PROBLEMATICA DEMOCRATIEI IN GANDIREA POLITOLOGICA CONTEMPORANA

Intr-o abordare selectiva, dintre pozitiile teoretice in legatura cu problematica democratiei, vom face cateva aprecieri referitoare la pozitiile decizionala,elitara si totalitara, la teoria democratiei pluraliste si unele din variante sale, precum si la teoria grupelor de veto.

Demersul contemporan nu poate fi inteles fara contributia hotaratoare pe care a adus-o Schumpeter prin lucrarea ramasa de referinta "Capitalism, socialism, democratie". El a operat delimitarea a trei mari pozitii care s-au confruntat in gandirea contemporana occidentala: decizionala, elitara si totalitara.

3.1. Pozitia decizionala, la care ne-am referit si in capitolul anterior, reprezentata de Hans Kelsen, afirma ca: "realitatile politice sunt reguli de procedura". Realitatile politice democratice, de exemplu, rezulta din setul de metode si tehnici, constitutional consacrate si politic realizate, prin care, pe baza alegerilor competitionale, o pluralitate de factori urmeaza sa negocieze interesele in directia compromisului si consensului.

3.2. Pozitia elitara, reprezentata de Mosca, Pareto etc., amputeaza principiul suveranitatii populare. Pentru a intelege cum se poate lega elitismul cu democratia (in fond realitati opuse) este necesara analiza a trei concepte elaborate de Mosca: clasa politica, formula politica si elita virtuoasa.

a) clasa politica (guvernanta sau divergenta) este definita ca un rezultat dinamic al scindarii naturale a oricarei colectivitati umane intr-o masa fatal-dominata, pentru ca, fiind majoritara, nu se poate organiza, si o minoritate fatal-dominanta, pentru ca, fiind minoritate, se organizeaza monopolizand forta.

b) formula politica, reprezentand nivelul dezvoltarii generale al unui popor, determina clasa politica. Ea poate fi: teocrata, birocrata sau democrata. In functie de formula politica, o clasa politica poate fi: inchisa si deschisa; cea inchisa se va epuiza din interior si va duce la prabusirea formulei politice prin revolutie violenta; la randul ei deschiderea poate fi: necontrolata sau controlata; clasa deschisa necontrolat produce demagogia si are aceeasi soarta ca si clasa inchisa.

c) elita virtuoasa este clasa politica apta si dispusa de a practica deschiderea controlata,adica politica de admitere in randurile sale, nu a veleitarilor care vin din masa nepolitica, ci, in exclusivitate, a elementelor autentic elitare care se ridica din masa nepolitica si care , intrate in masa politica, vor alcatui "stanga" acestei. Aceasta "stanga" progresista, opusa legal "dreptei" conservatoare, prin regula pluralitatii asumata si acceptata, va desfasura impotriva inertiei "dreptei" lupta politica prin reforme, transformari, ceea ce va avea ca rezultat evolutia fara revolutie, viabilitatea si vitalitatea formulei politice, progresul social general.

3.3. Pozitia totalitara, exprimata in conceptia lui Max Weber, afirma ca atata vreme cat capitalismul parcurge faza liberei concurente, democratia - ca manifestare politica a liberei concurente economice - este reala. Cand insa capitalismul a trecut in faza monopolista, adica s-a produs totalitarismul economic, acestuia ii va corespunde, in plan politic si in mod necesar, totalitarismul politic, ceea ce este echivalent cu disparitia democratiei. Capitalismul dezvoltat este, pentru Weber, "o inchisoare confortabila a popoarelor".

Sinteza acestor trei pozitii (decizionala, elitara si totalitara) a fost realizata de

marele politolog Schumpeter (vezi op.cit.) si constituie mostenirea teoretica pe care se articuleaza ceea ce astazi se numeste teoria democratiei pluraliste.

