PROCESUL DE APROFUNDARE

PROCESUL DE APROFUNDARE

Sectiunea 1 - Primele institutii

Prima etapa in evolutia institutiilor comunitare a fost cea din 25 martie 1957, cand o data cu semnarea tratatelor CEE si CEEA, a fost semnata si Conventia referitoare la unele institutii comune ale Comunitatilor. Cea de-a doua etapa a fost marcata de semnarea la 8 aprilie 1965, la Bruxelles, a Tratatului de Fuziune (intrat in vigoare in 1967), prin care s-au instituit un Consiliu unic si o Comisie unica pentru toate cele 3 Comunitati europene, iar cea de-a treia etapa a constituit-o adoptarea Tratatului asupra U.E. (Tratatul de la Maastricht) care a instituit Curtea de Conturi si a consacrat ca institutie - acest tratat crucial pentru viitorul Uniunii, asa cum vom vedea in capitolul consacrat documentelor fundamentale, instituie pentru prima oara "un cadru institutional unic", pentru ca sunt aceleasi institutii care servesc Comunitatile ca organe de decizie ori de consultare, dar care au fost create prin tratate diferite, cu proceduri si competente diferite.

Tratatul de la Paris, care a instituit Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului si care a plasat sub un regim supranational industria carbunelui si otelului, a creat patru institutii:

Inalta Autoritate;

Consiliul Special de Ministri;

Adunarea Comuna;

Curtea de Justitie.
Pe aceste patru institutii s-au dezvoltat, prin transformarile care au urmat, actualele

institutii ale Comunitatii.

Era pentru prima data cand structura traditionala a celor trei puteri - legislativa, executiva si judecatoreasca - era abandonata in favoarea unei structuri formate din patru autoritati. Prin Tratatul de la Maastricht, acestei structuri cvadripartite i s-a mai adaugat o a cincea, Curtea de Conturi. Cu alte cuvinte, organizarea CECO nu a avut in vedere separatia puterilor. Accentul s-a pus pe reprezentarea intereselor comunitare, ale statelor membre si ale populatiilor.

In linii generale, structura institutionala a CECO reprezinta interesul comun, o putere executiva, una de decizie, deci cu caracter legislativ, una deliberativa, una de control si una de asigurare a respectarii dreptului si de interpretare a Tratatului. Astfel:

Inalta Autoritate (art. 7 din Tratat) este independenta de guverne si insarcinata cu actiunea principala, adica, cu administrarea productiei carbunelui si otelului, avand in acest scop competente foarte intinse. Ea detinea esentialul puterii executive. Atributiile Inaltei Autoritati erau multiple: strangerea de informatii pentru cei interesati in scopul facilitarii activitatilor lor, organizarea de consultatii in materie, definirea obiectivelor comune, acordarea de imprumuturi sau de garantii pentru imprumuturile contractate de intreprinderi. Inalta Autoritate putea sa intervina in materie de preturi si chiar sa instituie cote de productie, programe de fabricatie s.a.

Institutia era formata din noua membri, numiti prin comun acord de cele sase guverne, recrutati dupa competenta lor profesionala; ei nu actionau ca reprezentanti ai tarilor carora le apartineau, ci in toata independenta, in spirit european.

Un alt organ specific al CECO era Consiliul Special de Ministri (art. 27 din Tratat) care reprezenta si coordona guvernele si politicile nationale ale statelor membre. Consiliul era institutia inzestrata cu putere de decizie, reprezentantii statelor membre adoptand acte care le angajau fara a mai fi nevoie de aprobari sau ratificari ulterioare. Fiecare guvern avea libertatea

sa delege ca reprezentant al sau pe unul dintre membrii sai, considerat cel mai competent in problemele inscrise pe ordinea de zi a Consiliului. In acest fel, institutia indeplinea si o functie de legatura intre actiunile Inaltei Autoritati si cele ale guvernelor statelor nationale responsabile cu politica economica a tarilor lor.

Consiliul dadea un 'aviz conform', cu alte cuvinte, aproba deciziile importante ale Inaltei Autoritati. In anumite situatii institutia era abilitata sa determine prioritatile de utilizare si de repartitie intre industriile interesate precum si resursele de carbune si otel.

Adunarea Comuna (art. 7 si 20-25 din Tratat) era compusa din 78 de delegati desemnati de parlamentele nationale ale statelor membre. Potrivit prevederilor inscrise in Tratat, membrii Adunarii erau fie numiti fie alesi prin 'sufragiu universal, direct, dupa procedura fixata de fiecare Inalta Parte Contractanta' (art. 21). In fapt, toti membrii Adunarii erau delegati ai parlamentelor nationale. Potrivit stipulatiilor din Tratat, Adunarea se intrunea cel putin o data pe an, prilej cu care se punea in discutie si un raport general prezentat de Inalta Autoritate. Adunarea putea vota si adopta cu o majoritate de doua treimi o motiune de cenzura care putea duce la demisia colectiva a Inaltei Autoritati. Membrii Inaltei Autoritati trebuiau sa raspunda si la eventualele interpelari puse de catre Adunare.

In toti cei sase ani in care CECO era singura comunitate europeana, Adunarea a capatat o independenta aproape totala, un caracter net parlamentar si puteri mai mari decat cele care decurgeau din interpretarea stricta a Tratatului.

Adunarea isi alegea singura Biroul, isi intocmea Regulamentul de functionare, actele sale erau publicate in Jurnalul Oficial al CECO (din 30 decembrie 1952 pana la 20 aprilie 1958, cand a luat titlul de Jurnal Oficial al Comunitatilor Europene); caracteristicile Adunarii au constat in aceea ca era o institutie reprezentativa, democratica, era suverana pentru propria sa gestiune si inzestrata cu o putere de sanctiune politica efectiva asupra executivului pe care il controla.

Curtea de Justitie, infiintata in virtutea art. 31-45 din Tratat, era cea de-a patra institutie CECO. Ea isi exercita competentele care ii erau atribuite efectuand cu toata independenta un control judiciar asupra actelor Inaltei Autoritati si ale statelor comunitare. Ea mai era insarcinata cu supravegherea respectarii Tratatului si cu solutionarea diferendelor dintre tarile membre sau dintre particulari si Inalta Autoritate.

Sediul Curtii a fost stabilit la Luxemburg; Curtea era compusa din 7 judecatori si 2 avocati generali numiti de comun acord de catre guvernele statelor membre pentru o perioada de sase ani. Ea avea in aparatul sau un grefier, ales prin scrutin secret.

Sectiunea 2 - Evolutia institutiilor comunitare

Tratatele de la Roma (25 martie 1957), creand cele doua Comunitati Europene, fiecare dotata cu patru institutii, ar fi determinat prezenta a 12 institutii cu atributii aproximativ asemanatoare.

S-a reprodus atat pentru CEE cat si pentru CEEA schema institutionala a CECO, dar cu unele diferente determinate de specificul fiecarei Comunitati. Era evident ca sarcinile noilor Comunitati erau mult mai complexe. De la o Piata Comuna restransa la doua materii de baza, produse in conditii oarecum comparabile de catre industrii importante, se urmarea o piata comuna larga, o apropiere progresiva a politicilor economice a statelor membre, o dezvoltare si o expansiune continua si echilibrata pe intregul ansamblu al Comunitatilor, o stabilitate si o ridicare continua a nivelului de trai.

Definirea directiilor prevazute pentru o perioada care nu mai era limitata spre diferenta de cea inscrisa in Tratatul CECO a cerut si modificarea corespunzatoare in arhitectura institutionala.

Doua au fost etapele care au marcat aceste modificari.

Prima etapa, cea din 25 martie 1957, cand, o data cu semnarea tratatelor CEE si CEEA, a fost semnata si Conventia referitoare la unele institutii comune ale Comunitatilor si astfel:

Adunarea Comuna a CECO s-a unificat cu celelalte Adunari ale CEE si CEEA intr-o Adunare unica, sub numele de Adunarea Parlamentara Europeana;

Curtea de Justitie a CECO s-a unificat cu cele doua Curti ale CEE si CEEA intr-o Curte de Justitie unica;

Cele trei Consilii de Ministri si cele doua Comisii CEE si CEEA au continuat sa coexiste; Inalta Autoritate si-a continuat existenta.

In acelasi timp, pentru CEE si CEEA a devenit comun si un organ (nu institutie) - Comitetul Economic si Social art. 193 CEE si 165 CEA).

Cea de-a doua etapa:

La 8 aprilie 1965 s-a semnat la Bruxelles Tratatul de Fuziune - intrat in vigoare la 1
iulie 1967 - prin care s-au instituit un Consiliu unic si o Comisie unica pentru toate cele trei
Comunitati Europene.

In acest fel, Inalta Autoritate din Tratatul CECO, Comisia prevazuta in Tratatul CEE si Comisia prevazuta in Tratatul CEEA au incetat sa mai functioneze paralel si au fuzionat intr-o Comisie unica. La fel s-a intamplat si cu cele trei Consilii, toate fuzionand intr-un Consiliu unic.

Ca urmare, ordinea institutionala comunitara se rezema pe urmatoarele entitati:

Consiliul, format din cate un reprezentant membru al guvernului fiecarui stat parte,
dispune de un secretariat;

Comisia, formata din membrii desemnati de guverne pentru o perioada de patru ani
(art. 10 si 11);

Parlamentul European, compus din delegati ai parlamentelor nationale, ca 'reprezentanti
ai popoarelor';

Curtea de Justitie, organ jurisdictional format din sapte judecatori numiti pe o perioada de
sase ani, de comun acord cu givernele nationale, reinnoibili din trei in trei ani, asistati de
doi avocati generali.

