Piata Comuna

Piata Comuna

Piata Comuna (1970-1990) se caracteriza (conform Tratatului de la Roma), prin urmatoarele trasaturi:

libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului;

politici comune in agricultura, transporturi si domeniul concurentei;

armonizarea legislatiei in domeniul economic:

acordarea creditelor la export;

asigurarea si garantarea creditelor;

garantarea investitiilor de capital efectuate in terte tari;

armonizarea legislatiei fiscale datorita diferentelor mari la TVA si accize;

armonizarea legislatiei in domeniul social ca urmare a urmatoarelor aspecte:

somaj ridicat;

contributii diferite privind asigurarile de pensii, sanatate, somaj;

discriminari femei-barbati, tineri etc.

1. Libera circulatie a factorilor de productie

I. Libera circulatie a marfurilor era ingreunata chiar daca s-au desfiintat barierele vamale, deoarece ca urmare a nearmonizarii legislatiilor nationale ale statelor membre, la inceputul anilor '70 erau in vigoare in interiorul Comunitatii circa 100.000 de reglementari si norme tehnice, mai ales in domeniile: electronica, produse chimice, aparatura medicala, materiale de constructii etc. (in Germania erau peste 20.000 de norme tehnice, in Franta 13.000, iar anual, apareau circa 3.500 noi norme tehnice nationale).

S-a trecut la uniformizarea normelor tehnice respectand trei cerinte:

a)     armonizarea reglementarilor nationale existente, ce consta in stabilirea unor standarde minime de exigenta (cu avizul Comisiei Europene) pe linia protejarii sanatatii si a mediului, pe care trebuiau sa le indeplineasca produsele care circulau in spatiul comunitar;

b)     elaborarea unor norme si standarde unice europene, de catre organismele europene, pentru noile reglementari ce urmau sa apara pe piata comuna;

c)     aplicarea generalizata a principiului recunoasterii reciproce, pentru produsele pentru care nu s-au realizat standarde unice europene, dar care aveau avizul de circulatie pe piata prin standardele nationale.

Pentru simplificarea procedurilor vamale, in 1988 se introduce Documentul Administrativ Unic (DAU) ca unic document necesar in Piata Comuna, pentru indeplinirea formalitatilor vamale, inlocuind astfel peste 150 de documente diferite folosite de catre administratiile vamale ale statelor membre. De asemenea, se introduce Nomenclatura comunitara ca sistem unic de clasificare a marfurilor in vama, administrat de Organizatia Mondiala a Vamilor cu sediul la Bruxelles si care sta la baza negocierilor comerciale internationale;

Se impune cu necesitate armonizarea impozitelor asupra bunurilor si serviciilor, deoarece deschiderea frontierelor ar fi putut sa provoace o concurenta neloiala si o deplasare a fluxurilor de TVA si accize, deoarece erau mari divergente intre nivelurile practicate la acestea in tarile membre.

In 1987, Comisia Europeana a hotarat:

aplicarea generalizata a TVA la toate tipurile de vanzari (si intracomunitare si in relatiile cu tertii), TVA trebuia facturat la producator, in tara de origine;

limitarea nivelurilor de TVA la doua: TVA normala (14-20%) si TVA redusa (4-9%).

II. In legatura cu circulatia persoanelor, in Tratatul de la Roma nu se prevedeau decat sumar trei precizari:

libera circulatie a muncitorilor si nu drepturile cetatenilor;

coordonarea sistemelor de securitate sociala si armonizarea lor;

tratament nedistriminatoriu intre femei si barbati.

Primele masuri de asigurare a libertatii de miscare a lucratorilor au fost adoptate in 1964, cand persoanele care desfasurau profesii libere in tara lor aveau dreptul de a practica meseria in oricare dintre tarile membre, pe baza armonizarii calificarii profesionale. Fondul Social European a sprijinit statele membre pe linia politicilor active de creare de locuri de munca si reducere a somajului, cat si de reconversie profesionala.

Din 1985 s-a renuntat la armonizarea calificarii profesionale in favoarea recunoasterii reciproce a pregatirii si calificarii profesionale (recunoasterea diplomelor).

Prin AUE, in 1986, se reglementau sanatatea si siguranta la locul de munca.

Dupa 40 de ani de la Tratatul de la Roma, prin Tratatul de la Amsterdam (1997) se stipuleaza prima data norme juridice privind drepturile fundamentale ale cetatenilor. Conform celor precizate, pentru a obtine dreptul de rezidenta intr-un stat membru al UE, cetatenii comunitari trebuie sa faca dovada existentei unei slujbe sau a unor mijloace proprii de intretinere.

