Neoinstitutionalismul -abordarile si paradigmele sale

Neoinstitutionalismul -abordarile si paradigmele sale

Institutionalismul este o scoala de gandire la granita stiintelor politice, sociale, juridice, economice, care a recunoscut importanta institutiilor si structurilor institutionale si care a inceput sa se dezvolte la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX si a evoluat considerabil in ultimele trei decenii. Teoreticienii institutionalismului considera ca economia de piata si capitalismul nu pot evolua fara institutii consolidate si eficiente. Institutionalistii clasici (economisti, sociologi, filozofi) cum au fost M.Weber, T.Veblen, J.R.Commons, E.Durkheim, W.Mitchell, K.Polanyi, D. Davidson R.Rorty A. Sen D. McCloskey W. Samuels D. Bromley EJ Mishan Y. Ramstad au incercat sa ofere o alternativa la teoria economica neoclasica, in stradania de a explica viziunea asupra lumii, asupra oamenilor ca actori economici, asupra tranzactiilor economice si a costurilor acestora. Spre deosebire de economistii neoclasici, institutionalistii apreciaza ca exista o lume imperfecta, in care actorii economici iau decizii pe baza unei rationalitati limitate si a unor informatii reduse, iar tranzactiile au costurile lor.

Intre institutionalistii clasici si neonstitutionalistii de dupa 1970 reprezentati de R.Coase, D.North, O.Williamson, E.Ostrom toti laureati ai premiului Nobel pentru economie, exista deosebiri importante de abordare interdisciplinara. Initial institutionalistii clasici au introdus in abordarea institutiilor din perspectiva stiintelor economice argumente din cadrul stiintelor juridice si politice. Neoinstitutionalistii au reintrodus conceptele stiintei economice in cadrul analizei bazate pe stiintele juridice si politice, prin focalizarea asupra comportamentului indivizilor (persoane fizice), care poate fi descris utilizand microeconomia si teoria jocurilor. Noile abordari neoinstitutionaliste nu se concentreaza exclusiv asupra institutiilor oficiale (de tip administrativ) ci includ si pe cele neoficiale.

In contextul creat de progresul considerabil de ordin politic, economic, social, de fenomenele noi din cadrul economiei mondiale, cum sunt integrarea regionala si globalizarea, si de confruntarile acerbe intre adeptii pietei libere (neoliberali) si cei ai interventionismului (neokeynesisti) s-a produs o diversificare a teoriei institutionaliste si au aparut numeroase abordari si paradigme neoinstitutionaliste, care toate au ca numitor comun rolul important, esential jucat de institutii in economie si societate. Daca se compara principalele trasaturi sau caracteristici ale institutionalismului clasic cu cele ale neoinstitutionalismului, se releva ca din punct de vedere al orientarii teoretice institutionalismul clasic a evoluat de la stiintele juridice si politice spre cele economice, in timp ce neoinstitutionalismul a evoluat de la stiintele economice spre cele juridice si politice. Din punct de vedere al metodei de analiza sau metodologiei folosite institutionalismul    clasic s-a bazat pe metoda inductiva si pe metodele stiintelor sociale, in timp ce neoinstitutionalismul se bazeaza pe metoda deductiva si metodele microeconomiei si teoriei jocurilor. Institutionalismul clasic si-a concentrat atentia pe institutiile oficiale si pe actiunea colectiva pe cand neoinstitutionalismul a focalizat pe institutiile neoficiale si pe indivizii independenti.

Neoinstitutionalismul nu este un curent de gandire unitar ci are cateva paradigme principale, cum sunt neoinstitutionalismul alegerii rationale (M.Brington, V.Nee, J.Knight, I.Sened), neoinstitutionalismul istoric (D.North, S.Steinmo), neoinstitutionalismul sociologic sau organizational (H-J.Chang, P.Evans, Hall, Taylor), ultimul cunoscut mai mult sub denumirea de institutionalism normativ intrucat reflecta o viziune normativa. Pentru a intelege asemanarile si deosebirile intre principalele paradigme neoinstitutionaliste trebuie analizate radacinile teoretice, modul de constructie a institutiilor, functiile acestora, actorii institutionali, interactiunile si schimbarile institutionale, nivelul de analiza (vezi tabelul 6.1.)