Prezenta acestor patru institutii exprima chiar specificitatea naturii Comunitatilor: ele nu pot fi comparate cu nici o alta structura existenta, fie ca este vorba de un stat, fie ca este vorba de o organizatie internationala. Comunitatile sunt comunitati de state, dar in aceeasi masura sunt si comunitati de popoare. Din acest punct de vedere, Comisia reprezinta mai intai interesul comun al statelor, iar Parlamentul European este expresia participarii popoarelor la exercitarea puterii.

O alta deosebire intre o structura statala si cea comunitara consta in exercitarea diferita a puterii legislative, care nu apartine numai Parlamentului European, ci si Consiliului, organ format din reprezentanti ai guvernelor nationale. Nici Comisia nu poate fi asimilata unei adevarate puteri executive nationale.

In concluzie, la aceste consideratii Comunitatile Europene, cum s-a aratat mai inainte, nu au transpus tripticul institutional care decurge din aplicarea principiului separatiei puterilor, ci au adoptat o structura institutionala mai complexa decat aceea existenta intr-un stat, tocmai pentru a se exprima participarea statelor si participarea popoarelor la ansamblul comunitar.

Printr-o rezolutie a Parlamentului European, referitoare la 'o denumire unica pentru Comunitate', Comunitatile Europene au luat titulatura de Comunitatea Europeana.

Cea de-a treia etapa este marcata de momentul in care celor patru institutii li s-au mai adaugat, ca urmare a unor stipulatii din Tratatul asupra Uniunii Europene (Maastricht, 7

februarie 1992), Curtea de Conturi, care cu acest prilej a primit statut de institutie. Cu acelasi prilej, a fost consacrat ca institutie si Consiliul European.

Incepand cu Tratatul de Maastricht, se vorbeste de un 'cadru institutional unic', pentru ca sunt aceleasi institutii care servesc Comunitatile ca organe de decizie, de propunere, de consultare, judiciare, dar care au fost create prin tratate diferite, considerate din punct de vedere juridic de asemenea diferit, cu proceduri si competente diferite.

Institutiile Uniunii Europene sunt deci:

Consiliul European, care reprezinta reuniunea la cel mai inalt nivel (sefi de state si de
guverne) ai celor 15;

Consiliul Uniunii, care reprezinta interesele statelor membre prin reunirea in formatii
distincte, dupa problemele tratate, a ministrilor de resort ai guvernelor nationale si care
adopta norme si programe comune;

Comisia Europeana, organ independent 'pazitoare a tratatelor si motor al integrarii
europene';

Parlamentul European, care reprezinta popoarele din Uniune;

Curtea de Justitie, care controleaza legalitatea actelor organelor comunitare si respectarea
dreptului comunitar de catre statele membre;

Curtea de Conturi, 'constiinta financiara a Comunitatilor', care controleaza legalitatea,
fiabilitatea si regularitatea conturilor si a tuturor operatiunilor bugetare.

Tratatele incheiate cunosc mai multe categorii de entitati: unele carora li s-a conferit calitatea de institutie si altele care nu beneficiaza de aceasta calitate.

Intr-un anumit fel, notiunea de institutie, in sensul art. 4 din Tratatul CEE, ar fi apropiata de aceea de 'organe principale' mentionate in art. 7 al Cartei Natiunilor Unite (Adunarea Generala, Consiliul Economic si Social, Consiliul de Securitate, Consiliul de Tutela, Curtea Internationala de Justitie, Secretariatul).

Printre entitatile care nu au statut de institutie sunt: Comitetul Economic si Social, Comitetul Reprezentantilor Permanenti, Comitetul Regiunilor, Tribunalul de Prima Instanta, Comitetul Monetar etc.

Sectiunea 3 - Principiile de organizare si functionare a institutiilor comunitare

Desfasurarea activitatilor institutiilor comunitare este guvernata de cateva principii fundamentale: principiul autonomiei institutiilor comunitare, principiul atribuirii de competente, principiul echilibrului institutional.

A. Principiul autonomiei institutiilor comunitare este pus in evidenta direct din textul tratatelor, chiar daca institutiile nu beneficiaza de personalitate juridica, aceasta revenindu-i Comunitatilor.

Exigenta autonomiei se manifesta mai intai prin posibilitatea recunoscuta fiecarei institutii de a-si hotari propriul regulament intern (art. 142, 151 si 162 din Tratatul CEE). Fiecare din institutiile comunitare isi poate organiza functionarea interna a serviciilor in scopul unei mai bune administrari.²⁸

Autonomia institutiilor comunitare se mai manifesta in desemnarea functionarilor publici comunitari. Tratatele comunitare nu inscriu nici o dispozitie in acest sens, adica nu numesc o autoritate investita cu putere de numire in functie. Aceasta competenta apartine fiecarei institutii in parte, conform Statutului functiunilor publice comunitare.

Mai trebuie observat ca fiecare institutie isi stabileste regulile de executare a Statutului, aceasta decurgand fie dintr-o dispozitie expresa a Statutului, fie din puterea generala a fiecarei institutii de a-si organiza in mod liber serviciile.

Autonomia institutiilor s-a manifestat si atunci cand s-a pus problema alegerii sediului

Parlamentului European. Tratatele au precizat numai ca 'sediul institutiilor comunitare este

fixat de comun acord cu guvernele statelor membre'. Statele membre au avut mai multe

propuneri si, ca urmare, nu a putut fi luata nici o decizie in acest sens. Curtea de Justitie,

sesizata, a arbitrat intre puterea de autoorganizare a Parlamentului European si necesitatea

respectarii dispozitiilor din tratate. Decizia Curtii a fost luata in sensul pastrarii autonomiei

Parlamentului, cu alte cuvinte, in respectarea competentei acestuia de a-si 'regla organizarea interna'.²⁹

B. Principiul atribuirii de puteri (competente) decurge din chiar termenii art. 4 al
Tratatului CEE conform caruia 'fiecare institutie actioneaza in limitele atributiilor care ii sunt
conferite prin prezentul Tratat', competente precise si limitate. Curtea de Justitie a refuzat sa
accepte o teorie a atributiilor implicite³⁰ asa cum aceasta ar rezulta din Tratatul CECO, dar nu
a mentinut aceeasi pozitie de principiu in cadrul CEE.

Intr-o alta speta, Curtea a precizat: 'Competenta Comisiei decurge in mod implicit din competenta pe care Consiliul i-a conferit-o pentru a adopta masuri speciale de interventie '³¹

In acest fel, admitandu-se teoria puterilor implicite, se atenueaza chiar principiul conform caruia institutiile comunitare nu ar fi susceptibile de a-si exercita decat competentele care le sunt conferite explicit in textul documentelor de baza.

C. Un principiu care guverneaza relatiile dintre institutiile comunitare este cel al
echilibrului institutional. Pentru prima data acest principiu a fost afirmat intr-o hotarare a
Curtii de Justitie data ca solutie intr-un litigiu din cadrul CECO, cand s-a mentionat
'echilibrul puterilor'. Intr-un aviz dat in aplicarea art. 95 din Tratatul CECO³² se mentioneaza
'echilibrul prevazut de Tratat intre institutiile Comunitatii'. Este un principiu de natura
constitutionala cu caracter ambivalent: este un echilibru de promovat, dar si un echilibru
caruia trebuie sa i se asigure respectarea. Sub primul aspect, trebuie vazut ca fiind dinamic si
deci poate fi inteles in termeni de separare dar si de colaborare intre puteri.

Echilibrul institutional conceput ca separare a puterilor inseamna in primul rand ca o institutie nu va renunta sa isi exercite competenta care i-a fost conferita prin Tratat, transferand exercitarea acesteia unei alte institutii sau unui organ extracomunitar. In acelasi mod, o institutie comunitara nu va incalca competentele conferite altor institutii.

Echilibrul institutional conceput ca o colaborare a puterilor exprima existenta unei relatii care uneste fiecare institutie. Aceasta colaborare se manifesta cu deosebire la nivelul participarii fiecarei institutii la elaborarea de norme comunitare.

In jurisprudenta Curtii de Justitie exista mai multe precizari, ca de pilda cea referitoare la procedura de cooperare instaurata de art. 7 din Actul Unic³³, in care se spune ca obiectul acesteia este consolidarea participarii Parlamentului European la procesul legislativ al Comunitatii.

Vazut astfel, principiul echilibrului institutional inseamna deci ca fiecare institutie, parte la elaborarea normelor comunitare, trebuie sa-si exercite competentele pe care Tratatul i le-a conferit in scopul construirii acestui echilibru. Echilibrului trebuie sa i se asigure si respectarea, deci existenta efectiva. Echilibrul nu poate fi rupt de nici o institutie comunitara, pentru ca astfel s-ar pune in pericol insasi structura Comunitatii.

Sectiunea 4 - Consiliul European

Consiliul European este o institutie pe care Tratatele CECO, CEE si CEEA nu au prevazut-o, dar care ulterior a fost recunoscuta prin Actul Unic si consacrata prin Tratatul de la Maastricht. Consiliul European, inca inainte de a fi consacrat in aceste documente, s-a reunit dupa 1975 de cel putin doua ori pe an in statul care asigura presedintia Comunitatilor.

Nu trebuie confundat Consiliul European cu Consiliul (de Ministri), distinctia fiind foarte clara din 1974 si consolidata prin art. 2 al Actului Unic. Cu atat mai grava este confuzia cu organizatia Consiliului Europei, fondata in 1949 si care reuneste in prezent 46 de state membre.

Crearea Consiliului European a fost rezultatul unei indelungate evolutii desfasurate intr-un context politic si istoric in care se profilase ideea unui nou tip de cooperare intre sefii de state si de guverne.

Planurile prezentate in 1961 si 1962 de Christian Fouchet concepeau reuniunea sefilor de state si de guverne ca organ decizional central, ceea ce ar fi insemnat ca institutiilor comunitare create prin Tratatul de la Paris si respectiv Tratatele de la Roma le-ar fi revenit un rol secundar. Planurile Fouchet au fost respinse pe considerentul ca rolul Comisiei s-ar diminua si astfel interesele statelor mici ar fi slab reprezentate.

