PREZENTAREA PRINCIPALELELOR DOCTRINE ALE INTEGRARII EUROPENE

PREZENTAREA PRINCIPALELELOR DOCTRINE ALE INTEGRARII EUROPENE

Conceptele, teoriile, doctrinele integrarii europene s-au dezvoltat dupa cel de-al doilea razboi mondial odata cu evolutia procesului de integrare din Europa de vest si au incercat sa explice natura si dinamica procesului, factorii determinanti (endogeni si exogeni), principalele caracteristici si tendinte, rolul si importanta principalilor actori, corelatiile cu alte fenomene si procese specifice capitalismului contemporan si din cadrul economiei mondiale. Sunt doctrine, ca federalismul, care au radacini teoretice adanci, anterioare procesului de integrare, incepand cu secolul XIX si continuand cu prima parte a secolului XX, existand unele contributii si in secolele anterioare, in schimb celelalte doctrine consacrate s-au dezvoltat in a doua parte a secolului XX pe masura ce procesul de integrare a avansat si s-au putut face unele clarificari de ordin teoretic. Procesul de integrare europeana are la baza dorinta de a depasi efectele sau consecintele devastatoare ale celei de-a doua conflagratii mondiale, precum si situatia de confruntare politico-militara din Europa la care o contributie insemnata au avut-o nu numai regimurile totalitare (fascist si comunist) ci si mostenirea grea a trecutului istoric. Imediat dupa razboi lideri politici marcanti au incercat sa construiasca o noua Europa bazata pe cooperare si nu pe confruntare care sa permita refacerea continentului devastat de razboi, mentinerea pacii si atenuarea confruntarii est-vest, edificarea unui nou sistem politic si economic.

Diversitatea doctrinelor sau teoriilor pleaca de la specificul abordarii si de la metodologia de cercetare folosita, desi trebuie mentionat ca de regula ele au apelat la instrumentarul stiintelor politice, sociale, economice, juridice, ceea ce indreptateste concluzia unei abordari de tip interdisciplinar sau multidisciplinar. De fapt orice investigare serioasa a complexitatii si specificitatii procesului de integrare europeana impune o abordare de tip interdisciplinar, care permite o analiza aprofundata si de nivel stiintific ridicat. Daca unele teorii s-au axat pe rezultatele cooperarii - scoala federalista si neofunctionalista, altele s-au concentrat pe conditiile de fond necesare pentru stabilirea unei noi comunitati politice transnationale - scoala tranzactionalista/comunicatiilor, altele au avut in vedere in principal rolul statelor - scoala interguvernamentalista si interguvernamentalist liberala, altele s-au axat pe rolul actorilor principali ai procesului de globalizare, firmele transnationale - scoala interdependentelor, altele pe rolul institutiilor in progresul integrarii si in cadrul guvernantei - scoala neoinstitutionalista. Fiecare dintre scolile de gandire sau doctrinele/teoriile din domeniul integrarii europene are meritele ei in explicarea procesului constructiei europene si in intelegerea complexitatii si dinamicii sale.

Teoriile sau doctrinele au realizat o sistematizare a cunostintelor, au selectat factori si fenomene relevante, au dat raspunsul la intrebari esentiale legate de dinamica si caracteristicile procesului, au permis identificarea unor tendinte in evolutia procesului. Din punct de vedere metodologic teoriile se pot clasifica in doua categorii: a) teorii prescriptive, pe baza de cutume, care prezinta integrarea europeana intr-o lumina favorabila si care incearca sa prescrie sau sa proiecteze strategii specifice integrarii; b) teorii descriptive, care incearca sa descifreze, sa explice si sa previzioneze dinamica interna a proceselor integrative. Principalele doctrine sau teorii ale integrarii europene, neofunctionalismul si interguvernamentalismul, pun accentul pe rolul actorilor importanti in cadrul procesului - elitele sau institutiile supranationale, elitele sau guvernele(statele)nationale. In schimb teoriile federaliste si supranationaliste au incercat sa defineasca Comunitatea Europeana prin prisma unei entitati politice, adica a unui potential stat (con)federal sau supranational. Contributia stiintelor politice sau a celor din domeniul relatiilor internationale este fara indoiala esentiala pentru o analiza stiintifica solida a fenomenului integrarii europene, in timp ce contributia stiintelor economice priveste mai mult stadiile integrarii economice.

