Politologie generala

Universitatea Bucuresti

Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii

Politologie generala

Tema 2

q       Natiune si nationalism

q       Suveranitatea populara si nationala

q       Statul. Notiunea de stat

q       Aparitia statului modern

q       Statul-natiune vs. Statul-national

q       Statul limitat: statul de drept si statul minimal economic

q       Statul protector vs. Stat liberal

q       Statul social/providenta (statul bunastarii / welfare state)

q       Forme de stat - statul unitar si asociatiile de state

q       Guvernarea. Cabinetul si Executivul

q       Geneza Guvernului

q       Bugetul de stat

q       Morfologia Guvernului si modelul constitutional

q       Constitutia. Tipologii

Statul

Pentru prima oara termenul de stat apare in Evul Mediu. Status, (lat.) = stat desemna la acea vreme o stare sociala a unei persoane, sau starea unui grup uman in sens juridic. Ulterior semnificatia se extinde la sensul de stari generale sau reuniuni de persoane (ex: cele trei stari din Franta Vechiului Regim, in sensul social).

Pentru prima oara in secolul al XVI-lea, la filosoful politic modern Machiavelli, termenul stat capata si sens politic: Principele[1] este Stat. Conceptele de stat, cetate, principat devin sinonime. De la Machiavelli, statul semnifica o pozitie stabila, o forma de organizare politica stabila, permanenta, durabila, continua.

In secolul al XVI-lea, Jean Bodin atribuie statului (sensului politic) elementele juridice:

frontiera

natiune

suveranitate

Frontierele nu erau elemente definite clar in Evul Mediu. Puterea politica in Evul Mediu era individualizata, singurul stapanitor al domeniilor, al pamanturilor, al teritoriului era Suveranul; ceea ce inseamna ca in acea perioada istorica nu existau state in sensul politic modern actual care sa presupuna o delimitare foarte precisa prin frontiere sau granite durabile.

Reforma religioasa si Protestantismul au contribuit indirect la aparitia statului, in sensul modern. Pacea de la Westfalia din 1648 consfinteste sfarsitul Razboiului de 30 de ani si politica echilibrului de putere intre statele europene. Din acel moment, statul se defineste prin existenta spatiului public ca spatiu politic si nu exclusiv ca spatiu topografic (asa cum se intampla in orasul-stat Atena antica, in fapt o forma pre-statala de organizare).

Razboiul religios catolic al contra-reformei se incheie in 1648 cu    Pacea de Westfalia: este momentul in care se naste Franta centralizata impotriva ideilor dominatoare si universaliste ale germanilor.

Franta catolica respingea ideea statului globalizant propus de germani sub cupola Sf. Imperiu Romano-german: Impotriva pretentiilor universaliste ale Imperiului German, Franta este mai presus. Ferdinand al II-lea al Austriei (majoritar catolice) initiaza insa razboiul contra-reformei protestante. Ferdinand al II-lea: "Nu pentru tine trebuie sa porti razboi, ci pentru Dumnezeu"; Cardinalul Richelieu afirma contrar acestei viziuni: "Eu port razboi pentru Franta".

Cardinalul Richelieu este omul politic care a descoperit raison d'état = ratiunea de stat. Interesul de stat este mai presus de doctrine sau de religii. Franta catolica ii va sprijini astfel pe principii germani care luptau pentru reforma protestanta. Doar in acest mod va lua nastere statul birocratizat si centralizat francez.

Richelieu este sustinatorul ideii ca binele statului scuza mijloacele (idee pe care o regasim in Principele filosofului politic modern Niccolo Machiavelli) Fiecare stat din Europa isi va urmari propriul interes (conceptia realistilor hobbse-ieni si a machiavelicilor) si va contribui astfel la crearea echilibrului intre state (echilibrul puterilor vine pe cale politica si nu religioasa)

Cardinalul Richelieu ii va sprijini pe principii reformatori, incheie aliante cu protestantii germani si o face impotriva Austriei catolice. In acest mod Richelieu prelungeste centralizarea Germaniei cu 200 de ani (pana in 1871, la cancelarul Bismark); de fapt, cardinalul Frantei urmarea izolarea Marii Britanii si atragerea de partea sa a Prusiei protestante.

Sistemul international actual s-a nascut la 1648 dupa Pacea de la Westfalia = la baza sistemului international stau statul si suveranitatea de stat. Anul 1648 a insemnat descompunerea Sfantului Imperiu Roman si declinul habsburgilor. Dar conceptul de suveranitate de stat a fost valabil juridic in dreptul public international secole la rand pana la interventia NATO in fosta Iugoslavie, actiune in forta impotriva mandatului Consiliului de Securitate ONU care sustinea suveranitatea statelor-natiune.

Richelieu (1624- 1642), continuand filosofia politica realista a lui Machiavelli, aprecia ca moralitatea e buna in religie, iar in politica centrul devine interesul de stat; razboiul este just cand intentiile cu care este purtat razboiul sunt juste (doctrina realismului machiavelic). Esentiale pentru Richelieu sunt: suveranitatea statutului si ratiunea de stat. Strategia diplomatica a Frantei se baza pe stapanirea Europei centrale si pe mentinerea divizarii germane, in acest scop incurajand tensiunile dintre Austria (catolica) si Prusia (protestanta), pe cea din urma sprijinind-o Franta, ea insasi majoritar catolica.

Suveranitatea nationala apare in contextul luptei dintre Papalitate si Regalitate. Regalitatea nationala este o forma de organizare politica intermediara intre forma puterii ca puterea politica individualizata si etapa puterii politice institutionalizata/birocratizata, perioada    care anticipeaza/anunta aparitia statului modern.

In Evul Mediu, puterea papala/spirituala, Biserica afirma ca comunitatea crestina (comunitatea tuturor crestinilor) trece dincolo de limitele frontierelor impuse, nu cunoaste limitele teritoriale ale statului. (idee preluata de Sfantul Imperiu Romano-German). Puterea Papei va fi contestata insa de puterea laica, temporala: principii si regii germani s-au lovit de si au intrat in conflict cu autoritatea morala a Papei.

Deloc intamplator, rezistenta fata de Roma nu va veni din partea Imperiului Roman (de Apus sau Bizantin), nu va veni dinspre imparati, ci dinspre regate. Conducatorii politici, reprezentanti ai puterii temporale, se opun acapararii puterii de catre Biserica romana, in calitatea lor de reprezentanti ai unei comunitati teritoriale marginite. Pentru a-si sustine autoritatea politica asupra supusilor, regii se folosesc de dreptul roman si de dreptul cutumiar germanic. Principii vor reusi cu atat mai mult cu cat sustin ca ei sunt servitorii comunitatii si ca exercita puterea in numele comunitatii pe care o conduc. Aparitia puterilor "nationale", apoi a regalitatilor "nationale", inca din secolele al IX-lea - al X-lea in Anglia si in Franta isi va gasi legitimarea teoretica in gandirea politica a lui Toma din Aquino. (1225-1274).

