PEROCESUL DE EXTINDERE AL COMUNITATILOR

PEROCESUL DE EXTINDERE AL COMUNITATILOR

Uniunea este deschisa acelor statelor europene care isi asuma valorile sale: respectarea demnitatii umane, a libertatii, a democratiei, a statului de drept precum si a drepturilor omului si care se angajeaza sa le promoveze in comun, potrivit obligatiilor ce le revin in urma aderarii. Uniunea promoveaza coeziunea economica, sociala si teritoriala precum si solidaritatea intre statele membre.

Conditiile si modalitatile de admitere fac obiectul unui acord intre statele membre si statul candidat. Acest acord este supus ratificarii de catre toate statele contractante, conform dispozitiilor lor constitutionale.

Nici Jean Monnet si nici Robert Schuman nu au conceput o Comunitate limitata numai la un numar de state. Ei s-au adresat Frantei si Germaniei Federale, dar au declarat ca participarea este deschisa tuturor statelor care vor voi sa adere. Noile adeziuni nu numai ca erau posibile, erau chiar dorite. Conditiile erau insa certe: regimuri democratice, respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, acceptarea fara rezerve a principiilor Pietei Comune, cu alte cuvinte a Tratatelor si a scopurilor lor politice, economice si sociale⁵².

Sintagma acquis comunitar ocupa un loc central in procesul de largire pentru ca 'devenind membri ai comunitatilor, statele solicitante accepta fara rezerva tratatele si finalitatile lor politice, deciziile de orice natura intervenite dupa intrarea in vigoare a tratatelor si optiunile luate in domeniul dezvoltarii si consolidarii comunitatilor'. Acquis-ul comunitar mai inseamna si recunoasterea caracterului 'prioritar al dreptului comunitar asupra dispozitiilor nationale care i-ar fi contrare' precum si acceptarea 'existentei procedurilor care permit asigurarea uniformitatii in interpretarea dreptului comunitar'. Adeziunea la comunitati 'implica recunoasterea caracterului restrictiv' al regulilor dreptului comunitar pentru ca aceasta 'este indispensabila garantarii eficacitatii si unitatii' lui.

Consiliul, la primirea unei cereri de adeziune trebuie sa se pronunte in unanimitate. Intrarea unui nou stat antreneaza in mod necesar si modificari ale actelor constitutive pe planul institutiilor. Pierderea calitatii de membru nu a fost reglementata prin Tratate. In situatia neexecutarii obligatiilor de catre un stat membru, sanctiunile mentionate in tratatul CECO (art. 88) sunt destul de limitate, dar si ele trebuie luate sau autorizate de Inalta Autoritate si cu avizul conform al Consiliului cu o majoritate de doua treimi. Celelalte doua Tratate nu prevad sanctiuni generale in situatia neexecutarii unei hotarari a Curtii de Justitie referitoare la violarea lor.

Tinandu-se seama de stransa legatura dintre competentele Comunitatilor precum si de unicitatea institutiilor, adeziunile noilor state trebuiau facute simultan la cele trei Comunitati. Aceasta este o alta componenta a acquis-ului comunitar. In acest sens, Tratatul din 8 aprilie 1965 stipuleaza ca adeziunea noilor state trebuie facuta fara disociere, iar Actul Unic European a mai adus o precizare: Parlamentul trebuie sa emita un aviz conform pentru orice noua largire.

Tot in acquis-ul comunitar intra si respectarea in intregime a principiilor democratiei si a drepturilor omului care fac parte din patrimoniul comun al statelor membre si care constituie deci elemente esentiale ale apartenentei lor la Comunitati.

Celor sase state fondatoare ale Comunitatilor Europene li s-au adaugat, in trei valuri succesive, alte noua state, totalul lor ajungand astfel la 15. O noua etapa a presupus o largire istorica cu 10 noi state membre in 2004 si alte 2 state in 2007. Procesul de extindere nu este nici pe departe finalizat - si alte state si-au exprimat deja dorinta de a adera la Uniunea Europeana.

Sectiunea 1 - Prima largire

Prima largire a Comunitatilor a avut loc la 1 ianuarie 1973 prin aderarea Danemarcei, Irlandei si Marii Britanii. Eveniment de mare importanta in procesul de construire a Europei, aderarea acestora, legate intre ele in calitate de membre AELS, a intervenit dupa multe ezitari si neintelegeri.