Practica conferintelor europene la varf a inceput sa se institutionalizeze pe parcursul anilor 1961-1974 pentru a se gasi formula definitiva in intalnirea sefilor de state si de guverne din decembrie 1974 de la Paris. Cu alte cuvinte, Consiliul European, creat de facto in 1974, a devenit de jure prin Actul Unic European si a fost oficializat prin Tratatul de la Maastricht.

In toata aceasta perioada (1961-1974), timp de 13 ani, au avut loc 7 reuniuni la varf. La 10 decembrie 1974, a fost acceptata propunerea franceza ca intalnirile la varf sa aiba loc regulat; era o decizie esentialmente politica dat fiind ca valoarea juridica era limitata. Practic, Consiliul European nu avea nici o legatura juridica cu institutiile comunitare preexistente. De altfel, nici denumirea de 'Consiliul European' nu figureaza in comunicatul textului final, ea impunandu-se pe parcursul reuniunilor si fiind introdusa in Actul Unic.

Consiliul European reuneste sefi de state si de guverne si pe presedintele Comisiei pentru a discuta probleme importante ale Comunitatii Europene, inclusiv cele de politica externa. Este o institutie politica pe care sefii de state si de guverne au voit s-o integreze in ordinea institutionala comunitara.

Consiliul European poate fi calificat, pe de o parte, ca organ comunitar si ca o formatiune superioara a Consiliului Comunitatii, iar pe de alta parte, si ca organ interguvernamental de cooperare politica.

Punctul 3 al Comunicatului final al Conferintei la varf de la Paris³⁴ stipuleaza in mod explicit ca sefii de guverne au decis sa se intalneasca cu ministrii afacerilor externe 'de trei ori pe an si ori de cate ori este necesar in Consiliul Comunitatii', punandu-se astfel accentul pe dualitatea functiilor lor. Subiectele reuniunilor aveau in vedere schimbul de idei, adoptarea de masuri referitoare la orientarile diferitelor politici comunitare, cooperarea politica pe plan comunitar, si globalizarea politicilor nationale.

Articolul 2 al Actului Unic atribuie pentru prima data o baza juridica Consiliului European. Tratatul asupra Uniunii Europene (Maastricht), in art. D al Titlului II, evoca din nou Consiliul European si ii mentine locul plasat intre 'comunitar' si 'interguvernamental'.

Pentru a se asigura o reusita optima, pe parcursul anilor s-au impus cateva reguli de natura cutumiara, de fond si de forma: rapiditate, concizie, suplete, caracterul spontan si informal al discutiilor.

Dreptul de participare la reuniuni, rezervat initial sefilor de state si de guverne, s-a extins si asupra ministrilor de externe, marcandu-se astfel si legatura dintre Consiliu si Consiliul European. Actul Unic a impus limita de doua reuniuni pe an, dar din 1986 s-a derogat de la aceasta limita pe motivul gravitatii problemelor politice aparute. Sesiunile, de cate doua zile, au loc in capitala statului care asigura presedintia sau la sediul institutional al Comunitatii (Bruxelles, Luxemburg, Strasbourg). Dinamica Consiliului European se traduce prin alternanta sedintelor plenare si intalnirilor informale, bilaterale sau multilaterale, favorizandu-se astfel dialogul si realizarea acordurilor.

Consiliul European este prezidat prin rotatie semestriala, ca si Consiliul. A fost vointa sefilor de state si guverne de a se situa in cadrul institutional existent. Presedintele este responsabil cu buna desfasurare a lucrarilor, a derularii sedintelor si elaborarea concluziilor. De la crearea sa, Consiliul European a acoperit toate problemele de maxima importanta, a stabilit marile orientari pentru crearea Uniunii Economice si Monetare, desavarsirea pietei interioare s.a. Sistemul Monetar European, de pilda, este una din marile sale realizari.

Consiliul European a devenit si o instanta de arbitraj intre interesele nationale, functia de arbitraj si cea decizionala devenind preponderente. Consiliul European s-a implicat si in gestiunea comunitara si a contribuit la consolidarea, extinderea si perfectionarea procedurilor de cooperare.

Despre natura juridica a Consiliului European, in lipsa unor dispozitii clare in acest sens, parerile sunt impartite deoarece el nu este o institutie in sensul Tratatelor, nu este supus controlului juridic al Curtii de Justitie si nu adopta, juridic vorbind, nici directive nici decizii si nici regulamente. Consiliul European nu este supus nici procedurilor comunitare clasice. Cu toate acestea, el se plaseaza la ora actuala in varful cadrului institutional, are un rol dinamizator dand Uniunii Europene 'impulsurile necesare dezvoltarii si definirii orientarilor sale generale' (Declaratia solemna de la Stuttgart din 1983).

Sectiunea 5 - Consiliul Comunitatilor Europene (CM)

Consiliul (de Ministri al) Comunitatilor Europene reprezinta centrul de greutate institutional al Comunitatilor, fiind in substanta organul principal, chiar adevaratul organ dotat cu putere de decizie. In Consiliu sunt adoptate liniile directoare ale actiunii Comunitatilor. Influenta Consiliului rezida si in aceea ca el poate discuta toate problemele pe care statele le doresc sa fie tratate impreuna. Este un organ in care reprezentantii fiecarui stat adopta acte care ii angajeaza si care sunt aplicabile fara a mai fi ratificate.

Consiliul este un organ interguvernamental in care sunt reprezentate statele membre printr-un ministru al guvernului national, delegat in functie de problemele inscrise pe ordinea de zi. Deci, dupa caz: ministrii afacerilor externe, de finante, ai agriculturii etc., insotiti de functionari si experti.

Prin Tratatul de la Maastricht s-a precizat ca reprezentantii trebuie sa fie abilitati sa angajeze guvernele statelor membre.

Institutia Consiliului de Ministri a capatat, prin Tratatul din februarie 1965, denumirea de Consiliu al Comunitatilor Europene, substituindu-ase celor trei consilii anterioare, iar dupa Tratatul de la Maastricht si-a schimbat denumirea in Consiliul Uniunii.

Regulile de functionare sunt definite in dispozitiile art. 26-30 din Tratatul CECO, art. 145-154 ale Tratatului CEE si art. 115-185 din Tratatul CEEA.

Presedintia Consiliului este asigurata cate 6 luni pe rand de catre membrii acestuia, asigurandu-se astfel o stricta egalitate intre toate statele reprezentate. Presedintele Consiliului nu are o autoritate superioara celorlalti membri, dar aceasta nu il impiedica sa aiba o influenta reala asupra conducerii lucrarilor comunitare (momentul si ordinea luarii cuvantului, timpul

acordat fiecarui ministru, timpul lasat inaintea exprimarii votului, efortul de a cauta eventuale compromisuri etc.). In timpul unei presedintii, toate Consiliile, COREPER si toate organele interguvernamentale sunt prezidate de acelasi stat. In unele situatii, cum ar fi de pilda conferintele internationale sau negocierile cu alte entitati exterioare Comunitatilor (GATT, de exemplu), presedintele este cel care le reprezinta.

Tratatele incheiate prevad ca deliberarile cer votul cu majoritate simpla si numai in cateva ipoteze mai rare este cerut votul cu majoritate absoluta. Practica votului cu majoritate simpla sau calificata s-a dezvoltat treptat de pe la mijlocul anilor '80 si a fost impulsionata prin Aranjamentul de la Luxemburg (29 ianuarie 1966) pentru a pune capat politicii 'scaunului gol' practicata de Franta in timpul presedintelui de Gaulle. Votul fiecarui stat membru este afectat de o anumita ponderare pentru a se tine seama de greutatea demografica, economica sau politica. Astfel, de la 1 ianuarie 1986, Franta, Germania, Italia, Marea Britanie au avut cate 10 voturi; Spania - 8 voturi; Belgia, Grecia, Olanda si Portugalia - 5 voturi; Austria si Suedia - 4 voturi; Danemarca, Finlanda si Irlanda - 3 voturi; Luxemburg - 2 voturi; in total 87 de voturi. O data cu extinderea la 27 de state membre ponderea voturilor s-a modificat.

Prin aceasta metoda de repartizare a ponderii voturilor se rupe o traditie consacrata in dreptul international si anume regula egalitatii intre statele suverane. Exista in Tratate si obligativitatea, in anumite situatii, a unanimitatii de voturi si anume atunci cand urmeaza a se adopta decizii dintre cele mai importante, care angajeaza Comunitatea.

Competentele Consiliului sunt definite in art. 145 din Tratatul CEE, dar si aici practica a completat dispozitiile din textul mai sus citat. Potrivit art. 145, 'in vederea asigurarii realizarii obiectivelor fixate prin prezentul Tratat si in conditiile prevazute de acesta, Consiliul asigura coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre si dispune de putere de decizie.'

Din acest ultim punct de vedere, Consiliul exercita o putere legislativa, adica poate adopta masuri obligatorii pentru statele membre si, in anumite situatii, pentru particulari. Aceste masuri sunt prevazute in art. 189 din Tratatul CEE.

Actul Unic confera Consiliului dreptul de a atribui Comisiei, in actele pe care le adopta, competente de executie, dar si Consiliul poate sa-si rezerve, in anumite situatii, asemenea competente. Rezulta astfel ca acesta, Consiliul, asigura nu numai competente legislative, dar el poate intra si in detaliile de executie.

Cand Consiliul acorda Comisiei o competenta de executie, aceasta delegare de competente este numita 'comitologie'. Numele vine de la faptul ca in asemenea situatii Comisia trebuie sa consulte comitetele, care vor da avize in cauza. Deci, prin comitologie, se realizeaza participarea functionarilor nationali la comitetele Comisiei atunci cand acesteia i se deleaga de catre Consiliu competente pentru executarea anumitor politici comunitare. Comitologia este deci o practica institutionala prezenta numai in dreptul comunitar care se insereaza in relatiile complexe si nu o data conflictuale dintre Comisie si Consiliu.

