PLURALISMUL POLITIC PARTIDELE POLITICE

PLURALISMUL POLITIC PARTIDELE POLITICE

1. Definirea partidelor politice

2. Tipologia partidelor politice

3. Functiile partidelor politice

1. DEFINIRE. GENEZA

Partidele politice sunt definite din perspective teoretice diferite; dupa criterii distincte, cum ar fi:

- criteriul istoric (geneza lor);

- criteriul cultural (radacinile culturale si de civilizatie);

- natura unui regim politic;

- practica politica.

Sunt si conceptii care neaga integral sau numai partial locul si rolul partidelor politice in timp si in diversitatea societatii. Partidele politice au obarsia (geneza) in actul de nastere al grupurilor parlamentare, apoi al comitetelor electorale si in adunarile politice (Camera, Senat, Dieta, Stari, Corpuri).

Exemple:

1. in 1789 (aprilie) deputatii diferitelor provincii din Franta in Starile generale, sosesc la Paris, unde se simt legati intre ei in primul rand prin faptul ca reprezinta interese locale (provinciale). Primii care organizeaza reuniuni regulate sunt 'deputatii bretoni'; acest 'Club al Bretonarilor' elaboreaza un program de actiune (o ideologie). Ei inchiriaza un spatiu la manastirea Sf. Jaqués - de unde numele de iacobini. Acest caz, al iacobinilor, ilustreaza drumul constituirii unui partid politic:

- manifestarea unor interese grupale;

- constituirea unei organizatii (club);

- elaborarea unui program politic (doctrina, ideologie).

2. in Franta anului 1848, cand pe baza unor idei comune - deputatii Constituantei se reunesc in locuri diferite (la Institut - republicanii moderati; pe str. Poitiers - monarhistii catolici; pe str. Piramidelor - deputatii de stanga, etc.).

Totusi fundamentele ideologice si doctrinare sunt inca rudimentare. Ele se centrau mai mult pe dobandirea unor functii in stat, deci accesul la pozitii inalte de putere si nu pe interesul colectiv, ceea ce il determina pe Ostrogorski sa sustina ca in Anglia, in nasterea grupurilor parlamentare, un rol important l-a jucat si coruptia.

Fata de grupurile parlamentare, in schimb Comitetele electorale s-au nascut din momentul in care se extinde sufragiul universal, deci, cand democratia se largeste.

Atunci apare nevoia si posibilitatea ca noile forte politice sa-si afirme interesele in fata elitelor traditionale.

Cu vremea, intre grupul parlamentar aflat la centru si comitetele electorale din teritoriu (locale) se nasc si extind legaturi stranse, care vor duce la nasterea unei structuri politice permanente, statornice - structura de partid, care tinde sa se organizeze la nivel statal.

Acest exemplu ilustreaza un proces endogen (intern) de constituire a partidelor din interiorul vietii politice. Istoria cunoaste si cazul unui proces exogen, prin care partidele politice s-au nascut din alte organizatii, cu alte finalitati decat cele politice.

Exemple:

* Congresul Sindicatelor din Anglia (1899) a hotarat crearea Partidului Laburist, ca organizatie electorala si parlamentara.

* La noi s-au nascut partide din sindicate, pensionari, automobilisti, etc.

* aparitia partidelor democrat-crestine;

Schwartzenberg ofera si alte exemple, in care partidele politice provin din asociatii, societati, grupuri industriale, agrare, financiare.

De aici nu se poate trage concluzia ca partidele politice, care-si au sursa si in organizatii nonpolitice ar fi niste clici, fractiuni, ganguri, armate private, fronturi, grupuri de presiune si interese, cluburi, etc.

Cu toate acestea, E. Burke a pus in lumina faptul ca partidul este o organizatie (organism, corp) a unor oameni care se unesc pentru a promova impreuna interesul national pe baza unor principii specifice.

