PIATA INTERNA A UE

PIATA INTERNA A UE

1. CONCEPTUL PIETEI COMUNE

Conceptul de piata comuna debuteazǎ practic cu tratatul de la Paris, al Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), semnat la 18 aprilie 1951 si inspirat de ideile lui Jean Monnet si Robert Schuman, care reprezenta o abordare sectoriala a integrarii regionale. Tratatul CECO avea drept scop promovarea cooperǎrii si reconcilierii franco-germane si promova, in viziunea lui Walter Hallstein, un sistem economic al concurentei reglementate in douǎ sectoare strategice. Efectul de antrenare (spillover effect), concept introdus de doi exponenti ai neofunctionalismului, Ernst Haas si Leon Lindberg, al CECO a fost insǎ destul de evident in sfera economicǎ si acesta impreunǎ cu influenta liberalismului american s-au reflectat in tratatul CEE de la Roma. Conceptul pietei comune a fost consacrat de tratatul de la Roma, semnat la 25 mai 1957, cand a fost definit pe baza celor 4 libertati fundamentale: libera circulatie a marfurilor, serviciilor, persoanelor, capitalurilor, la care s-au adaugat ca suport cele 4 politici comune (PAC, comerciala, concurenta, transport). Conform unor autori cunoscuti in domeniul integrarii europene, cum este Jacques Pelkmans, in cadrul conceptului mai larg de constitutie economica introdus de tratatul de la Roma, scopurile sau telurile Comunitatii Economice Europene pot fi atinse prin mijoace sau puteri economice specifice, cum sunt piata comuna si politicile comune. Aflat in afara definitiilor GATT, conceptul de piata comuna ar defini in viziunea unor autori consacrati ca B.Balassa (1961) o uniune vamala in care sunt abolite restrictiile fata de factorii de productie sau ar reprezenta al treilea stadiu al integrarii regionale, dupa zona de liber schimb si uniunea vamala. Exista desigur mai multe abordari ale conceptului    pietei comune, cum ar fi: a) un spatiu in care marfurile, serviciile, persoanele, capitalurile circulǎ liber; b) o piata regionala cu grad relativ inalt de integrare si reglementare; c) un mijloc de realizare a obiectivelor sau telurilor Comunitatii Europene (vezi conceptul de constitutie economica); d) un ansamblu de reguli, principii, procedee, mecanisme care promoveaza integrarea pietelor nationale. Nu numai in viziunea lui B.Balasa dar si a altor autori consacrati piata comuna era doar al treilea stadiu al integrarii economice, care insa constituia temelia indispensabilǎ pentru progresul integrarii catre stadiile superioare, care sunt uniunea economica si uniunea economica totala. Abordarea integrarii economice doar prin prisma comertului, mai ales de catre adeptii teoriei traditionale a comertului international, s-a dovedit a fi una superficiala sau limitata, intrucat ea nu a tinut cont de implicatiile interventiei statului in politica macroeconomica sau de rolul jucat de acesta pe plan economic.

In piata comuna au intrat entitati diverse - state, regiuni, agenti economici, indivizi - fiecare cu interesele, traditiile (obiceiurile) si viziunile sale, iar in acest spatiu europenii n-au fost singurii actori. Au fost factori care au favorizat integrarea pietelor si factori care au franat procesul, factori de influenta endogeni si exogeni. Mult timp a existat o confruntare intre adeptii pietei comune, ai regionalismului, reprezentati de locomotiva franco-germana si adeptii liberului schimb pe baza multilaterala, ai sistemului GATT, reprezentati de SUA. Totusi atat liberalizarea regionala cat si cea multilaterala a comertului international au favorizat procesul de crestere si adancire a interdependentelor economice, de globalizare a pietelor si economiei mondiale, de accelerare a progresului tehnic si tehnologic.

Pe baza prevederilor legislatiei primare (tratatele) si pe baza adoptarii legislatiei secundare obligatorii (regulamente, directive, decizii) si neobligatorii (opinii, comunicari, principii), precum si pe calea implementarii unor politici comune (gen PAC, comerciala) s-a realizat intr-o masura semnificativa si indeosebi pentru bunurile de larg consum libera circulatie a marfurilor. Progresul a fost facut in termenii integrarii negative (Jan Tinbergen), implicand eliminarea taxelor vamale, a restrictiilor cantitative si altor obstacole echivalente intre tarile membre, uniunea vamala fiind realizata la 1 iulie 1968. In perioada 1962-1968 s-au pus in practica prevederile tratatului de la Roma de creare a unei pietei agricole comune, printr-un ansamblu complex de instrumente si reglementari. Totusi aceasta piata comuna agricola a avut de la inceput un puternic caracter protectionist si a condus la numeroase dispute comerciale si confruntari in cadrul GATT intre SUA si Comunitatea Europeana.

Ulterior intrarii in vigoare a tratatului de la Roma libera circulatie a marfurilor industriale, serviciilor si factorilor de productie a fost adesea impiedicata de reglementarile nationale menite a proteja consumatorii, sanatatea publica si mediul. Numai o mica parte a acestor reglementari a fost armonizata prin procedura de armonizare legislativa prevazuta de articolul 100 al tratatului CEE si care necesita unanimitate in luarea deciziilor de catre Consiliul de Ministri. Insa realizarea uniunii vamale nu a insemnat automat o piata comuna pentru marfuri dat fiind persistenta altor obstacole netarifare, diversele traditii si obiceiuri de consum, interesele divergente ale producatorilor si consumatorilor, regimul special al sectoarelor economice cu caracter strategic.

Inainte de demararea programului pietei unice integrarea pietei produselor depasise sensibil stadiul uniunii vamale. In privinta accesului pe piata existau contingente nationale pentru terti la produsele sensibile, precum si restrictii voluntare pe baze nationale la export pentru terti, masurile echivalente restrictiilor cantitative nu erau armonizate pentru terti, platile erau subiectul controalelor valutare nationale, politica comuna in domeniul transporturilor nu devenise o realitate, impozitarea indirecta avea un punct forte in sistemul unic de TVA dar accizele nu erau armonizate, existau taxe la frontiera insa se realizase o cooperare vamala prin armonizarea si unificarea procedurilor de control si vamuire. In ce priveste conditiile de concurenta pe piata ajutoarele de stat erau prohibite, achizitiile publice erau deschise dar procedurile nu fusesera armonizate, monopolurile comerciale de stat aveau interdictia oricaror discriminari, politica concurentei era eficienta pe planul practicilor restrictive in domeniul ofertei si preturilor, precum si al abuzului de pozitie dominanta pe piata. In ceea ce priveste functionarea pietei exista o politica regionala relativ armonizata cu unele restrictii la nivel national, o politica a stiintei si cercetarii putin armonizata, iar unele standarde si prevederi legislative privind agentii economici fusesera armonizate sau unificate. Referitor la politicile sectoriale exista o politica eficace in domeniul agricol (PAC) prin care restrictiile nationale fusesera inlaturate, la fel si o politica comuna in domeniul carbunelui si otelului, unde prevalau subventii si restrictii comerciale.