Daca ideile sau teoriile federaliste au cea mai mare vechime dar sunt contestate pentru ca Uniunea Europeana nu este o entitate federala consacrata prin prevederi constitutionale sau tratate corespunzatoare, cele mai recente sunt teoriile neoinstitutionaliste si constructiviste cu viziuni relativ diferite si chiar originale asupra procesului de integrare. Teoria neofunctionalista care si-a tras seva din functionalismul lui David Mitrany si din contributiile parintilor fondatori, in frunte cu Jean Monnet, a fost prima doctrina importanta care si-a bazat analiza pe primele realizari (economice) din domeniul integrarii, opera a unor politicieni vizionari si a unor tehnocrati pragmatici. Lentoarea procesului si neimplinirile din anii '60 si '70 au favorizat ascensiunea doctrinei interguvernamentalismului, care punand pe prim plan rolul statelor nationale si divergentele intre acestea reflectand interesele lor diferite, incerca sa explice progresul dezamagitor al integrarii europene. Pentru Mark Pollack(2005) abordarile teoretice initiale s-au axat pe studiul Comunitatilor Economice Europene si au analizat progresul integrarii europene prin prisma abordarilor din domeniul relatiilor internationale. Pentru Carole Webb(1977)dezbaterile si confruntarile intre neofunctionalism si interguvernamentalism au la baza abordari, ipoteze si implicatii diferite privind natura procesului de elaborare a politicilor in cadrul Comunitatii Europene.

In anii 80 dar mai ales in anii 90 au proliferat teoriile federaliste, supranationaliste, cea a interguvernamentalismul liberal, teoriile neoinstitutionaliste(alegerea rationala), teoria sistemului de guvernanta multinivel, teoria constructivista. Pentru Mark Pollack este de notorietate confruntarea intre rationalisti si constructivisti nu numai pe tema problematicii integrarii europene dar si pe cea a relatiilor internationale. Pollack considera ca;" studiile europene sunt relevante pentru analizarea relatiilor internationale, dar sunt in multe cazuri avangarda teoriei in domeniul relatiilor internationale, in masura in care Uniunea Europeana serveste ca laborator de studiu pentru procese precum globalizarea, institutionalizarea si socializarea"

In pofida progreselor evidente de ordin teoretic si a diversitatii mari a abordarilor si conceptelor introduse nu se poate vorbi de predominanta vreunei teorii sau doctrine sau de existenta unui concept atotcuprinzator care sa explice in mod satisfacator dinamica si caracteristicile procesului de integrare, impactul factorilor de influenta endogeni si exogeni, rolul actorilor implicati, perspectivele integrarii. Intrucat termenii, definitiile, conceptele cu care opereaza diversi teoreticieni si doctrine difera destul de mult, nu se pot asigura interpretari sau explicatii unitare. Teoriile integrarii europene ar avea doua slabiciuni fundamentale: a) nu pot previziona corect dinamica procesului intrucat evolutia sa este extrem de complexa, complicata si imprevizibila; b) evolutia procesului, de tip stop and go, cu faze de accelerare dupa faze de stagnare, submineaza orice incercare de fundamentare a unei teorii atotcuprinzatoare sau dezvoltarea corespunzatoare in timp a teoriilor existente.

Dupa Maastricht, moment de varf si de referinta al procesului de integrare, s-au produs o diversificare si o multiplicare a teoriilor integrarii fara sa existe un consens privind orientarea viitoare a procesului de integrare. Mark Pollack a identificat doua tabere, una optimista si una pesimista. Cea optimista este a neofunctionalistilor si constructivistilor, "care subliniaza potentialul integrarii, primii prin difuzare functionala si politica, ceilalti prin schimbari graduale ale identitatilor si preferintelor elitelor si maselor in urma unei cooperari prelungite si productive", folosind ca argumente dezvoltarea unor institutii si politici pe pilonii doi si trei ai UE si utilizarea metodei deschise de coordonare (MDC) in domeniul competentelor ce revin statelor membre si in unele domenii de competenta partajata. Tabara pesimista este cea a rationalistilor si interguvernamentalistilor care au evidentiat antreprenoriatul politic slab al Comisiei dupa Maastricht si care contesta orientarea functionarilor nationali catre preferintele si identitatile europene (asertiuni discutabile), UE reprezentand doar un regim politic de echilibru in care nivelul integrarii institutionale si al politicilor urma sa nu se modifice substantial in acest deceniu. Tensiunile si dificultatile create de largirea UE catre centrul si estul Europei, de ratificarea Tratatului Constitutional si ulterior a Tratatului de la Lisabona, de implementarea cadrului strategic de dezvoltare economica si sociala (agenda Lisabona), de efectele crizei financiare si economice nu pot justifica teoriile ultrapesimiste privind posibila dezintegrare a Uniunii Europene.