Specificul partidelor politice fata de alte organizatii angajate in viata social-politica a unei societati angajeaza ample discutii, dar esential este faptul ca partidele se nasc si functioneaza numai in regim politic democratic.

in acest sens este interesanta discutia propusa de R. Gerard Schwartzenberg legat de stasiogeneza (geneza partidelor politice) in lumea a treia, unde partidele politice se formeaza odata cu statul, intr-un soi de vid institutional.

La Plombara si M. Weiner arata ca partidele politice se cer privite intr-un anumit :

- context institutional, in raport cu care ele se constituie ca organizatii durabile a caror speranta de viata este superioara fata de cea a conducatorilor;

- apoi contextul istoric (criza sociala, situatii deosebite);

- constituirea unor structuri politice moderne (pluralism politic, toleranta, etc.).

Conform celor doi autori se poate discuta despre geneza (nasterea) unui partid politic atunci cand

- ' intr-o societate se constituie o grupare de oameni ce se manifesta (actioneaza) organizat, cu o coerenta nu numai in timp, ci si in spatiu (sa aiba nu doar structuri de anvergura la nivel national ci si in teritoriu)';

- un partid politic se raporteaza la putere, la viata de stat in general, nu numai pentru a o influenta ci pentru a o cuceri si exercita;

- Organizarea unui partid intr-un sistem democratic impune o legatura cu masa de membrii ai societatii;

tinand seama de aceste elemente, autorii citati, considera ca partidele politice sunt un produs al epocilor moderne sau in curs de modernizare.

Ideea politologilor americani este inspirata de faptul ca aparitia partidelor politice este un proces istoric continuu in istoria contemporana, legat nemijlocit de crizele sistemului politic, razboaie, miscari populare, conflicte sociale, inflatie, recesiune economica, explozii demografice, mass-media.

In acest context, in raportul dintre societatea civila si structurile organizate se pun urmatoarele probleme:

a) legitimitatea

b) integrarea

c) participarea

Asa cum arata politologul Neumann: ' in afara de asocierea in cadrul unei organizatii distincte, in separarea de altele, ceea ce este comun tuturor partidelor este participarea la procesul de elaborare si adoptare a deciziilor (decision making) sau incercarea si posibilitatea de a mobiliza pentru aceasta participare.

in insasi aceasta trasatura a lor, de a fi permanent gata pentru lupta, rezida caracterul specific al partidelor, deoarece ele dobandesc semnificatie si importanta numai prin lupta pentru putere si prin influentarea constienta a fortelor politice'.

Deci, o nota distinctiva a partidului politic este conferita de baza lui sociala, care se diferentiaza ca grup social distinct de alte grupuri din societate, cu care intra in relatie (de cele mai diferite tipuri), in legatura cu puterea de a organiza si conduce societatea.

De aceea, asa cum arata D. Gusti, este important de stabilit printr-o abordare sociologica in ce masura partidul este integrat ca reprezentativ in societate (nu doar cantitativ, numeric).

2. RAPORTUL PARTIDE - SOCIETATE. DEFINIREA PARTIDULUI POLITIC

Structurile de grup, asa cum se manifesta ele in sistemul politic, sunt o importanta sursa si dimensiune a pluralismului. Trebuie retinut insa faptul ca pluralismul nu rezida pur si simplu in existenta a numeroase grupuri, ci in existenta unor moduri de asociere libera, voluntara, ca expresie a unei comunitati de interese. Aici se inscriu pardidele politice, grupurile de interese, mass-media.

Alaturi de instutiile guvernarii, partidele politice, ca institutii politice, sunt elemente de baza ale sistemului politic, fiind chiar subsistemul sau cel mai dinamic, deoarece asigura legatura intre institutiile guvernamentale si societatea civila, fiind angajate in competitie deschisa pentru putere (spre deosebire de institutiile juridice care se mentin la distanta de confruntarile politice).

in acest sens este interesanta aprecierea lui David Apter, care spunea 'Daca justitia este oarba, partidele au ochi si urechi'; (este vorba de receptivitatea partidelor la tot ceea ce se intampla in campul politic). Exista doua perspective de analiza stasiologica (a partidelor politice):

a) abordarea lor ca mecanisme de legatura intre stat si cetateni;

b) ca entitati distincte, cu organizare proprie.