Teologul crestin din Aquino propunea reintoarcerea la doctrina originara a crestinismului politic: echilibrul puterilor ecleziastice si laice: Toma d'Aquino combina doctrina aristotelica (omul este o fiinta sociala care traieste in societate prin natura lucrurilor) cu doctrina Sfantului Augustin (separarea dreptului canonic ecleziastic, de cel pozitiv laic). Astfel puterea laica, temporala trebuie sa inlesneasca fiecaruia realizarea virtutilor civice si sa lase Bisericii grija salvarii sufletului.

Conflictul dintre Papalitate (arhiepiscopul catolic Thomas Becket) si Regalitatea nationala engleza (Henric al II-lea, liderul religios al Angliei) a exprimat punctul de vedere al Bisericii Catolice impotriva autonomizarii Bisericii Engleze, un conflict care s-a finalizat cu asasinarea Arhiepiscopului Thomas Becket, fara a rezolva insa problema autoritatii morale a Papei.

In Franta, regele Filip al IV-lea cel Frumos l-a arestat la inceputul secolului al XIV-lea pe Papa Bonifaciu al VIII-lea si a mutat sediul Papalitatii din Roma in zona de influenta franceza la Vignon, transformand puterea papala intr-o anexa a puterii laice regale.

In acest context, in secolul al XVI-lea survine Reforma religioasa. Dupa momentul Vignon au aparut mai multi Papi in lumea crestina occidentala si fiecare dintre acesti ecleziasti isi urmareau propriile interese sau avantaje materiale, vanzand    indulgente, recurgand la emiterea de Bule Papale pentru iertarea pacatelor credinciosilor catolici.

Conceptul de suveranitate de stat a justificat puterea laica a Regilor in raport cu puterea religioasa a Papei. Suveranitatea populara justifica lupta credinciosilor protestanti impotriva imparatilor sau a ecleziastilor catolici.

Din punct de vedere istoric, statul a precedat natiunea. Nu natiunile au facut statele, ci statele au facut natiunile. Din anumite regiuni sau teritorii a aparut o persoana sau un grup de persoane care, posedand autoritate (avand un status ridicat), au organizat un teritoriu ce a ajuns sa fie numit stat. Acest stat, o data cu administrarea legilor, prin impunerea unei limbi unice la nivelul Curtii si cancelariilor, prin competitia cu clerul, prin sustinerea razboaielor si prin sistemul de impozitare, a fost principalul mod de acumulare si transmitere a traditiilor care au constituit ulterior natiunea. In cazuri precum Franta, natiunea si statul au fost co-extensive. Exista si un alt traseu, in care statele au incercat nu sa cladeasca natiuni, ci sa le destructureze - cazul Imperiului austro-ungar.

Con Hans (The idea of nationalism, McMillan, New York, 1969) distinge intre nationalismul estic (etnic) si nationalismul vestic (civic).

In Occident, in Anglia, Franta, Olanda, Elvetia, SUA si in dominioanele britanice, aparitia nationalismului a fost precedata de formarea viitorului stat-natiune sau - ca in cazul SUA, Frantei si Angliei - a coincis cu aceasta. In Occident, legatura religiei cu statul a fost rupta, iar procesul depolitizarii religiei a fost lent si de durata.

In Europa Centrala si de Est, ca si in Asia, nationalismul nu doar ca a aparut mai tarziu, dar, in general, la un stadiu inapoiat de dezvoltare sociala si politica: Frontierele statului existent si ale nationalitatii in formare coincideau rareori; nationalismul aici a crescut in conflict si impotriva patern-urilor statale existente - nu in primul rand pentru a-l transforma intr-un stat al natiunii, ci pentru a redesena granitele politice in conformitate cu revendicarile etnografice.

"Nationalismul in Occident a aparut ca un efort de constructie a natiunii, in interiorul unei realitati politice si a luptelor pentru prezent, fara prea multa privire sentimentala pentru trecut; nationalistii in Europa Centrala si Rasariteana au creat din miturile trecutului o patrie ideala, lipsita de orice conexiune imediata cu prezentul si dorita a deveni o realitate politica." (Con Hans)

Conceptul de Natiune. Natiunea (lat., > natio, nationum) in Evul Mediu nu definea o etnie, ci o categorie sociala anume, recunoscuta de catre rege: aristocratia. Cele trei aristocratii recunoscute in Imperiul Austro-ungar, (maghiari, sasi si secui) mai putin cea romana, erau de fapt cele trei aristocratii.

Pentru a defini pentru prima data o comunitate politica formata din cetateni, conceptul de natiune apare in Tarile de Jos in secolul al XVII-lea. Cetatenii Tarilor de Jos (in special din Olanda) manifestau un anumit tip de solidaritate politica indreptata impotriva Spaniei, un tip de solidaritate politica cum nu se mai manifestase din antichitate.

Suveranitatea nationala inseamna suprapunerea realitatii juridice, care este statul, cu realitatea sociologica, care este grupul national, avand constiinta indidualitatii sale. Natiunea este suverana, in sensul ca puterea politica se exercita in numele comunitatii politice identificata cu natiunea.

Doua sunt sistemele contrare de doctrina, relative la interpretarea conceptului de natiune. Primul este cel francez, care are un caracter "voluntarist". Al doilea este de inspiratie germana, cu un caracter "organicist":

1) Revolutia franceza din 1789 defineste natiunea drept o comunitate a cetatenilor, respectiv a celor ce detin sau revendica drepturi civile si politice. A defini natiunea inseamna a defini comunitatea in numele careia se exercita puterea. Suveranitatea nationala (exercitata de catre cetateni detinatori de drepturi civile si politice) ia locul suveranitatii populare (indivizi ce isi apara drepturile religioase si sociale). In viziune franceza, natiunea nu are o dimensiune etnica, ci exclusiv una politica - definitia civica a natiunii.[2]

2) Definitia culturala a natiunii este exprimata de catre romantismul german (Herder, Fichte). In secolul XIX, cele 300 de statulete germane faramitate aveau in comun limba. Pentru pre-romanticii germani, (sfarsitul secolului al XVIII-lea, inceputul secolului al XIX-lea) elementul constitutiv al natiunii germane era cultura; limba germana reprezinta elementul de unitate care va anticipa constructia politica: colectivitatea umana se bazeaza pe recunoasterea unei identitati originare de limba, cultura, iar apartenenta la comunitatea din care individul face parte este definita prin nastere.

Viziunea culturala intelege a defini natiunea prin etnicitate (suprapunerea culturii/etniei cu natiunea[3]).

Dupa 1850, conservatorii definesc natiunea ca pe un dat natural istoric si nu ca pe o constructie politica[4] (in contra viziunii voluntariste -franceza/liberala- conform careia principiul liberei alegeri, al vointei clar exprimate de a participa la destinul aceluiasi grup uman, de a se supune acelorasi legi si de a recunoaste legitimitatea aceluiasi stat, reprezinta fundamentele natiunii.).

