa supravietuiasca intr-o mare cenusie. Afganistanul anului 2008 arata un optimism moderat. Politic si institutional, progresul este evident: avem o Constitutie care codifica pentru prima data un stat supus legii (ianuarie 2004); avem un presedinte ales democratic (octombrie 2004), a carui putere este contrabalansata de prerogativele Parlamentului National (decembrie 2005); avem un proces electoral care consacra dreptul de vot al femeilor. Sute de scoli si clinici medicale au fost deschise cu ajutorul comunitatii internationale, pentru a raspunde nevoilor imediate ale populatiei civile. Peste 5 milioane de copii afgani, dintre care 2 milioane de fete, au acces la educatie. Economia nationala inregistreaza o rata de crestere anuala de 8%, iar pana in prezent comunitatea internationala a pompat peste 24 de miliarde de dolari in reconstructia Afganistanului. Toate acestea intr-o tara in care provocarile sunt incomparabil mai mari decat cele pe care Vestul le intampina in Irak, in termeni de infrastructura economica, capital uman, potential industrial. Afganistanul este un stat cu o suprafata cu 40% mai mare decat a Irakului, cu o populatie covarsitor rurala si dependenta 80% de agricultura. Rata de alfabetizare este de 36%, iar infrastructura rutiera este in cel mai bun caz primitiva si in general nonexistenta. Apa potabila si furnizarea de electricitate sunt si astazi probleme critice. Inclusiv in capitala, aceste servicii minimale stau sub semnul sporadicului.

Daca in Irak provocarea este aceea de a restaura, de a reactiva o infrastructura economica si un standard de bunastare dislocate de razboi, in Afganistan miza consta pur si simplu in a inventa ceva ce nu a existat inainte. Afganistanul este in mod fundamental nu un proiect de reconstructie, ci de constructie de la zero a unor capacitati elementare care sa permita unui stat sa functioneze. Afganistanul este un proiect de inginerie, de mecanica graduala a statului. Problema centrala pe care comunitatea internationala o intampina in aceasta tara este aceea ca Afganistanul anului 2008 ramane un stat slab, fragil institutional, incapabil sa furnizeze cetatenilor sai servicii si bunuri publice primare. Este un stat care nu detine atribute institutionale suficient consolidate pentru a raspunde unor nevoi primare precum securitatea si ordinea publica si, totodata, un stat incapabil sa extinda domnia legii la nivelul intregului teritoriu. Riscul este acela al acumularii unui deficit de legitimitate in raport cu cetatenii sai.

Lectii de state-building

 Intrebarea este de ce ne aflam astazi in aceasta postura? Un motiv ar fi acela ca intre 2001-2006, prioritatile Occidentului au fost doua: pe de o parte, amenajarea constitutionala a statului si, pe de alta parte, operatiunile de contrainsurgenta, de eliminare si haituire a elementelor talibane si Al-Qaeda. Reconstructia si stabilizarea propriu-zisa a societatii afgane era perceputa ca un obiectiv secund. In acest fel, constructia statului a neglijat de fapt primul si cel mai important aliat al sau: cetateanul. E drept ca, in tot acest timp, acesta a primit ceva ce nu a mai avut niciodata: democratie politica, drepturi, toate acele atribute esentiale unei existente publice autentice. Insa toate acestea sunt produse exterioare, de vitrina, secundare in raport cu nevoile imediate din lumea reala: securitate, electricitate, apa potabila. Cu alte cuvinte, accentul ar fi trebuit sa cada in primul rand pe acele institutii capabile sa fidelizeze cetateanul prin furnizarea unor servicii vitale. Mai mult, este in mod fundamental gresit sa incerci in acest mod sa fidelizezi o populatie careia notiunea de 'stat' ii este straina, necunoscuta. Afganistanul profund ramane o societate tribala, in care loialitatea are o puternica incarcatura locala, cel mult regionala, dar foarte vag nationala. Tribul si comunitatea locala raman cele mai relevante centre de autoritate.