Concretizarea celor 4 libertati fundamentale insemna nu numai inlaturarea barierelor tarifare si netarifare din calea comertului transfrontalier dar si adoptarea unor decizii care depaseau sfera economicului si o implicau pe cea a politicului si socialului, implicand cresterea rolului cooperarii interguvernamentale sau a interguvernamentalismului ilustrata de activitatea Consiliului European, dar si a dimensiunii supranationaliste, ilustratǎ de initiativa in activitatea de reglementare a Comisiei Europene, institutie consideratǎ de neofunctionalisti drept motor al integrǎrii europene.

2. CONCEPTUL PIETEI UNICE (INTERNE)

In iunie 1985 ca raspuns la stagnarea procesului de integrare a pietelor si pentru a spori potentialul competitiv al Comunitatii Europene fata de SUA si Japonia este prezentata de catre Comisia Jacques Delors Cartea Alba asupra realizarii pietei unice. Actul Unic European adoptat de Consiliul European in 1986 si intrat in vigoare in 1987 a fost un program detaliat si precis cu un numar de 282 de propuneri legislative, din care 221 s-au tradus in regulamente si directive, considerate esentiale pentru realizarea pietei unice, concept care l-a inlocuit pe cel al pietei comune. Programul pietei unice s-a axat pe 3 sectiuni privind barierele fizice (controlul la frontiere), tehnice (standarde, norme), impozitele indirecte (TVA, accize). Au fost implicate si procedurile achizitiilor publice pentru eliminarea caracterului lor protectionist, discriminatoriu si monopolist. Nu s-au abordat chestiuni indisolubil legate de piata unica, care au fost ulterior dezbatute la Maastricht, cum sunt politica sociala europeana, ce conditioneza in mare masura libera circulatie a serviciilor si persoanelor, convergenta politicilor economice si uniunea monetara, care paveaza drumul unificarii pietelor de capital, armonizarea impozitarii directe, proces nerezolvat in anii '90. Accelerarea procesului legislativ in cadrul Comunitatii Europene s-a datorat impunerii procedurii votului majoritatii calificate prin articolul 100a si a fost acompaniata de amplificarea rolului Parlamentului European prin noile proceduri de luare a deciziilor prevazute de articolele 189c-cooperarea si articolul 189b-codecizia. Totusi realizarea programului pietei unice a implicat mai multi actori, dintre care se detaseaza pe de o parte institutiile comunitare, iar pe de alta parte guvernele si parlamentele tarilor membre, asociatiile producatorilor, comerciantilor si consumatorilor, organizatii de standardizare, instante juridice, firme si cetateni.

Programul pietei unice a reprezentat cel mai ambitios obiectiv promovat de Comunitatea Europeana dupa infiintarea sa in urma tratatului de la Roma si a reprezentat un succes deplin, mai ales prin prisma constructiei legislative. In perioada 1985-1992 a fost adoptat un volum imens de legislatie secundara, iar pentru umplerea unor goluri au fost necesare mai multe seturi de legislatie de implementare. Pentru anumite state membre au existat unele perioade de tranzitie sau derogari speciale. Proiectul pietei unice a utilizat doua strategii complementare pentru realizarea lui, prima implicand o armonizare legislativa minima in domeniul protectiei sanatatii publice, consumatorilor si mediului, a doua o armonizare functionala bazata pe principiul recunoasterii reciproce, consacrat de CEJ in urma celebrului Cassis de Dijon.

Realizarea programului pietei unice a insemnat un progres apreciabil pe linia integrarii pietelor nationale de marfuri intr-o singura piata comunitara deschisa liberei concurente si a pregatit terenul pentru adancirea integrarii economice prin crearea Uniunii Economice si Monetare si ulterior pentru noi valuri de largire si transformarea UE intr-o comunitate pan-europeana.

Implementarea programului pietei unice poate fi analizata din punct de vedere macroeconomic ca avand un impact deosebit pe supply-side (oferta), manifestat prin stimularea productiei, sporirea concurentei si reducerea preturilor, dar care se rasfrange si printr-un efect puternic stimulativ pe demand-side (cererea). Evident exista o interconexiune complexa intre piata unica, cresterea economica si diminuarea somajului intrucat o piata functionala deplin integrata stimuleaza concurenta, restructurarea si inovatia, sporeste gradul de coeziune economica si sociala pe plan regional datorita intensificarii comertului si cresterii investitiilor, contribuie la dezvoltarea si diseminarea de noi calificari si tehnologii in tot cuprinsul comunitatii. Iata de ce odata cu Actul Unic European au aparut noi politici comune, cu caracter orizontal, cum sunt politica cercetarii, cea a dezvoltarii regionale, politica de protectie a mediului, politica de protectie a consumatorilor, iar politica concurentei a capatat o importanta deosebita, ca principal instrument de protectie a pietei comunitare si substituient obiectiv al politicii comerciale. Pe de alta parte realizarea unei pietei unice efective a insemnat si asigurarea stabilitatii economice necesare asezarii temeliei UEM, adoptarea monedei unice contribuind la randul ei la functionarea eficienta a pietei bunurilor si facilitand integrarea pietei factorilor de productie, indeosebi a pietei de capital.

La sfarsitul programului legislativ de 8 ani care a condus la realizarea pietei unice in decembrie 1992, Consiliul de Ministri a cerut Comisiei Europene sa prezinte in 1996 o analiza a impactului si eficacitatii legislatiei adoptate. In decursul a 2 ani au fost elaborate 38 de studii independente privind diverse sectoare economice, arii legislative sau variabile economice, impreuna cu o larga trecere in revista a mediului de afaceri comunitar, iar pe baza acestor documente insumand cca 10.000 de pagini Comisia a prezentat un raport politic in noiembrie 1996. Concluziile acestui raport releva importantele realizari pe linia liberei circulatii a marfurilor si serviciilor, dar si neimplinirile in privinta liberei circulatii a persoanelor, legii firmei, impozitarii, promovarii societatii informationale etc. Dezvoltarea si consolidarea pietei unice nu s-a incheiat in decembrie 1992, intrucat este un proces continuu si extrem de dinamic, fiind legat sau conditionat nu doar de cadrul juridic (legislativ) ci si de extinderea politicilor comune ale UE si de politicile de liberalizare la nivelul statelor membre.

