Politica si statul. Institutionalizarea puterii politice

Politica si statul. Institutionalizarea puterii politice

Forma institutionalizata a puterii este statul. Asa cum il defineste Max Weber, statul este orice asociere umana ce isi aroga dreptul de a avea, in granitele unui anumit teritoriu, monopolul asupra constrangerii fizice legitime. Definita astfel, puterea politica se raporteaza la dominatie ca la principala sa resursa, prin afirmarea monopolului asupra constrangerii fizice/violentei/coercitiei legitime.

Scopul in sine al politicii, asa cum era inteles de filosofia politica clasica, este binele comun sau cetatea politica perfecta. Pentru filosofia politica moderna, a carei origine o gasim in Machiavelli, nu binele comun, ci binele Principelui, adica dominatia sa asupra unui popor gata sa se revolte, se transforma in scopul in sine al politicii.

Intalnirea dintre constructia statului si ideea de natiune s-a produs pe fundalul transformarii guvernarii in dominatie. O data cu trecerea de la legitimarea de tip charismatic la cea de tip rational-legal, Binele Comun s-a transformat in Interes National. Dovedind capacitate de mobilizare si devenind utila politic, ideea nationala s-a impus ca element central al constructiei statelor moderne in Franta si Anglia secolelor XVI-XVIII si in SUA in secolul al XVIII-lea. Statele natiune moderne se construiesc pe fondul luptei dintre puterea politica laica si puterea sacra, a ecleziastilor.

Tendinta puterii politice de a se permanentiza (institutionalizarea), este recenta istoric, iar aparitia statului a constituit apogeul fenomenului. Institutiile politice desemneaza organele statului ce exercita functii legate de exercitiul suveranitatii[1] (elaborarea legilor, punerea lor in practica si asigurarea ordinii publice).

Statul reprezinta modul stabil de organizare al puterii politice. Aparitia si consolidarea statului presupun un proces prin care politica parcurge etapele de la formele personalizate de putere la cele institutionalizate.

Studiile antropologice scot la lumina existenta societatilor fara stat (nu si fara putere politica). In societatile arhaice nu exista o administratie, un guvern sau un rege. La contactul cu aceste comunitati, europenii le-au descris ca fiind "fara rege si fara lege" (Jacqueline Russ), lipsite de institutia care sa asigure cadrul de elaborare si aplicare a legilor. Imaginea s-a perpetuat, astfel incat puterea o data definita conceptual a fost multa vreme redusa la stat. Spre o astfel de intelegere conduce si ideea ca seful arhaic, de trib, nu avea putere de coercitie. Dar, daca nu putea exercita puterea ca dominatie, seful de trib poseda calitati care ii asigurau o forma de autoritate.

Desi societatile fara stat (arhaice) nu cunosc institutionalizarea puterii politice, ele nu ignora autoritatea ca forma de exercitare a influentei. Obiectiile lui Clastres la adresa puterii politice coercitive nu priveau si autoritatea, cata vreme seful are cateva trasaturi care il disting de ceilalti membri ai tribului (in timp de pace era un bun moderator si trebuia sa asigure consensul, pe cata vreme in timpul razboiului dispune de o putere coercitiva aproape absoluta asupra razboinicilor).

A. Prima perioada a organizarii politice arhaice a fost una in care politica se confunda cu religia si morala. Puterea este nestructurata. Domeniul politicului se confunda cu cel al religiei si moralei si se regaseste la nivelul credintelor, superstitiilor, interdictiilor, tabuurilor.

Etapa initiala a evolutiei puterii politice este dominata de sincretism, unde puterea militara si cea religioasa sunt strans legate/confuze. Autoritatea corespunde fortei de presiune a obiceiurilor, tabuurilor si superstitiilor. Autonomizarea puterii militare in raport cu puterea religioasa a condus la aparitia puterii politice; atunci cand la nivelul grupului sau a comunitatii umane a aparut pericolul extern, liderul religios, cu mai mare influenta asupra membrilor comunitatii, si-a insusit puterea militara, a trecut in fruntea armatei si a exercitat puterea politica coercitiva.