Orice act este preluat de Consiliu dupa propunerile formulate de Comisie si dupa avizul Parlamentului European sau, dupa caz, de Comitetul Economic si Social. Presedintele Consiliului ia act de propunerea Comisiei si convoaca un grup de lucru (exista peste 50 de astfel de grupuri) care studiaza propunerea si intocmeste un dosar pe care il transmite Comitetului Reprezentantilor Permanenti (COREPER). La reuniunile grupului asista si reprezentanti calificati ai Secretariatului General (organizat in Directii generale, specializate pe domenii). Sesiunile Consiliului se desfasoara la Bruxelles sau Luxemburg.

La inceput, sesiunile Consiliului nu erau publice, dar o decizie adoptata de Consiliul European in decembrie 1982 la Edinburgh stipuleaza ca unele dezbateri pot fi retransmise prin intermediul televiziunii daca aceasta s-a aprobat in unanimitate. S-a decis ca si rezultatul votului sa urmeze aceeasi practica.

Largirea treptata a activitatii Comunitatilor a determinat Consiliul sa se reuneasca in mai multe formatiuni pentru a delibera in anumite domenii. Astfel, lunar, ministrii afacerilor externe ai tarilor membre se reunesc in Consiliul numit al Afacerilor generale, cu competente de ordin general; tot lunar, se intalnesc ministrii cu treburile economice si financiare in Consiliul Economic si Financiar (ECOFIN), cu competente privitoare la Uniunea Economica si Monetara, la coordonarea politicilor economice ale statelor membre, la politica monetara comuna, in actualitate si in perspectiva, la probleme care privesc ajutorul financiar acordat de Comunitati unor terte tari; tot lunar se reunesc ministrii agriculturii in Consiliul Agricultura; cei de finante in Consiliul Buget; Actul Unic a creat un Consiliu 'Piata Interioara', care ii reuneste pe ministrii si secretarii de stat insarcinati cu afacerile europene. Alte formatiuni ale Consiliului se intalnesc pentru probleme de afaceri sociale, cercetare, transport, industrie, mediu, pescuit, energie, dezvoltare, educatie, cultura, sanatate s.a. Sunt situatii cand doua formatiuni ale Consiliului se asociaza pentru a trata impreuna o anumita problema.

Sectiunea 6 - Comisia Comunitatilor Europene (CCE)

Normele care reglementeaza functionarea Comisiei au fost inscrise initial in art. 8-19 din Tratatul CECO care se refera la Inalta Autoritate, in art. 4, 155-163 din Tratatul CEE, art. 124-135 din Tratatul CEEA, in art. 9-11 din Tratatul de Fuziune.

Comisia Comunitatilor Europene reprezinta institutia cea mai originala a sistemului comunitar indeplinind atributiile unui adevarat executiv, prefigurand viitorul guvern european supranational.

In Tratatul CECO era denumita Inalta Autoritate si a devenit Comisie in Tratatele CEE si CEEA. Fuziunea executivelor realizata prin Tratatul de la Bruxelles (8 aprilie 1965) a facut din Comisii (Inalta Autoritate si cele doua Comisii CEE si CEEA) o Comisie Unica, cu competentele rezultate din fiecare tratat.

Actul Unic precum si Tratatul de la Maastricht au confirmat mecanismul fundamental al Comisiei in ansamblul institutional al Comunitatilor.

Comisia este un organ colegial compus numai din cetateni nationali ai statelor membre cu rangul de comisari.

Comisia este condusa de un presedinte asistat de unul sau doi vicepresedinti.

Presedintele si vicepresedintii sunt desemnati dintre membrii Comisiei, conform aceleiasi proceduri dupa care sunt alesi si membrii Comisiei. Mandatul presedintelui se aliniaza de obicei pe durata de existenta a unei Comisii, respectiv pe cinci ani, presedintele fiind reales din doi in doi ani, durata de doi ani fiind cea reglementara.

Tratatul asupra Uniunii Europene a prelungit mandatul presedintelui de la doi ani la cinci ani, acelasi mandat fiind al intregii Comisii.

Potrivit prevederilor inscrise in art. 10 par. 2 din Tratatul de la Bruxelles 'membrii Comisiei isi exercita functiunile in deplina independenta in interesul general al Comunitatii. In indeplinirea indatoririlor lor, ei nu solicita si nu accepta instructiuni de la nici un guvern, de la nici un organism '. Este una din caracteristicile Comisiei: independenta comisarilor³⁵.

Numirea acestora (art. 11) se face printr-un 'comun acord' de catre guvernele statelor membre, ceea ce ar insemna tocmai sublinierea independentei lor prin faptul ca reprezentand interesul comun nu depind de nici unul dintre guverne. Acordul tuturor asupra numirii unui comisar ii determina deci independenta chiar fata de statul caruia comisarul respectiv ii este cetatean.

Comisarii sunt recrutati dintre tehnicieni, inalti functionari, profesori, experti si, in ultimul timp din ce in ce mai frecvent, din randurile oamenilor politici. Avantajul este evident

in sensul ca se intareste autoritatea Comisiei in raport cu Parlamentul si Consiliul, dar si un dezavantaj, intrucat pericliteaza caracterul de independenta al comisarului fata de guvernul tarii careia ii apartine.

Membrii Comisiei trebuie sa primeasca investitura Parlamentului European. Dupa numirea membrilor Comisiei de catre guvernele statelor, Comisia isi prezinta programul in fata Parlamentului European pentru a fi dezbatut si a obtine aprobarea acestuia. Desi operatiunea in sine echivaleaza cu o investitura, Tratatul asupra Uniunii Europene nu a utilizat acest termen. Articolul 158 dispune ca 'Guvernele statelor membre desemneaza de comun acord, dupa consultarea cu Parlamentul European, personalitatea pe care o ia in considerare sa o numeasca presedintele Comisiei Presedintele si ceilalti membri ai Comisiei sunt supusi, ca organ colegial, la un vot si la aprobarea Parlamentului European '.

Organizarea Comisiei este dominata de principiul colegialitatii. Articolul 17 al Tratatului de la Bruxelles inscrie ca deliberarile Comisiei sunt aprobate cu majoritatea numarului membrilor sai, Comisia neputand delibera decat daca cvorumul prevazut prin regulamentul sau intern este satisfacut.

Comisia se reuneste cel putin o data pe saptamana in sedinte care nu sunt publice. Sedintele se desfasoara in trei modalitati: in primul sistem, in sedinte plenare; apoi, in sedinte saptamanale ale sefilor de cabinete (fiecare comisar dispune de cativa colaboratori, alesi sau nu, dintre functionarii Comisiei; al treilea procedeu este 'procedura scrisa (orice comisar poate prezenta o propunere scrisa colegilor sai, care poate fi considerata acceptata daca intr-un anumit timp nu se cere o dezbatere sau nu se exprima o rezerva).

Desi colegialitatea implica neimpartirea competentelor atribuite Comisiei, nevoia sporirii eficacitatii acesteia a condus in practica la dotarea fiecarui comisar cu o responsabilitate speciala asupra unuia sau mai multor sectoare de activitate, colegialitatea ramanand insa o realitate, intrucat orice comisar poate interveni in orice problema, si nu numai asupra aceea sau acelora din domeniul sau de competenta.

Serviciile Comisiei sunt compuse dintr-un numar de directii generale si servicii orizontale, situate in majoritate la Bruxelles si cateva la Luxemburg (de pilda: Oficiul statistic, Oficiul publicatiilor oficiale) sau un numar mare de functionari (cca. 17000) recrutati prin concurs pe o cat mai larga baza geografica posibila.

Comisia si-a creat si un numar de organe subsidiare (aproximativ 250, fara a numara si diversele grupuri de experti), care se pot grupa in doua mari categorii: cele care sunt pur consultative si cele care intr-un anumit fel participa la procesul decizional.

Competentele Comisiei sunt inscrise in art. 155 al Tratatului CEE, si anume Comisia are: o putere de initiativa, de executie si de reprezentare. Tratatul de la Roma a definit Comisia ca fiind mai intai un organ de propuneri, deci, un organ de initiativa. Numai Comisia poate formula propuneri Consiliului, acesta neputand lua nici o decizie fara a fi propusa de Comisie. Puterea de initiativa este exercitata prin intermediul unei propuneri adresate Consiliului, nu neaparat sub forma unui proiect de act, ci si prin enuntarea principiilor generale sau a unui text de tipul memorandumului, programului sau cartei albe.

Puterea de executie inseamna ca, odata decizia fiind luata (indiferent de forma sa juridica) de catre Consiliu, Comisia are ca misiune sa vegheze la indeplinirea ei.

Tot Comisiei ii revine si sarcina de a face sa fie respectate obligatiile comunitare si, pentru aceasta, ea dispune de posibilitatea de a culege informatii, de a proceda la verificari, de a aplica sanctiuni pecuniare. Este ceea ce s-a numit 'pazitoarea Tratatelor', ea veghind la aplicarea Tratatelor si a dreptului derivat.

Comisia are competente si in ceea ce priveste gestionarea fondurilor structurale³⁶

comunitare, cum sunt Fondul european de orientare si garantie agricola (FEOGA)³⁷, Fondul european de dezvoltare regionala (FEDR)³⁸, Fondul social european (FSE) . Fondul european de coeziune (FEC) este un alt fond in care Comisia este implicata.

Comunitatea dispunand de personalitate juridica (art. 210 din Tratatul CEE) este reprezentata de Comisie. Functia de reprezentare a Comisiei este si mai evidenta pe plan international prin aceea ca are o putere specifica proprie in negocieri, cu deosebire in domeniul politicii comerciale si in relatiile cu terte tari.