Tabel 6.1. Asemanarile si deosebirile intre abordarile neoinstitutionaliste

Sursa: W.Seibel (1992), H.Schulze (1997), J.L.Campbell (2004), R.Schweickert, I.Melnykovska, A.Gawrich, A.Franke (2007).

Adeptii neoinstitutionalismului istoric predomina comparativ cu cei care prefera celelalte abordari, pentru ca el este considerat cel mai adecvat cercetarii cadrului institutional al tarilor aflate in dezvoltare si in tranzitie, pentru ca acesta acorda importanta dimensiunii temporale a dezvoltarii institutionale. Dezvoltarea institutionala este vazuta atat ca o variabila exogena care contribuie la performanta economica, cat si ca o variabila endogena determinata de variabile economice. In opinia lui Douglass C. North (1990), considerat autoritatea indiscutabila a curentului neoinstitutionalist (istoric), schimbarile institutionale isi pun amprenta asupra evolutiei societatilor in timp si aceasta ar fi cheia de intelegere a schimbarilor istorice. O alta abordare introdusa recent de un anumit numar de autori este cea de institutionalism constructivist (Berger si Luckman) sau institutionalism discursiv (Paul DiMaggio si Walter Powell) pentru a descrie rolul important al ideilor si discursului in politica in paralel cu o viziune mai dinamica asupra schimbarilor institutionale comparativ cu cele trei abordari mai sus mentionate.

K.Thelen si S.Steinmo, dar si alti teoreticieni neoinstitutionalisti fac o distinctie clara intre institutiile oficiale si cele neoficiale, primele bazate pe constitutii, legi, decrete, reglementari si contracte, ultimele bazate pe etica, norme politice, coduri de conduita, cutume, traditii, obiceiuri, practici. Impartirea institutiilor dupa gradul de formalitate (oficiale si neoficiale) ar fi prima grupa de clasificare. In viziunea lui D.North (1990), institutiile reprezinta un cadru de interactiune umana cu anumite forme de constrangere, unele fiind reglementari oficiale, altele fiind norme, obiceiuri, cutume, traditii. Dar si institutiile oficiale si neoficiale pot fi impartite in cateva subgrupe. Cele oficiale au fost diferentiate pe baza costului schimbarii, iar cele neoficiale au fost clasificate de North (1997) in conventii pentru rezolvarea problemelor coordonarii, in norme generale de comportament in familie, scoala, loc de munca, in restrictii autoimpuse sau impuse de parteneri si de terti. Cine completeaza pe cine? Institutiile oficiale pe cele neoficiale sau invers? Raspunsul la aceasta intrebare nu poate fi dat decat apeland la opiniile unor autori consacrati, cum sunt A. Schmeller (1923) si C.Menger (1969), care sustin ca institutiile oficiale completeaza pe cele neoficiale existente, in timp ce North (1992) vede institutiile neoficiale drept restrictii, extensii si expansiuni ale celor oficiale.

Autori ca B.R. Weingast, (1979), J.G.March si J.P.Olsen (1989), O'Donnell (1996), H-J. Lauth (2000), M. Collins (2002) au incercat sa dezvolte o tipologie a institutiilor neoficiale, care sa se preteze explicarii raporturilor lor cu institutiile oficiale. Lauth (2000) distinge trei tipuri de raporturi intre institutiile oficiale si cele neoficiale: complementare, substituente si conflictuale. Ceilalti autori mentionati au apreciat ca institutiile neoficiale pot avea un rol functional, in sensul asigurarii de solutii la problemele interactiunii si coordonarii sociale, sau un rol disfunctional, creand probleme de genul coruptiei, clientelismului politic, patrimonialismului, care submineaza performantele institutiilor publice oficiale (Helmke G., Levitsky S., 2003). S-a pus problema convergentei sau divergentei rezultatelor institutiilor oficiale si neoficiale.