Trecerea de la o puterea nestructurata (in care formele de putere militara, religioasa, politica se confunda) la una individualizata se produce pentru ca o societate bazata exclusiv pe cutume nu rezista evolutiei sociale; pentru a rezista, grupul uman este nevoit sa se organizeze. Ia nastere astfel puterea individualizata, concentrata in mainile unui singur om, care poseda si autoritate si putere de conducere.

B. In cel de-al doilea stadiu al organizarii politice, societatea arhaica cunoaste puterea concentrata in persoana unui sef. Seful de familie, de trib, ori preotul profita de un ansamblu de credinte si constituie o forta dispersata in comunitatea arhaica. Puterea politica este aici individualizata / exercitata de o persoana. Puterea personalizata poate fi viagera (atunci cand se exercita doar pe parcursul vietii titularului), ereditara (atunci cand se transmite dintr-o generatie in alta), absoluta sau delegata (se exercita prin intermediari/birocrati si atunci devine institutionalizata).

I. In comunitatile evreiesti, bazate pe dreptul Vechiului Testament, puterea politica absoluta era legitimata in vointa divina. Puterea politica se identifica cu puterea religioasa. Cartile lui Moise, Vechiul Testament instituie statul teocratic, teocratia; in Pentateuh puterea politica este sinonima cu puterea religioasa.

II. Crestinismul primitiv produce ruptura dintre autoritatea religioasa si cea politica. Crestinii se rup de puterea politica, pe care nu o contesta insa. In comunitatile crestine primitive (secolul I) si pana la momentul Sfantul Augustin inclusiv (430 D.C.), puterea politica functioneaza in paralel cu puterea religioasa. Epistola catre Romani a lui Pavel afirma ca nu este putere care sa nu vina de la Dumnezeu: daca suveranul laic exercita puterea politica individualizata in defavoarea poporului, comunitatea accepta despotismul, (puterea suverana fiind legitimata in sacralitate trebuie respectata), deoarece teza Judecatii de Apoi si pedeapsa divina absorbeau orice potential de revolta impotriva conducatorului.

In Evul mediu occidental, identificam urmatoarele etape in dinamica relatiei dintre puterea religioasa si puterea individualizata laica, intre Biserica si ceea ce impropriu numit Stat:

1) Momentul istoric al vietii si filosofiei Sfantului Augustin[2] (400-430), caracterizat prin echilibrul relatiei dintre Biserica si Stat.

Cele doua institutii sunt in relatie de cooperare - Imparatul se ocupa de interesele cetatenilor, de problemele laice de guvernare si de administratie, iar Biserica se ocupa de problemele spirituale in vederea pregatirii crestinilor credinciosi pentru o lume viitoare, lumea de dupa Judecata de Apoi. In opera Despre cetatea lui Dumnezeu, Sf. Augustin nota: Doua iubiri au creat doua cetati. Iubirea de Dumnezeu pana la uitarea de sine a creat cetatea divina, iubirea de sine pana la uitarea de Dumnezeu a creat cetatea terestra. Sunt doua puteri pentru doua lumi diferite. Biserica nu se amesteca in treburile Statului; Biserica actioneaza, dar nu interfereaza. Comunitatea crestina accepta orice putere politica (nu exista putere care sa nu vina de la Dumnezeu) si gaseste rezolvarea tiraniei din lumea terestra, sensibila, in cetatea divina, in cetatea suprasensibila a lui Dumnezeu.

2) Dupa invaziile migratoare (in 410 Alaric, regele vizigotilor prada Roma), dupa caderea Romei (in 476, Odoacru, capetenia ostrogotilor devasteaza Roma), dupa prabusirea institutiilor laice imperiale, elita preoteasca s-a instaurat in locul ierarhiei statale. Institutiile care se ocupau de problemele laice au fost transformate in institutii religioase. Biserica s-a instituit in locul lasat de puterea politica individualizata[3] care nu mai putea gestiona resursele. Puterea religioasa a absorbit puterea politica, ecleziastii sunt si administratori ai statului.