In concluzie, este pazitoarea Tratatelor, detine in multe domenii initiativa, este organul executiv al Comunitatii, negociaza tratate internationale. In schimb, in noii 'piloni' ai Uniunii, in politica externa si de securitate comuna, de justitie si afaceri interne, Comisia detine un rol secundar fata de Consiliu.

Sectiunea 7 - Parlamentul European (PE)

Tratatul CECO, conform art. 7-20 si 25, a instituit Adunarea Comuna a Comunitatii creata la 10 septembrie 1952, care din punct de vedere istoric a fost prima adunare internationala de natura parlamentara inzestrata cu puteri reale, dar si limitate.

Adunarea se compune din 'delegati pe care Parlamentele sunt chemate sa-i desemneze din randul lor sau alesi prin sufragiu universal, direct, dupa procedura stabilita de fiecare Inalta Parte contractanta' (art. 21).

O data cu intrarea in vigoare a celor doua Tratate de la Roma, competentele si puterile Adunarii Comune precum si ale celor doua Adunari ale CEE si CEEA au fost incredintate unei Adunari unice, a carei prima sesiune a avut loc la 19-21 martie 1958. Cu acest prilej, institutia a luat denumirea de Adunarea Parlamentara Europeana, schimbata, la randul ei patru ani mai tarziu in Parlamentul European, denumire acceptata in unanimitate de toate institutiile comunitare si reiterata si in Actul Unic in Titlul II si III. Bazele juridice ale acestei institutii au fost inscrise in Tratatele de la Roma in art. 4, 137-144 pentru CEE, in art. 107-114 pentru CEEA, in art. 3-7 in Tratatul de Fuziune de la Bruxelles.

Parlamentul European se compune din deputati sau 'reprezentanti ai popoarelor statelor, reunite in Comunitate' (art. 138 CEE), rezultand astfel ca membrii reprezinta interesele popoarelor mai mult decat pe acelea ale statelor membre, interesele nationale fiind reprezentate din plin in cadrul Consiliului. Este organizat in sistem unicameral.

Locurile in Parlament sunt repartizate in asa fel incat sa garanteze o reprezentare proportionala cu prezenta tuturor fortelor politice majore din tarile lor.

Repartizarea locurilor in Parlamentul European in 1995 era urmatoarea:

Germania - 99 de locuri;

Franta, Italia, Marea Britanie - cate 87 de locuri;

Spania - 64 de locuri;

Olanda - 31 de locuri;

Belgia, Grecia si Portugalia - cate 25 de locuri;

Suedia - 22 de locuri;

Austria - 21 de locuri;

Danemarca, Finlanda - cate 16 locuri;

Irlanda 15 locuri;

Luxemburg - 6 locuri; in total 626 de parlamentari europeni.

Prin Tratatul de la Nisa s-a urmarit consolidarea rolului de colegislator al Parlamentului European. In perspectiva largirii, Tratatul a limitat numarul minim de deputati europeni la 732. De asemenea s-a facut o distinctie intre locurile statelor membre si cele ale tarilor candidate (acestea din urma nu vor detine locuri in Parlament decat ulterior aderarii).

O data alesi, membrii se regrupeaza si voteaza potrivit afinitatilor lor politice mai mult decat in functie de nationalitatile lor.

La 20 septembrie 1976, Consiliul de Ministri al Comunitatilor Europene a adoptat 'Actul privitor la alegerea reprezentantilor in Parlamentul European prin sufragiu universal direct'⁴¹ si primele alegeri directe au avut loc la 7-10 iunie 1979.

Asadar, mandatul unui deputat este de cinci ani si se deschide cu saptamana care urmeaza alegerii si se incheie cu sfarsitul saptamanii care urmeaza alegerilor urmatoare. Deputatii voteaza in mod individual si personal, nu pot fi legati de instructiuni, nu primesc nici mandat imperativ, sunt supusi unui regim de incompatibilitate care le interzice sa fie membri ai guvernelor statelor, precum si sa detina functii in cadrul institutiilor si organelor comunitare. In acelasi timp, ei beneficiaza de unele privilegii, in special in materie de deplasare libera, de vama si control la schimb, si chiar de imunitati pe teritoriul national, la fel ca si imunitatile recunoscute de parlamentele tarilor lor; imunitatea este absoluta in ceea ce priveste opiniile sau voturile emise in exercitiul functiunilor lor.

Parlamentul desemneaza dintre membrii sai un presedinte, pentru o perioada de doi ani si jumatate si un Birou, isi intocmeste regulamentul intern de functionare cu majoritatea membrilor care il compun. Biroul este compus din 14 vicepresedinti si din 5 chestori. Biroul desemneaza secretarul general al Parlamentului care conduce serviciile si peste 3640 de functionari. Biroul poate fi largit si cu presedintii grupurilor politice. Parlamentul stabileste Comisiile parlamentare permanente, temporare sau de ancheta. Exista la ora actuala 19 comisii permanente: pentru agricultura, buget, control bugetar, politica regionala, petitii, politica externa si drepturile omului, drepturile femeilor. Comisiile elaboreaza rapoarte care sunt supuse votului Adunarii in plen in cadrul procedurilor de aviz conform, de aviz consultative, de cooperare sau de codecizie.

Anual Comisia pentru drepturile omului si politica externa elaboreaza doua rapoarte pe care le prezinta in fata Parlamentului: un raport privind respectarea drepturilor omului in Uniune si un raport referitor la situatia drepturilor omului in lume.

Regulamentul intern contine prevederea dupa care deputatii se pot organiza in grupuri politice dupa afinitati, fapt ce a determinat mai multor grupuri politice transnationale si a unui grup de 'neinscrisi', grupuri recunoscute din punct de vedere juridic: Grupul Socialist, Grupul Democrat-Crestin, Grupul Liberal, Democrat si Reformator, Grupul Democrat European, Grupul Verzilor, Stanga Unitara Europeana, Adunarea Democratilor Europeni, Dreptele Europene, Coalitia de Stanga, Curcubeul si Grupul Neinscrisilor.

Articolul 137 al Tratatului CEE prevede ca Parlamentul exercita 'puterile de deliberare si de control care ii sunt atribuite prin prezentul Tratat'. El are un rol activ si in procesul de adoptare a bugetului Comunitatii. Formele prin care Parlamentul European participa la procesul legislativ sunt urmatoarele: procedura de codecizie, avizul conform, avizul consultativ obligatoriu, procedura de cooperare, procedura de consultare simpla.

Tratatul de la Maastricht a largit competentele de deliberare ale Parlamentului European stabilind ceea ce se cheama puterea de codecizie pentru anumite materii si, in

acelasi timp, a largit si campul de aplicare a avizului conform. Procedura se aplica unor materii cum sunt piata interna, educatie, cultura, sanatate, protectia consumatorilor⁴².

Procedura de codecizie. Tratatul de la Maastricht (art. 189B) a instituit procedura de adoptare a actelor comunitare prin care Parlamentul decide impreuna cu Consiliul.

Inovatia face din Parlament un codecidor si ii confera un drept de veto, aceasta neinsemnand insa ca a devenit si colegislator, deoarece nu dispune de o veritabila putere de initiativa, care continua sa ramana apanajul Comisiei.

Procedura este lunga complexa si amanuntita; ea se desfasoara in mai multe faze. Comisia isi prezinta propunerea Parlamentului si Consiliului. Parlamentul adopta un prim aviz asupra acestei propuneri. Consiliul adopta la randul lui o pozitie comuna pe care o transmite Parlamentului. Daca in urmatoarele trei luni Parlamentul aproba pozitia comuna, Consiliul aproba definitiv actul in cauza; dar, daca Parlamentul nu se pronunta, se considera o aprobare tacita si in asemenea situatie Consiliul adopta actul.

Daca insa majoritatea absoluta a Parlamentului respinge pozitia comuna a Consiliului, acesta poate convoca Comitetul de Conciliere (Comitetul de Conciliere reuneste membri ai Consiliului si reprezentanti ai Parlamentului). Daca Comitetul de Conciliere nu poate ajunge la nici un acord, propunerea nu este adoptata. Prin instaurarea acestei proceduri Parlamentul European detine ultimul cuvant in procesul legislativ, el avand mijloacele de a bloca o decizie pe care o dezaproba. Procedura de codecizie se aplica libertatii de circulatie a muncitorilor (art. 49), definitivarii pietei unice (art. 100 a si b), cercetarii si dezvoltarii tehnologice (art. 130 i), protectiei consumatorilor (art. 129 a, 2⁰), dreptului de stabilire (art. 54, 2⁰, 56, 2⁰ si 57), dreptul la cultura si educatie - in afara recomandarilor (art. 128, 5⁰ si 126, 4⁰), sanatatea publica - in afara recomandarilor (art. 129, 4⁰), reteaua transeuropeana (art. 129 d).

Codecizia implica deci un dialog intre cei doi codecizori, desfasurandu-se pe durata a trei luni, in unele situatii sase saptamani care, succedandu-se, se pot prelungi chiar peste un an.

Avizul conform, dat cu majoritatea absoluta a membrilor Parlamentului, nu se aplica decat acordurilor de adeziune la Comunitate, acordurilor de asociere si protocoalelor la aceste acorduri (art. 237 si 238 din Tratatele CEE, devenite in Tratatul asupra Uniunii Europene art. O). Avizul conform a fost instituit de Actul Unic, iar Tratatul de Maastricht i-a extins procedura la sase noi domenii: dreptul de a locui si de a circula al cetatenilor Uniunii (art. 8A, 2⁰), elaborarea unei proceduri uniforme referitoare la exercitarea dreptului de vot si de a fi ales al cetatenilor Uniunii pentru Parlamentul European (art. 8B, 2⁰), modificarea statutelor Sistemului European al Bancilor Centrale si atribuirea de sarcini specifice Bancii Centrale Europene (art. 106, 6⁰), regulile aferente fondurilor structurale si crearii Fondului de Coeziune (art. 130D), admiterea in Uniune a unui nou stat european (art. O), semnarea de catre Comunitate a acordurilor de asociere precum si a altor acorduri care creeaza un cadru institutional specific de organizare a procedurilor de cooperare. Parlamentul s-a servit de aceasta putere pentru a intarzia acordurile de asociere din ratiuni 'politice' derivate din comportamentul statului tert contractant mai mult decat din continutul acordului.

