Politica externa si de securitate comuna

Politica externa si de securitate comuna

Dupa semnarea Tratatului de la Roma (1957), constructia europeana s-a focalizat in special pe aspecte economice, cooperarea politica in plan extern nu s-a putut pune in discutie datorita esecului crearii Comunitatii Europene de Aparare la mijlocul anilor '50, pe de o parte, dar si opozitiei unor lideri ai vremii, precum Charles de Gaulle, pe de alta parte.

Lumea era impartita in doua sfere de influenta de cele doua superputeri: SUA si URSS.

SUA a lansat Planul Marshall in 1948, pentru a reface Europa din punct de vedere economic, dar, tot de atunci a infiintat si NATO pentru a-i asigura securitatea.

Moscova a reactionat brutal, instaurand dictatura comunista la Varsovia si Praga, iar la 24 iunie acelasi an a instalat blocada Berlinului.

In aprilie 1948, cateva tari vest-europene (Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie au semnat la Bruxelles Tratatul de aparare a Europei Occidentale. Insa Europa Occidentala nu avea forta de a respinge un atac sovietic. De aceea, a luat fiinta Organizatia Tratatului Nord Atlantic (NATO), pentru a lega direct America de apararea Europei Occidentale.

In 1950, Uniunea Europei Occidentale (UEO) a fost transferata in NATO, membrilor sai rezervandu-li-se dreptul de a se intruni pentru a discuta probleme de interes comun.

Dupa infiintarea CECO, in 1950, tarile membre au dorit sa aiba o aparare comuna si o armata comuna in cadrul Comunitatii, insa tratatul semnat la Paris nu a fost ratificat de Parlamentul francez, care nu dorea ca armata de eliberare franceza sa treaca a doua oara sub comanda internationala.

Dupa esecul crearii Comunitatii Europene de Aparare (CEA), s-a ales formula integrarii militare prin cooperare interguvernamentala, care nu mai necesita ratificarea din partea parlamentelor statelor membre.

In felul acesta, la 24 octombrie 1954, prin Acordurile de la Paris s-au adus urmatoarele amendamente Tratatului de la Bruxelles:

restabilirea suveranitatii RFG;

crearea unei structuri militare in cadrul UEO;

cresterea numarului de membri ai UEO, de la cinci la sapte, prin aderarea RFG si a Italiei.

Meritele UEO au fost urmatoarele:

a)     A facilitat dialogul dintre Marea Britanie si ceilalti membri, care erau reuniti in cadrul CECO;

b)     Adunarea UEO propunea intrarea Marii Britanii in CEE;

c)     A facilitat dialogul dintre membrii UEO, pe de o parte si Italia si Germania pe de alta parte (ca tari invinse in razboi);

d)     A supus Germania unui regim de demilitarizare;

e)     A intarit cooperarea militara in cadrul NATO si a evitat politicile nationaliste.

Desi a fost integrata in NATO, UEO nu s-a desfiintat, fiind readusa in atentie prin Tratatul de la Maastricht, iar Tratatul de la Nisa (2001) contine prevederi referitoare la rolul ei in cadrul sistemului european de securitate.

Ca reactie la Acordurile de la Paris din 1954, prin care s-a integrat RFG intr-o structura de securitate europeana, tarile estice sub comanda URSS au reactionat imediat, punand bazele unei aliante politico-militare, in 1955, cunoscuta sub numele de Tratatul de la Varsovia.

Practic, cele doua blocuri militare, NATO si Tratatul de la Varsovia au insemnat manifestarea pe plan extern a politicii de forta a celor doua superputeri, SUA si URSS in perioada Razboiului Rece, pana in 1991, cand, odata cu destramarea URSS s-a pus capat erei comuniste si influentei sale in lume.

Revenind la Comunitatea Europeana, mentionam ca incepand cu anii 70, statele membre cooperau si se consultau reciproc in privinta problemelor importante de politica internationala.

Incercand sa profite de pe urma disensiunilor aparute intre SUA si Europa Occidentala, URSS a insistat pentru demararea negocierilor, intre cele doua blocuri militare, in vederea unei conferinte europene pe problema securitatii, prin care urmareau limitarea influentei SUA in raportul de forte european.

Un rol important in aceasta perioada la jucat Willy Brandt, cancelarul RFG, care recunoaste RDG, dar nu ca stat strain (cu care pastra cooperarea, neexcluzand unificarea) si initiaza semnarea de tratate cu statele din Est, printre care si Romania.

In 1972, se semneaza la Helsinki Acordul asupra armelor strategice, care limita desfasurarea rachetelor antibalistice si ingheta arsenalele strategice.