3.4. Teoria democratiei pluraliste, in esenta, se prezinta astfel: pluralitatii tuturor intereselor grupurilor sociale    i se da expresie, la nivelul societatii politice, prin partidele politice, grupurile de veto si liderii concurentiali. Competitia politica, in temeiul regulii de procedura, se desfasoara intre elementele acestei pluralitati politice; statul (puterea suverana), in calitate de guvern in functie, joaca rolul de arbitru in situatie, deoarece impune autoritar respectarea legalitatii regulilor consfintite constitutional); compromisul politic rezulta din negocierea tuturor intereselor, politic formulate, in conditiile in care forta este exclusa apriori de catre statul care, ca guvern in functie, apara legalitatea; consensul - ca regula a asocierii politice - este tocmai situatia politica rezultata din compromis, prin care interesele negociate sunt adjudecate si transformate in decizie politica.

La baza sa, democratia pluralista are alegeri concurentiale; in varful sau, democratia pluralista are consensul. Consensul, inteles ca situatie politica pozitiva, din care rezulta decizia, presupune ca nici un factor concurential (partid, grup de veto, leader) nu poate spune ca interesele lui au fost lezate mai mult ca ale altuia, deci nici unul nu va putea spune ca si-a satisfacut in parte, ca atare, interesele. Cine impune de drept consensul? Regulile de procedura obiectivate in institutiile democratice care sustin legalitatea. Cine impune de fapt consensul? Poporul, alcatuit din grupe de interese, care, in alegerile concurentiale valideaza elitele de guvernare. In aceste conditii opozitia trebuie sa faca promisiuni poporului pentru a spera sa treaca la guvernare; in acelasi timp, majoritatea trebuie sa-si indeplineasca promisiunile pentru a fi mentinuta la guvernare. Toate variantele democratiei pluraliste sustin unitatea contradictorie a doua consensuri: pasiv si activ. Consensul pasiv al poporului este alcatuit din grupele de interes, deoarece acesta produce elitele la guvernare, prin alegerile concurentiale, dar nu guverneaza si nu poate guverna ca atare. Consensul activ este al elitelor de guvernare, deoarece acestea conduc efectiv, iau decizia, iar decizia este esenta puterii.

O varianta principala a teoriei democratice pluraliste o constituie poliarhia (de la polis-mult si arhein - a comanda, a guverna). Esenta acesteia o gasim conturata in gandirea politologului si sociologului american R.A.Dahl, care apreciaza ca: "toate sistemele politice esueaza in realizarea conducerii de catre popor, bazata pe consens si egalitate politica. Cu toate acestea, unele sisteme abordeaza aceste obiective mult mai substantial decat o fac altele. Aceste sisteme nu sunt democratii in sensul ideal al termenului, cu toate ca ele contin elemente democratice. Ele nu sunt dominate de o elita coeziva, desi elitele si conducatorii ocupa in ele pozitii puternice. Aceste sisteme, in care exista un amestec de democratie si conducere a elitelor le vom numi poliarhii". Ca si teoriile democratice, teoria poliarhica presupune ca sistemele politice pot si trebuie sa fie deosebite si apreciate, printre alte criterii, si dupa amploarea in care se realizeaza conducerea de catre popor, egalitatea politica si consensul. Ca si teoriile elitiste, teoria poliarhica arata ca toate societatile umane contin tendinte spre dezvoltarea inegalitatilor si spre aparitia conducatorilor puternici si ca urmare - asa cum subliniaza R.A.Dahl - istoria reala produce doua tipuri de regimuri politice si anume regimul poliarhic si regimul totalitar.

Democratia este starea pura sau ideala catre care tinde o poliarhie, dar pe care nu o atinge niciodata. Poliarhia, subliniaza R.A.Dahl, se deosebeste de totalitarism prin cel putin trei componente: a) opozitia; b) competitia; c) alegerile concurentiale.

a)      Opozitia. In vreme ce in regimul totalitar ea este reprimata, in poliarhie ea

ajunge la a inlocui administratia in functiune. Si lucrurile stau asa deoarece, in conformitate cu regula de procedura si realitatile politice din aceasta, opozitia poate contesta guvernul, pronuntandu-se deschis impotriva lui prin: presa, radio, televiziune, literatura, mitinguri, partide de opozitie etc.

b)      Competitia si conflictul dintre elite. Nici un regim politic nu poate elimina

total competitia si conflictul dintre conducatorii sai. In regimurile totalitare, competitia este extrem de redusa si ferita total de prejudecatile opiniei publice. In poliarhii, dimpotriva, administratia este legata de un parlament si raspunzatoare fata de el, ca si fata de puterea judecatoreasca. Toate aceste trei puteri (legislativa, judecatoreasca, executiva), fiecare conform specificului sau, trebuie sa tina seama de cerintele maselor, astfel acestea pot face sa cada un guvern, pot impune alegeri anticipate etc. In aceste conditii complexe, de competitie si de control a maselor, se realizeaza compromisurile si consensurile.