III. In legatura cu libera circulatie a serviciilor, desi acest sector ocupa 60% din forta de munca, liberalizarea serviciilor s-a produs mult mai lent decat in cazul circulatiei bunurilor.

Desi Tratatul de la Roma sustinea principiul conform caruia firmele dintr-o tara membra, care au licenta de functionare in tara respectiva, pot opera pe intreg teritoriul UE, circulatia serviciilor s-a produs lent.

Deabia Tratatul de la Maastricht reglementeaza clar principiul liberalizarii serviciilor sub doua forme:

dreptul de stabilire a rezidentilor unui stat membru pe teritoriul altui stat din UE in scopul prestarii unui serviciu;

prestarea de servicii, pe baze transfrontaliere, fara a fi necesara deplasarea prestatorului.

Dupa 1990 se dezvolta si se liberalizeaza piata serviciilor bancare, a valorilor mobiliare si de asigurari, transporturile de persoane, telecomunicatiile.

Libera circulatie a serviciilor cunoaste doua abordari, in functie de prestatorul serviciilor: persoana fizica sau juridica.

In privinta perosanelor fizice, conceptul de libera furnizare a serviciilor este legat strans de dreptul de stabilire a resedintei in oricare dintre tarile membre, altele decat tara de origine.

Curtea de Justitie Europeana de la Luxemburg, vine in intarirea si largirea prevederilor Tratatului de la Roma, stabilind trei criterii ce trebuie respectate si anume:

1. furnizorul serviciilor trebuie sa fie stabilit intr‑un stat membru al Uniunii Europene, altul decat cel al destinatarului prestatiei;

2. furnizorul trebuie sa fi fost inregistrat oficial in spatiul pietei interne europene;

3. prestatia trebuie sa fie furnizata contra unei remuneratii.

In privinta intreprinderilor, acestea trebuie doar sa detina licenta de functionare in tara de origine pentru a putea sa desfasoare activitatea pe intreg teritoriul Uniunii Europene.

Furnizarea de servicii se poate regasi practic in orice domeniu de afaceri:

‑ servicii profesionale (consultanta, arhitectura, inginerie, asistenta juridica, financiara etc.),

- servicii de afaceri (testare tehnica, agentii de publicitate si intermediere, targuri si expozitii etc.),

- activitati mestesugaresti (practicarea unei meserii),

- servicii de securitate,

- servicii legate de managementul mediului,

- servicii in domeniul sanatatii,

- servicii gospodaresti,

- servicii de transport,

- vanzari cu amanuntul,

- agentii de turism, hoteluri, restaurante etc.

In 1989, s‑a creat sistemul de autorizare unic pentru crearea de sucursale si pentru exercitarea liberei circulatii a serviciilor, bazat pe principiul recunoasterii reciproce a autorizatiilor (Directiva 89/646/CEE) administrative.

In domeniul asigurarilor, legislatia comunitara face distinctie neta intre asigurarile de viata si celelalte tipuri de asigurari, pentru pagube si la asigurari de raspundere civila, care nu au nici o legatura cu sectorul economiilor populatiei, nefiind forme de investitii sau de plasament.

Sectorul asigurarilor, spre deosebire de cel bancar, este profund ancorat in traditiile juridice ale statelor, astfel incat procesul de armonizare in acest domeniu a fost indelungat si anevoios.

In legatura cu serviciile societatilor informationale mentionam ca in 1989 a fost adoptata o directiva a Uniunii Europene, modificata in 1997, privind televiziunea transfrontaliera, la baza careia sta principiul ca emisiunea trebuie sa respecte legea statului membru al Uniunii Europene care are competenta asupra organismului de radiodifuziune sau care a acordat frecventa pentru utilizarea unui satelit.

IV. In ceea ce priveste liberalizarea circulatiei capitalurilor, aceasta a fost prima care s-a realizat, fiind motivata de necesitatea efectuarii de investitii fara restrictii pe piata comunitara.

2. Reforme monetare

Pe linie monetara, Planul Werner, de creare a Uniunii Economice si Monetare, urma sa se aplice in doua etape:1971‑1975 si 1976‑1980.

El se baza pe sistemul de la Bretton Woods si cunostea doua moduri de abordare:

a) abordarea economica, sustinuta in principal de Germania si Olanda (tarile cu moneda cea mai stabila), care facea referire la doua obiective principale:

- cursurile valutare sa fie fixate ireversibil;

- existenta unei autoritati monetare unice.

b) abordarea monetarista, sustinuta de Franta, Belgia si Italia, care punea accent pe armonizarea monetara in cadrul Comunitatii.

