Neofunctionalismul

Neofunctionalismul

1. Rǎdǎcinile sale si abordarea lui Haas

Inspirat de ideile pǎrintilor fondatori ai Comunitǎtii Europene si de functionalismul lui David Mitrany, care se opunea nationalismului si organizǎrii statale clasice si vedea dezvoltarea unei noi comunitǎti mondiale ca un proces organic obiectiv, neofunctionalismul considerǎ cǎ integrarea economicǎ are la bazǎ motivatii politice si poate avea consecinte de ordin politic. Neofunctionalismul a fost dezvoltat pentru a remedia deficientele teoriei functionaliste si ca o abordare criticǎ a scolii realiste, care a dominat studiul relatiilor internationale in secolul XX. El s-a bazat pe principiile scolii comunicatiilor si pe cele ale scolii federaliste si a incercat sǎ explice pentru prima oarǎ procesul de integrare europeanǎ, mecanismele sale si actorii implicati.

Principalul exponent al neofunctionalismului este Ernst B.Haas cu lucrarea sa publicatǎ in 1958 "The Uniting of Europe: Political, Social and Economic Forces 1950-1957". Esenta analizei neofunctionaliste se bazeazǎ pe sistemul statelor teritoriale si pe rolul actorilor politici nationali care sunt implicati in delegarea de prerogative si activitǎti politice cǎtre un nou centru de putere sau noi institutii la nivel european. In opinia lui Haas in procesul de integrare este nevoie de un guvern central european ca un element esential de ordin institutional si de o constiintǎ europeanǎ ca un element esential de ordin social, filiatia neofunctionalismului cu scoala federalismului si cea a comunicatiilor fiind astfel evidentǎ. Spre deosebire de functionalismul lui David Mitrany, care nu vedea cu ochi buni crearea structurilor sau a autoritǎtilor supranationale teritoriale, abordarea neofunctionalistǎ a lui Ernst Haas pune accent pe maximizarea puterilor institutiilor supranationale ca element important de formare a unei comunitǎti politice regionale. Aceste institutii au un rol cheie ca agenti potentiali ai integrǎrii, facilitand transferul intereselor elitelor politice nationale cǎtre nivelul european si avand un important rol de factor modulator in procesul de luare a deciziilor ce implicǎ guvernele nationale cu opinii divergente.

In 1970 Ernst Haas recunostea rolul scolii comunicatiilor si indeosebi a liderului ei Karl Deutsch in introducerea unor concepte de bazǎ pentru studiul integrǎrii europene. Mai recent un analist al doctrinelor de talia lui Laura Cram (2001), analizand procesul de europenizare a statelor membre ale UE, evidentia meritele acestuia in definirea unor termeni si in analiza procesului de integrare, care a implicat mentalitǎti si identitǎti, a avut tangente cu nationalismul si valorile sale, a antrenat schimbǎri in preferinte, obiceiuri, simboluri (institutii informale).

2 Actorii si mecanismele integrǎrii in viziunea neofunctionalistǎ

La fel ca si functionalismul, neofunctionalismul pune accent pe rolul jucat de actorii sociali si de tehnocrati in procesul de integrare, cu deosebirea ca nu-i considera pe acestia neutri politic, cu insarcinari doar de ordin tehnic/functional si fara a fi implicati in viata politica. Mai realista, abordarea neofunctionalista a lui Haas recunoaste importanta elitelor politice nationale, care sprijina puternic procesul de integrare pe masura ce constientizeaza beneficiile aduse de acesta. Ca atare valorile nationale sufera unele schimbari si reorientari, iar interesele nationale sunt redefinite in termeni regionali. Neofunctionalismul atribuie un rol cheie nu numai factorilor politici nationali direct interesati in dinamica procesului de integrare ci si factorilor politici supranationali care militeaza pentru potentarea procesului.