Procedura de aviz conform se desfasoara in mai multe faze succesive. Presedintele Consiliului de Ministri cere avizul printr-o scrisoare adresata presedintelui Parlamentului, care o transmite comisiei parlamentare competente. Dupa vot, Comisia elaboreaza o recomandare in care propune Parlamentului admiterea sau respingerea avizului conform. Cu majoritatea absoluta a parlamentarilor, se constata adoptarea sau refuzul. Rezultatul este anuntat de presedinte. In situatia in care avizul conform a fost acordat, el este publicat in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene, seria Comunicari.

Avizul consultativ obligatoriu (nu conform) este o procedura prin care Consiliul este impiedicat sa adopte o decizie fara avizul Parlamentului. Tratatul de la Maastricht prevede

consultarea sistematica a Parlamentului, care, la randul lui, trebuie sa emita un aviz intr-un anumit termen. Este cazul pentru fiscalitatea indirecta (art. 99 din Tratatul CE) si pentru armonizarea legislatiilor (art. 100 din tratatul CE). Parlamentul este consultat asupra deciziilor referitoare la extinderea drepturilor privind cetatenia Uniunii (art. 8E din Tratatul CE), pentru transporturi (art. 75, 3⁰), politicii de vize (art. 100C, 1⁰), sau politicii industriale (art. 130, 3⁰). Daca avizul nu este dat in termenul stabilit, se considera o aprobare tacita, situatie in care Consiliul poate sa statueze.

Procedura de cooperare se aplica pentru adoptarea de masuri referitoare la piata interna (art. 100A), la libera circulatie a persoanelor, la libera prestatie de servicii, la coeziunea economica si sociala, la cercetarea si dezvoltarea tehnologica. Curtea de Justitie a conchis ca obiectul procedurii de cooperare 'este consolidarea participarii Parlamentului European la procesul legislativ in Comunitate'.⁴³

Procedura de cooperare, a fost instaurata de Actul Unic si da posibilitate Parlamentului, cu majoritatea absoluta a membrilor sai, sa respinga la a doua lectura 'pozitia comuna' a Consiliului; in aceasta situatie, Consiliul nu poate statua decat in unanimitate. Tot astfel, amendamentele Parlamentului, adoptate cu aceeasi majoritate, nu pot fi reluate de Consiliu decat daca sunt sprijinite in unanimitate de membrii acestuia.

Este o procedura al carei camp de aplicare a fost largit prin Tratatul de la Maastricht la noi domenii, cum sunt: reglementarea care interzice discriminarea pe considerente de nationalitate (art. 7), modalitatile de supraveghere multilaterala a politicilor economice ale statelor membre (art. 130), armonizarea monedelor nationale in cadrul monedei unice, decizii referitore la Fondul social european (art. 125), la Fondul european de dezvoltare regionala (art. 130 C), la mediu (art. 130 S), pregatirea profesional (art. 127, 4⁰) si la altele.

Procedura de consultare simpla. Este o procedura legislativa de baza a Comunitatii Europene. Ea obliga Consiliul sa consulte Parlamentul mai inainte de adoptarea oricarei decizii, sub conditia nulitatii actului. Aceasta procedura este prevazuta in mai multe articole ale Tratatelor CEE si CEEA. Sesizata de Consiliu cu o propunere a Comisiei, Parlamentul isi da avizul intr-o singura lectura, cu majoritatea voturilor exprimate. In cadrul CEE, consultarea simpla se aplica cu deosebire masurilor luate in cadrul politicilor comune, unor decizii cu caracter institutional sau bugetar, masurilor de armonizare in materie fiscala, si directivelor privitoare la stabilirea si functionarea Pietei Comune care nu sunt acoperite de art. 100A (piata interna). Consiliul poate in mod valabil sa consulte Parlamentul asupra oricarei propuneri legislative.

Jurisprudenta Curtii de Justitie a subliniat in mai multe randuri ca participarea Parlamentului la procesul legislativ 'este reflectarea la nivelul Comunitatii a unui principiu fundamental, dupa care popoarele participa la exercitarea puterii prin intermediul unei Adunari reprezentative.' Ca urmare, 'Consultarea regulata a Parlamentului prevazuta de Tratat constituie o formalitate esentiala a carei nerespectare antreneaza nulitatea actului'⁴⁴ in cauza.

Tratatul CEE atribuie Parlamentului mai multe mijloace pentru exercitarea puterilor sale de control:

Motiunea de cenzura (art. 144 CEE). Adoptarea unei asemenea motiuni este subordonata respectarii unei conditii de baza, si anume, aceea de a sti ca ea se refera la activitatile Comisiei. Mai sunt impuse inca trei conditii procedurale: un termen de trei zile intre depunerea motiunii, supunerea ei la vot prin 'scrutin public' si adoptarea motiunii cu doua treimi din voturile exprimate. In cazul adoptarii motiunii, Comisia trebuie sa demisioneze.

Examinarea raportului anual general (art. 143 CEE). In ultimul timp, raportul anual privitor la aplicarea dreptului comunitar a ramas singurul raport pe care Comisia trebuie

sa-l prezinte Parlamentului.

Intrebari parlamentare. Articolul 140 CEE inscrie facultatea Parlamentului de a adresa intrebari Comisiei, fie scrise fie orale. Pe parcursul anilor, Consiliul s-a angajat sa raspunda intrebarilor parlamentare. Acestea pot imbraca patru forme: intrebari scrise, intrebari orale cu dezbatere, intrebari orale fara dezbatere, intrebari generale (question time). Acestea prezinta avantajul rapiditatii si posibilitatii unei reactii imediate.

Petitii. Articolul 128 din Regulamentul Parlamentului atribuie un drept de petitie 'oricarui cetatean al Comunitatii cu titlu individual sau in asociatie cu alti cetateni'. Aproximativ 800 de petitii primite anual de Parlament se refera la presupuse violari ale dreptului comunitar, violari provocate atat de statele membre cat si de institutiile comunitare precum si de dificultati in aplicarea lor in cazuri concrete.

Tratatul de la Maastricht a repetat dispozitia mai sus citata din Regulament, inscriind ca 'orice cetatean al Uniunii, precum orice persoana fizica sau juridica care locuieste sau care isi are resedinta statutara in unul din statele membre, are dreptul de a prezenta, individual sau colectiv, o petitie Parlamentului European asupra unui subiect apartinand domeniilor de activitate a Comunitatii si care il sau o priveste direct'.

Mediatorul European numit de Parlamentul European este o inovatie a Tratatului de la Maastricht care dispune ca mediatorul este 'abilitat sa primeasca plangeri emanate de la orice cetatean al Uniunii sau de la orice persoana fizica sau juridica care locuieste sau care isi are resedinta statutara in unul din statele membre, referitoare la situatii de administrare defectuoasa in actiunea institutiilor sau organelor comunitare, cu excluderea Curtii de Justitie si a Tribunalului de Prima Instanta in exercitarea functiilor lor juridice'.

In situatia in care Mediatorul a constatat un fapt de ,,rea administrare"/ administrare defectuoasa, in actiunea institutiilor sau organelor comunitare, acesta va sesiza institutia in cauza, care dispune de un termen de trei luni pentru a-i aduce la cunostinta pozitia sa oficiala in acel caz. Dupa aceasta perioada Mediatorul va inainta un raport Parlamentului si institutiei respective si va informa petitionarul despre rezultatul investigatiei⁴⁵.

Mediatorul nu se ocupa de plangerile care privesc administratia nationala, regionala sau locala din statele membre. Multe din plangerile adresate institutiei Mediatorului se refera la cazuri care privesc:

lipsa transparentei;

discriminarea;

abuzul de putere;

intarzieri administrative;

refuzul accesului la informatii publice;

relatiile de cooperare dintre institutii si agentiile acestora, recrutarea personalului sau desfasurarea concursurilor;

relatiile contractuale dintre institutii si firme private, de exemplu cazuri de reziliere a contractelor etc.

Mediatorul European prezinta Parlamentului European rapoarte pentru fiecare caz examinat si, anual, un Raport General. Este necesar sa amintim ca legatura Mediatorului cu Parlamentul se face prin intermediul Comisiei Petitiilor.

Controlorul European pentru Protectia Datelor(CEPD)este numit printr-o decizie comuna a Parlamentului European si a Consiliului pentru un mandat de 5 ani. Are raspunderea de a supraveghea modul in care sunt respectate drepturile si libertatile fundamentale ale persoanelor fizice, in special dreptul la viata privata de catre institutiile si organismele comunitare in procesul de prelucrare a datelor cu caracter personal. Printre alte activitati Controlorului ii revine sarcina de a consilia institutiile si organismele comunitare si

subiectii luati in evidenta cu privire la toate aspectele referitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal⁴⁶.

Tratatul de la Maastricht a inscris ca la 'cererea unui sfert din membri, Parlamentul, in cadrul indeplinirii obiectivelor sale, poate constitui o Comisie temporara de ancheta pentru a examina presupuse infractiuni sau rele administrari in aplicarea dreptului comunitar, in afara de cele care se afla inaintea unei jurisdictii. Inscrierea in Tratat a dreptului Parlamentului de a stabili comisii de ancheta a insemnat si obligatia statelor membre de a coopera cu Parlamentul'.