Edmund Burke (filosof si om politic britanic, parintele conservatorismului modern inca din sec. al XVIII-lea) a dat o prima definitie a partidului politic ca instrument necesar al guvernamantului liber:

'Partidul este un corp (grup) de oameni uniti pentru a promova, prin eforturile lor comune, interesul national, pe baza unui principiu particular asupra caruia sunt cu totii de acord'.

Daca initial, in definirea partidului politic, accentul se punea pe componenta ideologica (principii politice comune), intre timp marxismul accentua rolul intereselor de clasa, pentru ca mai nou sa se acorde atentie majora structurii si functiilor grupului.

Sociologul roman Dimitrie Gusti intr-o lucrare intitulata 'Partidul politic' (1946), in 'Sociologia militans' (Cunoastere si actiune in serviciul natiunii'. I Cunoastere, Fundatia Regelui Mihai), definea astfel partidul politic: 'o asociatie libera de cetateni, uniti in mod permanent prin interese si idei comune, cu caracter general, asociatie ce urmareste, in plina lumina publica, a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social' . (p. 268)

in deceniile postbelice, sub influenta traditiei americane, generate de un sistem politic in care nu exista diferente ideologice fundamentale intre partidele politice, acestea sunt considerate tot mai mult ca fiind instrumente ale procesului electoral.

Giovanni Sartori, cautand o definitie minimala a partidului politic (care sa-l delimiteze de alte grupuri din sfera politicului) spunea: 'Un partid este un grup politic care prezinta candidati in alegeri si este capabil sa-i plaseze, prin alegeri, in functii publice, deci o organizatie care urmareste sa dobandeasca puterea politica prin alegerea membrilor sai in functii publice, astfel incat conceptiile lor politice sa poata fi reflectate in politici publice'.

3. FUNCtIILE PARTIDELOR POLITICE

O modalitate operationala de a ajunge la definirea partidului politic consta in relevarea functiilor specifice. Acelasi G. Sartori releva doua functii principale ale partidului politic:

a) exprimarea (cerintelor cetatenilor);

b) canalizarea (agregare, selectare a cerintelor).

Principalele functii ale partidelor politice sunt:

1. Formularea de obiective si scopuri, care-si gaseste expresia in ideologiile partidelor. in ultimele decenii componenta ideologica s-a diminuat. Aparitia partidelor care nu-si mai recruteaza aderentii din randurile unor clase sociale sau categorii specifice, ci din ansamblul populatiei este o noua tendinta (simptom). Raportarea la ideologie se realizeaza intr-o maniera pragmatica (actiuni si politici concrete si dominiale). De aceea se poate vorbi de cresterea preocuparii partidelor pentru a organiza conventii, congrese, conferinte, ca modalitati de dezbatere a directiilor de actiune, a obiectivelor si scopurilor, a mijloacelor - deci a programelor politice;

2. Agregarea si articularea intereselor care presupune identificarea din multitudinea de interese individuale, a unor elemente comune, acceptabile de catre, majoritatea membrilor sau sustinatorilor partidului, respectiv formularea si apararea acestor interese in fata guvernarii. in mod traditional, partidele vizau articularea si sustinerea intereselor anumitor categorii sociale si a populatiei din anumite zone geografice (asa-numitele 'fief'-uri electorale). Declinul unor asemenea legaturi a dus la cresterea complexitatii functiei de agregare si articulare: partidele trebuie sa aiba in vedere o gama mai larga a intereselor, fiind obligate sa-si coreleze actiunile cu cele ale diverselor grupuri ce le exprima si sustin;

3. Socializarea si mobilizarea politica care se refera la cunoasterea si insusirea de catre oameni a anumitor traditii si comportamente politice, precum si stimularea participarii lor la viata partidelor (membrii, militanti, suporteri sau simpatizanti). Daca avem in vedere tendinta de scadere a numarului aderentilor partidelor politice, precum si absenteismul electoral, aceasta functie se diminueaza. Se afirma ca rolul traditional al partidului politic in aceasta problema a fost preluat de mass media. Dar, participarea cetatenilor la procesul electoral ramane principala parghie de perpetuare a sistemului politic si de transfer de putere;

4. Recrutarea, formarea si sustinerea liderilor politici ce implica identificarea potentialilor lideri politici, producerea imaginii lor publice (personalizarea), sustinerea lor in campaniile electorale, alocarea de functii publice.