Factorul determinant pe care il invoca sociologul roman Dimitrie Gusti in constructia natiunii este vointa sociala: O natiune este ceea ce voieste a fi intr-un anumit cadru, conform unui caracter national dat. O natiune este reala atat cat este actuala, avand ca ratiune consimtamantul tacit ori explicit al membrilor ei de a trai impreuna, alcatuind - dupa expresia lui Renan - un plebiscit de fiecare zi. Natiunea traieste in fiecare individ. Iar vointele constiente individuale, reunite intr-o vasta sinteza, dau natiunii individualitate. Asadar, nu este de ajuns sa se intruneasca conditii cosmice, biologice, istorice si psihice pentru a lua fiinta o natiune; trebuie ca aceasta natiune sa fie in vointa acelora care o reclama, vointa gata de a sti sa se afirme prin sacrificii si actiune rodnica, gata de a transforma insusirile potentiale ale naturii si istoriei in desfasurari actuale de cultura nationala in directia spirituala, economica, politica si juridica.

Gusti nu trateaza natiunea ca o realitate subiectiva (Renan) si se indeparteaza si de teza obiectiva (Mancini, Herbert). Fondatorul Scolii de Sociologie de la Bucuresti este adeptul unei perspective sintetice, care pune accentul pe relatia subiectiv-obiectiv. Poporul primitiv (clan, hoarda, trib) este o notiune biosociala, fiind o unitate naturala a vietii sociale; poporul exista asa cum il determina mediul cosmic, biologic si istoric, condus de instinct, incapabil de a judeca destinul, fara vointa de a-l carmui. Natiunea este influentata de cadru, dar nu este cauzal determinata de el, este o unitate sociala electiva, o categorie sociala, o fiinta activa si creatoare, cauza si scopul destinului istoric. Distinctia popor-natiune este la Gusti de natura politica: implicarea comunitatii in gestionarea propriului destin.

Paradoxal, ganditorii politici pasoptisti romani, desi se formeaza in scolile din Franta (Balcescu), imprumuta viziunea culturala/organicista (germana) asupra natiunii, unde nu elementul politic este definitoriu, ci cel cultural/etnic, pentru a sustine un stat - national unitar. La sfarsitul secolului al XIX-lea, tanarul iesean Dimitrie Gusti, bursier in Germania, se apropie mai curand de viziunea organicista.

Natiunea civica este locul unde isi gaseste rostul principiul democratic. Sain - Simone afirma ca natiunea este corpul democratiei:

Democratia are o alcatuire dubla, un corp si un spirit.

a) Corpul democratiei este natiunea; natiunea este locul unde se intrupeaza democratia.

b) Spiritul democratiei il constituie opinia publica, gata sa se revolte de indata ce un cetatean pretinde ca are un drept exclusiv asupra functiilor publice.

Democratia moderna are un corp (natiunea) si un spirit (opinia publica).

Regalitatea nationala construieste statul modern, birocratic:

apare birocratia administrativa: aristocratia sociala este inlocuita cu aristocratia de roba, functionarii publici cumpara titluri sau ranguri

apare birocratia militara: se construieste armata nationala, care inlocuieste armata de mercenari sau de vasali

scoala are menirea sa construiasca solidaritatea nationala prin intermediul culturii: copilul format in scoala va fi preluat fie de birocratie, fie de armata.

Procesul de unificare al Germaniei in jurul Casei de Prusia, ca si procesul unificarii italiene in jurul Casei de Savoia, sunt pana la urma comparabile cu opera de edificare a Frantei in jurul domeniului Capetian. Diferenta este, in esenta, cea a datei si a rapiditatii in executia procesului. Totusi un anume sentiment de unitate culturala este necesar in procesul formarii statului - natiune. Dar dincolo de orice a) determinism etno-lingvistic si de b) afirmarea unei vointe colective reale, jocul politic sustinut de forta armelor    si dictat de tratate (Westphalia, Versailles, Viena) este cel care a schitat locul natiunilor pe harta.

Statul-natiune este o constructie politica, ce se fondeaza pe baza asumarii natiunii civice.

In statul-natiune, cetateanul, contribuabilul platitor de taxe si impozite, detinator de drepturi si obligatii, este educat in spiritul natiunii prin intermediul institutiilor de stat: birocratie, armata, scoala, institutiile puterii politice birocratizate au misiunea indusa de stat de a dezvolta constiinta nationala a cetatenilor.

Statul national exprima definitia culturala si presupune limba comuna, teritoriu bine delimitat de granite politice si piata comuna. Statul national este un stat etnic.

Uniunea Europeana nu este o constructie nationala, deoarece natiunea europeana, eterogena lingvistic, cultural, religios, nu poate fi culturala, ci poate fi cel mult o natiune civica.

Ipotetic, Uniunea Europeana poate fi interpretata si ca o revansa a crestinismului, a Papalitatii, a puterii religioase in genere impotriva puterii politice a statelor-natiune, intrucat puterea spirituala a subliniat si continua sa accentueze unitatea de valori a spatiului european. Uniunea Europeana este o constructie a crestin-democratiei europene (germano-franceza), infatuita initial economic, dupa cel de-al doilea Razboi Mondial.

Uniunea Europeana este acum o constructie economica si monetara, care se legitimeaza deocamdata prin intermediul valorilor europene comune crestine si urmareste un alt tip de comunitate politica (care stirbeste suveranitatea statului-natiune si poate conduce intr-un tarziu la disparitia statului-natiune[6]).

Din acest punct de vedere, destinul natiunii la inceputul secolului al XXI-lea cunoaste doua aspecte contrastante: (a) pe de o parte se remarca o permanenta a faptului national si a dinamicii nationale, o semnificatie aparte a natiunii confirmata in statele-natiune contemporane si pe de alta parte (b) fenomenul general de mondializare (globalizare), conducand la slabirea pana la limita, la stergerea vechilor, de-acum, entitati statale.

In situatia anterioara existentei unui stat-natiune, autonom din punct de vedere juridic, nationalismul se defineste ca vointa unei colectivitati care, in imprejurari diverse, a luat cunostinta de individualitatea sa istorica, de menirea de a crea si de a dezvolta propriul stat suveran.

In cadrul unui stat-natiune deja constituit, nationalismul inseamna in plan politic grija prioritara de a apara independenta si de a afirma maretia unitatii nationale; in plan ideologic, se rezuma la "exaltarea sentimentului national".[7]

Distingem intre a) nationalismul ce afirma vointa sa de a crea statul-natiune si b) nationalismul ce se exprima in cadrul uni stat-natiune deja constituit. Trebuie avute in vedere si conditiile istorice in care s-a format statul-natiune si s-a constituit/format constiinta nationala:

Tarile unde statul-natiune s-a constituit in acelasi timp cu formarea constiintei nationale (Tarile de Jos, Franta, Spania, Marea Britanie)

Tarile unde constiinta nationala s-a format inaintea constituirii statului-natiune (cazul natiunilor aparute in secolul al XIX-lea european)

Tarile unde structurile statale au precedat formarea unei constiinte nationale clar definite (Europa de est, Orientul mijlociu si Africa centrala)

Conceptul de Nationalism apare la inceputul secolului al    XVIII-lea (1715) si este de origine britanica. Nationalismul desemneaza:

(a)           manifestarile constiintei si ale caracterului national; poate avea o semnificatie politica (aplicandu-se aspiratiilor nationalitatilor[8] supuse unei dominatii straine), economica (sensul sau se confunda aici cu cel de "nationalizare"), religioasa (doctrina conform careia anumite natiuni sunt obiect al preferintei divine).