Participarea Parlamentului la actiuni inaintea Curtii de Justitie. Puterile Parlamentului in cadrul bugetar sunt destul de intinse, atat in stadiul adoptarii bugetului cat si in acela al controlului executarii sale.

Adoptarea bugetului. Parlamentul adopta bugetul in ansamblul lui sau poate sa-l respinga daca exista motive puternice. Cheltuielile bugetare ale Comunitatii sunt de doua categorii: obligatorii si neobligatorii; cele obligatorii decurg din tratate sau din acte legislative. Parlamentul poate propune Consiliului modificari pentru cheltuielile din prima categorie si are decizie pentru cheltuielile neobligatorii.

Controlul executarii bugetului revine Parlamentului, la recomandarea Consiliului, pe baza conturilor si bilantului pregatit de Comisie si a raportului Curtii de Conturi. El poate acorda sau refuza descarcarea gestiunii bugetare.

In concluzie, reformele institutionale prevazute in Tratatul asupra Uniunii Europene sunt de natura sa consolideze pozitia Parlamentului in mai multe directii, si cu deosebire in procesul decizional.

S-au extins campurile de aplicare a procedurilor de aviz conform si de cooperare la cateva domenii in care procedura de consultare se aplica, de exemplu, la transporturi, la decizii de executare pentru Fondul social precum si la alte domenii la care participarea Parlamentului la luarea de decizii nu era prevazuta, cum este cazul pregatirii profesionale. A mai fost instaurata o noua procedura de decizie denumita in Tratat 'Procedura vizata de art. 189B', mai cunoscuta sub numele de 'procedura de codecizie'. Am vazut, Tratatul asupra Uniunii Europene vizeaza si cresterea puterilor de control al Parlamentului. El va fi consultat inainte ca statele membre sa aleaga presedintele Comisiei si, de asemenea, va trebui sa aprobe Comisia in intregul ei, inainte ca membrii sa fie numiti.

Procedurile de aviz conform si de cooperare sunt aplicate pentru un numar limitat de decizii privitoare la Uniunea Economica si Monetara.

Tratatul, printre altele, recunoaste oricarui cetatean al uniunii, rezident intr-un stat membru altul decat cel national, dreptul de a vota in alegerile pentru Parlamentul European.

Sectiunea 8 - Curtea de Justitie a Comunitatii Europene (CJ)

Temeiurile juridice ale functionarii Curtii de Justitie au fost inscrise in art. 31-45 din tratatul CECO, art. 4, 164-168 din tratatul CEE si art. 136-160 ale Tratatului CEEA.

Curtea de Justitie isi exercita competentele prevazute in tratatele constitutive si in Conventia referitoare la unele institutii comune ale Comunitatilor Europene (din 25 martie 1957), in Protocoalele asupra statutului Curtii, in Protocolul privitor la interpretarea Conventiei din 27 septembrie 1968 cu privire la competenta judiciara si la executarea deciziilor in materie civila si comerciala, in Conventia asupra brevetului comunitar semnata la Bruxelles la 15 decembrie 1975, in Actul Unic, in Decizia Consiliului 88/591 CECO, CEE,

CEEA din 24 octombrie 1988, care a instituit Tribunalul de Prima Instanta, in Regulamentul de procedura din 19 iunie 1991, in Regulamentul aditional din 4 decembrie 1974 din Luxemburg si in instructiunile grefierului din 4 decembrie 1974 cu modificarile din 3 octombrie 1986.

Curtea a fost initial compusa din 7 judecatori si 2 avocati generali, numarul lor crescand pe masura ce noi state au aderat la Comunitate (cate un judecator pentru fiecare stat membru).

Membrii Curtii sunt numiti de comun acord de guvernele statelor membre, sunt selectionati dintre personalitatile care prezinta 'toate garantiile de independenta si care intrunesc conditiile cerute pentru exercitarea, in tarile lor respective, a celor mai inalte functii jurisdictionale sau care sunt jurisconsulti ce poseda competente notorii' (art. 167, al. 1 din Tratatul CEE). In tot timpul mandatului lor, ei sunt independenti de tarile lor de origine, care nu ii pot revoca.

Mandatul judecatorilor si avocatilor generali este de 6 ani si poate fi reinnoit. Din trei in trei ani are loc o reinnoire partiala. Judecatorii desemneaza din randul lor un presedinte pentru un mandat de trei ani, de asemenea reeligibil.

Atributiile presedintelui Curtii se refera la conducerea lucrarilor, la repartizarea lor intre diferitele camere ale Curtii; pentru fiecare lucrare, presedintele insarcineaza un judecator raportor, fixeaza termenele pentru fiecare faza procedurala, data audierilor precum si a deliberarilor.

Curtea este autorizata sa creeze camere compuse fiecare din trei sau cinci judecatori. Tot Curtea desemneaza din randul avocatilor generali un prim avocat general.

La cererea unui stat membru sau a unei institutii a Comunitatilor, parte in instanta, Curtea lucreaza in plenul ei. Ea mai poate sa lucreze in sedinta plenara si in situatia in care una din Camere solicita aceasta, de obicei atunci cand speta respectiva se refera la diferite probleme de drept care ar necesita o decizie a Curtii in formatie plenara.

Inainte de intrarea in functie, judecatorii si avocatii generali depun un juramant public. Ei se angajeaza sa isi exercite atributiile in deplina impartialitate potrivit constiintei lor, sa respecte secretul deliberarilor. Dupa depunerea juramantului, judecatorii si avocatii generali semneaza o declaratie prin care se angajeaza in mod solemn 'sa respecte in timpul exercitarii functiilor lor si dupa incetarea acestora obligatiile ce decurg din sarcinile lor, cu deosebire indatoririle de cinste si corectitudine . ' (art. 3, 2⁰ din regulamentul de procedura).

Judecatorii si avocatii generali desemneaza un grefier al Curtii caruia ii fixeaza si statutul. Sarcinile grefierului sunt cele de conducere a serviciilor de grefa: ia notele de audiere, primeste depozitiile partilor, intocmeste minutele sedintelor, conserva documentele, notificarile, inregistreaza toate actele de procedura, intocmeste procesele verbale de audiente, elibereaza copiile dupa diferite acte etc. Este ajutat de doi grefieri adjuncti si, impreuna, asigura executarea bugetului si supravegheaza buna functionare a serviciilor.

Curtea are organizata si o echipa de interpreti specializati in limbile oficiale ale Comunitatii.

Curtea de Justitie are ca obiect fundamental asigurarea respectarii dreptului in interpretarea si aplicarea tratatelor. Ea intervine in toate domeniile ce decurg din aceasta, cu exceptia prevazuta in Tratatul de la Maastricht referitoare la politica externa si de securitate comuna si la justitie si afacerile interne ale Uniunii. Este vorba, deci, de pilonii doi si trei ai Uniunii Europene.

La cererea unei institutii comunitare, a unui stat sau a unei persoane particulare interesate direct, Curtea poate sa anuleze actele Comisiei, ale Consiliului de Ministri sau ale guvernelor nationale care ar fi incompatibile cu Tratatele. De asemenea, la cererea unui tribunal national, Curtea se pronunta asupra interpretarii sau validitatii unor dispozitii din dreptul comunitar ori de cate ori apare intr-un proces o contestatie in aceasta privinta;

jurisdictiile nationale pot cere Curtii o decizie in acest sens. Curtea poate fi de asemenea invitata sa emita avize asupra acordurilor pe care Comunitatea intentioneaza sa le incheie cu state terte. In astfel de situatii, avizele emise au forta juridica obligatorie.

Prin deciziile sale, precum si prin interpretarile pe care le elaboreaza, Curtea a favorizat intr-o mare masura formarea si imbogatirea dreptului comunitar ale carui dispozitii se impun tuturor: institutiilor comunitare, statelor membre, tribunalelor nationale, cetatenilor.

Intrucat la deciziile Curtii de Justitie nu se poate face recurs in fata tribunalelor nationale, ele au valoare obligatorie si executorie pe intregul teritoriu al Comunitatilor, s-a creat ceea ce numim ordinea juridica unica, 'comunitatea de drept'.

Pana la adoptarea Actului Unic, care a adus modificari celor trei tratate constitutive, Curtea de Justitie era singurul organ jurisdictional din sistemul institutional comunitar. Decizia 88/591 din 14 octombrie 1988 a Consiliului a creat o jurisdictie de prima instanta care sa asiste Curtea si s-o degreveze de anumite spete. Decizia a fost confirmata prin Tratatul de la Maastricht si astfel Tribunalul de Prima Instanta a capatat statut oficial de organizatie de jurisdictie.

Tribunalul de Prima Instanta (TPI). Desi nu are statut de institutie, ci numai de organ de jurisdictie, Tribunalul trebuie studiat in contextul regulilor referitoare la competentele si procedurile Curtii de Justitie. Decizia la care ne-am referit a fost adoptata in executarea dispozitiilor art. 4, 11 si 26 din Actul Unic, care au adaugat in fiecare din tratatele constitutive ale Comunitatilor art. : 32 quinta in Tratatul CECO, 168A in Tratatul CEE si 140A in Tratatul CEEA. In Actul Unic se prevede ca, la cererea Curtii de Justitie si dupa o consultare prealabila a Comisiei si Parlamentului, Consiliul, statuand in unanimitate, poate sa adauge Curtii de Justitie o jurisdictie insarcinata sa cunoasca in prima instanta anumite categorii de cereri formulate de persoane fizice sau juridice, cum ar fi cele ce se refera la concurenta, la probleme ale functionarilor europeni s.a.