Deci, partidul politic este: o asociatie cu organizare relativ stabila, care agrega si articuleaza anumite interese, le exprima prin anumite scopuri si urmareste ca, beneficiind de participarea cetatenilor, sa dobandeasca sau sa mentina puterea politica, spre a-si infaptui obiectivele.

4. TIPOLOGIA PARTIDELOR POLITICE

In acest domeniu al taxonomiei stasiologice (clasificarea, tipologizarea partidelor politice) cel mai invocat este modelul taxonomic elaborat de Maurice Duverger, care clasifica partidele politice in:

a) partide de cadre (notabilitati);

b) partide de masa.

Partidele de cadre isi au originea in timpul cand drepturile electorale erau restricitve: erau reduse ca numar de membrii si cuprindeau un numar restrans de persoane, care prin prestigiul lor, prin abilitatea lor tehnica sau prin averea de care dispun au un rol considerabil in influentarea rezultatului alegerilor. Acestea sunt, in general, partide descentralizate, cu o organizare interna mai redusa.

Partidele de masa au aparut ca urmare a extinderii dreptului de vot si au un numar mare de aderenti, bazandu-se pe apartenenta membrilor la organizatie; ele au un caracter centralizat (primele partide de masa au fost cele socialiste).

Aceste tipuri de partide difera nu doar prin numar de membrii ci prin structura, organizare si prin accentul pe o functie sau alta. in vreme ce partidele cadre acorda o mai mare importanta recrutarii si formarii liderilor politici, partidele de masa se ocupa mai mult de mobilizarea si socializarea cetatenilor.

Desi frecvent invocata, aceasta clasificare s-a dovedit a fi relativa. in primul rand, pe fondul tendintei generale de scadere a numarului membrilor de partid, cele doua tipuri tind sa imprumute reciproc unele caracteristici, incadrarea intr-o categorie sau alta fiind dificila.

Sunt apoi numeroase cazuri particulare. De pilda partidele de masa care se bazeaza pe aparteneta indirecta, cum este cazul partidului Laburist din Marea Britanie, la care sunt afiliate numeroase sindicate. Apoi, Partidele Ecologiste care, in incercarea de a stopa degradarea sistemelor ecologice, urmaresc o sustinere de masa, dar fara a fi neaparat partide de masa; sau partidele etnice, ce vizeaza preponderent obiective economice si culturale, au sustinere de masa doar in zonele in care majoritare sunt grupurile etnice.

Ca urmare, in literatura politologica au fost elaborate numeroase modele sau tipologii de partide politice, pe baza criteriului functiilor pe care le indeplinesc.

Cea mai persistenta tipologizare este aceea realizata pe baza primei functii: modul de formulare a scopurilor si obiectivelor, deci alinierea la o anumita ideologie (stanga/dreapta).

5. SISTEME DE PARTIDE

Partidele politice sunt integrate /angrenate, conform lui Duverger, unor sisteme de partide, care pot fi:

a) sisteme monopartidiste;

b) sisteme bipartidiste,

c) sisteme multipartidiste (pluripartidiste).

Criteriul este numarul partidelor, corelat cu capacitatea lui de a forma guvernul sau de a influenta formarea acestuia.

a. Sistemele monopartidiste, se caracterizeaza prin existenta unui singur partid, caruia ii revine misiunea de a forma guvernul. Aceste sisteme au aparut dupa primul razboi mondial, fiind caracteristice regimurilor totalitare (comunist, nazist si chiar monarhic - Carol al II-lea un singur partid). Partidul unic si-a impus rolul conducator, functiile sale fiind suprapuse cu cele ale statului, de unde si denumirea de partid-stat.