(b)           termenul este utilizat si pentru a desemna o forma excesiva si exclusiva de exaltare patriotica[9].

(c)           La sfarsitul sec. XVIII, in Franta (abatele Barruel, 1798) termenul a fost folosit pentru (c) a stigmatiza "imoralitatea patriotismului iacobin" : Nationalismul ia locul iubirii generale iti este permis sa-i dispretuiesti pe straini, sa-i inseli, sa-i ofensezi.

In Grand dictionnaire universel,    Pierre Larousse (1874) termenul apare cu doua sensuri: (a) strans legat de miscarile nationale ale secolului al XIX-lea european: existenta proprie popoarelor in stare de natiuni independente si (c) sinonim cu sovinism, ura fata de straini, preferinta oarba si exclusiva pentru tot ce este propriu natiunii careia ii apartii.

In mod curent, termenul se utilizeaza fie pentru: (b) a stigmatiza anumite forme excesive de patriotism, fie pentru (a) a desemna revendicarile unui popor subjugat, aspirant la independenta, fie (c) drept eticheta a unor miscari/curente/ partide politice situate la extrema dreapta a esichierului politic.

Notiunea de stat

Dupa Burdeau, statul este o idee, o notiune, un concept abstract. Statul este vizibil din punct de vedere:

a) politic - ca organizare a societatii si ca raport intre guvernanti si guvernati;

b) juridic - ca ordine juridica pe un teritoriu bine delimitat prin granite stabile.

Statul presupune urmatoarele conditii functionale:

teritoriu delimitat de granite stabile, permanente.

natiune

acceptarea puterii politice ca bine comun (idee, proiect politic, constitutie, politics in care guvernatii trebuie sa creada)

suveranitatea de stat si nationala (suprematia legilor, independenta de stat, guvernarea majoritatii cetatenilor).

Ca notiune, statul reprezinta o multime vida, un concept gol, o idee (Georges Burdeau), pentru ca statul ca atare nu exista. Conceptul de stat este o consecinta a incercarii de a gasi un cadru coerent puterii politice in societate.

Statul poate fi privit din perspectiva: a) politica si b) juridica.

a) Statul reprezinta modul de organizare a societatii, prin care se realizeaza raportul guvernanti-guvernati; statul este reprezentat de instrumentele publice specifice actiunii guvernantilor (policies) asupra guvernatilor si modalitatile prin care puterea politica se legitimeaza guvernatilor.

b) Statul este ordinea juridica interna (politics), un sistem de norme juridice coerent, care se aplica pe un teritoriu delimitat printr-o granita politica.

Combinand aceste viziuni rezulta ca statul inseamna sistemul puterilor/autoritatilor publice si mecanismele constitutionale (politics) afectate sistemului in vederea functionarii eficiente a unei societati (proiect/bine comun) delimitate prin granite in spatiu si timp.

Conditii functionale ale existentei statului: 1) teritoriul si frontierele; 2) natiunea; 3) acceptarea puterii politice a guvernantilor sub forma unei ideologii a binelui comun, o idee in care comunitatea, condusii, guvernatii trebuie sa creada (Georges Burdeau); 4) suveranitatea (Jean Bodin); 5) legile si armata proprie (Nicollo Machiavelli).

1) Prin teritoriu, dreptul constitutional modern intelege si subsolul spatiului geografic, patura atmosferica si parti din ape maritime de largime conventionala, precum si teritoriul ambasadelor/consulatelor din afara granitelor de stat. Principiul teritorialitatii legii inseamna ca norma juridica se aplica tuturor locuitorilor, indiferent de raportul de resortisanta, de cetatenia locuitorilor de pe teritoriul delimitat de granitele fizice de stat (limes romanorum).

2) Puterea politica a guvernantilor se exercita intotdeauna asupra unei populatii determinate. Indivizii sunt resortisanti ai statului:

cetatenia pentru persoanele fizice (cu drepturi din momentul conceperii)

nationalitatea pentru persoane juridice

Cetatenia - ansamblu de drepturi civile, politice, sociale conferite de stat indivizilor cetateni care traiesc in interiorul granitelor de stat, pe teritoriul asupra caruia statul respectiv isi exercita controlul. Cetatenii unui stat sunt parte din aceeasi natiune in sensul ca norma juridica a statului, ai carui resortisanti sunt, le recunoaste aceleasi drepturi si indatoriri.

Minoritatile nationale sau etnice recunosc membrilor aprtenenta la acea nationalitate/etnie numai daca impartasesc aceeasi cultura, obiceiuri si limba: sistem de valori, semne, traditii, tipuri de comportament/rituri si cai de comunicare.

Sisteme de dobandire a cetateniei

A.     Principiul jus solum (dreptul pamantului) - persoana fizica dobandeste cetatenia prin nasterea sa pe teritoriul statului respectiv, indiferent de raportul de resortisanta al parintilor (in dreptul american).

B.     Jus sangvinis (dreptul sangelui) - recunoasterea unei legaturi de sange cu natiunea statului in cauza; ambii sau unul dintre parinti trebuie sa aiba nationalitatea acelui stat (aplicat in dreptul european, inclusiv in Romania pana in 2002).

C.     Sistemul mixt - statul Israel (fondat in 1948) recunoaste ca are cetatenie nu doar persoana nascuta pe teritoriul sau, ci orice persoana care traieste in orice stat din lume a carui mama este de origine ebraica.

D.     Naturalizarea - specific jus solum, cetatenia se obtine prin durata unui anumit numar de ani de domiciliere pe teritoriul statului respectiv, iar prezumtivul cetatean trebuie sa dovedeasca loialitate fata de statul respectiv si sa ii cunoasca Constitutia (valabil, conform dreptului pozitiv: in Romania din 2003 sunt necesari 8 ani pentru obtinerea cetateniei prin naturalizare).