Perioada evului mediu occidental cuprinsa intre 430 - 1300 se caracterizeaza prin aceea ca gandirea politica a lui Augustin este deformata si denaturata prin ceea ce se cunoaste a fi augustinismul politic. Augustinismul politic se defineste ca dezechilibrare a relatiei Biserica si Stat (Imperiu=putere individualizata) in favoarea puterii ecleziastice. Doctrina ecleziastica construieste prin argumente succesive primatul puterii Papilor in fata puterii regilor si a imparatilor[4]. Puterea ecleziastica definita in doctrina pontificala si dreptul canonic isi aroga suprematia puterii bisericesti ca putere mostenita de la Sf. Petru, o putere care poate fi exercitata atat in domeniul laic, cat si in cel religios. Documentele ecleziastice au servit la justificarea de drept international a statului pontifical: Donatio Constantini si Decretaliile isidoriene (636 D.C) au servit la concentrarea puterii politice personalizate in mainile Papei.

Singura contestare a relatiei de dominare a puterii statale de catre puterea bisericeasca, apare in secolul IX prin regele franc Carol cel Mare (768-814): incoronarea regelui franc ca Imparat roman al Occidentului de catre Papa Leon al III-lea in anul 800 vine ca o recunoastere a superioritatii Imparatului si a armatelor sale in raport cu Biserica. Arabii cucerisera Spania si invadasera jumatate din Franta cand Carol le-a blocat invazia la Poitiers: papii ii considerau pe franci aparatorii lor impotriva maurilor arabi, dar si impotriva imparatilor Constantinopolului. Dusmanii interni, familiile avare din Roma au incercat sa-l asasineze pe Leon III: Papa reuseste sa nu le cada victima intrucat il aduce cu sine la Roma pe Carol cel Mare pentru incoronare. Imperiul carolingian s-a dezmembrat prin cearta nepotilor lui Carol, iar puterea militara a scazut intr-atat incat n-au mai fost in masura sa apere Italia, iar papalitatea a trebuit sa-si reorganizeze administratia de stat si armatele proprii.

Argumentul ecleziastic principal al primatului religios in raport cu cel laic: Regele poate obtine legitimitatea suveranului doar pentru ca este reprezentantul autorizat/ales al Bisericii, care la randul ei intermediaza relatia cu divinitatea. Regele laic capata legitimitatea pentru ca este reprezentantul ales al Bisericii, care la randul ei intermediaza relatia cu divinitatea.

Puterea bisericeasca absoarbe puterea politica individualizata si isi aroga dreptul de a sanctiona si ceea ce se produce la nivelul puterii laice. Incoronarea si consacrarea erau precedate de un juramant solemn prin care regele/imparatul promitea sa apere Biserica si supusii principatului/imperiului. Puterea spirituala este superioara puterii temporale. Principii, in privinta faptelor erau spusi judecatii Bisericii. Amestecul puterii civile in domeniul religios era refuzat si condamnabil. Ceea ce era indicat de ecleziasti trebuia executat de principi. Elita clericilor a preluat puterea laica pentru vreme de 1000 de ani (430-1300).

3) Dupa 1330 (Dante Aligheri, Despre monarhie) - se acuza lipsa de fundament a superioritatii dreptului canonic fata de suveranitatea laica. In 1210 - 1215 apare prima Universitate (de Drept) la Bologna, institutie care nu apartinea nici Puterii politice, nici Bisericii. Aparitia universitatilor face posibila gandirea laica concentrata pe conceptele de libertate, putere politica si stat. La inceputul sec. XIV (1310) se dezvolta universitatile de la Oxford, Paris, spatii autonome in care se exerseaza o gandire necontaminata de principiile canonice. Finantate de autoritatile locale, universitatile luptau pentru autonomie in raport cu Biserica si Statul.

Militand pentru utilizarea limbilor particulare, ale nationalitatilor, impotriva folosirii limbii latine a Bisericii Catolice, universitatile se manifestau ca prime forme ale asocierii civice.

Contraatacul intelectual la adresa universalismului pontifical (prin Dante, Marsillio de Padova, ulterior prin Zewgli, Luther), prin invocarea utilizarii limbilor particulare, regionale impotriva limbii latine, a stat la baza ideii aparitiei si constituirii natiunilor europene.