Intre 2002-2004, comunitatea internationala si in special Statele Unite au facut eforturi minime pentru a ajuta guvernul central in a-si proiecta sfera serviciilor publice la populatia din afara Kabulului. Si asta din cauza aversiunii pe care Pentagonul condus de Donald Rumsfeld (secretarul apararii din SUA)  o dezvolta fata de asa-numitele operatiuni de nation-building desfasurate in anii '90 de catre administratia Clinton. Pentagonul dorea sa evite angajamente de magnitudinea celor asumate in anii '90, in fosta Iugoslavie, care au blocat armata americana in ample proiecte de stabilizare a unor state, care si la o distanta de un deceniu au ramas niste societati asistate, cu o securitate fragila si dependenta de prezenta occidentala. Ca raspuns la atacurile de la 11 septembrie 2001, Statele Unite au lansat operatiunea Enduring Freedom, a carei misiune principala era schimbarea regimului taliban si eliminarea sanctuarului Al-Qaeda din Afganistan. Rolul principal l-au jucat fortele speciale americane si cei 15.000 de luptatori din militiile antitalibane (Alianta Nordului). Din primul moment orice implicare a armatei americane in misiuni de stabilizare si reconstructie, aflate dincolo de profilul operatiunii Enduring Freedom, a fost in mod programatic limitata. In viziunea Pentagonului, efortul de stabilizare si reconstructie a Afganistanului era de competenta ONU, si nu a Statelor Unite. In acest sens, la 20 decembrie 2001 era creata Forta de Stabilizare Internationala (ISAF), in baza Rezolutiei 1386 a Consiliului de Securitate, cu misiunea explicita de a securiza Kabulul. Totusi, relevanta ISAF ramane periferica pana in momentul asumarii conducerii sale de catre NATO. Din august 2003, ISAF devine prima misiune a NATO in afara Europei. La jumatatea anului 2004, ISAF numara doar 9.500 de militari, iar eficienta sa inca se oprea la periferiile Kabulului. Totusi, daca singura forta configurata pentru reconstructie si stabilizare era operationala doar la nivelul capitalei, cine isi asuma efortul de securizare a populatiei civile in restul tarii? La nivelul anului 2004, armata si politia afgane erau institutii inca embrionare. Abia spre sfarsitul anului 2006, NATO ajunge sa acopere intreg teritoriul afgan. Astazi Alianta coordoneaza 41.000 de oameni si 25 de echipe provinciale de reconstructie. Deficitul de legitimitate al administratiei Karzai in randul populatiei civile este o consecinta directa a pasilor mult prea timizi pe care Statele Unite si NATO ii intreprind pentru a raspunde nevoii de siguranta fizica a civililor.

 O analiza atenta a demersului comunitatii internationale de reconstructie si stabilizare a Balcanilor indica anumite lectii care nu ar fi trebuit uitate in primii ani ai interventiei. Iar lectia de baza a anilor '90 ramane aceea ca un input redus de forte militare si asistenta economica intr-un mediu postconflict produce niveluri reduse de securitate, ordine publica si bunastare economica. In mod paradoxal, numarul fortelor desfasurate in 2002 in Afganistan este de 50 de ori mai mic fata de nivelul atins in Balcani. In plus, asistenta economica acordata administratiei Karzai in primii sai ani este departe de a corespunde nevoilor: daca in perioada postconflict cele 2 milioane de locuitori ai provinciei Kosovo au primit o asistenta de 1,8 miliarde de dolari, cele 31 de milioane de afgani primesc in primii 4 ani dupa inlaturarea regimului taliban doar 4,7 miliarde de dolari. In plus, banii sunt folositi preponderent pentru amenajarea institutionala a statului si doar accidental ajung la cetatean. Efectul direct al acestui faliment de viziune si de strategie a comunitatii internationale devine vizibil pe parcursul anului 2006: institutii fragile, o infrastructura de guvernare embrionara, un stat decorativ foarte departe de aspiratiile imediate ale cetateanului, un NATO fortat sa suplineasca absenta statului din Afganistanul profund, dominat de clanuri si militii tribale. In absenta unui stat 'vizibil', functional, aproape de cetatean si capabil sa-i ofere produse tangibile (sa-l protejeze), securitatea se privatizeaza, militiile locale prolifereaza.