Pentru a intelege mai bine rolul institutiilor neoficiale trebuie analizata eficienta institutiilor oficiale relevante, adica masura in care reglementarile si procedurile oficiale sunt aplicate sau puse in practica. Institutiile neoficiale complementare pot reprezenta un fundament solid pentru cele oficiale, prin crearea sau consolidarea de stimulente de conformare cu reglementarile oficiale. Institutiile neoficiale de sprijin creeaza stimulente pentru un comportament care modifica efectele de substanta ale reglementarilor oficiale, ele contrazicand spiritul dar nu litera acestora si putand mari stabilitatea institutiilor oficiale. Rolul institutiilor neoficiale substituente se manifesta acolo unde reglementarile oficiale nu sunt aplicate, iar structurile statului sunt slabe si lipsite de autoritate, ca atare ele tind sa se substituie institutiilor oficiale.

Din punct de vedere al dezvoltarii si convergentei institutionale ne intereseaza mai mult institutiile oficiale, pentru ca ele pot fi infiintate, reformate, consolidate de stat, pentru ca au un rol important pe planul politicilor specifice, pentru ca impactul lor in economie si societate este evident si pentru ca afecteaza fiecare membru al societatii, in timp ce institutiile neoficiale nu sunt supuse controlului statului sau influentei factorilor politici, nu sprijina neaparat institutiile oficiale, dar pot juca un rol semnificativ in cadrul sectorului privat si in implementarea politicilor. In timp ce institutiile oficiale sunt create de sus in jos de catre cei care au puterea si pot fi schimbate rapid prin actiuni politice, institutiile neoficiale sunt dezvoltate de jos in sus cu consensul larg al intregii societati si nu pot fi schimbate foarte usor.

In contrast cu clasificarea lui North, O.Williamson (2000), recent laureat al premiului Nobel pentru economie, a propus o clasificare bazata pe niveluri ierarhice diferite, nivelurile superioare impunand constrangeri asupra celor inferioare, dar existand si reactii si influente din partea acestora din urma. Nivelul 1 ar fi al institutiilor legate de structura sociala a societatii, institutii neoficiale ca traditii, norme, obiceiuri, care definesc modul in care o societate se conduce si care reprezinta variabile exogene (cresterii economice). Frecventa schimbarii ar acoperi un orizont de timp foarte indelungat, dar socurile, crizele, revolutiile pot atrage schimbari mai rapide. Nivelul 2 ar fi cel al institutiilor care stabilesc regulile jocului, reprezentand reglementari oficiale privind drepturile de proprietate si sistemul juridic, care definesc cadrul institutional general si care se schimba in perioade relativ lungi de timp. Ele pot fi variabile exogene sau endogene. Nivelul 3 este cel al institutiilor legate de reglementarile privind structura guvernantei si raporturile contractuale, care conduc la constructie institutionala (autoritati publice nationale si locale, agentii guvernamentale, ONG-uri) si care se pot schimba pe termen mediu, reprezentand variabile endogene. Nivelul 4 este cel al institutiilor legate de alocarea resurselor, implicand controlul fluxurilor comerciale si de capital, sistemele de securitate sociala si care se pot schimba rapid pe termen scurt si reprezinta variabile endogene. Clasificarea lui O.Williamson este menita a facilita intelegerea mai buna a interactiunii intre institutii, intre acestea si dezvoltarea economica si sociala, a ritmului schimbarilor institutionale si a impactului acestora.

O alta clasificare facuta de literatura de specialitate este legata de aria de activitate si analiza, incluzand patru categorii: institutii economice, institutii politice, institutii juridice, institutii sociale. Institutiile economice sunt asociate cu procesul de productie, alocarea resurselor, distribuirea bunurilor si serviciilor, supravegherea pietelor etc. Institutiile politice sunt asociate cu alegerile, reglementarile electorale, sistemul politic, sistemul de partide, puterile in stat si controlul lor, echilibrul si stabilitatea politica. Institutiile juridice sunt asociate cu tipul de sistem juridic, definirea si aplicarea drepturilor de proprietate, respectarea si aplicarea contractelor. Institutiile sociale acopera de regula reglementarile privind sanatatea, educatia, securitatea sociala etc.