Aparitia statului modern - Statul centralizat modern apare in secolul al XVII-lea in societatile occidentale cu un nivel inalt de diviziune sociala a muncii. Statul este puterea politica birocratizata inteleasa ca relatie intre guvernanti si guvernati (statul = forma institutionalizata a puterii politice) si apare datorita urmatoarelor procese:

institutionalizarea = aparitia institutiilor care organizeaza mai bine societatea (birocratia de stat=administratia, finatele, armata, scoala generala si gratuita);

aparitiei grupurilor specializate in luare deciziilor, care pot fi: a) cu valoare de obligatie pentru toti membrii societatii = norme juridice; sau b) cu valoare deontica in administratia publica = agenti specializati/guvernanti;

tendinta de centralizare politica = constructia centrului (simbolic) insotit de aparitia statului social/al asigurarilor sociale.

diferentierii sociale crescande.

Huntington (1968) puncta conditiile premergatoare aparitiei statului modern:

clase sociale functionale;

categorie sociala de mijloc instarita, bine dezvoltata;

institutionalizarea - care a facilitat puterea politica a guvernantilor si acceptarea acesteia din partea cetatenilor din clasa de mijloc.

Bottero apreciaza ca in dezvoltarea statului modern trebuia sa se puna accent pe suportul clasei de mijloc, deoarece cei bogati, din randul claselor instarite, sunt interesati de preluarea puterii politice, iar cei saraci, proveniti din clasele de jos, nu sunt interesati de mentinerea statului, pe care il identifica cu un dusman care trebuie eliminat. Cetatenii din clasa de mijloc trebuie atrasi spre echilibrarea straturilor sociale care participa la conducere/guvernare.

Statul modern nu se reduce la aspectul sau suprastructural (cultural), ci tinde si trebuie sa realizeze proiectele categoriilor sociale conduse si conducatoare. Statul modern este alcatuit din societatea politica si din societatea civila; statul nu este doar dominatie a guvernatilor de catre guvernanti, ci si realizarea consensului al celor dominati/guvernati, implicand un proiect comun de societate. Statul modern se bazeaza pe sustinerea societatii civile in modernitate.

In lucrarea Liberalism si democratie, Norberto Bobbio ridica problema limitarii statului in raport cu libertatea celor guvernati. Limitarea puterii de stat trebuie privita din doua perspective:

I. Limitarea puterilor statului à stat de drept.

II. Limitarea functiilor statului à stat minimal.

Statul limitat inseamna: I. stat de drept si II. stat minimal.

I. Statul de drept

Statul de drept poate exista fara ca statul respectiv sa fie limitat din perspectiva functiilor. Statul social modern este statul bunastarii sociale, este un stat care intervine in viata economica, este un stat care actioneaza keynes-ist. Functiile sale economice nu sunt limitate; administratia intervine economic si social.

II. Statul minimal

Putem afirma existenta statului minimal economic, fara sa functioneze statul de drept. In aceasta situatie functiile de stat sunt limitate, dar nu si puterile statului: Monarhul absolut (detine puterea politica absoluta) se margineste din punct de vedere economic, la desemnarea proprietarilor, dar nu intervine pe piata sau in viata actorilor economici: statul hobbes-ian, cu puterile nelimitate ale suveranului.

Statul limitat ( liberal)[10]:

I.            Stat de drept, limitarea puterilor impotriva statului absolut.

II.     Stat minimal, limitarea functiilor impotriva statului maximal/social.

I. Statul de drept. Conceptia lui Norberto Bobbio (in Liberalism si democratie). Sensuri:

a) Sensul slab al statului de drept - separatia puterilor in stat (sensul lui Kelsen); puteri publice reglementate prin norme generale; Constitutie; putere exercitata in limitele normelor juridice; legile guverneaza, nu oamenii (sensul lui Montesquieu).

b) Sensul tare al statului de drept - Bobbio indica limitei formale a statului de drept o limita materiala, si anume recunoasterea si garantarea in practica politica a drepturilor fundamentale ale indivizilor prin Constitutie, ca drepturi inviolabile.

c) Sensul foarte slab al statului de drept - a fost acreditat de teoria austriacului Hans Kelsen , conform careia: odata constituita ordinea juridica/politica a statului, orice stat este considerat stat de drept.

Bobbio subliniaza ca statul de drept, in sensul sau tare, s-a dotat cu mecanisme constitutionale pentru a pune in practica incadrarea puterilor publice in norme juridice si pentru garantarea drepturilor individuale fundamentale/inviolabile:

Controlul puterii executive sa se faca de catre puterea legislativa; guvernul trebuie controlat de catre parlament (de catre adunarea reprezentativa).

Parlamentul trebuie sa fie controlat de catre o curte jurisdictionala, care sa judece constitutionalitatea legilor (acordul legilor organice si ordinare cu legea fundamentala).

Autonomia relativa a nivelurilor guvernarii locale fata de guvernarea/administratia centrala.

Independenta magistratilor, a justitiei in raport cu puterea politica.

Statul de drept, in sensul sau slab, semnifica subordonarea statului fata de drept, o ordine juridica/constitutionala, piramidal ierarhizata si sistematizata de legea fundamentala. Statul de drept inseamna limitarea puterii politice prin intermediul dreptului. Puterea politica creeaza normele juridice, iar normele legitimeaza si limiteaza puterea.

II. Statul minimal presupune limitarea functiilor:

in domeniul religios (in sfera spirituala);

in domeniul economic (in sfera materiala).

Limitarea functiilor statului conduce la emanciparea cetatenilor de sub tutela statului in privinta religiei si economiei. Libertatea indivizilor se obtine prin retragerea interventiei societatii din aceste domenii:

a)      retragerea statului din domeniul religios inseamna sfarsitul statelor confesionale, aparitia si consolidarea statului neutru, agnostic in privinta credintelor

b)      retragerea statului din domeniul economic insemna sfarsitul privilegiilor si dobandirea libertatii de a dispune de bunuri, precum si de libertatile schimburilor (de marfuri, de capital), adica stat minimal economic.

N. Bobbio arata ca in mod curent, stat minimal inseamna limitarea functiilor economice ale statului; rareori prin stat minimal se intelege statul agnostic, neutru din punctul de vedere al opiniei, laic, secularizat.

Insa neutralitatea si agnosticismul statului sunt realitati ale secolului al XXI-lea statele moderne nu mai au monopolul opiniei, in vreme ce statul minimal economic nu este deloc o realitate. In secolul al XXI-lea statul intervine masiv in economie si in societate. Statul modern este un stat social.

Statul social/providenta vs. Statul liberal/protector

Pentru economistii liberali (Friedrich von Hayek si profesorul sau Ludwig von Misses), statul social/providenta este o forma de dominare mult mai subtila si de aceea mult mai redutabila, chiar decat dominarea indusa de statul totalitar. Hayek numeste statul social drept stat subtotalitar si tocmai de aceea mai periculos; prin interventia economica masiva a statului si prin limitarea initiativei economice libere a agentilor economici privati se realizeaza dominatia statului asupra individului, mai periculoasa decat acea forma brutala de dominatie din totalitarismul statului maximal/totalitar. Statul providenta este privit de economistii liberali (ultra-conservatori) ca o negare a individualismului, mai subtila decat teroarea fatisa a totalitarismului.