Pana la urma s‑a ales calea de mijloc, luand in considerare ambele abordari ale sistemului.

Planul Werner n‑a fost niciodata realizat, din mai multe motive:

1. socurile petroliere din anii 1971, 1973 si apoi 1978, dar si criza de materii prime in general, au dus la caderea dolarului si pierderea convertibilitatii in aur a acestuia, fapt ce a declansat criza sistemului monetar international edificat la Bretton Woods si turbulenta mare a cursurilor de schimb ale monedelor internationale;

2. aderarea, in 1973, a Marii Britanii, Danemarcei si Irlandei la Comunitatea Europeana, fapt ce a avut implicatii politice majore.

Se remarca, totusi, o simlitudine intre Planul Werner si proiectul UEM de astazi:

- asigurarea convertibilitatii depline, reciproce si ireversibile a monedelor tarilor membre ale CEE;

- eliminarea fluctuatilor ratelor de schimb pana la fixitatea irevocabila a paritatilor si a cursurilor valutare;

- introducerea in circulatie a unei monede comune;

- liberalizarea completa a miscarilor de capital.

In 1973, tarile europene adopta mecanismul "sarpelui monetar", in scopul limitarii rapide a fluctuatiei ratelor de schimb intre valutele lor. Ele au rupt legaturile cu dolarul american si au decis sa mentina ratele lor bilaterale intr‑o banda de fluctuatie comuna de ±2,5%. Pentru monitorizarea sistemului comunitar al cursurilor de schimb, a fost creat, tot in 1973, Fondul European de Cooperare Monetara (FECOM), cu sediul la Luxemburg. Ulterior, FECOM a coordonat si politica comunitara in materie de mneda si credit.

Insa, datorita faptului ca el primea directive de la Consiliul de Ministri, nu putea constitui o autentica autoritate monetara si, de aceea, a avut, mai mult un rol consultativ si de recomandare, toate deciziile importante fiind discutate de catre Comitetul Guvernatorilor Bancilor Centrale. In 1994, el a fost integrat in Institutul Monetar European, cu sediul la Frankfurt, care, la randul lui, devne Banca Centrala Europeana (BEE), la 1 iunie 1998.

Mecanismul "sarpelui monetar" inceteaza in 1978, cand la initiativa Frantei si a germaniei, tarile comunitare iau decizia de a crea Sistemul Monetar European (SME), deoarece au considerat ca fluctuatiile mari ale ratelor de schimb ale valutelor europene nu mai puteau fi tinute sub control si amenintau direct functioanrea Pietei Comune.

S‑a introdus o unitate monetara europeana ‑ moneda ECU ‑, care nu circula pe piata, ci doar facea oficiile de clearing intre tarile membre. Ea se raporta valoric la un cos de valute, reprezentate astfel: dolar american - 40%, marca germana - 21%, yen - 17%, francul francez si lira sterlina - cate 11%, in functie de nivelul PIB al tarilor respective in comerul international.

Caracterul fix al cursului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curs central denumit "pivot", intre fiecare moneda si ECU, in raport de puterea de cumparare a monedei fiecarei tari. Marja de fluctuatie intre monede, pe de o parte si intre acestea si ECU era de ±2,25%. Valoarea exacta a ECU se determina zilnic de catre o comisie speciala.

Moneda ECU a fost utlizata a unitate de cont, de catre institutiile comunitare in urmatoarele scopuri:

pentru stabilirea bugetului;

pentru exprimarea tarifelor vamale;

pentru stabilirea prelevarilor si a altor varsaminte intercomunitare.

Valoarea ECU a fost calculata ca o medie ponderata a valutelor europene, proportia fiecareia fiind stabilita pe baza raportarii la puterea economica a fiecaruia dintre statele membre (exemplu: marca germana ‑ 30%, lira sterlina - 11/15%, lira italiana - 9% etc.). Cursul de schimb intre statele membre era stabilit in ECU, urmarindu‑se ca fluctuatia schimbului sa nu depaseasca ± 2,25%. Acest mecanism al cursului de schimb a contribuit la instaurarea unei stabilitati a ratei de schimb in anii si a celei mai lungi perioade de expansiune economica constanta, de dupa razboi. In plus, moneda scripturala ECU a contribuit la obisnuirea europenilor cu ideea unei monede unice.

3. Reforme institutionale

Intrucat in perioada 1970-1990, au loc doua valuri de extindere     ale Europei (1973, 1981 si 1986), Europa celor 6 devenind Europa celor 12, s-a simtit nevoia introducerii unor institutii si reforme noi care sa permita functionarea noului sistem.