4) Momentul istoric al gandirii politice a filosofului Toma din Aquino (1225-1274). Teologul crestin propunea reintoarcerea la doctrina originara a crestinismului politic: echilibrul puterilor ecleziastice si laice. Filosoful combina doctrina aristotelica holista (omul este un animal social, care traieste in societate=forma de asociere spontana, prin natura lucrurilor) cu doctrina Sfantului Augustin (separarea dreptului canonic ecleziastic de cel pozitiv laic). Pentru Toma din Aquino, revolta populara este intemeiata/justificata pentru ca Regele nu isi respecta atributiile, indiferent de dreptul canonic, sau de cel al Papei. In timp ce in lumea crestina papalitatea impune primordialitatea autoritatii spirituale asupra puterilor temporale lumesti, in regate se impune o practica juridica si administrativa care sa asigure autonomia puterii exercitata in virtutea principiilor laice, profane: puterea regala.

5) Dupa Reforma religioasa din secolul XVI, autoritatea sacra a preotilor este subsumata puterii politice laice. Protestantismul si revolutiile burgheze aduc in prim plan in istorie un nou actor simbolic, care preia suveranitatea: poporul.

Pentru o gestionare mai eficienta a Imperiului, puterea politica individualizata, prin Diocletian (284 - 305) a divizat in plan administrativ Imperiul Roman in anul 286 in Imperiul Roman Oriental si Imperiul Roman Occidental. Pentru mai buna aparare a Imperiului, Constantin cel Mare (306 - 337) muta strategic capitala Imperiului la Constantinopol in 330, dar nu reuseste sa apere Imperiul in vest. Dupa moartea lui Teodosie in 395, Imperiul Roman se imparte politic si formal intre cei doi fii ai lui Teodosie: Arcadie primeste Orientul, Honorius - Occidentul: in 476 Roma decade sub invaziile barbare si coboara din drepturile de capitala a Imperiului Occidental. Fortele Imperiale se regrupeaza    mai tarziu in Orient sub Justinian I care reunifica imperiul.

In evul mediu oriental, in Bizant sub Arcadie, se instaureaza o relatie de confuzie intre Biserica si Stat, construita mai degraba in zona unui echilibru relativ. Intre anii 400 si 527 se poate afirma un echilibru intre puterea sacra a pontifilor si cea laica a imparatilor.

Sub conducerea lui Justinian I, intre 527 - 565, Imperiul Roman de Rasarit s-a extins pana in Italia, Spania in vest si pana la nord de Dunare. Puterea laica domina categoric puterea religioasa. Biserica functioneaza ca o anexa a puterii laice. Biserica legitimeaza si participa la consacrarea religioasa a statului. Daca Constantin cel Mare, era doar invitat la Conciliile ecleziastice (313, Edictul de toleranta de la Milano, 321-duminica devine sarbatoare, 325 - prin Conciliu de la Niceea, crestinismul devine religie de stat), Justinian I este cel care conduce Conciliile in secolul VI. Apare cultul icoanelor cu chipul Imparatului Bizantin.

Intre 565-710 se petrece o perioada confuza intrucat institutia imperiala decade in urma navalirilor arabe succesive. In Bizant se instaureaza la putere o dinastie de guvernatori din neamul omeyazilor, (urmasii lor: abasizii, muta capitala araba de la Damasc la Bagdad) care domina pana in 712 cand sunt inlaturati de Imparatul Leon I.

Intre 880 si 1453 - anul caderii Constantinopolului sub Mahomed II, se parcurge perioada paralelismului functional al celor doua puteri - laica si religioasa. In secolul XIII, apare contestarea puterii religioase: intentia Imparatului de a unifica cele doua Biserici crestine (care suferisera schisma din 1054); Imparatul urmarea sa reunifice cele doua Biserici cu centrul la Roma, in acest mod incercand sa-l subordoneze pe Patriarhul Constantinopolului, Papei de la Roma.