La 3 ianuarie 1960 Marea Britanie a initiat Conventia de la Stockholm, prin care s-a infiintat Asociatia Economica a Liberului Schimb (AELS). Statele membre AELS au intentionat totodata sa creeze o contrapondere CEE si care sa fie in acelasi timp si un model de cooperare economica, considerat ca suficient.

In fata succeselor Comunitatii Economice Europene, la 9 august 1961, guvernul H. Macmillan a decis sa depuna candidatura tarii pentru aderare la Comunitati. Britanicii si-au depus candidatura cu conditia ca Tratatelor de la Paris si de la Roma sa li se aduca unele modificari. Aceasta conditie nega practic o adevarata politica agricola comuna si totodata mentinea in interesul propriu avantajele existente in schimburile cu tarile din Commonwealth.

Negocierile purtate au fost dificile, britanicii refuzand sa faca concesii si, ca urmare, la 14 ianuarie 1963, veto-ul ridicat de generalul de Gaulle a blocat intrarea Marii Britanii in Comunitati. Caderea guvernului conservator si formarea unuia laburist sub conducerea lui Harold Wilson a reinnoit cererea de aderare a Marii Britanii (10 mai 1967), de aceasta data insa fara conditii. Si acum, Franta a exprimat un al doilea veto (18 aprilie 1967).

Negocierile incepute in 1970 au dus la semnarea Tratatului de la Bruxelles, care a consacrat adeziunea Marii Britanii (22 ianuarie 1972). Largirea a devenit un fapt implinit dupa ratificarea Tratatului de toate statele membre, la 1 ianuarie 1973.

O data cu aderarea britanicilor, au mai intrat in randurile statelor membre ale Comunitatii Danemarca si Irlanda, ale caror candidaturi erau legate de Marea Britanie. Norvegia, care ar fi trebuit sa devina cel de-al zecelea membru, desi semnase Tratatul de aderare, s-a vazut respinsa printr-un referendum national pe care nu l-a ratificat.

Sectiunea 2 - A doua largire

Prima largire a Comunitatii fusese realizata; 'Cei 9' au inregistrat alte trei candidaturi: Grecia la 12 iunie 1975, Portugalia la 28 martie 1977, Spania la 27 iulie 1977. Dupa negocierile de rigoare, Europa a devenit a 'Celor 12', prin adeziunea noilor veniti: Grecia la 1 ianuarie 1981, dupa peste 6 ani de negocieri; Spania si Portugalia la 1 ianuarie 1986, dupa peste 8 ani de negocieri.

Cererile de adeziune ale acestora au avut loc dupa ce in tarile respective se instaurasera regimuri democratice, pluraliste, intrarea lor in Comunitate fiind apreciata ca necesara consolidarii democratiei si dezvoltarii economice.

Cu prilejul cererii de adeziune a Greciei a aparut si perioada de 'preaderare' cu o durata nedeterminata necesara realizarii reformelor.

Tratatele de adeziune au trebuit sa inscrie ca noile tari accepta finalitatea tratatelor, politicile urmarite, precum si toate actele juridice emise de catre institutiile si organele comunitare in executarea dispozitiilor din tratate; in acelasi timp, ele au trebuit sa declare ca recunosc o perioada de tranzitie necesara desavarsirii Pietei Comune (in domeniile vamal, agricol si al relatiilor externe) - pentru Grecia de 5 ani, pentru Spania si Portugalia de 7 ani. La 2 mai 1992, dupa negocieri mai indelungate intre 'cei 12' si tarile AELS, s-a

nascut Spatiul Economic European (SEE) care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1994 (fara Elvetia, in care referendumul s-a pronuntat impotriva participarii).

Prin Spatiul Economic European s-a urmarit sa se extinda regulile de acces pe piata unica precum si regulile concurentei, sa creasca cooperarea in domeniile de preocupari ale Comunitatilor (de pilda, cele privitoare la mediu, la cercetare, la dezvoltare, educatie s.a.). Spatiul Economic European, ca asociatie structurata la nivel institutional, a marcat o reducere substantiala a importantei AELS.