In raportul din noiembrie 1996 Comisia a prezentat si prioritatile pentru agenda pietei unice, evidentiind si problemele ce trebuiau rezolvate in continuare. In primul rand statele membre urmau sa-si reinnoiasca angajamentele fata de programul pietei unice, realizat in octombrie 1996 in proportie de 91% (medie comunitara), indeosebi prin implementarea legislatiei primare (completarile aduse acordului de la Roma) si secundare. In al doilea rand trebuia evitata tendinta de reglementare excesiva la nivel comunitar si national pentru a nu crea presiuni negative asupra mediului de afaceri si economiei comunitare. In al treilea rand era necesara exprimarea vointei politice a guvernelor nationale pentru inlaturarea obstacolelor ramase in calea desavarsirii pietei unice, chiar in domenii sensibile cum sunt impozitarea si controlul persoanelor la frontiera (acordul Schengen rezolvand ultimul aspect). In al patrulea rand trebuiau folosite toate instrumentele aferente politicilor comune ale UE pentru a imbunatati functionarea pietei unice, ceea ce a implicat ca pe langa noile politici comune lansate odata cu tratatul de la Maastricht, cum sunt politica monetara, politica de coeziune, sa fie reformate alte politici comune (PAC, politica structurala- vezi Agenda 2000) si sa fie avute in vedere politici comune in domeniul industrial si energetic. De asemenea politica comuna a concurentei s-a extins si reformat continuu in noi domenii, cum sunt fuziunile, ajutoarele de stat, achizitiile publice. In al cincilea rand aplicarea conceptului pietei unice presupune asigurarea unui cadru favorabil mediului de afaceri si manifestarii libere, neingradite a raporturilor dintre producatori, comercianti si consumatori. Mediul de afaceri comunitar este sprijinit de un ansamblu de politici comunitare, ambele componente vizand progresul pe plan social, adica crearea de beneficii tangibile cetatenilor UE prin asigurarea unor preturi mai mici si unor optiuni mai largi consumatorilor, extinderea sferei de libertati si drepturi ale omului, ridicarea continua a nivelului de trai, imbunatatirea sanatatii si sigurantei la locul de munca, sporirea securitatii si sigurantei produselor comercializate, cresterea calitatii mediului inconjurator.

Studiile care au evaluat impactul programului pietei unice s-au referit la situatia comertului, investitiilor, concurentei, autoturismelor, produselor farmaceutice etc. si au implicat o activitate de cercetare imensa, aproape dubla fata de Raportul Cecchini din 1988 referitor la potentialul pietei unice. Totusi au existat si alti factori care au influentat economia UE, cum ar fi ciclul economiei mondiale, procesul de globalizare, progresul tehnic si tehnologic, reunificarea Germaniei, tranzitia din estul Europei, instabilitatea cursurilor de schimb sau criza SME din perioada 1992-1993. Studiile au evidentiat numeroase efecte favorabile ale pietei unice, care erau net superioare costurilor. Trebuie mentionat ca programul pietei unice a coincis cu runda Uruguay din cadrul GATT si pe baza agendei stabilite pentru respectivele negocieri UE a promovat liberalizarea comertului international si descurajarea protectionismului comercial, cu exceptia sectorului agro-alimentar.

Este cert ca implementarea programului legislativ a condus la un grad inalt de integrare a pietei produselor industriale si la cresterea gradului de integrare a pietei serviciilor, unde existau multe bariere nationale in calea liberei circulatii transfrontaliere, precum si la un anumit progres in directia integrarii pietei factorilor de productie. S-a ridicat intrebarea fireasca daca programul pietei unice a reprezentat sau nu o forta motrice intr-un anumit sector. Aceasta ar confirma ideea efectului de antrenare sau propagare (spillover effect), sustinuta de teoria neofunctionalista. Pe baza unor studii si a unui raport Eurostat efectuat cu ajutorul chestionarelor distribuite la 13.500 de firme comunitare s-a desprins concluzia ca masurile din cadrul programului pietei unice au avut atat efecte de favorizare cat si de antrenare a schimbarilor din domeniul economic. Aceste masuri au schimbat in bine climatul de afaceri la nivel comunitar, au contribuit la promovarea unor strategii pan-europene ale marilor firme, mai ales in transportul aerian, transmisiile prin satelit, telecomunicatii si telefonie mobila, corporatiile bancare, productia de autoturisme, domenii in care accesul pe piata a devenit mai facil, concurenta transfrontaliera s-a amplificat, vanzarile si fuziunile de firme s-au intensificat.

In contrast cu dinamismul unor sectoare cu potential mare de dezvoltare au existat si alte sectoare economice, cum sunt cel bancar si al asigurarilor, industria farmaceutica, industria energetica care au ramas structurate in granitele nationale, datorita orientarii pregnante a ofertei catre pietele interne, rolului important jucat de preferintele si obisnuintele consumatorilor, controlului puternic exercitat de guvernele nationale in numele sigurantei medicale si securitatii energetice. Prin prisma situatiei din aceste domenii s-a apreciat ca exista un potential insemnat de dezvoltare in viitor a pietei unice. Comisia Europeana a incercat inca din 1996 sa evalueze efectele liberalizarii in 3 domenii vitale de servicii publice: energie, telecomunicatii/servicii bazate pe informatii si transport, unde integrarea presupunea nu numai liberalizare ci si implementarea unor politici comune eficiente.