Reintoarcerea talibanilor

 Pe acest fond, in a doua jumatate a anului 2006, in provinciile pastune, din imediata vecinatate a granitei cu Pakistanul, asistam la revenirea talibanilor. Insurgenta talibana loveste cu eficienta chirurgicala centrele nevralgice ale administratiei Karzai - scoli, infrastructura rutiera si economica, posturi de politie, baze ale armatei, ii ucide pe functionarii civili ai guvernului. Sunt lovite toate acele elemente care fac centrul vizibil la nivelul provinciilor. Eficienta insurgentei expune, developeaza ineficienta guvernului de la Kabul, a armatei si politiei afgane si nu in ultimul rand a Statelor Unite si a NATO. Pierderile in randul fortelor internationale cresc exponential. Se mizeaza pe impactul pe care acestea il au asupra publicului democratiilor euro-atlantice si unde sprijinul pentru prezenta NATO in Afganistan se evapora. Deja, in cele mai multe state ale Aliantei, pentru numerosi politicieni, sensibili la presiuni si semnale publice, campania din Afganistan devine un subiect tabu nerecomandat consumului pe piata electorala. Se mizeaza pe faptul ca democratiile euro-atlantice nu sunt pregatite sa isi asume costuri suplimentare (in dezbaterile lor interne, opinia publica se pronunta majoritar pentru o restructurare si o retragere graduala a contingentelor din Afganistan). Totusi, fragilitatea guvernului de la Kabul in provincii explica doar in parte reintoarcerea talibanilor. Adevarata sursa a insurgentei din 2006 se afla in Pakistan in provincia Waziristan, o zona dominata de triburi pastune si care a permis regruparea fortelor talibane si a luptatorilor Al-Qaeda dupa colapsul din 2002. Este o zona impermeabila regimului de la Islamabad, o zona a nimanui (un no man's land), in care triburile fac legea si se autoguverneaza. Aici se ascund mullahul Omar si Osama Bin Laden; tot aici, intre 2002 si 2006 se dezvolta o industrie a terorii care produce pe banda rulanta extremisti islamici pregatiti sa proiecteze Jihadul oriunde in lume. Totusi, regimul generalului Musharraf nu a aratat niciodata prea mult entuziasm in a imbratisa obsesia americana de eliminare a talibanilor din zonele tribale. Ba dimpotriva, neoficial, anumite cercuri de interese din serviciile secrete pakistaneze au sprijinit si finantat activ regruparea talibanilor si a luptatorilor Al-Qaeda dintr-un rationament foarte simplu: decat sa deveniti o amenintare interna pentru Pakistan, mai bine va ajutam sa va 'externalizati' interesele. O analiza atenta a istoriei regiunii indica o motivatie suplimentara: pur si simplu, Islamabadul nu poate tolera un regim pro-India la Kabul (sunt cunoscute vederile pro-India ale administratiei Karzai). In acest context, Musharraf nu face decat sa urmeze cu strictete o logica palmerstoniana: un stat nu are prieteni sau dusmani permanenti, ci doar interese permanente.

 Afganistanul ramane, dupa aproape 7 ani de la instalarea administratiei Karzai, un stat slab, cu institutii fragile, decorative, foarte departe de cetatean, cu o birocratie specializata in deturnarea asistentei economice oferite de comunitatea internationala si nu in ultimul rand un narco-stat, cu o economie subterana bazata pe productia de droguri. Afganistanul alimenteaza in proportie de 92% piata globala a heroinei. Raportul ONU pe 2007 cu privire la traficul de droguri a plasat Afganistanul pe locul I in lume la productia de opiu. Imaginea mujahedinilor-copii cu un kalasnikov in mana este inca reprezentativa pentru Afganistan, iar conflictele interetnice nu s-au sfarsit. Relatiile cu Iranul si Pakistanul raman tensionate. Refugiatii afgani si acuzatiile pe care Karzai i le aduce lui Pervez Musharraf cu privire la relatiile cu Al-Qaeda sunt acum mizele disputei.

NATO preia responsabilitatea de a stabiliza sudul Afganistanului

Ministerul Afacerilor Externe saluta preluarea de catre NATO, la 31 iulie a.c., de la Statele Unite, a responsabilitatii de a asigura securitatea in sudul Afganistanului. Alianta isi reconfirma, astfel, angajamentul si capacitatea de a genera stabilitate durabila in Afganistan, conditie indispensabila pentru reconstructia democratica si economica a acestei tari.