c)      Alegerile concurentiale. Aparitia periodica a alegerilor la nivel national,

marcheaza in poliarhii deosebirea radicala fata de totalitarism. Liderii, prin promisiuni facute maselor, urmaresc sa castige competitia. Protectia acordata si garantata de stat partidelor de opozitie, in incercarea lor de a castiga sprijinul popular, este cel mai important element poliarhic. Deci, acolo unde si atunci cand pragul de eliminare a opozitiei a fost facut, poliarhia se realizeaza, deoarece elitele de guvernare stiu bine ca in viitoarele alegeri risca sa fie eliminate prin pierderea electoratului.

O poliarhie presupune in structura sa:

a) Centrul sistemului politic;

b) Periferia sistemului politic;

c) Consensul.

a)      Centrul sistemului politic este alcatuit din elitele concurentiale rezultate

din alegeri.

El este politic si ideologic ca expresie a intereselor concurente divergente.

Decizia apartine centrului si este luata prin negociere, compromis si consens.

b)      Periferia sistemului politic este alcatuita din grupele de situatie - interes

din care rezulta poporul, natiunea. Ea este nonpolitica si non-ideologica, deoarece decizia nu-i apartine. In societatile super-tehnologizate decizia impune o inalta competitie a elitelor tehnice.

c)      Consensul este pasiv si activ. Consensul pasiv apartine periferiei sistemului

politic, deoarece poporul nu participa direct la luarea deciziei politice ci, prin alegerile concurentiale, valideaza elitele de guvernare care iau decizia in exclusivitate. Poporul este suficient de puternic pentru a exercita controlul asupra guvernantilor, dar nu suficient de puternic pentru a guverna. Desi pasiv, consensul popular determina "circulatia elitelor" si constituie garantia ultima a conservarii poliarhiei. Consensul activ apartine centrului sistemului politic, deoarece aici se ia decizia si decizia este - cum am afirmat - insasi esenta puterii. Teama elitelor ca vor pierde sprijinul popular este, nu in ultimul rand, unul din elementele de conservare a ceea ce sensul comun afirma ca democratia este reprezentativa sau pluralista.

3.4.2. Teoria puterii compensatoare reprezinta o alta varianta a teoriei generale a democratiei pluraliste. Contrar conceptiei weberiene, conform careia capitalismul monopolist ca totalitarism economic determina totalitarismul politic, care genereaza disparitia democratiei, prin economistul american J.K.Galbraith, teoria puterii compensatoare afirma ca, in conditiile capitalismului monopolist de stat, democratia nu dispare, ci dimpotriva, devine mai reala ca oricand. Aceasta pentru ca, pe de o parte, monopolul de proprietate ar avea ca rezultat contradictia democratiei, iar, pe de alta parte, forta de munca s-ar constitui si ea ca monopol national, prin uniunile sindicale nationale. Ca rezultat s-ar naste monopol contra monopol, care ar genera negocierea intereselor, compromisul si consensul. Statul, inteles ca guvern in functie, ar juca rolul de arbitru in situatie; pe de o parte, pentru a se feri de presiunea pe care monopolul de proprietate o exercita asupra sa, statul protejeaza masele carora le recunoaste juridic si politic monopolul, realizand si politica de redistribuire a venitului national de la bogati catre saraci; pe de lata parte, monopolul fata de munca, protejat de stat, preseaza eficient asupra monopolului de proprietate, oferind statului protectia sa; puterea compensatoare sta in aceasta dubla relatie (monopolul forta de munca - stat), prin care democratia devine mai reala si mai eficienta ca oricand.