Haas a analizat raporturile si interactiunile intre cele doua categorii de elite - nationale si supranationale - precum si modul in care acestea faciliteaza transferul de prerogative si atributii dinspre autoritatile nationale spre structurile supranationale. Acest transfer are un rol major in interpretarea procesului de integrare de catre neofunctionalism, insa in 1970 Haas recunoaste dificultatea de masurare a transferului, precum si contributia lui Lindberg si Scheingold la dezvoltarea teoriei neofunctionaliste, autori care au relevat importanta gradului de transfer al autoritatii de decizie de la nivel national la nivel european. Acest grad de transfer ar putea reprezenta un indicator de cuantificare a progresului integrarii pe linia realizarii unei comunitati regionale. In afara gradului de transfer un alt criteriu identificat de Haas pentru evidentierea integrarii politice il reprezinta deplasarea sau reorientarea intereselor si loialitatilor elitelor politice nationale catre nivelul european, aspect esential pentru progresul procesului de integrare si pentru formarea si consolidarea institutiilor supranationale. Chiar si elitele care au la inceput o atitudine negativa fata de rolul institutiilor supranationale si par ireconciliabil opuse integrarii pietelor si politicilor pot fi convinse in timp sa-si modifice pozitia. In opinia lui Haas forta motrice a procesului de integrare o reprezinta mai mult convergenta unui ansamblu eterogen de interese catre stabilirea unei comunitati regionale si mai putin aderarea in masa la doctrina europenismului.

Neofunctionalistii considera ca presiunile functionale sunt necesare dar nu si suficiente pentru a schimba amploarea, nivelul si caracterul integrarii regionale si au conceptualizat 3 procese definitorii pentru acest fenomen.. Efectul de antrenare functional are loc cand un tel integrativ poate fi atins numai prin integrarea intr-un domeniu inrudit functional. Externalizarea se refera la presiunea asupra membrilor unui regim regional pentru a adopta o singura si integrativa politica fata de terti. Politicizarea descrie un proces prin care integrarea regionala devine un subiect major disputat in randul unui cerc larg de actori politici. In opinia lui Philippe Schmitter politica nu este o frana in calea integrarii ci un ingredient esential (Philippe Schmitter, 1969). Functionalitatea - castigurile Pareto decurgand din integrare - reprezinta motorul, iar politicizarea, domeniu in privinta caruia opiniile neofunctionalistilor coincid cu cele ale functionalistilor, este arborele de antrenare(motor) - o variabila decisiva de interventie- determinand daca, unde si cand presiunile functionale conduc la integrare regionala.

3. Efectul de antrenare-pilonul teoriei neofunctionaliste

Pentru a explica mai bine dinamica si natura procesului de integrare neofunctionalistii au introdus conceptul de efect de antrenare sau propagare (spillover effect) sau al bulgarelui de zapada (snowball effect). Antrenarea poate fi politica, sectoriala/functionala si geografica. Procesul de antrenare politica ar consta din convergenta asteptarilor si intereselor elitelor politice nationale ca raspuns la influenta si activitatea institutiilor supranationale, care se concretizeaza intr-un transfer de loialitate (transferul legitimitatii autoritatii) de la nivel national la nivel european sau in redirectionarea activitatilor politice ale elitelor nationale in favoarea noilor politici supranationale. Acest concept al antrenarii politice reprezinta un progres major fata de functionalismul lui David Mitrany, care vedea integrarea ca un proces organic si la scara mondiala, bazat pe extinderea cooperarii dintr-un domeniu spre alte domenii.

Ernst Haas a recunoscut importanta antrenarii tehnice/functionale care s-ar baza pe o logica oarecum diferita de cea a antrenarii politice in sensul ca integrarea sectoriala da nastere unui impuls catre extinderea integrarii spre toate sectoarele economiei, chiar in absenta unor lobbyuri specifice. In procesul antrenarii sectoriale sau tehnice/functionale atingerea unui obiectiv intr-un anumit sector este conditionata de progresul cooperarii sau integrarii in alte sectoare. De aici viziunea neofunctionalismului privind legaturile functionale intre diverse politici sau sectoare si concluzia logica ca daca integrarea intr-o anumita politica sectoriala este impiedicata de neintegrarea in domenii adiacente atunci trebuie inlaturate obstacolele existente in calea integrarii.