Evolutiile postbelice din fostele state comuniste, in masura in care s-au distantat de practicile staliniste, au generat intrebarea : sunt aceste sisteme compatibile cu pluralismul politic- Maurice Duverger a dat un raspuns afirmativ, conditionat insa de masura in care 'factiunile' (subunitati sau grupuri distincte in cadrul partidelor) 'se dezvolta liber'. Giovanni Sartori, numea aceste grupuri 'fractiuni'. Argumentul sau a fost apoi reluat prin adaugarea referirilor la existenta diferitelor organizatii, altele decat partidele politice.

Practica politica a demonstrat insa ca nu a fost posibila o dezvoltare libera a diversitatii interne, distantarea de ideologia oficiala fiind considerata disidenta si sanctionata. Ca urmare competitia politica reala nu se putea afirma, ceea ce pune in discutie compatibilitatea sistemelor monopartidiste cu pluralismul politic (problema ramane deschisa).

b. Sisteme bipartidiste sunt cele in care doua partide de marime echivalenta se afla in competitie pentru putere, fiecare avand sanse mai mult sau mai putin egale de a castiga alegerile si de a forma guvernul. SUA si Anglia sunt considerate tipice pentru bipartidism, desi, in fapt si aici exista mai multe partide politice, dar numai doua au un rol major in competitia electorala si alterneaza la guvernare. Numerosi analisti considera acest tip de sistem ca fiind mai stabil si mai eficient pentru ca:

- stimuleaza responsabilitatea politica;

- alegatorii isi exprima clar optiunea politica;

- incurajeaza alternarea la putere;

- previne monopolul unui partid pentru o perioada extinsa;

- favorizeaza o politica moderata, fiecare competitor vizand sa castige teren in zona centrala.

Totusi, sistemul in cauza schematizeaza diversitatea opiniilor politice, presupunandu-se ca fortele politice 'minore' pot sa-si gaseasca expresia in unul din cele doua partide 'majore'.

c. Sistemele multipartidiste sunt caracterizate de existenta mai multor partide, guvernul fiind format, in mod obisnuit, prin coalitii; in unele cazuri, unul dintre partide reuseste sa obtina suportul electoral necesar pentru a forma singur guvernul (FSN in 1990)

Dezavantaje: - formarea guvernului poate necesita negocieri dificile si indelungate;

- e stimulata competitia ideologica intensa, ceea ce poate duce la instabilitate (Italia).

Nu lipsesc punctele de vedere care asociaza bipartidismul cu stabilitatea iar multipartidismul cu instabilitatea. Sunt mai numeroase contraargumente (Elvetia, tarile Scandinave) care, in pofida numarului partidelor si a coalitiilor guvernamentale s-au dovedit stabile si sunt caracterizate printr-o politica moderata.

De ce unele tari au sisteme bipartidiste iar altele multipartidiste-

Tot M. Duverger a stabilit o corelatie intre sistemul electoral si sistemul de partide, astfel, sistemul electoral bazat pe scrutin majoritar favorizeaza bipartidismul iar scrutinul proportional favorizeaza multipartidismul.

Incontestabil in alegerea sau perpetuarea unui anumit sistem de partide conteaza o serie de alti factori, de ordin social, cultural, traditional.

Tipologizarea sistemelor politice in functie de numarul de partide indica gradul de dispersie, al fragmentarii puterii politice, dar nu poate defini complet si satisfacator sistemul.

Ulterior clasificarii lui Duverger au aparut numeroase tipologii, care deplaseaza accentul de pe criteriul numeric spre alte criterii mai complexe.

Gordon Smith, intr-o remarcabila analiza a sistemelor politice europene, le clasifica mai ales in functie de participarea partidelor la guvernare, in:

a) sisteme dezechilibrate in care un partid sau un grup de partide e in pozitie de conducere o perioada lunga de timp (ex. Suedia postbelica).

b) Sisteme difuze - in care un numar relativ mare de partide obtin parti comparabile de voturi (cele mai puternice nu obtin mai mult de 30%) fiind largi posibilitati de coalitie (Belgia, Olanda)

c) Sisteme echilibrate cu o polarizare clara, unde doua partide alterneaza la putere -Anglia).