In perioada 30 iulie - 1 august 1975, la Helsinki, negocierile de pace au dus la masa tratativelor sefii de state si de guvern din cele doua blocuri militare.

Daca tarile din Est s-au prezentat sub umbrela Tratatului de la Varsovia, tarile Occidentale si-au conceput participarea in cadrul Comunitatii Europene si nu in ale NATO, fapt ce a starnit proteste in randul tarilor socialiste. Propunerea Romaniei a fost ca statele neutre (Elvetia, Austria, Norvegia etc.) sa joace si ele un rol, putand sa blocheze decizia sau sa detina presedintia.

Conferinta de Securitate si Cooperare in Europa (CSCE) si-a desfasurat lucrarile pe patru domenii: securitatea, cooperarea economica, drepturile omului si cooperarea culturala, iar in actul final sunt enuntate urmatoarele zece principii:

Respectarea suveranitatii statelor;

Nerecurgerea la forta si la amenintarea cu forta;

Inviolabilitatea frontierelor;

Integritatea teritoriala a statelor;

Reglementarea pasnica a diferendelor

Neamestecul in treburile interne;

Respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, inclusiv a libertatilor de gandire, constiinta, religie sau de convingere;

Egalitatea in drepturi a popoarelor si dreptul lor de a dispune de ele insele;

Cooperarea intre state;

Indeplinirea cu buna credinta a obligatiilor asumate conform dreptului international.

A existat propunerea elvetiana de a pune la punct o reglementare juridica a conflictelor, dar a fost refuzata la vot. De aceea, Conferinta nu a avut eficienta dorita.

In ceea ce priveste cooperarea economica nu au existat neintelegeri.

Privitor la respectarea drepturilor omului, statele socialiste au respins libertatea de informatie, ele semnand doar o declaratie de intentie, iar in ceea ce priveste cultura au amanat discutiile pentru alte intalniri.

In domeniul militar, s-a convenit anuntarea prealabila a masurilor militare de anvergura la granitele unui stat ce s-ar putea simti amenintat (se avea in vedere posibila amenintare a Romaniei de catre URSS, dupa momentul Cehoslovacia din 1968).

Importanta CSCE:

A insemnat substituirea unei ordini europene in locul infruntarii aliantelor militare;

A permis instaurarea unor relatii intre sisteme politice diferite si dezvoltarea relatiilor comerciale;

Pentru statele din Tratatul de la Varsovia ea a insemnat o garantie fata de politica de expansiune a URSS;

Dupa prabusirea regimurilor comuniste din Estul Europei, cele doua blocuri militare care se confruntasera pana atunci, NATO si Tratatul de la Varsovia, au decis incetarea ostilitatilor. O data cu desfiintarea URSS se desfiinteaza si Tratatul de la Varsovia.

Cu ocazia Conferintei de la Paris din 19-21 noiembrie 1990, cele 34 de state participante semneaza Carta de la Paris, document ce a fixat coordonatele viitoarei cooperari Est - Vest si a institutionalizat Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa (CSCE), care devine Organizatia pentru Cooperare si Securitate in Europa (OSCE).

In 1991, cele 34 state membre infiinteaza "Adunarea Europei" ca institutie parlamentara, cuprinzand 245 de membri, proveniti din parlamentele nationale, care sa se intalneasca la Adunarea Consiliului Europei la Strasbourg. Acest organ are rol consultativ, putand formula recomandari.

OSCE apare ca un pilon al securitatii alaturi de NATO si Uniunea Europeana.

Prin Tratatul de la Maastricht (1992), politica externa si de securitate comuna - PESC, devine una dintre cele trei directii fundamentale de dezvoltare a UE.

Conform acestui tratat, UE isi poate exprima pozitia in privinta conflictelor armate, a drepturilor omului si a oricarui alt subiect legat de principiile dreptului international.