Misiunea de stabilizare a NATO in Afganistan a debutat in 2001, prin preluarea Fortei Internationale de Asistenta pentru Securitate (ISAF), mandatata de ONU, devenind in prezent cea mai ampla operatiune NATO, in afara teritoriului european. Limitata initial la asigurarea securitatii capitalei afgane, Misiunea NATO s-a extins treptat spre nordul, vestul si sudul Afganistanului, asigurand, in prezent, securitatea a trei sferturi din teritoriul statului afgan. Pentru aceasta, isi va dubla aproape fortele desfasurate pe teren, de la 10.500 la 18.500 membri.

Implicarea NATO in Afganistan are un caracter multidimensional. Este prima misiune a NATO care imbina activitati militare, de stabilizare, cu sprijinirea actiunilor civile de reconstructie. NATO si-a extins prezenta pe teritoriul afgan prin preluarea de echipe de Reconstructie Provinciala (PRT). Structuri complexe, cu componenta militara si civila, acestea au un rol esential in asigurarea stabilitatii, raspunzand, in acelasi timp, nevoilor imediate ale populatiei si contribuind la reconstructia infrastructurii si a institutiilor locale. Prin extinderea in sudul Afganistanului, NATO va coordona 13 echipe provinciale de reconstructie, la care contribuie 37 de state aliate si ne-membre NATO.

NATO are, totodata, un rol cheie in formarea institutiilor specifice unui stat de drept in Afganistan, in special a celor din sectorul de securitate. In 2005, Alianta a asigurat securitatea alegerilor parlamentare, care au pus bazele unui sistem democratic in Afganistan. Prin relatiile cu structurile de autoritate locale, ca parteneri si sustinatori ai obiectivelor de refacere a tarii ale Guvernului afgan, comandantii echipelor de reconstructie provinciala contribuie la extinderea autoritatii guvernului afgan in provincii.

Misiunea de stabilizare a NATO face parte dintr-un efort mai larg al comunitatii internationale de stabilizare si reconstructie a Afganistanului. Este complementara activitatilor derulate de ONU, Uniunea Europeana, Banca Mondiala si diverse alte organizatii guvernamentale si non-guvernamentale, precum si operatiunii "Enduring Freedom", desfasurata in estul tarii de coalitia internationala condusa de SUA pentru a combate ramasitele retelelor teroriste din Afganistan. Eforturile tuturor organizatiilor implicate in Afganistan se inter-conditioneaza si se sustin reciproc, coordonarea dintre ele fiind esentiala pentru reusita efortului de ansamblu de stabilizare si reconstructie a Afganistanului.

Romania are o contributie importanta la misiunea NATO din sudul Afganistanului. Militarii romani vor participa la asigurarea securitatii a doua provincii, Kandahar si Zabul, alaturi de Australia, Marea Britanie, Canada, Estonia, Danemarca, Olanda si SUA. Romania contribuie, in acelasi timp, la programul de instruire si dotare a Armatei afgane si la formarea specialistilor afgani in diverse domenii, prin burse de studiu in institutiile romanesti de invatamant.

Romania si victoria NATO in Afganistan

Daniel Korski, autorul raportului "Afganistan: razboiul pierdut al Europei", cercetator al Consiliului European pentru Afaceri Externe, crede ca victoria in Afganistan nu depinde de trupe suplimentare, ci de o misiune civila.

Cu 600 de trupe trimise deja in Afganistan si asteptari mari de la Summitul NATO, Romania are toate motivele sa fie mindra de locul sau in lume. In ciuda acestei contributii la misiunea din Afganistan, dupa sase ani de razboi si cea mai ampla operatiune militara din istoria NATO, insurgenta este in crestere.

Afganistan este a cincea cea mai saraca tara din lume si cel mai mare producator mondial de opiu; guvernul, deja mult prea slab pentru a face fata tuturor exigentelor, este subminat si mai mult de capeteniile tribale si de luptatorii talibani. Summitul de la Bucuresti este o ocazie-cheie de a schimba acest curs al lucrurilor.

NATO sustine ca este nevoie de mai multi militari pentru a domina intregul teritoriu, criticind guvernele europene ca nu au oferit suplimentari de trupe.

Acestea critica insa, la rindul lor, strategia militara curenta si se tem ca mai multe trupe nu ar face decit sa sporeasca numarul victimelor civile si sa stirneasca ostilitatea afganilor.