De pe pozitii politice si nu economice, Rossanvallon sprijina, in antiteza cu liberalii, statul social si viziunea politica social-democrata. Rossanvallon arata ca statul liberal a fost gandit de la origini ca unul protector, destinat sa protejeze indivizii. Pentru Rossanvallon, intre statul liberal clasic, asa cum a fost el conceput de filzofii Thomas Hobbes si John Locke, si statul social/providenta nu exista o opozitie/ruptura/ discrepanta, ci pura continuitate:

In secolul al XVI-lea statul liberal a fost gandit ca o instanta protectoare; in secolul al XIX-lea Statul Providenta este, de fapt, o extindere/aprofundare/intensificare a statului protector. La Hobbes si Locke (parintii liberalismului, teoreticieni ai contractului social) statul era intemeiat pe ideea ca statul trebuie sa realizeze o dubla sarcina: trebuie sa produca securitate (pentru indivizi) si sa reduca incertitudinile (din societate). Rossanvallon arata ca Statul Providenta, statul social este o radicalizare a intelegerii statului ca stat protector; statul Providenta nu se multumeste sa protejeze (viata si proprietatea indivizilor - ca drepturi naturale si fundamentale), ci, mai mult decat atat, Statul Providenta intervine pentru a redistribui veniturile (de la Buget) si pentru a asuma sarcini colective.

Trecerea de la statul liberal clasic, un stat protector la statul modern: Providenta/social/interventionist/keynesian se produce din punct de vedere istoric gratie miscarilor democratice egalitare din secolul al XVIII-lea. Drepturile si libertatile economice si sociale au fost interpretate ca o prelungire a celor civice, prelungire inscrisa in logica statului modern si a protectiei; iar logica nu putea si nu poate fi limitata.

Miscarea democratica, precizeaza Rossanvallon, a preluat teza contractualista, conform careia cetateanul nu poate fi decat proprietar. Dar, cum nu toti indivizii sunt proprietari, trebuiau create mecanisme de aparitie si sustinere a cvasi-proprietarilor, care sa fie tratati ca proprietari si cetateni. Astfel au fost instituite mecanisme sociale, precum dreptul la munca si plata impozitelor.

Statul Providenta substituie incertitudinea Providentei divine, religioase cu certitudinea interventiei statale, administrative:

statul liberal/protector - producea siguranta/securitate;

statul social/providenta - asigura viata indivizilor.

Statul social / Welfare State

Principalul scop al statului social este ameliorarea si imbunatatirea vietii zilnice a cetatenilor. Teoreticienii stabilesc un raport de interdependenta intre statul social si partidele social-democrate din Europa. Insa au existat mai multe etape care s-au infatisat ca forme ale interventiei statului in procesul de securitate sociala a cetatenilor sai:

1) Statul asistential - despre care se vorbea o data cu legea asupra saracilor din timpul domniei reginei Elisabeta I din Anglia (1600).

2) Statul prevederii sociale obligatorii, care a existat in Germania Cancelarului de Fier al Germaniei, Otto von Bismark - raportul de asigurare obligatorie si responsabilitatea patronilor si a investitorilor (dupa 1800). Obiectivul asigurarilor sociale introduse de conservatorul Bismark in ultimele decenii ale secolului al XIX-lea nu era bunastarea muncitorilor, cat securitatea statului si conservarea monarhiei, pe fondul castigarii de teren electoral de catre socialisti.

3) Statul asigurarilor sociale - prin sistemul de asigurari sociale se instaureaza relatiile dintre stat si diferite parti sociale, cu avantaje atat pentru functionarea statului, cat si pentru cetateni. La originea politicii sociale s-a aflat inadecvarea legislatiilor sociale precedente, cresterea impovararii populatiei (produsa de criza din 1973) si incapacitatea de a face fata consecintelor social-economice.

Nasterea statului social contemporan , inteles ca stat al bunastarii (welfare state), se produce in primul deceniu al secolului al XX-lea in Anglia, cand guvernul liberal, influentat de catre laburisti, aproba "asigurarea in favoarea vechimii in munca" in 1908 si cea contra bolilor in 1918. Sunt introduse si in Anglia asigurarile de care Germania dispunea din anii '80 ai secolului XIX.

Conceptul de stat social/welfare state (al bunastarii, al prosperitatii sociale) se refera la politica desfasurata in tarile capitaliste incepand din perioada interbelica si pana astazi. Statul social (statul bunastarii generale) se refera la politica desfasurata in tarile capitaliste industriale, mai ales in perioada postbelica. Apogeul statului social s-a atins imediat dupa razboi, cand interventia statului in economie, prin retetele economice keynesiste, a contribuit la realizarea unui boom economic si social, alaturi de puternica sporire a profitului marelui capital.

Prin statul social sunt prevazute interventii de cheltuieli publice cu fonduri din surse fiscale de la asigurari, de la contributiile obligatorii ale intreprinderilor private, la cheltuielile pe salarii, precum si transferarea lor prin redistribuire spre indivizii si familiile cele mai defavorizate. O asemenea redistribuire se face in bani si servicii si in cazuri de pensionare, invaliditate, boli, somaj prin intermediul unui salariu minim garantat.

Statul social are in vedere asigurarea securitatii sociale a cetatenilor, asigurari de sanatate, dreptul la educatie, la munca, la pensii, cu accent pe aspectele legate de securitate si asigurari sociale si pe modul de dezvoltare economica a societatii industriale contemporane, prin redistribuirea veniturilor pentru protectia celor mai slabe sectoare ale societatii. Redistribuirea veniturilor prin alocarea de fonduri pentru constructia de locuinte, transporturi, sanatate publica, educatie, indemnizatii pentru somaj constituie interventia sporita a statului in procesul de productie capitalist, politica economica ce a pornit de la teoria keynesista care preconiza interventia statului pentru a asigura cresterea economica si solutionarea aspectelor sociale.

Fenomenul interventionist a atins mai ales dupa al Doilea Razboi Mondial cotele cele mai inalte: aproape totul era supus interventiei statale, de la protectia institutiilor de baza ale societatii si pana la functionarea eficienta a intreprinderilor; asa au aparut "nationalizarile" capitaliste (ex. Franta Generalului De Gaulle), cheltuielile guvernamentale care nu faceau decat sa inlesneasca marilor firme monopoliste desfacerea produselor la preturi avantajoase.

Reforma sistemului de finantare a statului social, in sensul eficientizarii, a insemnat o reducere treptata si proportionala a contributiilor sociale pentru finantarea    protectiei sociale (sanatate, asistenta), consecinta a faptului ca in societatile moderne (cu un sector tertiar - al serviciilor, si cuaternar - al informatiilor, predominante) se micsoreaza tot mai mult numarul de salariati din industrie, sector secundar al economiei si se reduce drastic numarul celor ocupati in sectorul primar agricol; toate acestea au generat o criza a statului social in particular si o criza a stangii in genere.