In afara cadrului legislativ asigurat de programul pietei unice s-a creat un cadru institutional de sprijin reprezentat de Consiliul de Ministri al Pietei Interne, Directoratul General al Pietei Interne din cadrul Comisiei Europene, Parlamentul European, care este codecident, Curtea Europeana de Justitie. Comisia Europeana este, prin intermediul directoratelor sale generale si al politicilor comune administrate, principalul actor in procesul de dezvoltare si consolidare a pietei interne. Comisia urmareste modul in care regulamentele sunt respectate si directivele sunt transpuse in legislatia nationala, iar in cazul in care adoptarea directivelor nu s-a facut in litera si spiritul prevederilor lor Comisia recurge la presiuni politice sau actiuni juridice. Comisia monitorizeaza din 1997 starea pietei interne si modul in care se aplica si se respecta legislatia pietei unice, care confera drepturi si obligatii persoanelor juridice si fizice (progresul transpunerii legislatiei comunitare in cea nationala este investigat de 2 ori pe an). Legislatia si dreptul comunitar in acest domeniu (vezi principiile si jurisprudenta Curtii Europene de Justitie) sunt direct aplicabile, instantele nationale avand competenta de a suspenda anumite masuri si de a acorda compensatii. Intrucat actiunile juridice sunt adesea prea costisitoare pentru cei prejudiciati, reprezentantii cetatenilor din PE, dar si organizatiile consumatorilor si asociatiile producatorilor sunt direct implicate in supravegherea respectarii legislatiei pietei unice. La mijlocul anilor '90 Comisia a lansat o campanie majora de informare a publicului in domeniul legislatiei pietei unice, numita Citizens First.

In afara institutiilor comunitare si autoritatilor nationale mai exista si alti actori importanti implicati in activitatea de reglementare a pietei interne, dintre care se detaseaza noile organizatii europene de standardizare, carora le-a fost delegata de catre UE competenta elaborarii de norme si standarde europene menite a inlocui barierele tehnice nationale. Pe de alta parte, organizatiile patronale nationale si cele europene, gen Uniunea Confederatiilor Patronale si Industriale Europene (UNICE) au intreprins propriile lor studii si investigatii, sugerand importante imbunatatiri ale procesului de reglementare, inclusiv rationalizarea acestuia.

STRATEGIA PIETEI INTERNE

Pe baza evaluarilor din 1996, a realizarilor si neimplinirilor din anii '90 Comisia Europeana a lansat in noiembrie 1999 Strategia pe 5 ani a Pietei Interne, care a fost aprobata de Consiliul European si care are menirea sa identifice domeniile de progres viitor si cele strategice vitale pentru actiunea politica a institutiilor europene. Strategia se centreaza pe 4 obiective principale:

1. Sporirea eficientei pietelor de capital, produselor si serviciilor (Markets);

2. Imbunatatirea mediului de afaceri (Business);

3. Imbunatatirea calitatii vietii cetatenilor (Citizens)

4. Exploatarea realizarilor pietei interne intr-o lume in schimbare (External).

Aceste obiective strategice pe termen mediu sunt combinate cu obiective operationale si actiuni tinta pe termen scurt, care sunt revizuite si actualizate in fiecare an. Prima analiza a actiunilor tinta din mai 2000 a stabilit o anumita prioritate a acestora in functie de impactul deosebit si imediat al lor asupra imbunatatirii functionarii pietei interne. Multe din actiunile tinta prioritare au fost fixate plecand de la concluziile summitului Consiliului European de la Lisabona din martie 2000, care a plasat piata interna in centrul Strategiei pe 10 ani cu scopul declarat de a transforma economia comunitara in cea mai dinamica si competitiva economie a lumii pana in anul 2010. Iatǎ de ce politica industrialǎ si politica energeticǎ a UE vizeazǎ cu precǎdere cresterea competitivitǎtii producǎtorilor comunitari pe piata internǎ si pe cea internationalǎ.

La reuniunea Consiliului European de la Stockholm din martie 2001, Comisia Europeana a prezentat un raport sintetic privind rezultatele implementarii strategiei din noiembrie 1999. Pe baza concluziilor trase de Consiliul European la Stockholm, care subliniaza necesitatea consolidarii agendei stabilite la Lisabona si continuitatea unor obiective si actiuni tinta, in mai 2001 Comisia Europeana a dat publicitatii al doilea raport anual asupra strategiei pietei interne. Raportul confirma concluzia ca progresul pe linia desavarsirii pietei interne era oarecum dezamagitor, intrucat din cele 36 de actiuni planificate a fi realizate pana in iunie 2001, doar 20 (55%) puteau fi indeplinite la timp, responsabilitatea acestor performante nesatisfacatoare revenind Comisiei, celorlalte institutii comunitare si statelor membre. Raportul a subliniat necesitatea unei cooper ri stranse intre actorii implicati si odata cu evaluarea progresului realizat in perioada urmatoare primului raport a stabilit si directiile politicilor din domeniul pietei interne pentru urmatoarele 18 luni. O prioritate majora a constituit-o elaborarea planului de actiune in domeniul serviciilor financiare, caruia i s-a acordat o atentie speciala in concluziile summitului de la Stockholm.

Comisarul pentru piata interna, Frederik Bolkestein (liberal olandez), a relevat in cadrul celui de al doilea raport importanta deosebita a realizarii depline a strategiei privind piata interna, ceea ce ar implica un mare numar de schimbari in functionarea pietei interne care ar trebui facute simultan pentru potentarea efectului lor. Provocarile globalizarii si riscurile incetinirii cresterii economice impuneau adoptarea cat mai rapida a actiunilor propuse in cadrul strategiei. Domenii importante cum sunt proprietatea intelectuala si serviciile financiare necesitau actiuni rapide si eficiente pentru a nu se pune in pericol pozitia competitiva a economiei comunitare si pentru a nu fi afectata politica de dezvoltare a locurilor de munca. In acest sens comisarul Frederik Bolkestein a considerat ca hotararea Consiliului European asupra Raportului Lamfalussy referitor la pietele titlurilor de valoare are o importanta esentiala pentru flexibilitatea si rapiditatea procesului de decizie la nivel comunitar.

Procesul de schimbare si perfectionare a legislatiei pietei interne trebuie sa tina cont de rapiditatea evolutiilor din cadrul sectoarelor economice si de pe pietele produselor, serviciilor si factorilor. De aici apare cerinta ca procesul de optimizare a functionarii pietei interne sau de maximizare a performantelor sale sa aiba suportul unor angajamente pe termen lung. In fond consolidarea si dezvoltarea continua a pietei interne nu inseamna doar activitati de ordin legislativ ci reprezinta un proces deosebit de complex, care implica colaborarea institutiilor comunitare, a statelor membre, cercurilor de afaceri si societatii civile si implementarea unor politici comune dinamice si eficiente

Realizarea pietei interne unice a condus la cresterea gradului de integrare a pietelor nationale si la sporirea concurentei pe piata comunitara, avand un impact notabil asupra economiei UE, care si-a ameliorat performantele pe planul competitivitatii si ritmului de crestere. Eforturile facute de institutiile comunitare dupa 1992 de a imbunatati si extinde cadrul pietei interne au vizat cresterea calitatii si gamei de marfuri si servicii oferite pe piata,    reducerea costului utilitatilor publice, integrarea pietelor de capital si cresterea lichiditatii lor, asigurarea suportului financiar pentru inovatia tehnica si dezvoltarea tehnologiilor de varf, crearea unui mediu mai favorabil pentru IMM-uri, protectia mai buna a mediului ambiant, cresterea gradului de calificare, ocupare si mobilitate a fortei de munca.

