Politica de concurenta

Politica de concurenta

Concurenta - conditie fundamentala a economiei de piata si cea mai importanta a progresului economic si tehnico-stiintific.

Pe de o parte - desemneaza relatiile dintre toti cei care actioneaza pe aceeasi piata, pentru realizarea propriilor interese in conditii de libertate economica.

Pe de alta parte - reflecta rivalitatea, disputa dintre entitatile economice respective, care urmaresc acelasi scop si de aceea interesele lor devin contradictorii.

Lupta pentru concurenta dintre producatorii sau distribuitori, monopoluri sau tari, dusa pentru producerea si desfacerea de marfuri si servicii, acapararea unor piete si obtinerea de profituri cat mai mari, cunoaste diferite forme:

concurenta loiala, prin mijloace economice, cum ar fi: reducerea costurilor, lansarea de produse noi, ocuparea unui segment mai mare de piata (prin fuziuni, achizitia de actiuni etc.);

concurenta neloiala (prin mijloace extraeconomice: spionaj industrial, actiuni de sabotaj, politica de influenta pentru manipularea pietei etc).

De mentionat ca mediul concurential (sau, altfel spus, structura pietei) este determinat de o serie de factori:

a)     comportamentul consumatorilor influentat de preferintele lor in functie de: pret, cantitate, calitate, diversitate, facilitati - determina functia cererii de marfuri;

b)     actiunile de raspuns ale firmelor concurente aflate pe aceeasi piata, in legatura cu o decizie a unui producator vizat;

c)     actiuni strategice ale producatorului care are capacitatea de a anticipa reactia concurentei.

Concurenta se manifesta pe o piata bine definita si reprezentativa, numita piata relevanta, care este caracterizata prin doua dimensiuni fundamentale:

este o piata a produsului sau cea care descrie bunurile sau serviciile;

este o piata geografica sau cea care localizeaza producatorii sau comerciantii unui produs.

Politica in domeniul concurentei se refera la reglementarea comportamentului pe piata al agentilor economici, astfel incat acestia sa desfasoare afaceri intr-o directie cat mai conforma cu prevederile legale interne si cu tratatele comunitare. Pentru aceasta, ea are ca scop punerea in practica si apararea unui sistem ce permite o concurenta fara distorsiuni in interiorul unui spatiu economic.

Politica in domeniul concurentei nu este un scop in sine, ci o conditie a functionarii eficiente a pietei interne unice. Ea se refera numai la acele practici care pot influenta negativ relatiile comerciale dintre statele membre. Cele care au efecte negative la nivelul unui stat membru sunt de competenta acelui stat.

Obiectivele politicii comune a UE in domeniul concurentei au ca scop garantarea stabilitatii pietei interne unice.

Politicile concurentiale europene se concentreaza pe patru     domenii principale de actiune, dintre care doua privesc direct agentii economici iar doua privesc statele membre, astfel:

1. Inlaturarea acordurilor restrictive ale concurentei si a abuzurilor de pozitie dominanta, de exemplu intelegeri incheiate intre firme concurente pentru a fixa anumite preturi;

2. Controlul fuziunii firmelor (concentrarea capitalurilor), care pot duce la pozitie dominanta pe piata a acestora;

3. Monitorizarea subventiilor acordate de stat, cu scopul de a mentine in activitate firme deficitare fara perspective de redresare;

4. Liberalizarea sectoarelor economice sub forma de monopol pentru a le deschide concurentei.

Concurenta este o metoda simpla si eficienta de a garanta consumatorilor un nivel de excelenta in ceea ce priveste calitatea si pretul produselor si serviciilor. De asemenea, obliga firmele sa depuna eforturi pentru a deveni competitive si eficiente din punct de vedere economic.

Sunt considerate incompatibile cu principiile pietei unice urmatoarele practici comerciale:

angajamente (acorduri restrictive) de integrare orizontala - intelegeri intre doua sau mai multe firme aflate in aceeasi etapa a productiei sau desfacerii (producatorii sau comerciantii) aflati in concurenta directa, pentru partajarea pietelor sau pentru fixarea preturilor, ambele variante avand efecte negative asupra consumatorilor si concurentei (stabilirea anticipata a preturilor de vanzare sau de cumparare, controlul productiei, a surselor de aprovizionare, a tehnologiilor de fabricatie sau a fluxurilor investitionale etc.);

aranjamente de integrare verticala intre firme aflate la diferite nivele de-a lungul lantului logistic (furnizori si distribuitori). Acestea afecteaza conditiile in care firmele vand, cumpara sau revand produsele si serviciile (fixarea preturilor de revanzare, distributie selectiva sau exclusiva, achizitiile exclusive, clauza de protectie teritoriala absoluta etc.).