Forme de stat

Forma de stat se refera la consistenta puterii ca putere publica si se defineste in opozitie cu forma de guvernamant, care se refera la modalitatea de exercitare a puterii. Forma de stat se centreaza fie pe unicitatea puterii (cazul statului unitar), fie pe mai multi poli ai puterii publice (asociatia de state).

Putem avea forme de stat diferite, dar o forma de guvernamant similara (ex: SUA - stat federal; Franta - stat unitar; ambele cu guvernare parlamentara). Putem avea forme de guvernamant diferite, dar forma de stat identica (ex: Franta - guvernare parlamentara; Romania - guvernare dictatoriala pana in 1989; ambele state unitare).

I. Statul unitar.

Asociatia de state

II. Confederatia.

III. Federatia.

I. Statul unitar

Pe scena dreptului international public, statul unitar apare ca subiect de drept distinct si unic; ca suveranitate interna, are competenta absoluta; statul unitar isi determina la nivel central propria legislatie interna, politica executiva si juridica.

Statul unitar presupune o singura ordine a cetateniei: orice persoana fizica in calitate de cetatean se afla in relatie de apartenenta politica cu statul unitar in ansamblul sau si nu intr-o relatie politica duala - pe de o parte cu statul a carei cetatenie o are si pe de alta parte cu unitatea teritorial-administrativa unde isi are rezidenta.

II. Statul confederal

Reprezinta o asociere de state pe plan international cu pastrarea deplina a suveranitatii interne si externe a fiecarui stat confederat/component. Confederatia presupune un sistem comun de organe/autoritati publice, dar fiecare stat confederat isi asuma suveranitatea interna si mai ales externa ca subiecte aparte in dreptul international public (ex: Republica Araba Unita, alcatuita din Egipt, Siria, Yemen; Comunitatea Statelor Independente; Confederatia Helvetica, care incepand din 1867 a devenit Federatie a Cantoanelor).

III. Federatia

Principiul statului federal il constituie distinctia dintre suveranitatea externa, ca atribut ce apartine exclusiv statului federal si pastrarea suveranitatii interne in beneficiul statelor federate/componente. Din punct de vedere legislativ, fiecare stat federat/component are propria putere legislativa, isi alege propriul Parlament, liber in a legifera in orice domeniu, cu exceptia domeniilor expres stabilite in Constitutia Federala. Statele federate au propriile Constitutii, care elimina din textul lor domeniile legiferate prin exceptie de Constitutia Federala (de regula, politica externa si finantele): SUA, India, Brazilia, Mexic, Germania, Federatia Rusa.

Statele pot fi clasificate si din punctul de vedere al fortei lor internationale coroborat cu punctul de vedere al structurii interne legislativ-constitutionale:

Guvernarea

Abordarea stiintei politice inseamna abordarea social-politicului din perspectiva puterii politice. Stiinta politica este stiinta despre stat, este stiinta puterii politice, este stiinta guvernarii, adica a felului in care se exercita puterea si se iau deciziile politice.

Guvernul exprima interesele unui anumit grup ce participa la exercitarea dominatiei; cine participa la acest exercitiu face politica (Weber, Lapierre). Guvernul expima centrul de greutate al sistemului politic, actorii politici care exercita puterea politica sau care participa la exercitiul puterii.

Definitii:

Max Weber defineste guvernarea ca o structura asociata posesiunii si controlului instrumentelor coercitiunii/contrangerii fizice.

Laswell si Kaplan definesc guvernarea ca fiind centru special al puterii politice care asigura productia, distributia, reproductia si exercitarea puterii.

Pentru Karl Schmidt puterea politica este raportul dintre amici si inamici, iar guvernul reprezinta coordonarea activitatii amicilor impotriva inamicilor.

Functiile guvernului:

exercita o forma de dominatie

instrument de acoperire a realitatii

instrument de coercitie - dispune de mijloace pentru a-si asigura dominatia:

a) politia, pe plan intern

b) fortele armate, in planul relatiilor internationale

Guvernul modern este un guvern politic, legitim, al unei comunitati politice, rezultat al unei reglementari juridice privind exercitarea puterii. Parlamentul ales stabileste sarcinile ministerelor; in regimurile politice constitutionale/plurale, ministerelor li se stabilesc prin lege competentelor. Absenta guvernului echivaleaza cu anarhia (Weber, Politica, o vacatie si o profesie). Guvernul reprezinta administratia statului.

Inaintea filosofului iluminist Montesquieu, contractualistul John Locke este cel care a introdus conceptia de separatie a puterilor in stat: Locke a introdus separatia puterilor in ideea controlului reciproc si a echilibrului intre puteri. Filosoful englez identifica puterea legislativa (originara in puterea celor condusi), puterea executiva si puterea federativa (apartinand conducatorilor), adica puterea care administreaza afacerile externe ale statului. Preluand modelul englez, Montesquieu este cel care subliniaza pentru prima oara semnificatia unei puterii juridice independente care sa le controleze pe celelalte doua.

Puterile guvernamentale sunt reunite in notiunea de Executiv. Executivul defineste puterea de a pune in aplicare, de a executa legislatia. Insa, organele politice denumite astfel, altele decat legislativul sau organele judecatoresti, nu se limiteaza la a executa legile, ci asigura directia generala a politicii de stat, potrivindu-li-se termenul de guvernanti.

Executivul exprima ideea de centru care executa aplicarea legilor. In regimul prezidential Presedintele si ministrii sai reprezinta Executivul. In regimul semi-prezidential Guvernul (condus de primul ministru) imparte impreuna cu Presedintele Executivul; Cabinetul este Executiv in regimul parlamentar.

In regimul prezidential Congresul are doar un rol consultativ in numirea ministrilor: Presedintele SUA este cel care isi numeste ministri, iar votul Congresului este consultativ. In regimul semi-prezidential, Parlamentul este cel care da sau nu votul de investitura echipei guvernamentale, primul ministru fiind numit de Presedinte dupa consultari cu partidele care au intrat in Parlament.

Instrumentul fundamental al guvernului este Bilantul statal sau Bugetul de stat. Guvernul administreaza Bugetul, adica totalitatea veniturilor pe care o societate le realizeaza, distribuindu-le astfel incat componentele statului sa fie functionale. Bugetul va fi ulterior aprobat de catre Parlament, care controleaza astfel guvernul in regimurile constitutionale, intrucat ne-aprobarea bugetului atrage caderea si schimbarea guvernului.

Bugetul este principalul mijloc de interventie a politicului asupra economicului si socialului, deoarece bugetul inseamna: a) acumulare de resurse si b) repartitia si distributia resurselor. Bugetul:

da masura capacitatii de administrare a resurselor si de colectare a lor prin masuri de fiscalitate;

da masura bunei capacitati de guvernare;

exprima raportul dintre resursele guvernului si resursele societatii in ansamblul ei.

Daca, in regimurile totalitare, guvernul este responsabil cu toate deciziile politice, in regimurile democratice guvernul este doar una din componentele domeniului activitatii politice, alaturi de parlament si presedinte.