PESC a fost consolidata prin Tratatul de la Amsterdam (1997), care stabilea cinci obiective fundamentale:

Apararea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independentei si integritatii UE, in conformitate cu principiile Cartei Natiunilor Unite;

Intarirea securitatii Uniunii sub toate formele ei;

Mentinerea pacii si intarirea securitatii internationale in conformitate cu principiile Cartei ONU, ale Actului Final de la Helsinki si ale obiectivelor Cartei de la Paris, inclusiv cele referitoare la frontierele externe;

Promovarea cooperarii externe;

Dezvoltarea si consolidarea democratiei si a statului de drept, asigurarea respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

Uniunea Europeana nu dispune de resursele necesare sustinerii unei armate proprii. Procesul de extindere necesita cheltuieli foarte mari, incat fondurile destinate apararii nu sunt suficiente. UE ramane dependenta de forta nucleara a SUA. Detinerea armei atomice de catre Franta si Marea Britanie nu face din UE o putere nucleara, pentru ca acesteia ii lipseste capacitatea de riposta, iar punerea ei in practica inseamna eforturi financiare greu de imaginat pentru viitorul apropiat. Daca a existat speranta ca prabusirea comunismului va insemna inceputul unei ere a pacii pe continent, evenimentele ce au urmat au dovedit, in mod paradoxal, ca tocmai existenta celor doua blocuri militare si politice a fost garantia pacii europene. Caderea comunismului si a influentei sale au scos la iveala vechile motive de conflict, transformand Estul si Sud-Estul Europei intr-o zona de instabilitate. Razboaiele din fosta Iugoslavie au provocat pierderi nu doar celor implicati in conflict, ci si vecinilor (Albania, Bulgaria, Croatia, Macedonia si Romania) inregistrand pierderi de 3-4% din PIB si situandu-se intr-o zona de pericol de "contaminare".

De asemenea, Rusia a aratat ca nu este dispusa sa renunte usor la zona sa de influenta. Recenta ofensiva a Rusiei in domeniul energetic si dependenta UE de resursele de gaze din Rusia, constituie motive temeinice pentru o politica strategica pe termen lung a tarilor Europei fata de Rusia. UE a inteles ca doar prin politica de anvergura isi poate garanta securitatea, fapt demonstrat prin activitatea in cadrul Parteneriatului pentru Pace si sustinerea financiara a programelor de preaderare in tarile din Europa Centrala si de Est, care doreau sa se integreze.

In 1999, UE solicita participantilor la Parteneriatul pentru Pace: OSCE, ONU, OECD, precum si FMI, BM, BEI, BERD etc., sa adopte la Köln, in Germania, Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est - document ce reafirma principiile Actului Final de la Helsinki si ale Cartei de la Paris.

In concluzie, mentionam ca OSCE este singura organizatie de securitate pan-europeana si acord regional, in cadrul careia se contureaza politica de aparare comuna a UE.

Concluzii

Daca doresc sa vorbesc cu Europa, pe cine trebuie sa sun?' - intreba Henry Kissinger, pe vremea cand era secretar de stat al SUA.

Problema a fost partial rezolvata in 1999, cand s‑a creat in cadrul Comisiei Europene un portofoliu unic pentru relatii externe si a fost numit un Inalt Reprezentant pentru politica externa si de securitate.

La ora actuala nu poate fi vorba de o politica externa europeana comuna din cauza contradictiei dintre doua tendinte:

- pe de o parte, Uniunea Europeana se manifesta clar, cu mai multa putere si influenta la nivel mondial decat oricare stat membru, privit    individual,

- pe de alta parte, exista teama tarilor membre ca o mai mare putere a Uniunii Europene in problemele externe ar duce la pierderea suveranitatii lor nationale.

Comunitatea Europeana este 'un gigant economic, un pitic politic si un vierme militar', (Mark Eyskens, ministrul de externe belgian, 1989‑1992).

In perioada invadarii Irakului de catre coalitia SUA‑Marea Britanie, Uniunea Europeana si‑a dat seama ca nu avea nici instrumentele institutionale si nici forta militara care sa‑i permita sa se implice ca o putere militara.

Prin Tratatul de la Maastricht (1993) se stabilesc competente pentru Uniunea Europeana in ceea ce priveste Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC), dar aceste competente sunt limitate. Astfel:

1) In privinta unor probleme internationale cheie s‑a ajuns la o convergenta constanta de opinii intre statele membre, mai ales prin ambasadorii acestor state la ONU;

2) Uniunea Europeana a convenit actiuni comune ale statelor membre asupra unor strategii comune: relatiile cu Rusia si Ucraina, trimiterea de ajutoare umanitare, de observatori externi etc.;

3) Presedintele Comisiei Europene participa la intalnirile G‑8 (dintre care patru sunt membri ai Uniunii Europene);

4) Aproape toate tarile din lume au deschis reprezentante diplomatice la Bruxelles, iar Comisia Europeana are peste 130 de reprezentante proprii (in numele Uniunii Europene) in diferite tari ale lumii.

Impreuna, statele membre ale Uniunii Europene formeaza o putere militara formidabila, iar Uniunea Europeana ar putea fi, teoretic, o superputere militara.