Al doilea raport anual reprezinta o noua analiza a actiunilor tinta care au fost prioritizate din nou in functie de concluziile trase de Consiliul European la Stockholm. Multe din actiunile tinta considerate prioritare erau centrate pe domenii vizate deja in 2000, in special sectoare cheie, cum sunt transportul, utilitatile publice, serviciile postale, achizitiile publice si serviciile financiare. Strategia pietei interne punea accentul pe o noua abordare in privinta simplificarii si perfectionarii reglementarilor referitoare la calitatea marfurilor si serviciilor, precum si pe necesitatea implementarii unei noi politici in domeniul serviciilor, care sa inlature barierele nationale din calea comertului intracomunitar si care sa valorifice avantajele societatii informationale, Internetului, cresterii veniturilor personale si intensificarii turismului de masa. In domeniul serviciilor, obiectivele strategiei vizau cresterea concurentei, reducerea preturilor, imbunatatirea calitatii, diversificarea gamei oferite, atenuarea influentei factorilor culturali si lingvistici. Mijloacele de realizare a obiectivelor sunt reprezentate de modernizarea si largirea cadrului de reglementare, printr-o abordare de tip orizontal si care vizeaza sase verigi de baza ale pietei: inlaturarea barierelor din calea infiintarii firmelor, facilitarea vanzarilor trans-frontaliere, distribuirea, activitatile promotionale, vanzarile si service-ul post-vanzare.

In afara elementului de continuitate a activitatilor tinta, summitul de la Stockholm a introdus noi prioritati pentru strategia pietei interne, cum sunt : exploatarea potentialului tehnologiilor de varf si transpunerea in legislatiile nationale a directivei privind inventiile biotehnologice, conceptul 'Noua Piata Europeana a Muncii' (care vizeaza cresterea mobilitatii fortei de munca), adoptarea regulamentului patentului comunitar, perfectionarea sistemului de securitate sociala si a celui de supraveghere prudentiala a fondurilor de pensii suplimentare, recunoasterea reciproca a diplomelor si calificarilor profesionale, comercializarea la distanta a serviciilor financiare, infiintarea comitetelor europene (regulatorii) pentru titlurile de valoare, cadrul revizuit pentru ajutorul de stat acordat cercetarii si dezvoltarii. Masa Rotunda a Industriasilor Europeni, reunind 46 de conducatori de mari firme europene si transnationale, si-a exprimat la Stockholm atitudinea critica fata de implementarea reformelor legate de cresterea competitivitatii economiei UE si desavarsirea pietei interne, facand unele recomandari pentru incurajarea dezvoltarii domeniilor de varf tehnologic, pregatirea si perfectionarea resurselor umane, imbunatatirea performantelor administratiilor publice nationale.

Totusi in cursul anului 2001 unele evenimente nu au fost favorabile procesului de implementare a strategiei pietei unice. In primul rand la Stockholm, sub presiunea Frantei si Germaniei s-a amanat procesul de liberalizare in domeniul energiei. In al doilea rand, stabilirea Patentului European, cu scopul simplificarii activitatii si reducerii costurilor se loveste de dificultatile de ordin lingvistic si de rolul organismelor nationale. In al treilea rand, opozitia Italiei si Spaniei fata de preluarile unor firme de stat preconizate de Electricite de France a condus la opinia Comisiei ca masurile adoptate la nivel national de mentinere a unor actiuni de aur in firmele strategice distorsioneaza libera circulatie a capitalurilor, insa Curtea Europeana de Justitie a considerat deplin justificate respectivele masuri. In al patrulea rand la 4 iulie 2001, Parlamentul European a respins sub presiunea unui puternic lobby german legislatia privind reglementarile comunitare comune in domeniul preluarilor de firme.

Dificultatile mari ivite in implementarea strategiei pietei unice si implicit a strategiei de la Lisabona au relevat disputele si rivalitatile dintre institutiile europene, dintre acestea si statele membre, precum si slabiciunile presedintiei UE si presedintiei Comisiei. Au fost evidente disensiunile existente intre Parlamentul European si Comisia Europeana in domeniul desfasurarii activitatii legislative pe linia piei titlurilor de valoare. Presedintia UE, atat cea franceza cat si cea suedeza, a facut prea putin pentru a impulsiona perfectionarea politicii concurentei, iar Comisia n-a gasit solutii rapide pentru crearea si dezvoltarea pietei comunitare a serviciilor financiare.

Dezvoltarea si consolidarea pietei interne ramanea esential dependenta de eficienta activitatii legislative si de imbunatatirea politicilor comune, ambele procese implicand aportul institutiilor comunitare si al autoritatilor nationale, dar si de extinderea activitatii agentilor economici nationali peste frontierele nationale.

Dupa summitul de la Stockholm din martie 2001 a urmat summitul de la Barcelona din martie 2002 unde s-a ridicat chestiunea implementarii complete a legislatiei pietei interne ca o cerinta esentiala pentru functionarea adecvata a pietei interne. Desi dupa Stockholm s-a realizat un progres sensibil pe aceasta linie totusi sarcina interimara de transpunere de 98,5% stabilita la Stockholm a fost realizata doar de 7 tari, ceea ce impune marirea eforturilor facute de celelalte tari. Consiliul European intrunit la Barcelona a solicitat tarilor membre sa indeplineasca aceasta sarcina pentru atingerea unei tinte de transpunere de 100% pana la summitul Consiliului European din martie 2003 in cazul directivelor a caror implementare este intarziata mai mult de 2 ani.