Geneza Guvernului

Aparitia si cristalizarea guvernarii coincide cu etapa istorica de concentrare a puterii politice in mana monarhului, in perioada formarii statelor absolutiste. Aparitia actului de guvernare coincide cu perioada de trecere de la monarhia premoderna la cea moderna. Administrarea bunurilor regale si activitatilor de casa regala era initial realizata de catre capelmaistru, de un dirijor numit si majordom. Ministrii au fost initial majordomii, servitorii, slujitorii regelui.

Guvernul monarhiei absolutiste a devenit treptat mai complex si a dezvoltat un aparat birocratic care sa vizeze domeniile ordinii interne (politia), protectiei externe in relatiile internationale (armata), colectarii birurilor/impozitelor/taxelor (finantele).

Aparitia birocratizarii si specializarii survine ca legitimitate tehnico-functionala a ministrilor, care erau numiti in perioada absolutista de catre monarhul ereditar. Masina administrativa, aparatul birocratic va determina o specializare functionala pe posturi sau pe sarcini si asa iau nastere ministerele. Ministrii monarhiei feudale erau executorii deciziilor monarhului absolutist. Seful guvernului absolutist era regele, caruia ii revenea dreptul de a lua deciziile.

Primul ministru a fost initial translatorul si purtatorul de cuvant in relatia regelui absolutist cu adunarile de stari. Odata venita la putere in Anglia dinastia de Hanovra regele George I nu stia nimic din limba engleza; George al II-lea vorbea limba engleza, dar din pacate nu putea sa scrie in engleza, ceea ce facea necesara functia de traducator. Ministrul de legatura cu adunarile consultative de stari era protejatul regelui, dar nu era primul dintre ministri. Responsabilitatea guvernamentala era personala, apartinea fiecarui ministru in parte, nu primului ministru. Solidaritatea guvernamentala se exprima prima oara in 1781, cand dupa infrangerea englezilor in America de Nord, guvernul metropolei si-a dat demisia in bloc.

Doar in societatile moderne, constitutionale, in prim-planul guvernului apare figura primului ministru ca element unificator si coordonator al actiunilor guvernamentale bazate pe un program politic. O data cu aparitia parlamentului, guvernul sufera o redefinire, intrucat trebuie sa posede increderea politica necesara pentru realizarea programului guvernamental. Parlamentul (institutie democratica aleasa/legitimata prin vot direct de catre popor) exercita control asupra guvernului (institutie indirecta, numita).

Morfologia Guvernului si modelul constitutional

Clasificarea guvernelor se face dupa forma lor de legitimare si dupa rolul pe care il are presedintele in exercitarea puterii politice:

a)      Guvern parlamentar

b)      Guvern prezidential

a)      Guvernul este o emanatie a Parlamentului si aproape ca nu conteaza in luarea deciziilor politice care apartin adunarilor reprezentative.

b)      Puterea presedintelui in guvernul prezidential provine din puterea de nominalizare a primului ministru (in regimul prezidential din SUA, seful statului este si seful guvernului)

Ministri numiti de catre presedinte (premierul si ministri sai, in regimul semi-prezidential, ex. Franta, Romania), echipa guvernamentala indicata de Presedinte trebuie acceptata de catre parlament, altfel presedintele are posibilitatea constitutionala de a dizolva parlamentul

Constitutia. Tipologii

1. Constitutia cutumiara/nescrisa/flexibila - se modifica prin proceduri putin rigide.

2. Constitutia scrisa - se schimba prin reguli rigide ale normei constitutionale; presupune Referendum constitutional (Romania); in SUA Constitutia scrisa poate fi modificata de Curtea Suprema de Justitie, care judeca constitutionalitatea legilor emise de catre Congres ("guvernarea judecatorilor").

3. Constitutia mixta - imbina normele cutumiare, obiceiurile nescrise, institutia cutumiara a precedentului cu normele constitutionale scrise (Anglia imbina legile scrise cu valoare constitutionala - Magna Charta, 1215; Bill of Rights, 1688; Parliament Acts - cu cutuma, obiceiul si jurisprudenta).

BIBLIOGRAFIE

Bobbio, Norberto, (1998), Liberalism si democratie, Ed. Nemira, Bucuresti

Burdeau, Georges, (1978), L'Etat, Traite de science politique, 2 GDJ, Paris

Cassirer, Ernst, (2001), Mitul statului, Ed. Institutul European, Iasi.

Gelnner, Ernest, (1997), Natiune si nationalism, Ed. Antet, Oradea.

Girardet, Raoul, (2003), Nationalisme si natiune, Institutul European, Iasi.

Hall, John, Ikenberry, John, (1998), Statul, Ed. Du Style, Bucuresti.

Hans, Con (1969), The idea of nationalism, MacMillan, New York

Hayek, Frederick, (1997), Drumul spre servitute, Ed. Humanitas, Bucuresti

Hinsley, F. H., (1998), Suveranitatea, Ed. Stiintifica, Chisinau

Hobbes, Thomas, (1991), The Leviathan, Cambridge University Press, Cambridge

Huntington, Samuel Paul, (1999), Ordinea politica a societatilor in schimbare, Ed. Polirom, Iasi

Kelsen, Hans, (1928), Teoria generala a statului, Biblioteca Institutului de Stiinte Administrative, Bucuresti

Lapierre, Jean William, (1997), Viata fara stat?, Institutul European, Iasi

Locke, John, (1999), Al doilea tratat despre carmuire. Scrisoare despre toleranta, Ed. Nemira, Bucuresti

Michel, Troper, (1993), Le concept d'Etat de droit, Cahiers de philosophie politique et juridique, no. 24

Mill, John, Stuart (1994), Despre libertate, Ed. Humanitas, Bucuresti.

Montesquieu, (1964), Despre spiritul legilor, Ed. Stiintifica, Bucuresti

Muraru, Ioan, (1997), Curtea Constitutionala, Ed. Albatros, Bucuresti

Muraru, Ioan; Constaninescu, Mihai, (1999), Drept parlamentar romanesc, Ed. Actami, Bucuresti

Pirvulescu, Cristian, (2002), Politici si Institutii politice, Ed. Trei, Bucuresti

Popa, Nicolae, (1998), Teoria generala a dreptului, Ed. Actami, Bucuresti

Rosanvallon, Pierre, (1992), La crise de l'etat - providence, Seuil, Paris

Von Misses, Ludwig, (1997), Capitalismul si dusmanii sai, Ed. Nemira, Bucuresti

Weber, Max, (1992), Politica, o vocatie si o profesie, Ed. Anima, Bucuresti.

TEMA TUTORAT 2

Alegeti un capitol al unuia dintre textele de stiinta politica din bibliografie si comentati.

Referatul se va redacta folosind font-uri Times New Roman, de dimensiunea 12 si diacritice, la un singur rand. Nerespectarea conditiilor de redactare va atrage anularea lucrarii.

Dead-line: Tutorat 3.