Sectiunea 3 - A treia largire

A treia largire a avut loc in ianuarie 1995, prin adeziunea Austriei, Finlandei si Suediei. Cererea de aderare a fost depusa de Austria la 17 iulie 1989, de Suedia la 1 iulie 1991, de Finlanda la 18 martie 1992. Au fost depuse cereri de adeziune din partea Elvetiei la 20 martie 1992, retrasa ulterior, si Norvegiei, la 25 noiembrie 1992.

Negocierile de aderare s-au deschis la 17 februarie 1993, cu Austria, Finlanda si Suedia, si la 5 aprilie 1993 cu Norvegia. Aceasta din urma, prin referendum national, si-a retras cererea de aderare.

Sectiunea 4 - A patra largire

Acorduri de asociere au fost incheiate cu Malta in 1970 si cu Cipru in 1972. La 14 aprilie 1987, Turcia a inaintat pentru a doua oara cererea sa de adeziune; cereri de adeziune au inaintat din nou si Ciprul la 4 iulie 1990 si Malta. Cererea Turciei a ramas in suspensie. Au fost acceptate cererile de adeziune ale Ciprului si Maltei.

Anul 1989 a reprezentat in viata politica a Europei un moment crucial. Tarile din centrul si estul Europei s-au eliberat de sub dominatia comunista si au inceput procesul de democratizare. Sustinerea acestui proces, care pretinde reforme de structura in domeniul politic, economic si social, intereseaza intreaga Europa democratica.

Aceste tari si-au declarat intentia de a deveni cat mai repede posibil membre efective ale Uniunii Europene cu toate discrepantele economice si sociale care le separa de zona comunitara. Este si motivul pentru care adeziunea lor a reprezentat o problema de timp.

Cresterea in perspectiva a numarului de membri a ridicat mari probleme Uniunii, probleme ce se cereau rezolvate prin revizuirea Tratatului de la Maastricht in ceea ce priveste politica externa si de securitate comuna, a competentelor in materie de politica interna, a unei reforme in arhitectura institutionala si fata de noile responsabilitati ce vor reveni Uniunii. Revizuirea a avut loc prin Tratatul de la Amsterdam de la sfarsitul anului 1997.

In decembrie 1997, Consiliul European, intrunit la Luxemburg a decis sa instituie o conferinta europeana care sa reuneasca statele membre ale Uniunii Europene precum si tarile care aspira sa intre in Uniune. Conferinta care a avut loc la 12 martie 1998 la Londra a intrunit 27 de tari europene - reprezentantii celor 15 si tarile Europei Centrale si de Est, care si-au depus candidaturile, respectiv Bulgaria, Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Romania, Slovacia, Slovenia si Ungaria. Agenda de lucru a Conferintei a inclus probleme legate de largirea Uniunii, perspectivele si dificultatile pe care aceasta le comporta, modalitatile si procedurile necesare. Au fost abordate si alte subiecte precum lupta impotriva criminalitatii organizate transnationale, protectia mediului, politica externa si de securitate comuna, competitivitatea economica si cooperarea regionala.

La 11 noiembrie 1998, la Bruxelles, s-a desfasurat o alta runda de negocieri cu privire

la largirea Uniunii Europene cu statele candidate care fac parte din primul val. S-a remarcat cu acest prilej ca 'cei 15' au devenit foarte prudenti pe masura ce au capatat constiinta dificultatii si complexitatii pe care aceasta importanta largire le implica.

Extinderea din 2004-2007, care a reunit 10 state din Europa Centrala si de Est precum si statele mediteraneene Malta si Cipru, este cea mai vasta si mai ambitioasa din istoria Uniunii Europene si reprezinta consecinta naturii insasi a acesteia. O data cu aceasta aderare numarul statelor membre s-a extins de la 15 la 27, Uniunea reunind astfel mai mult de 450 de milioane de locuitori, respectiv mai mult decat Statele Unite si Rusia impreuna.

Largirea Uniunii Europene a insemnat in acelasi timp o exigenta politica, dar si o oportunitatea istorica pentru Europa. Asigurand stabilitatea si securitatea pe continent, largirea a oferit nu numai statelor candidate, ci si statelor membre noi perspective de crestere economica si de bunastare. Prin aplicarea politicilor comune s-a urmarit consolidarea constructiei europene si mentinerea realizarilor obtinute⁵³.