De la aceste restrictii exista si derogari pentru situatii in care acordurile pot fi autorizate:

acordurile contribuie la ameliorarea productiei, distributiei sau la promovarea progresului tehnic;

acorda consumatorilor intermediari sau finali posibilitatea de a beneficia de avantajele rezultate;

intreprinderile nu elimina convergenta pentru o parte substantiala a produselor in cauza.

Cu timpul, aceste derogari s-au inmultit, ajungandu-se, in anii , la aproximativ 40.000, fapt ce a determinat tot felul de abuzuri pe piata.

Abuzul de pozitie dominanta este reglementata prin Tratatul de la Amsterdam, din 1997 (in vigoare din 1999) si reprezinta pozitia de putere economica de care beneficiaza o intreprindere si care ii permite sa actioneze fara sa tina cont de reactia concurentilor sai, a consumatorilor intermediari si finali, in scopul:

1. cresterii veniturilor si consolidarii pozitiei pe piata,

slabirii sau eliminarii concurentilor,

3. interzicerii accesului pe piata a unor firme noi.

In acest scop, operatorul pe piata utlizeaza o serie de instrumente incorecte, cum ar fi:

a) preturi excesive ‑ preturi situate peste nivelul competitiv care exista pe o piata concurentiala.

b) preturi de ruinare ‑ preturi sub costurile de productie (pe o perioada scurta de timp) cu scopul de a elimina concurentii.

c) preturi discriminatorii ‑ preturi diferite la diferite grupuri de consumatori pentru a le controla actiunile.

d) impunerea pretului de vanzare ‑ cand producatorul sau alt agent economic aflat in lantul distributiei, specifica pretul final pe care cei din aval trebuie sa‑l practice in relatia cu clientii lor (pentru a controla comportamentul unor operatori detailisti).

Sunt interzise urmatoarele practici, care constituie abuz de pozitie dominanta:

impunerea (in mod direct sau indirect) a unor conditii de tranzactie inechitabile ca pret, cantitate, calitate;

discriminare fata de partenerii comerciali in cazul unei prestatii echivalente;

conditionarea incheierii unui contract de acceptarea unor prestatii suplimentare fara legatura cu obiectul contractului;

limitarea productiei sau a pietelor de desfacere in detrimentul consumatorului.

Pentru a stabili pozitia dominanta se au in vedere mai multe criterii:

cota de piata a firmei trebuie sa depaseasca 40% sau, uneori, poate cobori pana la 25%, in functie de caracteristicile pietei;

structura si functionalitatea pietei;

comportamentul firmelor concurente;

disponibilitatea capitalurilor pentru a investi in piata respectiva;

existenta barierelor in accesul pe piata sau altfel spus tactici de descurajare a intrarii pe piata a marilor concurenti (reduceri de preturi fenomen caracteristic economiilor de scara, proliferarea marcii sau implementarea drepturilor de proprietate intelectuala, prin standarde brevetate, publicitate de imagine insistenta etc.).

Concentrarea are la baza un acord intre firme independente juridic de a fuziona intre ele sau a achizitiona de pe piata actiuni sau intreprinderi, in comun, situatie in care le poate schimba atat structura interna cat si raporturile de proprietate.

Conditii pentru ca operatiunea de concentrare sa fie incompatibila cu piata interna si, deci, interzisa:

a)     cifra de afaceri combinata a tuturor firmelor care formeaza fuziunea sa fie mai mare decat 2,5 mld euro;

b)     in fiecare zona cuprinzand trei state membre, cifra de afaceri combinata trebuie sa fie mai mare de 100 milioane euro;

c)     cifra de afaceri individuala a doua companii in cele trei state membre trebuie sa fie mai mare de 25 milioane euro;

d)     cifra de afaceri la nivelul UE a cel putin doua firme trebuie sa fie mai mare de 100 milioane euro.

Dintre regulile aplicabile statelor membre mentionam:

a)     monopolurile nationale;

b)     ajutoarele de stat.

In legatura cu monopolurile nationale, Comisia Europeana a promovat o politica de liberalizare in domeniile productiei si distributiei de gaze si electricitate, telecomunicatiilor, serviciilor postale si transporturilor.

