Politica bugetara

Politica bugetara

Bugetul Uniunii Europene se finanteaza din resursele proprii ale statelor membre. El a crescut concomitent cu procesul de integrare economica, caracterizat de stabilirea unor politici comune si realizarea pietei unice.

In 1968, bugetul UE reprezenta aproximativ 12 mld. euro, a crescut la 87 mld euro in 1999, pentru ca in 2004 sa depaseasca 100 mld euro.

Bugetul si finanteaza din patru tipuri de resurse:

Primele doua tipuri de resurse, cele traditionale, rezulta din politicile comunitare: taxe vamale si cote percepute asupra importurilor agricole din statele terte. Aceste doua surse de finantare sunt in scadere datorita procesului de liberalizare a comertului international.

A treia resursa proprie se constituie dintr-o taxa aplicata asupra TVA incasat de catre fiecare stat membru. A intrat in vigoare in 1980, fiind de 1% la inceput pana in anul 2002, reducandu-se apoi la 0,5% in 2004. Plata se face automat in fiecare luna in profitul Uniunii. Aceasta resursa penalizeaza statele membre mai putin dezvoltate economic, in care consumul este o componenta importanta a activitatii economice.

A patra resursa proprie a fost instituita in 1988, pentru a face fata nevoilor aparute ca urmare a realizarii obiectivelor Actului Unic European. Ea tine cont de posibilitatile de contributie ale fiecarei tari, in functie de puterea economica si anume are in vedere cota parte a PIB-ului fiecarei tari in PIB-ul comunitar.

Aceasta sursa finanteaza in prezent aproximativ 50% din buget si tinde sa inlocuiasca resursa TVA.

In 2002, resursele aveau urmatoarea provenienta:

Drepturi asupra produselor agricole     2,5%

Drepturi vamale asupra altor produse     15,0%

Prelevari asupra TVA 42,0%

Prelevari asupra PIB 40,0%

Alte resurse 0,5%

TOTAL    100,0%

Principalele pozitii de cheltuieli bugetare in 2002:

Politica agricola comuna (FEOGA)    46,0%

Actiuni structurale (FEDER, FSE, Fond coeziune)    33,5%

Politici interne (educatie, mediu, industrie,

cercetare-dezvoltare)    6,0%

Actiuni externe (ajutor alimentar, ajutor in Europa de Est) 6,0%

Administratie (Comisie, Parlament, Consiliu etc.)    7,0%

Rezerve si diverse 1,5%

TOTAL     100,0%

Facem precizarea ca in 2002, UE cuprindea 15 tari. Vom prezenta alaturat, prin comparatie, contributia medie la bugetul european si, respectiv resursele distribuite statelor membre din fondurile europene (media anuala in ECU pe locuitor, in perioada 1995-1999).

Contributia statelor la bugetul UE:

Media Uniunii Europene

Resurse distribuite statelor membre

Media Uniunii Europene

Din situatiile anterioare rezulta ca sunt state membre care contribuie la buget cu sume mai mari decat cele primite in cadrul diverselor politici comunitare. Aceste state sunt contribuabile nete.

In schimb, alte state primesc mai mult decat contributia proprie la buget. Ele sunt beneficiare nete.

De asemenea, constatam ca politica agricola comuna continua sa absoarbe cea mai mare parte a bugetului. Ea aduce un sprijin tarilor europene a caror agricultura este mai puternica si care se numara printre cele mai bogate (Franta, Olanda, Danemarca). Redistribuirea intre tarile bogate si cele mai putin bogate se face numai prin fondurile structurale si fondul de coeziune.

Aceste transferuri bugetare sunt expresia solidaritatii comunitare a statelor membre. De-a lungul anilor, politica bugetara a fost modificata pentru a limita soldul negativ al statelor membre aflate in situatia de contribuabile nete. Cel mai cunoscut mecanism corector este cel adoptat in 1984, prin care a fost compensat partial soldul negativ al Marii Britanii.

Ultimele extinderi ale UE (2004 si 2007) pot accentua dezechilibrul bugetar comunitar, in conditiile in care sumele cu care contribuie noile state membre sunt mai mici decat sumele de care vor beneficia.

a)     Repozitionarea sarcinilor bugetare intre statele membre, pe de o parte, si resursele comunitare, pe de alta parte, a constituit obiectul a numeroase contestatii si schimbari generate de tari care sunt contribuabile importante: Germania, Marea Britanie, Franta, Olanda, Austria, Suedia. Ele s-au opus de fiecare data extinderii bugetului comunitar.

b)     O alta problema o constituie opozitia intre organismele UE. In vreme ce membrii Consiliului au grija sa limiteze contributiile tarilor pe care le reprezinta, contributii suportate din PIB-ul national, Comisia, Parlamentul UE sunt favorabili unei extinderi bugetare, care ar corespunde cresterii puterii lor si a mijloacelor de interventie.

O sporire substantiala a bugetului comunitar ar presupune apropierea sistemelor fiscale nationale si stabilirea unui impozit comunitar, format pe o baza comuna si aplicat in acelasi mod ansamblului de agenti economici europeni. O astfel de evolutie, daca pe termen lung pare inevitabila, pe termen scurt cunoaste o puternica opozitie din partea marilor puteri europene, care nu vor sa renunte la atributii de suveranitate nationala.