"Fara ca fenomenul sa fie pe deplin recunoscut, una din principalele functii ale

guvernului, chiar cea principala, consta in a garanta asistenta lui la dezvoltarea puterii compensatoare".[2]

3.5. Teoria grupelor de veto (presiune) constituie una din viziunile contemporane asupra statului si democratiei, fundamentata de M.Duverger si D.Reisman. Aprecierea conform careia "unei ierarhii unice incarnata intr-o clasa conducatoare, i s-a substituit pluralitatea partidelor si grupelor de veto, care astazi, isi impart puterea"[3] se constituie ca teza fundamentala. Pe acest temei puterea s-a difuzat; statul s-a emancipat de sub tirania proprietatii privat-capitaliste si a devenit stat al partidelor si grupelor de veto. In legatura cu intelegerea conceptului de grup de veto este necesara sublinierea ca daca orice partid politic, conceptual, se caracterizeaza prin participarea la putere sau cucerirea puterii ca scop fundamental, avand functii electorale, parlamentare, guvernamentale, ideologice, cultural-educative etc., orice grup de veto nu are un asemenea scop si nu exercita asemenea sistem de functii. Un grup de veto (presiune) reprezinta un grup specific de persoane, specializat in arta presingului, aflat in slujba unuia sau mai multor grupe de interes si asigurandu-si sarcina de a face presing asupra executivului, legislativului, opiniei publice sau asupra tuturor acestora la un loc, pentru a determina modificari de legislatie, introducerea de amendamente la legi, o anumita conduita din partea acelora asupra carora se exercita presingul si care sa satisfaca interesele grupelor de interes pe care le reprezinta".

Sau, asa cum scrie M.Duverger: "Partidele politice cauta sa cucereasca puterea si sa o exercite; sa faca sa fie alesi consilieri municipali, consilieri, primari, senatori, deputati; sa faca sa intre ministrii in guvern, sa faca sa se aleaga seful statului. Grupele de presiune, dimpotriva, nu participa direct la cucerirea puterii si la exercitare ei; ele actioneaza asupra puterii ramanand in afara acesteia; ele exercita doar o presiune asupra ei ( . ), ele cauta sa influenteze persoanele aflate la putere si sa nu puna la putere pe proprii lor oameni (cel putin oficial, caci in realitate unele grupe puternice au reprezentantii lor in adunari si guverne dar, legatura intre acestea si grupa de care depind ramane discreta)." In opinia sa, grupele de veto pot fi clasificate astfel: a) grupe exclusive, ce au destinatia presing-ul politic si il fac in exclusivitate; b) grupe partiale care au ca destinatie presing-ul, pe care il fac, dar nu numai acesta; c) pseudo-grupuri, ce nu au ca destinatie presing-ul, dar il pot gace, dupa imprejurari (spre exemplu, diverse categorii de functionari ai inaltei administratii de stat, care pot face - si fac - mai ales presing asupra legislativului); d) grupuri interne (cuprind a, b, c) ce actioneaza pe teritoriul unui stat, ca produse ale aceleiasi comunitati si fac ceea ce s-a aratat mai sus; e) grupuri externe, private (diferite companii nationale, transnationale etc., facand presing asupra altui stat decat cel de resedinta) si publice (factori guvernamentali ai unui stat, care fac presiuni diplomatice, politice, economice, tehnologice, financiare, inclusiv asupra unui stat).

Se impune precizarea ca grupele de veto se pot constitui si la nivelul clasei

muncitoare, al intelectualitatii, al sindicatelor, ca uniuni de ramura sau nationale, complicand mult problematica democratiei.

Demersurile teoretice pentru elucidarea acestea, ni se dezvaluie deosebit de

complexe - si nu de putine ori - contradictorii. Din acest punct de vedere se justifica interesul nostru pentru evidentierea preocuparilor contemporane asupra acestei arii problematice, atat in plan gnoseologic, cat si praxiologic.

BIBLIOGRAFIE    SELECTIVA

* * * - Doctrine contemporane, Bucuresti, 1985.

* * * - Puterea politica si sistemul social, Bucuresti, 1985.

3. BURDEAU, GEORGES    - La democratie, Paris, 1975.

4. DUVERGER, MAURICE    - Sociologie politique, Paris, 1967.

5. GALBRAITH, J.KENNETH    - Le capitalisme american, le concept du pouvoir

compensateur, Paris, 1956.

6. SARTORI, GIOVANI    - Theorie de la democratie, Paris, 1974.

7. SCHUMPETER, JOSEPH    - Capitalisme, socialisme, democratie, Paris, 1942.