De asemenea Consiliul European de la Barcelona a salutat progresul pe linia modernizarii regulilor de concurenta si a solicitat Consiliului de Ministri sa adopte un nou cadru juridic pana la sfarsitul lui 2002. Consiliul European a solicitat statelor membre diminuarea nivelului general al ajutorului de stat ca procentaj in PIB si redirectionarea lui catre obiective orizontale de interes comun, cum este coeziunea economica si sociala sau corectarea unor esecuri de piata identificate. Consiliul European a cerut Consiliului de Ministri sa cada de acord asupra pachetului legislativ privind achizitiile publice la intrunirea sa din mai 2002.

Consiliul European a cerut Comisiei Europene sa faca referiri exprese specifice la barierele tehnice importante in Evaluarea Pietei Interne (Internal Market Scoreboard), deci care ar fi barierele si tarile in care ele persista, precum si progresele inregistrate in procesul de standardizare. Referitor la standardizare Consiliul de Ministri pentru piata interna, afacerile consumatorilor si turism a adoptat concluzii separate la 1 martie 2002, avand in vedere importanta strategica a standardizarii pentru implementarea diferitelor politici comunitare si necesitatea de a acorda acesteia o atentie deosebita, ca urmare a raportului Comisiei din septembrie 2001. O prioritate speciala va fi acordata in acest context de catre organizatiile de standardizare stabilirii de tinte cu scopul de a imbunatati eficienta lor si de a dezvolta un sistem perfectionat de noi produse. Comisia Europeana a fost invitata sa prezinte un raport asupra implementarii hotararii CM din 28 octombrie 2001 privind recunoasterea reciproca si de a stabili domeniile in care ea este mai adecvata si in care armonizarea este mai potrivita.

Comisia Europeana trebuia sa prezinte in 2002 continuarea la comunicarea sa asupra strategiei pietei interne pentru servicii, incluzand actiunile concrete necesare. Planul de actiune privind implementarea strategiei pietei interne trebuia prezentat de Comisia Europeana Consiliului de Ministri in semestrul I 2002, luand in considerare raportul Comisiei Mandelkern. Comunitatea si tarile membre trebuiau sa-si mareasca eforturile pentru a simplifica si moderniza legislatia si procedurile administrative cu impact asupra mediului de afaceri si a consumatorilor la nivel comunitar, national si regional. In plus actele legislative la nivel comunitar si national trebuiau sa fie precedate de o evaluare a impactului de reglementare.

In acest deceniu dezvoltarea si consolidarea pietei interne sunt legate de deschiderea si liberalizarea unor piete, de diminuarea preturilor exprimate in euro, de cresterea calitatii marfurilor si serviciilor, de accelerarea reformei pietei produselor si de sporirea increderii oamenilor de afaceri si consumatorilor in acestea, de promovarea dezvoltarii durabile si armonioase a comunitatii precum si de integrarea dezvoltarii durabile si protectiei mediului in politicile pietei interne (vezi contributia Consiliului European de la Goteborg), de functionarea adecvata a pietelor in perspectiva extinderii catre centrul si estul Europei, de integrarea marilor linii directoare ale politicii economice stabilite de ECOFIN pentru 2001 si 2002 in cadrul Strategiei Pietei Interne de catre CM pentru piata interna, afacerile consumatorului si turism.

In mai 2002 comisarul pentru piata unica Frits Bolkestein a prezentat situatia implementarii strategiei pietei interne, iar una din observatiile critice a fost cea privind gradul de transpunere a legislatiei pietei interne. Obiectivul stabilit la summitul Consiliului European de la Stockholm din martie 2001 de transpunere in legislatia nationala a cel putin 98,5% din directivele comunitare nu fusese indeplinit decat de 7 tari din 15 membre. Franta era pe ultimul loc cu 96,9%, urmata de Grecia cu 97,3% si Germania cu 97,6%. Dintre cele 7 tari aflate in frunte cel mai bine se situau Finlanda, Danemarca, Suedia, iar Marea Britanie si Belgia facusera progrese insemnate pe linia reducerii decalajuuil fata de tarile mai avansate. In Franta un numar de 80 de directive nu fusesera transpuse de autoritatile publice, iar din acestea 18 directive aveau termenul de aplicare la 1 martie 2001. Consiliul European de la Barcelona din martie 2002 a decis sa nu se mai tolereze intarzieri de peste un an in implementarea legislatiei comunitare. Franta se situa in frunte si in ceea ce priveste numarul de proceduri (205) deschise de Comisia Europeana pentru incalcarea legislatiei comunitare, urmata de Italia (193), dintr-un total de 1500 de cazuri.

Contributia pietei unice la prosperitatea economicǎ a UE a fost evidentiatǎ de concluziile unui studiu al Comisiei Europene care a apreciat cǎ ea s-a tradus printr-o sporire a venitului comunitar cu cca 877 miliarde € in perioada 1993-2002, printr-o crestere medie anualǎ suplimentarǎ a PIB cu 1,8%, prin crearea a 2,5 milioane noi locuri de muncǎ. Desigur sunt eurosceptici care considerǎ cǎ incǎ nu a fost parcurs intreg procesul, dovadǎ persistenta unor piete nationale distincte si progresele modeste inregistrate pe linia liberei circulatii transfrontaliere a serviciilor si persoanelor.

Dezvoltarea sectorului serviciilor la nivelul din SUA cu ajutorul Strategiei Pietei Interne, Strategiei Societǎtii Informationale, Strategiei Fortei de Muncǎ si prin potentarea liberei circulatii a serviciilor si persoanelor ar insemna nu numai o sporire sensibilǎ a nivelului de trai dar si rezolvarea problemei somajului structural din UE. In locul integrǎrii cat mai rapide a pietei serviciilor, sector dominant in PIB-ul comunitar, apar noi obstacole la nivel national care impiedicǎ libera circulatie transfrontalierǎ. Chiar in domeniul liberei circulatii a capitalului unde moneda unicǎ favorizeazǎ procesul si unde exista un plan de actiune in domeniul serviciilor financiare, care prevedea adoptarea unui pachet de 42 de legi, au persistat dezacorduri intre tǎrile membre, Comisie si Parlamentul European. Realizarea unei piete financiare unice ar conduce la cresterea PIB-ului UE cu cca.130 miliarde € in decurs de 10 ani.