Si totusi bugetul european este mic, raportat la bugetul marilor puteri economice federale (Statele Unite, Canada, Germania) El are la baza patru principii fundamentale:

Specific bugetului european este faptul ca are la baza un principiu ce nu se regaseste la statele membre, si anume, principiul echilibrului, preluat de la finantele clasice. Asta inseamna ca previziunile incasarilor dintre doua bugete trebuie sa fie egale cu creditele aceeasi perioade. Este interzis sa se recurga la imprumut pentru a acoperi un deficit bugetar. Orice cheltuiala suplimentara neprevazuta care intervine intre doua bugete trebuie sa constituie obiectul unui buget rectificat, care respecta principiul echilibrului, fie prin transferul de credite de la un post la altul, fie prin apelul la surse suplimentare.

Universalitatea este principiul conform caruia incasarile nu trebuie destinate unui    obiectiv precis, nici contractate cu cheltuielile, sumele trebuie sa fie inscrise integral.

Anualitatea implica asocierea operatiilor cu un exercitiu contabil de un an calendaristic.

Specializarea creditelor, obligatoriu dirijate, cu exceptia unor cazuri particulare, catre o destinatie precisa, pentru a evita orice risc de deturnare si a garanta transparenta necesara.

In legatura cu procedura bugetara, mentionam ca in fiecare an Comisia pregateste in avans proiectul de buget, amendat apoi de Parlament si de Consiliul de Ministri.

Executia bugetului cade in sarcina Comisiei.

Repartizarea competentelor intre Consiliu si Parlament se face pe baza distinctiei intre cheltuielile obligatorii si cele nonobligatorii.

Cheltuielile obligatorii sunt cele pe care autoritatea bugetara trebuie sa le inscrie in buget pentru a permite Uniunii sa-si respecte obligatiile interne (in primul rand PAC si fondurile structurale) si cele externe. Celelalte cheltuieli sunt nonobligatorii: politice, sociale, regionale, industriale si de cercetare-dezvoltare.

In ceea ce priveste cheltuielile obligatorii, Parlamentul nu are decat dreptul de a le propune, in vreme ce Consiliul le poate respinge. In schimb, Parlamentul are competenta de a spori nivelul cheltuielilor nonobligatorii amendand proiectul de buget, in limita unei rate de crestere fata de anul precedent, calculata de Comisie, in functie de situatia macroeconomica.

Consiliul poate, totusi, sa acorde o depasire a acestei rate calculate de Comisie.

Concluzii

Bugetul reprezinta un instrument de mare influenta asupra politicilor europene (dar si asupra politicilor nationale), deoarece deciziile luate in legatura cu modul in care se aduna si se cheltuiesc banii, precum si destinatiile acestor fonduri, pot afecta atat deciziile politice, cat si eficacitatea politicilor urmarite. Cele mai acerbe discutii le‑au generat nu atat marimea fondurilor atrase la buget, si apoi cheltuite, cat, mai degraba cum si unde sunt directionate aceste fonduri.

Dispute mari au fost generate atunci cand s‑au pus in balanta, pe de o parte sumele date si, pe de alta parte, sumele primite de fiecare stat membru, dar si atunci cand s‑au pus in balanta contributiile nationale si sursele proprii ale Uniunii Europene.

In masura in care Uniunea Europeana a trebuit sa se bazeze pe contributiile nationale, puterea politica a statelor membre s‑a impus in fata institutiilor europene, insa in momentul in care Uniunea Europeana a fost capabila sa‑si dezvolte propriile surse de venit, institutiile Uniunii Europene au capatat o mai mare independenta.

La nivelul anului 2004, bugetul Uniunii Europene insemna aproape 100 mld. Euro (120 mld. dolari), ceea ce insemna mai putin de 1,3% din totalul PIB al statelor membre.

Schimbarile de la inceputul anilor (si mai ales extinderea CE) au dus la o crestere a proportiei veniturilor derivate in veniturile proprii ale CE (taxe vamale, taxe pe importurile agricole si un mic procentaj din TVA).

Intre timp, au aparut doua probleme:

‑ pe de o parte, nu s‑a luat in considerare marimea relativa a economiilor statelor membre, iar sumele colectate nu au fost suficiente pentru satisfacerea necesarului Comunitatii;

‑ pe de alta parte, doua treimi din resurse au fost directionate catre sprijinirea preturilor agricole, iar necesarul de fonduri a crescut de la an la an, pe masura ce fermierii europeni obtineau recolte tot mai mari.

Astfel ca, la inceputul anilor , Comunitatea Europeana era aproape de faliment si singura solutie evidenta era ori cresterea veniturilor ori restructurarea cheltuielilor. Un punct fierbinte l‑a constituit solicitarea premierului britanic, Margaret Thatcher, de a se recalcula contributiile britanice, cu ocazia primei sale aparitii la Consiliul European din 1979, cand a spus deschis: 'Imi vreau banii inapoi!'

Incepand cu 1988, bugetul european a fost recalculat in totalitate, introducandu‑se patru categorii de surse ce alimentau bugetul si care se pastreaza si azi.

Efectul acestor schimbari a fost transformarea statelor bogate in cei mai mari contribuabili, in timp ce tarile sarace sa beneficieze cel mai mult de aceste fonduri.