In aceste conditii, statele nationale trebuie sa respecte politica comuna a UE in domeniul concurentei:

sa asigure transparenta procesului de decizie in legatura cu intreprinderile publice pentru a nu distorsiona concurenta pe piata si a nu da nastere la discriminari intre cetatenii romani si cetatenii altor state;

autoritatile nationale au obligatia aplicarii legislatiei comunitare in locul celei nationale ori de cate ori comertul transfrontalier este afectat;

autoritatile nationale au obligatia de a lua o decizie care vizeaza concurenta.

In legatura cu ajutoarele de stat, sunt prezentate urmatoarele:

a)     analiza ajutoarelor de stat se face prin evaluarea efectelor pozitive si a efectelor negative asupra economiei si concurentei;

b)     cresterea rolului institutional al Consiliului Concurentei;

c)     cresterea sanctiunilor in cazul incalcarii normelor privind concurenta.

Situatii in care ajutoarele de stat acordate sunt compatibile cu reglementarile pietei unice:

ajutoarele cu caracter social, acordate consumatorilor individuali, sub garantia nediscriminarii legate de originea produselor in cauza;

ajutoare destinate remedierii pagubelor provocate de calamitati naturale sau evenimente exceptionale;

ajutoare destinate sa favorizeze dezvoltarea economica a regiunilor cu nivel de dezvoltare extrem de scazut, somaj ridicat, saracie severa;

ajutoare acordate pentru realizarea unui proiect important de interes european sau care remediaza probleme grave ale economiei unui stat membru;

ajutoare destinate promovarii culturii si conservarii patrimoniului, atunci cand nu se altereaza conditiile comerciale si de concurenta in comunitate.

Actorii implicati in politica UE in domeniul concurentei sunt:

a)     Comisia Europeana prin Directia Generala pentru Concurenta raspunde de modul in care este implementata politica in domeniul concurentei la nivel comunitar;

b)     Curtea Europeana de Justitie - decide daca actiunea Comisiei s-a incadrat in limitele legale sau nu, atunci cand este sesizata de instantele nationale sau prin actiuni directe impotriva Comisiei in fata Tribunalului de Prima Instanta al UE;

c)     Parlamentul European - evalueaza actiunile Comisiei intr-un raport anual;

d)     Autoritatile nationale - actioneaza in limita competentelor oferite in acest domeniu.

In cazul reglementarilor privind firmele, Comisia poate actiona direct, atat prin masuri de control preventiv, interzicand anumite operatiuni, cat si prin control ulterior cand, in urma constatarii situatiei poate stabili sanctiuni contraventionale, in cuantum de pana la 10% din cifra de afaceri.

In cazul reglementarilor privind statele, Comisia desfasoara o ancheta. Daca se obtin probe privind incompatibilitatea cu normele UE, va cere statului respectiv sa renunte la reglementarea vizata, iar daca statul respectiv nu se conformeaza, atunci Comisia va sesiza Curtea de Justitie a UE.

Consiliul Europei a initiat in 1975 primul sau program pentru protectia consumatorului si politica de informare.

In acest sens, s‑au statuat cinci drepturi de baza ale consumatorului:

- dreptul la protectia sanatatii si sigurantei consumatorului;

- dreptul la protectia intereselor economice ale consumatorului;

- dreptul la compensatii pentru daune suferite;

- dreptul la informare si cunoastere;

- dreptul la reprezentare (dreptul de a fi ascultat).

Actualele tendinte de concentrare din cadrul Uniunii Europene au sporit problemele puse consumatorilor si au crescut dezechilibrul pozitiei consumatorului pe piata.

Astfel, au fost luate in calcul, urmatoarele aspecte:

1) lupta impotriva practicilor neoneste de vanzare‑cumparare;

2) introducerea increderii generale in produs prin imbunatatirea functionarii acestuia;

3) protectia impotriva formelor de publicitate nedorite.

Abia in Tratatul de la Amsterdam (1997) se recunoaste intr‑o masura semnificativa politica privind protectia consumatorului ca politica de sine statatoare. Se au in vedere nu doar reguli referitoare la etichetarea produselor comercializate pe ansamblul teritoriului Uniunii Europene, ci si reguli privitoare la institutiile si procedurile de care consumatorul eruopean dispune pentru a putea beneficia in mod concret si eficient de drepturile sale. Orice consumator trebuie sa aiba acces la toate informatiile care i‑ar permite sa ia o decizie conforma cu dorintele sale pentru un produs sau serviciu existent pe piata europeana, iar informatiile oferite trebuie sa‑i permita sa nu faca confuzie cu alte produse sau servicii similare pe piata.