Antrenarea poate fi si geografica, de la o comunitate de 6 state s-a ajuns la una de 9 state, apoi de 12 state si in 1995 de 15 state, ca in 2004 sa existe 25 de state, iar in 2007 un numar de 27 de state. Cele doua procese de antrenare, sectoriala si geografica, s-au manifestat in paralel dar s-au bazat pe antrenarea politica si pe rolul inerent expansiv al institutiilor comunitare.

A. Milward si V.Sorensen considera ca in abordarile sale neofunctionalismul s-a axat pe rolul actorilor nationali neguvernamentali, pe rolul de organizator al Comisiei Europene si pe rolul catalizator al grupurilor de interese, statelor membre si guvernelor nationale revenindu-le un rol pasiv, acela de a indeplini ambitiile sau dorintele unor diversi actori sociali. Leon Lindberg si Stuart Scheingold au apreciat ca grupurile de interese dintr-un sector au impulsionat integrarea altor sectoare si astfel s-a activat potentialul integrationst comunitar. In acest context Haas a prezis aparitia unui stat supranational (pe care federalistii il resping in mod categoric) sau a unei noi comunitati politice suprapusa peste cele preexistente. Adeptii neofunctionalismului vad UE ca o entitate deasupra si dincolo de statul national (Pentland, 1972). In decursul deceniilor procesul de integrare a devenit tot mai controversat, asa cum a prezis Philippe Schmitter, iar consensul permisiv al lui Leon Lindberg s-ar fi transformat in opusul sau in opinia lui Olsen, Hix, Hooghe and Marks, s.a. Mobilizarea grupurilor de interese, miscarilor sociale, uniunilor patronale, firmelor si autoritatilor subnationale confirma asertiunea neofunctionalista privind stimulii creati de procesul de integrare asupra grupurilor de interese private de a-si promova si proteja interesele la nivel european. Problematica integrarii europene isi gaseste radacini adanci in partidele politice, agregatorii primari ai intereselor politice in democratiile occidentale, si chiar in opinia publica. Pe plan economic divizarea politica stanga/dreapta se refera la redistribuirea economica, bunastare si reglementarea guvernamentala a economiei. Pe plan ecologic, cultural, religios exista o alta divizare intre GAL (verzi, alternativi, libertarieni) si TAN (traditionalisti, autoritarieni, nationalisti) facuta de analisti de talia lui Hooghe, Marks, Wilson (2002).

Evolutia procesului de integrare europeana confirma conceptul de antrenare, desi stagnarea din anii '70 a dat o grea lovitura adeptilor neofunctionalismului si i-a facut pe Robert Keohane si Stanley Hoffman sa afirme ca proportiile efectului de antrenare n-au fost cele asteptate. In pofida legaturilor functionale intre sectoare (sau politici) procesul de integrare economica si de unificare politica nu s-a accelerat. Rezistenta manifestata de unele guverne nationale a intarziat progresul integrarii si a facut ca intre propunerea initiala si realizarea ei sa treaca un interval mare de timp, ceea ce ar ridica semne de intrebare privind justetea asertiunilor neofunctionaliste. Analisti ca Alan Philip pun in discutie rolul si atitudinea pro-europeana a grupurilor de interese, ceea ce inseamna ca guvernele au fost mai putin influentate de acestea decat cred neofunctionalistii. Stanley Hoffman crede ca punctul nevralgic al teoriei neofunctionaliste este neglijarea contributiei si motivatiilor statelor nationale, actori principali si autonomi in procesul integrarii. De aici caracterul elitist si tehnocratic al neofunctionalismului si inabilitatea sa de a analiza evolutia in timp si rezultatele previzibile ale procesului de integrare, inclusiv in domeniul politic.