Germania, in special, isi mentine rezervele fata de trimiterea mai multor trupe sau fata de ridicarea restrictiilor care impiedica militarii din nord sa opereze in est sau sud. Presedintele Sarkozy va profita probabil de acest moment prielnic pentru a oferi, la Bucuresti, mai multe trupe pentru estul Afganistanului, ceea ce va permite fortelor SUA sa se deplaseze in sud. Palatul Élysée a anuntat ca va gazdui o reuniune a donatorilor in iunie.

Romania ar putea continua deschiderea initiata de Franta completindu-si contributia militara cu asistenta civila. In primul rind, Romania ar trebui sa trimita un ambasador la Kabul si sa-si deschida acolo reprezentanta. In al doilea rind, Romania are o traditie a participarii la misiunile de politie ONU si UE. Daca Afganistan reprezinta o prioritate pentru Romania, asa cum spune Guvernul, atunci ar trebui sporita contributia in cadrul misiunii europene de politie EUPOL, care a fost trimisa la Kabul in iunie anul trecut, dar sufera inca de o criza acuta de personal si lipsuri logistice.

Romania nu va putea schimba de una singura strategia coalitiei. Nici misiunea NATO nu va reusi doar gratie trimiterii de noi trupe. O contributie civila sporita a Romaniei la Bucuresti ar putea inclina balanta, insa ar face posibil si un acord intre SUA si Europa asupra unei strategii noi, coordonata la nivel politic. Iar aceasta ar putea cu adevarat sa rastoarne situatia in favoarea NATO. Romania are astfel sansa unica de a face mai mult decit sa fie doar gazda unui summit.

"The way forward" in Afganistan

Hikmet Çetin analizeaza evolutia angajarii NATO in Afganistan si importanta alegerilor pentru viitorul acestei tari.

Alegerile prezinta riscul unor tensiuni sporite in tarile divizate din punct de vedere etnic, care apar dupa ani lungi de razboaie.

Crearea a mai multe Echipe de Reconstructie Provinciala (PRT-uri) va permite extinderea graduala a prezentei NATO in Afganistan. Totusi, acest lucru va necesita un timp pentru ca PRT-urile sa-si consolideze pozitia si sa-si construiasca un profil in teren. Mai mult chiar, in viitorul imediat, ele nu vor putea acoperi intreaga tara. In timp ce sprijinul pentru inregistrarea alegatorilor si a procesului electoral, precum si a extinderii ariei PRT-urilor reprezinta doua eforturi complementare, avem de a face cu o nevoie imediata pentru o prezenta evidenta a fortelor de securitate in intreaga tara in perioada electorala, datorita semnificatiei istorice a alegerilor pentru afgani. Desi afganii trebuie sa mentina controlul asupra procesului in ansamblu, in mod realist, controlul nu poate fi pur si simplu lasat in sarcina acestora in absenta unui pachet cuprinzator de masuri de asistenta oferit de comunitatea internationala, inclusiv de catre NATO.

Odata cu programarea alegerilor generale pentru luna septembrie, au aparut preocuparile privind capacitatea guvernului Statului Islamic de Tranzitie al Afganistanului de a asigura corectitudinea si transparenta acestor alegeri. Guvernul se afla inca in procesul dezvoltarii unei identitati nationale si nu are in prezent reprezentanti in intreaga tara. In orice caz insa, nu exista nici o alta alternativa pentru alegeri. Mai mult chiar, alegerile trebuie sa conduca la doua evolutii. Ele trebuie sa dea legitimitate guvernului ales in fata afganilor si la nivel international si trebuie sa intareasca autoritatea guvernului fata de alti actori care doresc sa obtina puterea.

Alegerile prezinta intotdeauna riscul unor tensiuni sporite in cazul tarilor divizate din punct de vedere etnic, care iau fiinta dupa ani de razboi si sunt predispuse la violenta pe fondul apartenentei la diferite comunitati. In Afganistan, nemultumirile perpetue prezinta riscul de a atinge arena politica. De aceea exista temeri ca procesul electoral ar putea mai curand conduce la o polarizare politica decat la un dialog politic sporit. Mai mult chiar, conturul unui acord viitor de impartire a puterii capabil sa pastreze echilibrul intre interesele legitime ale diverselor grupuri etnice ale tarii ramane neclar.