Dar chiar in domeniul liberei circulatii a bunurilor unde integrarea pietelor nationale este cea mai avansatǎ existǎ problema spinoasǎ a diferentierii exagerate a preturilor si indeosebi pe spinarea consumatorilor, ceea ce ar putea pune in discutie atat eficacitatea politicii concurentei cat si a celei de protectie a consumatorului. Comisia Europeanǎ crede cǎ diferentierea preturilor reflectǎ atat influenta nocivǎ a reglementǎrilor si traditiilor nationale precum si practicile anticoncurentiale ale unor producǎtori, care sunt destul de dificil de contracarat de Comisie in pofida perfectionǎrii continue a politicii concurentei.

In Comunicarea Comisiei din mai 2003 Strategia Pietei Interne era consideratǎ ca un instrument cheie in coordonarea politicilor economice impreunǎ cu Marile Linii Directoare in domeniul politicii economice si cu Liniile Directoare in domeniul angajǎrii fortei de muncǎ. Toate vizau o profundǎ reformǎ economicǎ in cadrul UE axatǎ pe promovarea competitivitǎtii (vezi Comunicǎrile pe politicǎ industrialǎ din 2002, politica inovatiei, investitia in cercetare si Cartea Verde privind antreprenoriatul din 2003). Perfectionarea Strategiei Pietei Interne era impusǎ de rezultatele nesatisfǎcǎtoare obtinute panǎ in 2003, de cerintele si riscurile extinderii UE, de necesitatea unor reforme structurale pentru a potenta cresterea economicǎ. Comisia a pus accentul pe inlǎturarea barierelor tehnice si fiscale din calea liberei circulatii a bunurilor, promovarea serviciilor transfrontaliere, transpunerea corectǎ si implementarea eficientǎ a legislatiei comunitare.

Alte prioritǎti si actiuni avute in vedere erau legate de asigurarea unei calitǎti ridicate a serviciilor publice (industriile de retea), perfectionarea    impozitǎrii indirecte si progresarea pe linia armonizǎrii impozitǎrii directe, cresterea gradului de deschidere si competitivitate a sectorului achizitiilor publice, imbunǎtǎtirea climatului de afaceri si promovarea de politici de stimulare a antreprenoriatului si inovatiei, simplificarea mediului de reglementare, informarea mai bunǎ a cetǎtenilor, adaptarea la provocǎrile globalizǎrii.

Propunerile Comisiei din cadrul Comunicǎrii privind prioritǎtile Strategiei Pietei Interne pe perioada 2003-2006 adresate Consiliului de Ministri pe Competitivitate, Parlamentului European, Comitetului Economic si Social, Comitetului Regiunilor nu se puteau concretiza fǎrǎ contributia acestora si aportul statelor membre ale UE (piata internǎ fiind un domeniu al competentelor partajate). Comisia a avut in vedere adoptarea unui numǎr insemnat de directive si regulamente si monitorizarea realizǎrii Strategiei Pietei Interne la trei niveluri: adoptarea legislatiei, implementarea ei, evaluarea impactului acesteia. Evaluarea impactului legislatiei si politicilor in diverse sectoare (telecomunicatii, energie etc) necesita dezvoltarea si utilizarea unor indicatori statistici specifici. In prezent Comisia Europeanǎ utilizeazǎ un anumit numǎr de instrumente de monitorizare, cum sunt Raportul de Implementare a Strategiei, Raportul privind functionarea pietelor produselor si pietei de capital, Raportul privind Competitivitatea, Evaluǎrile diferite ale Comisiei (Scoreboards).

Problemele abordate de Comisie in Comunicarea privind Strategia Pietei Interne nu erau noi si au existat tentative anterioare de a le rezolva. Unele idei si mǎsuri propuse erau noi, dar concretizarea lor necesita o fermǎ vointǎ politicǎ cu scopul de a se obtine rezultate benefice atat pentru oamenii de afaceri cat si pentru consumatori. Sunt domenii unde progresele inregistrate sunt substantiale, cum ar fi Planul de Actiune pentru Servicii Financiare si Patentul Comunitar. Alte domenii necesitǎ o examinare mai detaliatǎ si evaluǎri de impact a legislatiei sau politicii inainte de initiativa legislativǎ a Comisiei. Accentul in activitatea de reglementare se va pune pe rolul statelor membre, care trebuie sǎ implementeze prompt si corect legislatia, sǎ informeze cetǎtenii si oamenii de afaceri despre drepturile lor si sǎ rezolve dificultǎtile apǎrute, sǎ evite adoptarea unor reglementǎri nationale ce intrǎ in conflict cu principiile pietei interne, sǎ colaboreze strans cu Comisia.

Practic au existat 3 cicluri ale Strategiei Pietei Interne, 1999-2002, 2003-2006 si 2007-2010. Toate realizarile si neimplinirile din cele trei cicluri au fost dezbatute la summiturile Consiliului European din luna martie dedicate agendei Lisabona, care sunt precedate de lucrarile Consiliilor de Ministri pe piata interna si pe competitivitate.

Au existat doua documente importante inainte de lansarea ciclului trei al Strategiei Pietei Interne. Primul este Comunicarea Comisiei Europene din 10 mai 2006 intitulata ”O agenda a cetatenilor-asigurarea de rezultate pentru Europa” urmata de raportul din 2007 al Comisiei” Piata unica in secolul XXI”. Trei aspecte erau considerate esentiale pentru viitorul strategiei : a) sporirea convergentei prin simplicarea legislatiei (reglementarilor), cooperarea intre administratiile publice nationale, aplicarea principiului subsidiaritatii; b) finalizarea pietei interne bazata pe un inalt nivel de protectie a consumatorilor, muncitorilor, mediului; c) luarea in considerare a dimensiunii internationale, legata de armonizarea reglementarilor si standardelor tehnice si ecologice cu alte state si zone.

Un al doilea document este Opinia Comitetului Consultativ EFTA din 26 ianuarie 2006 care a recomandat Comisiei Europene sa se concentreze pe urmatoarele aspecte: statutul si schimbarile pietei interne, necesitatea atentiei politice, intelegerii si sprijinului popular din partea publicului, accent puternic pe implementare si cooperare administrativa intre statele membre, politica IMM, legarea mai stransa a cetatenilor de politica pietei interne, piata interna in context global. Documentul releva existenta unor obstacole in calea celor 4 libertati fundamentale, atat in domeniile reglementate cat si in cele nereglementate, in care practic piata unica inca nu functioneaza. Pentru a realiza obiectivele stabilite in noua strategie de crestere si ocupare (Strategia Lisabona) era necesara extinderea pietei interne si potentarea functionarii sale, pentru ca o piata interna functionala eficient reprezenta o cerinta esentiala de a indeplini agenda Lisabona.