Tratatul de la Maastricht a inlocuit aceste texte prin dispozitii care sub aceeasi numerotare nu le modifica in mod esential. Obiectivele de baza sunt doua: pe de o parte, prin transferul unei parti din competentele Curtii in favoarea noii jurisdictii, Curtea se degreveaza de unele activitati, permitandu-si astfel sa accelereze solutionarea unor litigii si sa se concentreze asupra misiunii sale principale, asigurarea interpretarii uniforme a dreptului comunitar; pe de alta parte, se imbunatateste protectia justitiabililor prin instituirea unei duble trepte de jurisdictie pentru recursurile care necesita un examen mai aprofundat, de obicei in spete de natura economica. Examinarea recursurilor introduse de particulari si intreprinderi precum si examinarea conflictelor dintre Uniunea Europeana si functionari si agenti constituie preocupari de mare importanta.

Tribunalul de Prima Instanta este format din cate un judecator pentru fiecare stat membru. Ei sunt numiti pentru sase ani printr-un acord comun de catre guvernele statelor membre si sunt partial reinnoibili, din trei in trei ani; cei carora le expira mandatul pot fi numiti din nou. Statutul lor este analog cu cel al membrilor Curtii de Justitie.

Membrii aleg dintre ei un presedinte pentru un mandat de trei ani, judeca in Camere compuse din trei sau cinci membri, conform Regulamentului de procedura. In anumite situatii, Tribunalul judeca in plenul sau. Membrii Tribunalului pot fi chemati sa exercite si functia de avocat general, cu exceptia presedintelui.

Tratatul de la Nisa a prevazut, prin inserarea unui nou articol, crearea unor 'camere jurisdictionale capabile de a se pronunta in prima instanta asupra unor categorii de apeluri formulate in domenii specifice'. Prin aceasta tratatul confera Tribunalului de Prima Instanta

un rol si un statut nou⁴⁷, si anume competenta de casare a deciziilor camerelor jurisdictionale care ii sunt atasate.

Tribunalul Functiei Publice al Uniunii Europene(TFPUE)

Tribunalul Functiei Publice a Uniunii Europene a fost infiintat prin Decizia Consiliului 2004/752/CE, Euratom⁴⁸ din 2 noiembrie 2004, decizie ce modifica Protocolul asupra Statutului Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene.

Acesta este format din sapte judecatori alesi dintre persoanele care ofera toate garantiile de independenta si care poseda calificarile cerute pentru numirea intr-o functie juridica. Ei sunt numiti de Consiliu pentru un mandat de sase ani care poate fi reinnoit.

Judecatorii beneficiaza de imunitate juridica, imunitate de care se bucura si dupa terminarea mandatului, in cazul actelor savarsite de ei in calitate oficiala. Imunitatea judecatorilor poate fi ridicata numai de catre Curtea de Justitie dupa consultarea Tribunalului Functiei Publice.

Cauzele aflate pe rol sunt judecate de Tribunal in sedinta plenara, in camera de cinci judecatori, in camere de trei judecatori sau de catre judecatorul unic⁴⁹.

Tribunalul este competent sa solutioneze in prima instanta: litigiile dintre Comunitati si agentii acestora, in conformitate cu dispozitiile art. 236 din Tratatul CE⁵⁰ si litigiile dintre oricare organ sau organism si personalul acestora, indeosebi personalul din cadrul Eurojust, Europol, al Bancii Centrale Europene si al Oficiului pentru Armonizare in cadrul Pietei Interne (OAPI). Nu intra in competenta sa litigiile dintre administratiile nationale si agentii lor.

Procedura in fata Tribunalului Functiei Publice se desfasoara potrivit dispozitiilor Statutului Curtii de Justitie si Regulamentului de procedura al Tribunalului care a intrat in vigoare la 1 noiembrie 2007. Aceasta cuprinde o faza scrisa si una orala.

Pe toata durata procedurii, incepand cu momentul depunerii cererii, Tribunalul examineaza posibilitatea unei rezolvari pe cale amiabila a litigiului si se preocupa de gasirea si facilitarea unui acord.

Impotriva hotararilor si ordonantelor Tribunalului Functiei Publice se poate formula recurs in fata Tribunalului de Prima Instanta, acesta fiind in principal limitat la probleme de drept. Recursul poate fi introdus in termen de doua luni de la pronuntarea deciziei si nu are efect suspensiv.

In cazul in care recursul este intemeiat, Tribunalul de Prima Instanta anuleaza decizia Tribunalului Functiei Publice si da solutia finala sau in mod exceptional retrimite litigiul spre rejudecare de catre Tribunalul Functiei Publice.

Cand un caz este inapoiat Tribunalului Functiei Publice, acesta este obligat sa se conformeze deciziilor Tribunalului de Prima Instanta asupra aspectelor legale.

Sectiunea 9 - Curtea de Conturi a Comunitatilor Europene (CCCE)

Curtea de Conturi a Comunitatilor Europene a fost instituita prin Tratatul de la Bruxelles, care a adus si importante modificari unor dispozitii financiare prevazand printre altele si largirea puterilor bugetare ale Parlamentului European. Tratatul a fost semnat la 22 iulie 1975 a intrat in vigoare la 1 iunie 1977, iar la 25 octombrie 1977 Curtea de Conturi s-a reunit la Luxemburg in sedinta constitutiva.

Curtea de Conturi a devenit o institutie independenta, insarcinata cu verificarea gestiunii finantelor comunitare. Initial, in cadrul CECO si CEEA, sarcina de control financiar era atribuita 'comisarilor de conturi', iar in cadrul CEE unei 'Comisii de control'. Evolutia Curtii de Conturi a fost marcata de cresterea competentelor Parlamentului European, devenit pe parcurs si o autoritate bugetara. Cateva tratate au marcat aceasta evolutie: Tratatul din 22 aprilie 1970 referitor la modificarea unor dispozitii bugetare din Tratatele care au creat cele trei Comunitati, Tratatul de fuziune precum si Tratatul din 22 iulie 1975 de la Bruxelles.

Necesitatea crearii acestei institutii a fost determinata de cresterea importanta a volumului finantelor comunitare, de diversitatea surselor si a cheltuielilor acestui volum, de complexitatea operatiunilor pe care gestiunea lor le impunea precum si a gestionarii creditelor bugetare. I legatura cu autoritatile nationale competente, Curtea poate proceda la verificari in statele membre si poate sa ceara sa i se furnizeze documentele justificative necesare.

Este vorba de un control extern, independent de institutiile si organele comunitare controlate deoarece un control intern era asigurat de controlori financiari proprii ai fiecarei institutii.

Curtea este compusa din cate un membru pentru fiecare stat comunitar, cu un statut asemanator cu cel al membrilor Curtii de Justitie. Membrii Curtii de Conturi sunt numiti de catre Consiliu, dupa o prealabila consultare a Parlamentului, criteriile fiind competenta si independenta lor. Membrii sai functioneaza pe principiul colegialitatii, aleg un presedinte pentru un mandat de trei ani, cu posibilitatea reinnoirii lui. Deciziile, rapoartele sau avizele Curtii de Conturi sunt luate cu majoritate de voturi, in conformitate cu prevederile regulamentului intern de functionare. In timpul mandatului lor, membrii Curtii nu pot exercita nici o alta activitate profesionala, sunt inamovibili si fata de statul al carui cetateni sunt si fata de orice structura in afara Curtii in completul ei.

Activitatea Curtii de Conturi se desfasoara prin intermediul unor sectoare conduse fiecare de cate un membru al Curtii. Aceste sectoare au atributii precizate pe fiecare domeniu, cum ar fi sectorul care controleaza Fondul european de dezvoltare sau sectorul pentru controlul Fondului european de dezvoltare regionala sau sectorul pentru controlul Fondului european de orientare si de garantie agricola, pentru Fondul social, pentru fondurile de actiune in favoarea Europei Centrale si Estice.

Sectoarele sunt formate din functionari si agenti care efectueaza controalele dupa programele stabilite de catre membrii care au responsabilitatea acestora.

Grupurile pregatitoare reunesc mai multe sectoare si sunt conduse de membrii Curtii responsabili ai sectoarelor in cauza. Obiectul lor principal de activitate este finalizarea proiectelor de rapoarte si de avize elaborate de catre sectoare si care urmeaza a fi prezentate Curtii. Curtea de Conturi efectueaza controlul asupra tuturor incasarilor si cheltuielilor Comunitatilor precum si ale oricarui organism creat de acestea.

In consecinta, controlul se efectueaza asupra bugetului Comunitatilor, asupra tuturor operatiunilor financiare bugetare si extrabugetare, asupra fondurilor comunitare precum si asupra actiunilor finantate de buget care sunt gestionate de Banca Europeana de Investitii.

Controlul urmareste legalitatea, regularitatea incasarilor si cheltuielilor, cu un cuvant, buna gestiune financiara.

Curtea de Conturi are competente si de natura consultativa, in sensul ca avizeaza proiecte de acte juridice referitoare la finantele comunitare.

La incheierea exercitiului bugetar anual, Curtea de Conturi isi intocmeste rapoarte generale asupra intregii activitati de control in care, in afara de rezultatele strict financiare, inscrie si eventualele disfunctionalitati ale politicilor conduse de Comunitati. Aceste rapoarte sunt publicate in Jurnalul Oficial al Comunitatilor, insotite de observatiile organelor interesate, observatii cu caracter confidential, inscrise in afara raportului si transmise toate Parlamentului si Consiliului.

Curtea de Conturi poate prezenta si din proprie initiativa rapoarte speciale care cuprind observatii asupra unor probleme deosebite.

Diferitele institutii interesate pot lua pozitie cu privire la observatiile si criticile inscrise in rapoarte, observatii si critici care vor fi publicate in Jurnalul Oficial al Comunitatilor in acelasi timp cu raportul anual.

Toate acestea inseamna ca actiunile controlului financiar sunt transparente; bugetul Comunitatilor este de asemenea transparent. Chiar dupa inchiderea exercitiului bugetar, Curtea poate sa supuna controlului sau unei analize specifice si operatiuni care nu au fost inca definitivate.