Philippe Schmitter (2004) a apreciat ca nici-o alta teorie a integrarii europene nu a fost gresit inteleasa, caricaturizata, blamata, respinsa, considerata incorecta cum a fost neofunctionalismul. Pentru Lee McGowan abordarea neofunctionalista a fost seducatoare datorita caracterului ei dinamic (in cautarea explicarii transformarii politice in timp) si caracterului predictiv (in explicarea progreselor viitoare ale integrarii ca o consecinta endogena a integrarii initiale). Totusi neofunctionalismul vizionar a fost subiectul criticilor de la inceputul sau datorita dubiilor privind utilitatea sa, erorilor in teoretizare si inaplicabilitatii sale ca teorie a integrarii europene. Cele mai mari critici au vizat suportul teoretic, spre exemplu Andrew Moravscik (2005) a descris cadrul sau teoretic ca fiind prea ambitios si unilateral, incercand sa explice schimbarile dinamice pe termen lung fara fundamentarea teoretica a preferintelor statice, a negocierii si a delegarii institutionale. Pe plan empiric si teoretic neofunctionalismul ar fi in opinia lui Moravscik inutil si de neinteles, mai ales ca el s-a axat asupra cauzelor endogene in loc sa acorde atentia cuvenita factorilor exogeni.

4.Revigorarea neofunctionalismului

Stagnarea procesului de integrare din perioada 1968-1985 si criza declansata de presedintele Frantei Charles de Gaulle in 1965 au determinat reconsiderari serioase ale teoriei neofunctionaliste, cum sunt cele facute de Leon Lindberg in 1966 si de Ernst Haas in 1968, care au recunoscut unele deficiente, printre care si atentia redusa acordata contextului international. Noua abordare a deschis drumul catre un model de analiza care imbina accentul pus pe constrangerile interne si regionale exercitate asupra autonomiei guvernelor nationale cu accentul pus pe constrangerile internationale.

In 1970 Leon Lindberg si Stuart Scheingold au publicat o versiune revizuitǎ a neofunctionalismului, bazatǎ pe teoria sistemelor a lui David Easton. Inspirati de succesele notabile ale procesului de integrare europeanǎ, concretizate prin programul pietei unice si tratatul UE, autori ca Paul Taylor si Stephen George au sustinut viabilitatea teoriei neofunctionaliste. Conexiunea cu neofunctionalismul s-a fǎcut prin doi factori determinanti ai procesului de integrare: a) rolul Comisiei Europene ca factor birocratic central care manipuleazǎ circumstantele in directia progresului integrǎrii (vezi personalitatea de exceptie a lui Jacques Delors), b) rolul jucat de interesele firmelor transnationale, care au contribuit la atitudinea constructivǎ a guvernelor nationale fatǎ de realizarea pietei unice si a UEM.

Adepti ai neofunctionalismului ca Taylor, George, Sandholtz, Zysman au relevat rolul extrem de important al Comisiei in lansarea si realizarea programului pietei unice. In afara rolului de lider politic al Comisiei trebuie evidentiat rolul jucat de marii lideri industriali in sprijinirea programului. In 1989 Giovanni Agnelli, patronul Fiatului compara situatia din 1957 cand politicienii au conceput si lansat ideea pietei comune peste obiectiile comunitǎtii de afaceri cu cea din anii '80 cand antreprenorii si corporatiile exercitau presiuni asupra politicienilor pentru a depǎsi sfera ingustǎ a intereselor nationale si locale in favoarea intereselor comunitare. Tot in 1989 Sandholtz si Zysman incearcǎ sǎ explice adoptarea Actului Unic European ca un eveniment constitutional in procesul integrǎrii prin prisma abordǎrii neofunctionaliste. Desigur, Comisia Europeanǎ a jucat un rol de antreprenor politic, dar ea a fost sustinutǎ de o coalitie a firmelor transnationale (rolul grupurilor de interese). Conform opiniei celor doi neofunctionalismul s-a axat prea mult pe nivelul national si cel regional, neglijand nivelul international, iar explicatia succesului programului pietei unice rezidǎ in schimbǎrile profunde din structura mediului international care au constituit oportunitǎti pentru antreprenorii politici. Recunoscand rolul catalizator jucat de schimbǎrile din mediul international si utilizand elemente ale abordǎrii politicilor interne Sandholtz si Zysman au concluzionat cǎ situatiile structurale ceeazǎ contextul optional si o multitudine de probleme ce trebuie rezolvate dar ele nu dicteazǎ deciziile si strategiile de urmat. Problemele globale necesitǎ abordǎri la nivel global si regional, mai putin la nivel national.