In 1970, ia fiinta Consiliul European, care reunea sefii de state si de guverne. El era un organism politic ce trasa liniile directoare de actiune pentru celelalte institutii europene.

In 15 iunie 1985, se semneaza Acordul de la Schengen (Luxemburg) care prevedea desfiintarea granitelor fizice intre statele membre si transferarea controlului vamal la frontierele externe ale Comunitatii. Pentru fluidizarea traficului se prevedea un control prin sondaj asupra persoanelor si bunurilor. Se prevedea armonizarea sistemului de impozite si taxe.

Pentru inceput, Acordul Schengen a fost adoptat doar de cinci tari: Fransa, Germania si tarile din Benelux, extinzandu‑se apoi si la alte state (membre si nemembre ale CEE), in scopul facilitarii cooperarii in domeniul securitatii persoanelor. Marea Britanie si Irlanda vor ramane in afara sistemului.

Tot in 1985, Consiliul Ministerial adopta Carta Alba - un document privind evolutia pietei interne pana la finele anului 1992.

In 1986, se semneaza Actul Unic European (AUE), care reprezinta primul document in evolutia Europei Comunitare ce reuneste (intr‑un singur tratat) Comunitatile Europene si     Cooperarea politica europeana. De aceea, se si numeste act unic. El a fost semnat in doua etape de catre statele membre:

a) mai intai, la 17 februarie 1986, Belgia, Germania, Franta, Irlanda, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia si Spania au semnat Tratatul de la Luxemburg;

b) apoi, Danemarca, Grecia si Italia, au semnat Tratatul la 28 februarie 1986, la Haga, dupa referendumul din Danemarca. AUE a intrat in vigoare la 1 iulie 1987.

AUE reprezinta primul document care modifica Tratatul de la Roma. De aceea, multe dintre prevederile sale vor fi aplicate odata cu Tratatul de la Maastricht (deoarece el nu a avut puterea unui tratat constitutiv precum cele de la Roma sau Maastricht).

AUE, ca de altfel si Carta Alba, prevedea urmatoarele:

- redefineau piata comuna, pin transformarea ei in piata interna unica, avand la baza coeziunea economica, adica creaea conditiilor ca fiecare stat membru sa‑si conduca politica economica intr‑un mod convergent cu cele ale partenerilor sai comunitari;

- armonizarea politicilor sociale;

- cooperarea monetara si aderarea la SME (Sistemul Monetar European) a tuturor statelor membre;

- votul cu majoritate calificata, care, cu anumite exceptii, sa inlocuiasca regula unanimitatii in Consliul de Ministri;

- sporirea competentelor Parlamentului European, care este ales prin vot direct si care are puterea de a amenda deciziile Consiliului, luate cu majoritate calificata;

- Consiliul European este consacrat ca institutie oficiala a CEE, fara a‑i preciza competentele concrete.

In anul 1988, Consiliul European de la Hanovra, reinnoieste initiativa crearii UEM (dupa esecul Planului Werner) si ia decizia infiintarii unui comitet format din guvernatorii bancilor centrale si experti independenti, care era condus de Jacques Delors, presedintele Comisiei Europene.

Comitetul Delors a avut ca baza de referinta Planul Werner, cu deosebirea ca, de data aceasta nu se propunea o moneda comuna, care sa circule in acelasi timp cu monedele nationale, ci o moneda unica si, implicit o politica monetara unica.

Raportul Delors cuprindea trei etape de realizare a UEM:

a) In prima etapa, trebuiau atinse urmatoarele obiective:

- aderarea tuturor monedelor tarilor membre la mecanismul cursurilor de schimb al SME;

- intarirea controlului politicilor economice si monetare ale statelor membre prin intermediul CGBC, care putea formula opinii asupra politici monetare comunitare;

- realizarea unei zone financiare integrate la nivelul UE, care sa asigure infaptuirea deplina a liberei circulatii a capitalurilor si a pietei unice;

- infiintarea unui Fond European de Rezerva, care, in viitor sa devina banca centrala europeana;

b) A doua etapa prevede infiintarea Sistemului European al Bancilor Centrale (SEBC), ca institutie monetara europeana care va exercita atributiile unei banci centrale:

- elaborarea si aplicarea politicilor monetare;

- gestionarea cursurilor de schimb si a rezervelor valutare;

- buna functionare a sistemelor de plati, inclusiv de garant ultim al acestora;

c) A treia etapa prevedea:

- fixarea irevocabila a cursurilor de schimb valutar;

- elaborarea unei politici monetare comune;

- punerea in comun a tuturor rezervelor valutare:

- disparitia monedelor nationale si adoptarea unei monede unice.