Giovanni Sartori aduce in prim plan criteriul numit distanta ideologica ce separa partidele politice, precum si numarul polilor de concentrare a partidelor. El introduce si criteriul relevantei, fiind apreciate ca relevante acele partide care au reprezentare parlamentara precum si potential de guvernare, respectiv de coalitie guvernamentala, sau capacitatea de a afecta desfasurarea competitiei partidelor.

Pe baza acestor criterii de relevanta politica (reprezentare parlamentara, potential de guvernare, coalitie de guvernare, capacitatea de a influenta - afecta competitia partidelor), Sartori clasifica pluralismul partizanal in :

a. pluralism moderat caracterizat prin distanta ideologica relativ mica intre partide majore (sau relevante), inclinatia partidelor spre a forma coalitii, competitie predominant centripeta - spre centru, evitand extremele);

b. pluralism polarizat, care are urmatoarele caracteristici:

1. numarul partidelor relevante este mai mare de 5;

2. distanta ideologica mare intre partide;

3. consens scazut;

4. caracter multipolar dominat de forta centrifuga, fiind stimulate extremele.

Sistemele polarizate sunt evaluate ca o stare de lucruri nesanatoasa, care chiar daca nu duce la autodistrugere, nu poate face fata situatiei de criza. La aceasta concura si asa zisele partide 'anti-sistemice', partide extremiste, care refuza sa accepte regulile jocului politic (competitiei si dezbaterii democratice).

Un caz aparte il constituie sistemele multipartidiste cu un partid dominant (Japonia - Partidul liberal) - unde competitia intre partide este nesemnificativa dar in interiorul partidului fractiunile sunt puternice.

Caracteristicile multipartidismului in Est:

1. extrema proliferare a partidelor (in Romania, inaintea alegerilor parlamentare si prezidentiale din 1992 erau inregistrate 144 de partide), relevante pentru competitia politica doar in jur de 10;

2. gruparile politice au luat forma unor 'forumuri', 'fronturi', 'aliante', 'uniuni', 'conventii', adica a unor miscari politice care reunesc forte si oameni cu conceptii politice diferite, pe baza unor platforme comune, vizand tranzitia la un nou tip de sistem politic, economic si social;

3. caracterul dinamic al grupurilor politice, exprimat in frecventa sciziunilor si aliantelor generate de diferite interese politice considerate tactice, in conditiile in care acestea nu au programe consistente;

4. o contradictie intre proliferarea partidelor si retinerea populatiei fata de afilierea politica;

5. instabilitatea mare a corpului electoral explicabil prin factori psihologici si sociali, perceptia politica (neincredere, dezamagire, prudenta, suspiciune).

Incepand cu anii `60 exprimarea neincrederii in partide se manifesta tot mai puternic.

Asa cum remarca Tom Bottomore, o serie de miscari sociale - studenti, femei, etnice, nationaliste - au devenit de atunci extrem de active in viata politica, dobandind statut de forte politice. Aceste miscari sunt mai flexibile, descentralizate si neangajate direct in competitia pentru putere; ele critica partidele.

Asemenea atitudini nu sunt numai expresia radicalismului, propriu miscarile sociale, critica partidelor isi gaseste suport in teoria stasiologica actuala care argumenteaza ca partidele sunt pe cale de disparitie, dar functiile lor se concentreaza tot mai mult in ceea ce devine tot mai clar rolul lor - prezentarea candidatilor in alegeri si asigurarea transferului pasnic al puterii. Pe de alta parte, existenta mai multor partide si competitia dintre acestea este o coordonata esentiala in diferentierea dintre regimuri politice democratice si cele nedemocratice.

Dar, unele din functiile partidelor politice sunt preluate de grupuri de interes, mass-media.

Bibliografie

1. Liviu Petru Zapartan, 'Repere in stiinta politicii, schita unei teorii generale a politicii', Editura Fundatiei 'Chemarea' Iasi, 1992, cap. III.