Sprijinirea reformelor economice si democratice in tarile candidate la aderare s-a accentuat incepand din 1989, o data cu punerea in aplicare a Programului PHARE. Tarile central- si est-europene au beneficiat de programul PHARE (Pologne, Hongrie, Assistance à la Restructuration des Économies) care cuprinde ajutoare financiare pentru restructurarea economica, pentru investitii private, credite sau garantii pentru export. In speta, sunt programe prioritare pentru: agricultura, restructurare industriala, energie, mediu, pregatirea pentru economia de piata. Comunitatea a mai creat si alte instrumente specifice, cum ar fi de pilda ajutoare alimentare, programul Tempus, Socrate, Leonardo, Comett, Eurotecnett s.a.

De asemenea, la 15 aprilie 1991, a fost inaugurata Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD) cu scopul de a acorda credite pentru investitii productive in aceste tari, cu conditia angajamentului de respectare si de promovare a democratiei pluraliste, economiei de piata, initiativei private si spiritului intreprinzator.

Programul ISPA a fost conceput pentru sprijinirea dezvoltarii infrastructurilor, iar programul SAPARD are drept scop modernizarea agriculturii in statele care doresc sa adere la Uniunea Europeana. In fiecare an aceste programe au furnizat in jur de 3 miliarde de euro pentru a ajuta statele candidate la aderare. Spre exemplu, Cipru si Malta au primit in perioada de preaderare (2000-2004) un total de 95 milioane de euro.

Cu prilejul summit-ului din 1993, sefii de stat si de guvern ai celor 15 state au stabilit o lista cu criteriile care trebuie indeplinite la momentul aderarii:

institutii stabile in masura sa garanteze democratia, statul de drept, drepturile omului si protectia minoritatilor

o economie de piata functionala, capabila sa faca fata concurentei si pietei interne a Uniunii Europene

capacitatea de a-si asuma obligatiile care decurg din aderare, si in special cele rezultate din obiectivele Uniunii.

noile state trebuie, de asemenea, sa dispuna de o administratie publica capabila sa aplice acquis-ul comunitar.

Negocierile s-au dovedit laborioase si indelungate, statul solicitant trebuind sa prezinte garantii privitoare la respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, la functionarea unei economii de piata, la punerea in practica a principiilor democratice, la atasamentul fata de obiectivele politice ale integrarii, la stabilitatea institutiilor, la respectarea si protectia minoritatilor. Astfel, negocierile de aderare care au determinat acest val de extindere au impus implementarea aquis-ului comunitar, prin acceptare de catre viitoarele state membre ale acelorasi drepturi si responsabilitati ce revin celorlalte state membre.

In 2002 se aprecia ca pana la data aderarii in 2004, tarile candidate vor reusi sa

implementeze masurile necesare pentru aderare, dar alte doua state, respectiv Bulgaria si Romania, pareau a nu fi pregatite pe deplin pentru aderare. Din acest motiv, a fost fixata o noua data de aderare pentru Romania si Bulgaria.

Aderarea implica o serie de avantaje precum:

participarea la piata interna si la structurile Uniunii

relatiile comerciale si deschiderea pietei

cooperarea mai stransa in lupta contra factorilor care ameninta securitatea

integrarea in retelele de transport, energie si telecomunicatii, in programele de cercetare

noile instrumente pentru protectia investitiilor

sprijinul financiar

un spatiu de libertate, securitate si justitie s.a. Procesul de integrare a noilor state membre s-a derulat pe mai multe niveluri. Primul

nivel a vizat participarea noilor state membre la structurile institutionale din Uniunea Europeana, astfel ministrii statelor respective pot participa la elaborarea deciziilor comunitare alaturi de ceilalti reprezentanti din cadrul Consiliului, si-au putut alege reprezentantii in cadrul Parlamentului European si fiecare stat si-a desemnat un reprezentant in cadrul Comisiei Europene. Mai mult decat atat, limbile acestor state au devenit limbi oficiale in cadrul Uniunii. La al doilea nivel s-a avut urmarit ca integrarea acestor state sa fie sustinuta prin intermediul fondurilor si programelor europene. Agricultura acestor tari va beneficia de asemenea, progresiv, de sprijin in cadrul politicii agricole comune.