Spre sfarsitul anilor'90 lucrarile lui Stone-Sweet, Sandholtz si Fligstein si teoria lor asupra supranationalismului sunt considerate o forma mai rafinata si mai moderna a neofunctionalismului. Ei au adoptat o abordare rationalista care nu pune in discutie realitatea ca guvernele sunt actori cheie ai integrarii europene, fiind mai critici la adresa automaticitatii procesului, dar acceptand in schimb ireversibilitarea si unidirectionalitatea sa. Daca guvernele statelor membre sunt o parte a ecuatiei integrarii, pentru a intelege originile si dezvoltarea Comunitatii Europene este necesara investigarea activitatilor, agendelor si motivelor atat a institutiilor supranationale cat si a actorilor neguvernamentali cu care ele interactioneaza, cum sunt grupurile private de interese, ONG, reprezentantii consumatorilor.

5. Functionalismul dialectic

Functionalismul dialectic combina elemente ale unor diverse doctrine ale integrarii dar ramane in esenta o completare la teoria neofunctionalista, sustinand ca influenta efectului de antrenare ar trebui reconsideratǎ iar statele si-ar proteja suveranitatea in domeniile care nu sunt functional legate de domeniile integrate. In opinia lui Dorette Corbey functionalismul dialectic ofera posibilitatea intelegerii UE ca o noua forma de guvernanta, ceea ce nu confirma aprecierea ca integrarea este un joc cu suma nula; Comunitatea restrange autonomia oficiala a statelor membre dar incurajeaza interventia publica in sectoare sau domenii adiacente.

Cei trei actori principali sunt Comunitatea, statele membre si grupurile de interese, iar interactiunea dintre ele este esentiala pentru intelegerea procesului. Trebuie de asemenea facuta distinctia intre integrarea pozitiva - stabilirea de politici comune si cea negativa - stabilirea de reglementari comune care restrang politicile nationale si interventia autoritatilor nationale. Influenta efectului de antrenare ar trebui nuantata in sensul ca statele nationale nu doresc intotdeauna integrarea domeniilor adiacente si incearca sa-si protejeze suveranitatea. Dovada ca dupa desfiintarea barierelor tarifare si realizarea uniunii vamale (in 1968) statele membre au recurs la ajutorul de stat, compensatii sociale si bariere netarifare. O interpretare dialectica a conceptului de antrenare care ia in considerare reactiile statelor membre conduce la concluzia ca legaturile functionale actioneaza mai mult la nivel national decat la nivel european. Interventionismul unor state determina reactii de raspuns din partea altor state, ceea ce conduce in final la un proces de convergenta a politicilor si la interventia Comisiei Europene pentru a impulsiona procesul integrarii. Aceasta ar explica caracterul stagnant al procesului din unele perioade si necesitatea dinamizǎrii lui la nivel comunitar si ar conferi o tipologie stop-and-go integrarii europene.

Functionalismul dialectic considera ca statele membre si institutiile europene sunt actorii determinanti, nesubordonati unii altora dar fara a fi complet autonomi. Institutiile comunitare, mai ales Comisia, sunt vazute drept actori cheie, dar nu independenti de statele membre, care la randul lor sunt influentate de institutii. Autori ca Wendt, Hollis si Smith cred ca interactiunea reciproca constrange si motiveaza fiecare actor implicat. Influenta grupurilor de interese se poate conexa cu interventionismul guvernelor si cu politica integrationista a institutiilor comunitare. Grupurile afectate negativ de integrare fac lobby la nivel european si formeaza coalitii transnationale, cele implicate in domenii adiacente supuse interventionismului fac lobby la nivel national, influenta unor grupuri implicate in domenii adiacente asupra guvernelor poate conduce la stagnare in ce priveste unele politici sectoriale si la necesitatea interventiei autoritatilor comunitare.