Din acest angrenaj Franta face nota discordanta, dupa retragerea fortelor sale din NATO in 1966, preferand sa mearga pe un drum propriu, iar din 1995 si‑a reluat in mod unilateral testele nucleare din Pacific.

Din punct de vedere al politicii de aparare, Europei ii lipseste un consens politic, pe de o parte, iar, pe de alta parte ii lipseste infrastructura institutionala necesara instrumentarii unei politici de aparare comune.

O incercare importanta de a construi o forta militara europeana comuna s‑a facut in mai 1992, cand Franta si Germania au infiintat un corp de armata, Eurocorps, cu sediul la Strasbourg, compusa din 60.000 de militari, care a devenit operationala in 1995, si careia i s‑au alaturat contingente din Belgia, Luxemburg si Spania.

Aceasta initiativa a reprezentat un pas inainte in formarea unei armate europene care ar fi dat substanta PESC si ar fi dus la o capacitate proprie de aparare a Uniunii Europene, in conditiile in care SUA ar fi decis retragerea trupelor sale din Europa.

In acelasi timp, prin Tratatul de la Maastricht s‑a trecut la reorganizarea Uniunii Europei Occidentale (UEO) ‑ care functiona sub comanda NATO ‑, secretariatul sau fiind mutat, in 1993, de la Londra la Bruxelles, iar Tratatul de la Amsterdam a adus o mai mare apropiere intre UEO si Uniunea Europeana.

In 1999 s‑a constituit Forta de Interventie Rapida, constituita din 60.000 de soldati, care sa poata fi mobilizata cu un aviz de 60 de zile si sa fie sustinuta financiar cel putin un an. Ea nu era gandita ca o armata aflata in asteptare si nu concura cu fortele NATO ci le completa, actionand doar in situatii de criza, in care NATO decidea sa nu se implice.

Fortele de Interventie Rapida urmau sa fie pregatite pana in 2007, cuprinzand unitati de cate 1.500 de soldati din Franta, Italia, Marea Britanie si Spania, urmand apoi sa li se alature si alte state.

Criza din Irak a impartit guvernele europene in trei tabere:

a) sustinatorii politicii americane: Marea Britanie, Danemarca, Italia, Olanda, Spania si statele din Europa de Est;

b) adversarii acestei politici: Franta, Germania, Belgia, Austria si Grecia;

c) statele care au ramas neutre: Finlanda, Irlanda, Suedia si Portugalia.

In paralel cu aceasta, in Europa s‑a conturat o convergenta remarcabila a opiniei publice care s‑a opus sistematic razboiului. In perioada 2002‑2003, o serie de anchete la nivelul opiniei publice au revelat ca peste 50% dintre europeni considera SUA o amenintare la adresa pacii mondiale, in aceeasi masura ca si Coreea de Nord si Iranul si, ca urmare, doresc o mai mare implicare a uniunii Europene la nivel global.

In concluzie, putem spune ca viitorul Uniunii Europene ca putere militara este nesigur.

Ca putere economica, Uniunea Europeana se caracterizeaza prin:

a) Cu o populatie de numai 7% din populatia globului, Uniunea Europeana produce mai mult de 28% din PIB‑ul mondial (mai mult decat SUA, care are doar 300 milioane locuitori); totodata, Uniunea Europeana acopera mai mult de o treime din schimburile comerciale mondiale (de peste doua ori mai mult fata de SUA la importuri si de aproape trei ori la exporturi);

b) Populatia Uniunii Europene, de circa 485 milioane locuitori, reprezinta cu 60% mai multi consumatori decat SUA;

c) Moneda unica tinde sa se generalizeze la nivelul Uniunii Europene, pana in 2014, cu retineri serioase din partea trei state: Marea Britanie, Danemarca si Suedia;

d) o treime din primele 100 mari corporatii din lume sunt europene, indeosebi germane, franceze, britanice, italiene si olandeze;

e) Uniunea Europeana a devenit cea mai mare piata de achizitii si fuziuni din lume, constituind, in prezent, sursa a doua treimi din Investitiile Straine Directe (ISD) in SUA;

f) Uniunea Europeana a devenit motorul cresterii economice a tarilor Europei de Est si din fosta URSS, care au impreuna o populatie de peste 262 milioane de locuitori, cu un potential productiv enorm si foarte multe resurse naturale aproape neexploatate.

In aceste conditii, se vorbeste tot mai mult de 'Fortareata Europa', indeosebi liderii politici si de corporatii din SUA, ingrijorati de implicatiile pietei unice si de refuzul Uniunii Europene de a reduce subventiile pentru agricultura.