Posibilitati de cooperare intre UE si Rusia in cadrul Parteneriatului Strategic

Posibilitati de cooperare intre UE si Rusia in cadrul Parteneriatului Strategic

Tinand cont de faptul ca Rusia are un rol important atat in nordul, cat si in estul continentului sau in regiunea Marii Negre, Uniunea Europeana trebuie sa lanseze un dialog politic cu Rusia in legatura cu aceste regiuni. Desi preocuparea UE pentru aceste regiuni este mai veche (de exemplu, includerea Marii Baltice in "Dimensiunea Nordica a politicii UE" dateaza inca din 1999) sau de data mai recenta (cum este regiunea Marii Negre sau relatia cu statele din Caucazul de Sud), UE trebuie sa aiba in vedere faptul ca extinderile succesive au dus la apropierea frontierelor sale de zone cu conflicte-inghetate/ de potential conflict (este vorba de zona Marii Negre sau a Caucazului de Sud). Rusia considera ca zonele respective sunt incluse traditional in zona sa de influenta, fiind la randul sau interesata de solutionarea conflictelor din regiune. De aceea, UE si Rusia pot coopera pentru asigurarea stabilitatii si securitatii din vecinatatea comuna.

O alta directie in care cele doua parti trebuie sa coopereze este problema energetica, pentru a evita situatiile de tipul celei de la inceputul acestui an, cand mai multe state-membre UE au avut de suferit de pe urma deciziei Rusiei de a sista livrarile de gaz natural. Ceea ce trebuie sa inteleaga cele doua parti este ca " In sectorul energetic, Rusia are nevoie de Europa la fel de mult cat are nevoie Europa. Energia pe care Europa o achizitioneaza din Rusia a fost unul din principalii factori ai revigorarii economiei Rusiei, iar aprovizionarea Europei cu energie din Rusia este motorul dezvoltarii economice. Cu alte cuvinte, este necesar sa colaboram in domeniul energiei"[1].

a. Cooperarea in regiunea Marii Baltice

Marea Baltica face parte din "Dimensiunea Nordica a Politicii UE" (lansata inca din 1999), tinand cont de faptul ca vecinul de la nord cel mai important este Rusia. Cooperarea din cadrul acestei politici este de fapt, asa cum este de parere Comisia Europeana, o "expresie regionala a celor 4 Spatii Comune in nordul continentului".[2] Astfel, aceasta politica urmareste realizarea unui dialog, a stabilitatii, prosperitatii si cooperarii in probleme precum reducerea poluarii din regiune, securitatea transporturilor (Marea Baltica este un coridor de transport important atat pentru UE, cat si pentru Rusia) sau lupta impotriva criminalitatii transfrontaliere.

Colaborarea dintre UE si Rusia in regiunea Marii Baltice s-a accentuat dupa largirea UE din 2004, cand, dupa aderarea Poloniei si Lituaniei, regiunea Kaliningrad    este inconjurata de cele 2 state membre UE si de Rusia. Comisia Europeana, impreuna cu autoritatile ruse, a colaborat in vederea solutionarii problemei tranzitului de persoane si de marfuri inspre si dinspre Rusia, dar si in ceea ce priveste facilitarea obtinerii vizelor. Rusia a declarat in mai multe randuri ca este necesar sa aiba un dialog cu UE in problema regiunii Kaliningrad, cu atat mai mult cu cat principalii parteneri economici ai acesteia sunt state-membre (cum ar fi Lituania, Polonia, Germania sau Suedia). Colaborarea cu UE s-a realizat inclusiv prin intermediul Consiliului Statelor Marii Baltice, in masura in care ambele parti au inteles ca Marea Baltica este si ea o zona in care pot functiona principiile ce stau la baza "Politicii Europene de Vecinatate" ( respectul valorilor democratice, a Drepturilor Omului, securitatea si stabilitatea).