Intrebarea fireasca ar fi daca UE este o noua forma de guvernanta si unde s-ar situa ea intre statul supranational si regimul interguvernamental. In optica lui Philippe Schmitter ea este o noua forma avand in vedere structura dinamica a competentelor nationale si comunitare si faptul ca spre deosebire de un stat supranational guvernanta comunitara nu afecteza existenta statelor nationale dar in contrast cu asertiunile interguvernamentalismului ea influenteaza politicile statelor membre. Guvernanta comunitara exercita un anumit impact in 4 moduri:

a)          Integrarea limiteaza rivalitatile politice prin restrangerea interventionismului statelor nationale si prin obligarea lor la armonizarea politicilor;

b)          Comunitatea stimuleaza schimbarea politicilor statelor membre, permitand unele exceptii sau neintegrarea unor domenii adiacente, ceea ce impune utilizarea unor noi instrumente de catre guvernele nationale;

c)          Comunitatea permite si apoi interzice competitia pe planul politicilor nationale, ceea ce conduce la convergenta politicilor si la revigorarea integrarii;

d)          Comunitatea influenteaza configuratia grupurilor de interese, unele isi pierd puterea, altele castiga putere, dar in cadrul unei noi runde integrationiste castigatorii pot deveni perdanti, acest proces conduce la o noua dinamica a politicilor nationale.

In interactiunea lor cu Comunitatea statele membre isi mentin pozitiile si deci procesul integrarii este functional pentru acestea, iar integrarea limitata si treptata este mai functionala decat constituirea unui stat (federal sau supranational) sau decat alternativa disolutiei Comunitatii. Un stat supranational ar putea asigura solutii functionale la competitia contraproductiva in materie de politici dar ar sterge avantajele competitive conferite statelor nationale de diferentele specifice. Constituirea unui stat supranational este foarte dificila din cauza diversitatii economice si politice din cadrul UE. Alternativa unui regim interguvernamental relaxat sau a disolutiei Comunitatii nu ar aduce avantaje certe atata timp cat comportamentul si interesele statelor nu pot fi corect anticipate.

6.Europenizare in loc de federalizare si sistem de guvernare multinivel in loc de stat federal sau supranational

Plecand de la conceptul de politicizare a integrarii, Lisbet Hooghe si Gary Marks(2005) considera ca acesta a constrans arhitectura politica europeana. Logica functionala a integrarii regionale s-a mentinut puternica, dar strategia institutionala s-a schimbat in sensul in care in locul unui set de politici vizand constituirea un stat federal european s-a optat pentru o disociere sporita intre notiunea de teritoriu si cea de functie. In loc de stat federal avem un sistem de guvernare multinivel, iar in loc de federalizare avem un proces de europenizare. Neofunctionalistii practicieni de talia lui Jean Monnet au dorit o Europa unita in absenta spiritului european, plecand de la premisa ca pe masura ce efectele pozitive ale integrarii deveneau evidente procesul de transfer al loialitatilor si de europenizare se intensifica. Strategia integrarii s-a bazat pe transferul treptat de competente de la nivelul statelor nationale la nivel european, cu scopul final de a directiona arhitectura politica catre modelul federal.

Supranationalismul a fost respins categoric de lideri politici de talia lui Charles de Gaulle si Margaret Thatcher, iar telul politic al unui stat federal s-a confruntat cu opozitia acerba a nationalistilor populisti. In pofida europenizarii pe scara larga nationalismul si opozitia sa fata de supranationalismul european nu s-au atenuat, dimpotriva largirea UE din 2004 si 2007 a exacerbat accentele nationaliste precum si unele tendinte separatiste. Beneficiile cooperarii functionale transnationale sunt evidente si ele nu trebuie sa afecteze identitatea nationala. Extinderea cooperarii se poate face nu numai pe baza metodei deschide de coordonare si a cooperarii consolidate(intarite) ci si pe baza agentiilor europene independente, care acopera multe domenii de interes reciproc.

Philippe Schmitter(1966) vedea ca alternative la proiectul statului federal confederatia sau consortiul, dar mai apropiat de conceptul sistemului de guvernare multinivel ramane conceptul de condominium, unde atat unitatile teritoriale cat si sarcinile functionale variaza pentru a crea multiple regimuri specializate, flexibile si suprapuse. Diversitatea nu este teritoriala sau geografica, rigida si inflexibila, ci este una a cooperarii multiinstitutionale si a diversitatii creatoare, Europa nu apartine centrului birocratic ci unitatilor sau organizatiilor descentralizate apropiate de cetatean.