Intrucat ne apropiem de alegerile din septembrie si incheierea procesului Bonn, dintr-o perspectiva politica, este important sa nu uitam ca responsabilitatea pentru Afganistan nu apartine numai comunitatii internationale, ci si afganilor. De aceea, daca doresc sa construiasca un viitor mai bun pentru ei insisi si tara lor, ei vor trebui sa-si asume responsabilitatea in multe domenii.

In primul rand, ei vor trebui sa infiinteze un sistem politic corespunzator pentru intreaga tara. Acest lucru va reprezenta in mod cert o actiune care va solicita mult timp si efort. In al doilea rand, ei vor trebui sa asigure desfasurarea procesului politic in concordanta cu principiile transparentei si responsabilitatii. In prezent, multi dintre conducatorii care au participat la jihad-ul impotriva conducerii sovietice si au purtat o campanie amara impotriva talibanilor par sa creada ca trecutul lor le da dreptul de a se comporta ca si cand ar fi deasupra legii si ar putea eluda regulile si reglementarile cuprinse in noile legi adoptate de partidele politice. In al treilea rand, chiar partidele politice trebuie sa depaseasca stigmatul cu care sunt asociate in mintea multor afgani, ca urmare a influentei nefaste pe care au avut-o in istoria recenta a tarii.

Aceste provocari pe termen lung sunt in prezent trecute in plan secund de nevoia de a realiza inregistrarea larga a alegatorilor si a unui vot liber si corect, deoarece riscul potential de a rata aceasta sansa istorica este enorm. Un proces electoral transparent si corect trebuie sa contribuie la implinirea sperantelor afganilor obisnuiti ca votul lor va edifica o noua era politica, dupa colapsul regimului taliban si incheierea fazei de tranzitie a guvernarii post-talibane. Desfasurarea cu succes a unor alegeri care sa respecte criteriile si legitimitatea, atat din punctul de vedere al afganilor, cat si din cel international va facilita extinderea autoritatii centrale si va servi drept catalizator pentru reintegrarea comunitatilor intr-un curent politic general atotcuprinzator.

Totusi, legitimitatea acestui proces electoral este deja amenintata de cativa factori. Cel mai important dintre acestia este influenta de lunga durata a comandantilor militari care continua sa actioneze in multe din partile tarii cu o lipsa totala de respect fata de autoritatea centrala. In acest sens, alegerile vor constitui un adevarat succes numai in cazul in care comunitatile etnice ale Afganistanului le vor percepe drept legitime.

Miza este extrem de mare. Asigurarea ca procesul electoral este legitim si ca este perceput ca legitim va fi un test al credibilitatii si hotararii pentru NATO. Totodata, beneficiile potentiale ale unor alegeri de succes - din punct de vedere al promovarii stabilitatii, precum si al intaririi institutiilor afgane permanente si a unei bune guvernari - pot fi atat de mari incat Alianta si comunitatea internationala au un interes deosebit pentru a face o astfel de investitie acum, inainte de a fi prea tarziu. Mai mult decat atat, un rezultat de succes va contribui la crearea conditiilor in care NATO ar putea fi capabil sa dezvolte o strategie de retragere eficienta, precum si a conditiilor pentru consolidarea responsabilitatii afgane pentru procesul de stabilizare si asigurarea sprijinul populatiei pentru guvern.

Anul calendaristic afgan 1383, care corespunde anului 2004-2005 al calendarului nostru, va fi critic in istoria noului Afganistan. In cursul acestui an, afganii isi vor alege atat presedintele, cat si parlamentul. Sprijinul substantial din partea NATO in acest moment crucial ii va ajuta sa se bazeze pe fortele proprii si, in timp, sa isi recapete locul pe care il merita in familia natiunilor care contribuie la pacea si securitatea internationala.

Hikmet Çetin este Inaltul Reprezentant Civil al NATO in Afganistan.

Bibliografie : Revista 22

www.mae.ro

Ziarul Ziua

Ziarul Cotidianul

Revista NATO

Jean- Baptiste Duroselle, André Kaspi -

« Istoria Relatiilor Internationale- vol. II ».

Maurice Vaïsse- « Dictionar de Relatii Internationale - Secolul XX».