Daca in societatile occidentale, in traditie latina, puterea militara si puterea laica se disting istoric de puterea religioasa, in contemporaneitate, in societatile islamice persista traditia Califatului, conform careia puterea militara se confunda cu puterea religioasa si doar liderul religios (Ayatolahul) poate indeplini functia politica. Islamul ia fiinta o data cu aparitia lui Mahomed[5], la inceputul secolului VII in Arabia si se raspandeste rapid in Orientul Apropiat, in nordul magrebhian al Africii, pana in Spania.

Actiunile lui Mahomed au creat simultan un spatiu religios si un spatiu politic ce se suprapun in asa fel incat apartenenta la comunitatea credinciosilor precizeaza imediat si apartenenta politica, iar autonomizarea gandirii politice, a spatiului public sau a societatii civile este cel putin dificila. Aceasta identitate nu a permis crearea unei institutii ecleziastice cu statut autonom in interiorul colectivitatii, islamul nu cunoaste conflictul specific occidentului, dintre puterea spirituala a Bisericii si puterea politica individualizata a principilor.

Totusi, problema succesiunii si a continuitatii a ridicat intrebarea cine poate fi succesorul Profetului, atata vreme cat functia profetica este considerata un subiect inchis. Trebuia gasit personajul capabil[6] sa-si asume sarcinile militare si administrative si sa indeplineasca vocatia spirituala si universalista a Islamului: pentru califi (khalifat rasul - Allah = succesorul mesagerului lui D-zeu) solutia ramane cucerirea, prozelitismul, jihadul, razboiul sfant: acestea sunt practicile colective prin care se realizeaza misiunea de persuasiune religioasa, ce permite eliberarea paganilor de credinta lor idolatra si informeaza "oamenii cartii" (evrei si crestini) asupra cuvantului lui Alaah, extinzand astfel calitatea de membru al Umma (comunitatea musulmana), rezervata initial doar arabilor sau convertitilor.

In cel de-al treilea stadiu al organizarii social-politice, comunitatea politica nu mai accepta ca intreaga viata sociala sa se organizeze conform dorintei unui singur individ si va impune disocierea intre autoritate si individul care o exercita: apare ideea institutionalizarii, a transferului puterii de la persoana guvernantilor la stat (ca institutie), forma institutionalizata a puterii politice. Puterea institutionalizata este rezultatul unui transfer de la individ la natiune, care devine titulara a puterii.

BIBLIOGRAFIE:

Aristotel, (1998), Politica, Ed. Antet, Bucuresti

Aron, Raymond, (2001), Despre politica in democratie si totalitarism, Ed. ALL, Bucuresti

Barbu, Daniel, (1999), Republica absenta, Ed. Nemira, Bucuresti

Berlin, Isaiah, (1996), Patru eseuri despre libertate, Ed. Humanitas, Bucuresti

Boudon, Raymond, (1999), Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucuresti

Clastres, Pierre, (1995), Societatea contra statului, Ed. Ararat, Bucuresti

Dahl, Robert, (2000), Poliarhiile, participare si opozitie, Institutul European, Iasi

Dahrendorf, Ralph, (1996), Conflictul social modern, Ed. Humanitas, Bucuresti

Durkheim, Emile, (1995),    Forme elementare ale vietii religioase, Ed. Polirom, Iasi

Hobbes, Thomas, (1991), The Leviathan, Cambridge University Press, Cambridge

Lapierre, Jean William, (1997), Viata fara stat?, Institutul European, Iasi

Locke, John, (1999), Al doilea tratat despre carmuire. Scrisoare despre toleranta, Ed. Nemira, Bucuresti

Machiavelli, Niccolo, (1998), Principele, Ed. Mondero, Bucuresti

Pirvulescu, Cristian, (2002), Politici si Institutii politice, Ed. Trei, Bucuresti

Sartori, Giovanni, (1999), Teoria democratiei reinterpretata, Ed. Polirom, Iasi

Strauss, Leo; Cropsey, Joseph, (1987), History of Political Philosophy, University of Chicago Press

Weber, Max, (1992), Politica, o vocatie si o profesie, Ed. Anima, Bucuresti

Weber, Max, (1998), Sociologia religiei: tipuri de organizari comunitare, Ed.Teora, Bucuresti.