Libera circulatie a bunurilor. Articolele 28 si 29 din Tratatul CE interzic restrictiile cantitative si masurile echivalente privind importurile, exporturile si tranzitul intre statele membre UE. Sunt permise unele prohibitii justificate pe motive de moralitate, politica si securitate publica, protectia sanatatii si vietii umane, animale si biologice sau privind protectia proprietatii industriale si comerciale, precum si alte cerinte obligatorii recunoscute expres de Curtea de Justitie a UE. Statele membre pot restrictiona libera circulatie in cazuri exceptionale, de risc a unor produse asupra sanatatii, mediului sau consumului. Pentru a minimiza riscurile si a asigura o anumita certitudine legala a fost introdusa o legislatie comunitara de armonizare a regulamentelor tehnice indeosebi in sectoarele cu risc mare al produselor, in timp ce in sectoarele cu riscuri mici, nearmonizate pe palierul reglementarilor, comertul se desfasoara pe baza principiului recunoasterii reciproce a normelor si standardelor. Aproximativ ½ din comertul intracomunitar se desfasoara pe baza reglementarilor armonizate, iar cealalta jumatate pe baza reglementarilor nationale sau chiar in lipsa unor reglementari specifice.

Libera circulatie a serviciilor. Serviciile detin intre 60-70% din PIB-ul statelor comunitare si o pondere similara ca fortei de munca angajate. Prevederile din Tratatul CE referitoare la servicii garanteaza libertatea de stabilire in alte state si de a furniza servicii. Programul pietei unice a potentat dezvoltarea serviciilor, comertul cu servicii si concurenta in acest domeniu. Jurisprudenta Curtii Europene de Justitie a contribuit la clarificarea principiilor stabilirii si liberei circulatii. Un progres substantial s-a inregistrat prin legislatia secundara specifica din domeniul serviciilor financiare, telecomunicatiilor, emisiilor electronice, recunoasterii calificarilor profesionale. Totusi au mai persistat bariere importante in calea liberei circulatii, raportul Comisiei din iulie 2002 privind starea pietei interne a serviciilor a evidentiat obstacolele juridice, administrative si practice. Aceste obstacole afectau costul si calitatea serviciilor la consumator si cu precadere IMM-urile. Directiva privind serviciile adoptata de Consiliul UE si de Parlamentul European in decembrie 2006 si care trebuia transpusa pana la sfarsitul lui 2009 a fost menita sa ridice competitivitatea serviciilor si a economiei UE prin inlaturarea barierelor discriminatorii, simplificarea si modernizarea cadrului juridic si administrativ, cooperarea administratiilor publice nationale, consolidarea drepturilor consumatorilor.

Libera circulatie a capitalului. Este o componenta majora a procesului de globalizare si integrare regionala, iar liberalizarea fluxurilor de capital in UE a insemnat deschiderea de conturi bancare peste granita, achizitia de titluri de valoare din alte state, achizitia de proprietati imobiliare. Libera circulatie a capitalului da posibilitatea unei alocari mai bune a resurselor, faciliteaza comertul transfrontalier, favorizeaza mobilitatea fortei de munca si asigura conditii propice finantarii afacerilor. Libera circulatie a capitalului este legata de serviciile financiare, in 2005 Comisia Europeana a lansat planul de actiune pentru dezvoltarea unei piete regionale a serviciilor financiare si apoi a trecut la implementarea unei noi strategii de adancire a integrarii financiare axata pe diversificarea produselor si serviciilor finaciare, pe reducerea costurilor lor si pe incurajarea finantarii activitatilor economice.

Libera circulatie a persoanelor. Are mai multe componente care tin de pilonul 1 si 3, cum ar fi dreptul de miscare si stabilire, acordul Schengen, managementul frontierelor, politica vizelor, politica azilului, politica imigratiei, politica antiterorista. Prevederile Tratatului CE (articolele 18 si 39) referitoare mai ales la dreptul de stabilire au fost completate cu numeroase directive si regulamente. Principalele obstacole au fost legate de securitatea sociala, impozitare si recunoasterea reciproca a diplomelor si calificarilor. Incepand cu anii 70 Curtea Europeana de Justitie a jucat un rol fundamental in sprijinirea liberei circulatii si deplasand accentul de pe libera circulatie a lucratorilor pe cea a persoanelor. Tratatul de la Maastricht a introdus cetatenia UE care confera drepturi suplimentare cetatenilor nationali. Tratatul de la Amsterdam a inclus acquisul Schengen in legislatia comunitara. In 1997 Comisia Europeana a adoptat un plan de actiune pentru a revizui si clarifica cadrul legal existent, inclusiv prin incorporarea jurisprudentei CEJ. Directivele si regulamentele adoptate ulterior au contribuit si ele la o mai libera circulatie a persoanelor in cadrul UE, dar fluxurile dinspre estul spre vestul Europei au creat si unele probleme si tensiuni la nivel national si comunitar.

BIBLIOGRAFIE

Bela Balassa ”The Theory of Economic Integration”, Allen and Unwin, London, 1961;

Emiliana Baldoni, Free movement of persons in the EU, a legal-historical overview, State of the Art Report, PIONEUR Working Paper no.2, July 2003;

Walter Cairns, Introducere in legislatia UE, Editura Universal Dalsi, 2001:

Paolo Cecchini(and others) ”The European Challenge 1992, Wildwood House, 1988;

Jacques Pelkmans ”European Integration – Methods and Economic Analysis”, Netherlands Open University, 1997;

Petre Prisecaru ”Teoria Integrǎrii Economice Europene”, Editura Sylvi, Bucuresti, 2001;

Petre Prisecaru (coord.) ”Piata unicǎ europeanǎ si impactul politicilor comunitare”, ESEN-2, INCE, CIDE, Bucuresti, 2001;

Petre Prisecaru (coord.) ”Piata internǎ unicǎ – Cele patru libertǎti fundamentale”, Politeia-SNSPA, Bucuresti, 2003;

Petre Prisecaru (coord.), Politici comune ale UE, Editura Economica, 2004

Loukas Tsoukalis, The New European Economy: the Politics and Economics of Integration, Oxford University Press, 1993;

Commission of the European Communities ”Communication on Internal Market Strategy, Priorities 2003-2006” , Brussels, 7.05.2003;

European Council Reports ”Lisbon, Stockholm, Barcelona, Athens Summits”, martie 2000- martie 2003