Probleme

Cine este exponentul cel mai cunoscut al functionalismului si care este contributia sa?

Care sunt fundamentele teoriei functionalismului structural?

Care este principalul exponent al neofunctionalismului si care este esenta analizei sale?

Care sunt cele trei procese definitoriipentru integrarea europeana in viziunea neofunctionalistilor?

Care este pilonul teoriei neofunctionaliste si cum este definit el?

Care sunt punctele nevralgice ale teoriei neofunctionaliste in viziunea teoreticienilor interguvernamentalismului?

Care este contributia lui Leon Lindberg si Stuart Scheingold la revigorarea neofunctionalismului?

A avut Comisia Europeana un rol important sau nu in progresul integrarii europene si in ce a constat el?

Care este contributia functionalismului dialectic si ce impact exercita guvernanta comunitara in optica lui Philippe Schmitter asupra principalilor actori ai integrarii?

Care este semnificatia conceptului condominium asociat celui de guvernanta multinivel in cazul UE?

Bibliografie

Caporaso J."Regional integration theory: understanding our past and anticipating our future"Journal of Public Policy, 5(1),1998

Corbey D."Dialectical Functionalism: Stagnation as a Booster of European Integration", Staganation means progress: the dialectics of European Integration, University of Leiden, 1993;

Cram L.,"The Politics of EU Policy-Making: Conceptual Lenses and the Integration Process", Routledge, Londra, 1997

Cram L, Theories of Integration in J.Richardson(ed) Policy-Making in the EU, second edition,Routledge, Londra, 2001

Haas E. "The Uniting of Europe: Political, Social and Economic Forces 1950-1957", Stevens, London, 1958

Haas E."The Obsolescence of Regional Integration Theory", Institute of International Studies, Berkeley, California, 1975;

Hooghe L. and Marks G."The Neofunctionalists Were(almost)Right:Politicization and European Integration"Webpapers on Constitutionalism&Governance beyonf the State, No.4, 2005

Inglehart R."Public Opinion and Regional Integration", in Regional Integration: Theory and Research, ed. by Leon N.Lindberg and Stuart A.Scheinglod, Cambridge: Harvard University Press, 1970

Lindberg L., Scheingold S."Europe's Would-Be Polity: Patterns of Change in the European Community, Prentice-Hall, London, 1970;

Mitrany D.,"A Working Peace System, Chicago Quadrangle books, 1966

Pelkmans J., Integrare Europeana. Metode si analiza economica". Editia doua, IER, Bucuresti, 2003

Pentland Ch.,"Functionalism and Theories of International Political Integration"in Functionalism: Theory and Practice in International Relations, ed by A.J.R Groom and Paul Taylor, University of London Press, 1975

Pollack M., Elaborarea politicilor UE- teoretizari, Elaborarea Politicilor in UE, de Wallace H.,Wallace W., Pollack M, Editia a cincea, IER, Oxford University Press, 2005;

Prisecaru P."Teoria Integrǎrii Economice Europene", Editura Sylvi, 2001

Prisecaru P, Guvernanta europeana si doctrinele integrarii, Reforma constitutionala si institutionala, Prisecaru P si Idu N(coord.), Editura Economica, 2003;

Sandholz W., Zysman J."1992: Recasting the European Bargain", World Politics 42, octombrie 1989;

Schmitter Ph.,"Neo-Neo-Functionalism: Déjà vu, all over again?"in European Integration Theory, ed.bt Antje Wiener and Thomas Diez, Oxford:OUP, 2003

Schmitter Ph.,"Examinig the Present Europolity with the Help of Past Theories" in Governance in the European Union ed. by Gary Marks, Fritz Scharpf, Philippe Schimtter and Wolfang Streeck, Thousand Oaks: Sage, Londra, 1996

Stone-Sweet A.,Sandholz W.,Fligstein N."The Institutionalization of Europe", Oxford University Press, 2001

Taylor P."Functionalism and International Relations" in Functionalism : Theory and Practice in International Relations, ed. by A.J.R Groom and Paul Taylor, Univeristy of London Press, 1975