Mark Pollack considera ca dezbaterea traditionala intre neofunctionalisti si interguvernamentalisti s-a atenuat in anii '90 fiind oarecum estompata de confruntarea intre rationalisti si constructivisti, dezbaterea dintre cele doua curente acoperind sfera mai extinsa a teoriei relatiilor internationale. In timp ce neoinstitutionalistii alegerii rationale, unde pot fi gasiti si adeptii interguvernamentalismului de talia lui Moravcsik, au o abordare bazata pe costurile de tranzactie privind modul de constituire a institutiilor politice, actorii alegand sau concepand institutii pentru a permite interactiunile intre ei si a-si asigura castiguri reciproce, constructivistii insista pe faptul ca agentii umani nu exista independent de mediul lor social si sistemul cultural, preferintele actorilor nefiind date si fixate exogen ci fiind endogene institutiilor. Comparativ cu neoinstitutionalistii alegerii rationale constructivistii cred ca institutiile (oficiale si neoficiale) influenteaza profund identitatile, preferintele si comportamentul indivizilor. In deceniul actual confruntarea teoretica intre rationalisti si constructivisti s-ar fi atenuat si s-ar fi produs o anumita reconciliere teoretica, prin aderarea multor constructivisti la pozitivism (testarea si validarea empirica a ipotezelor). In 2003 Jupin, Caporaso si Checkel considerau ca cele doua teorii nu sunt in opozitie ireconciliabila ci pot contribui impreuna la analiza integrarii interactionand prin patru modalitati distincte: testarea competitiva, abordarea domeniului de aplicare, abordarea in succesiune, incorporarea sau subsumarea, dintre care predomina testarea competitiva, cu caracter empiric, acceptata de ambele curente teoretice.

Sintetizand putem aprecia ca abordarea federalista reprezinta mai mult o directie strategica de realizare a unui scop comun decat o teorie care explica in mod adecvat mecanismul fortelor integratoare sau dinamica integrarii europene, in timp ce neofunctionalismul pune accentul pe forta motrice reprezentata de institutiile supranationale(europene), pe rolul elitelor politice si tehnocratice, pe importanta efectului de antrenare(spillover), interguvernamentalismul pe rolul statelor membre si al cooperarii intre acestea, neoinstitutionalistii alegerii rationale pe actorii rationali care construiesc institutii pentru a permite interactiunile intre ei, constructivistii pe rolul institutiilor in influentarea identitatilor si comportamentului indivizilor.

Probleme

Cand s-au dezvoltat teoriile si doctrinele integrarii europene si ce instrumentar folosesc ele ?

Care sunt cele doua categorii de teorii din punct de vedere metodologic ?

Pe ce pun accentul principalele doctrine ale integrarii europene?

Care sunt slabiciunile fundamentale ale teoriilor integrarii europene?

Ce sustine tabara optimista si ce sustine tabara pesimista din cadrul teoriilor integrarii europene ?

In ce consta confruntarea intre rationalisti si constructivisti din ultimii 15 ani si cum s-a atenuat ea?

Bibliografie

Joerges C., European Economic Law, the Nation-State and the Maastricht Treaty, in Dehousse R.(ed.) Europe After Maastricht: An Ever Closer Union?, Law Books in Europe, Munchen, 1994;

Moravcsik A. "Why the European Community Strenghtens the State: Domestic Politics and International Cooperation", Center for European Studies Working Paper, Harvard University, 1994;

Pelkmans J., Integrare Europeana. Metode si analiza economica", Editia doua, IER, Bucuresti, 2003

Pollack M., Elaborarea politicilor UE- teoretizari, Elaborarea Politicilor in UE, de Wallace H.,Wallace W., Pollack M, Editia a cincea, IER, Oxford University Press, 2005;

Prisecaru P."Teoria Integrǎrii Economice Europene", Editura Sylvi, 2001;

Prisecaru P, Guvernanta europeana si doctrinele integrarii, Reforma constitutionala si institutionala, Prisecaru P si Idu N(coord.), Editura Economica, 2003;

Schmitter P."The European Community as an Emergent and Novel Form of Political Domination, Juan March Institute,Madrid, 16 mai 1991;

Webb C., Introduction : Variations on a Theoretical Themes, in Wallace H.,Wallace W., Webb C. (coord.), Policy Making in the European Communities, Chichester:Wiley, 1977;