O alta preocupare a UE in ceea ce priveste cooperarea cu Rusia la M.Baltica o constituie alimentarea cu energie a statelor de la M.Baltica. La propunerea Rusiei, s-a discutat despre "crearea unei piete comune de energie electrica, de realizarea unor mari proiecte de transport de energie, cum ar fi crearea sistemului "Iamal-Europa" si construirea gazoductului nord-european". Nu in ultimul rand, un Acord de cooperare cu Rusia a fost incheiat si in domeniul pescuitului, urmarindu-se totodata si protejarea resurselor din M.Baltica (acordul a fost semnat in 2006).

b. Cooperarea in regiunea Marii Negre

In legatura cu relatia dintre UE si Rusia cu privire la M.Neagra, UE trebuie sa tina cont de faptul ca Rusia actuala "este dezavantajata in prezent in regiunea Marii Negre in comparatie cu Rusia sovietica" . Rusia a pierdut cele mai mari porturi la M. Neagra, precum si o buna parte a platformei continentale in avantajul Ucrainei. Este unul dintre motivele pentru care Rusia a hotarat, dupa 1990, sa faca parte din organizatii regionale ale statelor riverane Marii Negre, precum OCEMN (alcatuita din Rusia, Ucraina, Turcia, Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Romania si Grecia) sau BLACKSEAFORCE (formata din Rusia, Ucraina, Turcia, Georgia, Bulgaria si Romania). Dar aderarea la aceste organizatii nu a satisfacut interesele Rusiei ( s-a dovedit ca functionarea lor se bazeaza pe relatii comerciale), de aceea, incepand cu anul 2000, cand Rusia a preluat presedintia OCEMN, si-a exprimat in mod clar dorinta de a colabora cu UE in regiunea Marii Negre: "Partenerul firesc al organizatiei poate si trebuie sa devina UE" . In acest sens, se poate spune ca Rusia si-a dorit ca, prin acest parteneriat, sa asigure stabilitatea si dezvoltarea regiunii Marii Negre.

De partea cealalta, UE a decis sa priveasca Rusia ca pe un partener strategic in zona prin punerea bazelor "unui dialog la nivel regional, care sa permita realizarea unui spatiu de securitate, stabilitate si prosperitate"[5].

Datorita faptului ca in ultimii ani s-a constatat ca Marea Neagra are o mare importanta strategica datorita pozitionarii sale intre Europa, Asia Centrala si Orientul Mijlociu, in aprilie 2007, Comisia Europeana a lansat conceptul "Sinergia la Marea Neagra- O noua initiativa de cooperare regionala"[6], pornind de la ideea ca regiunea Marii Negre nu este numai "o regiune cu un potential ridicat de dezvoltare datorita resurselor si coridoarelor de transport, ci si o regiune cu conflicte inghetate nerezolvate, cu probleme de mediu si cu un control al frontierelor insuficient, care incurajeaza migratia ilegala si crima organizata" .

Intentiile UE de a promova stabilitatea si dezvoltarea in regiunea Marii Negre se vede si din implementarea politicii europene de vecinatate, prin intermediul Parteneriatului Strategic cu Rusia. Cel mai important reper al parteneriatului, din perspectiva Marii Negre,este asigurarea securitatii energetice. Cum aceasta regiune este tranzitata de coridoarele de transport de petrol si gaze dinspre Rusia sau Asia Centrala, este necesar ca Uniunea Europeana sa colaboreze cu Rusia pentru a imbunatati sau pentru a construi impreuna o noua infrastructura energetica. Avand in vedere ca unele state membre UE de pe litoralul vestic al Marii Negre (cum ar fi Romania sau Bulgaria) depind in mare masura de livrarile de petrol si gaze naturale din Rusia, Uniunea Europeana trebuie sa colaboreze cu Rusia pentru a asigura stabilitatea in regiune, iar Rusia trebuie sa accepte parteneriatul cu aceasta, "renuntand la pozitiile de forta cu statele din imediata sa vecinatate"[8].

c. Cooperarea cu Rusia in Caucazul de Sud

In contextul largirii UE, granitele estice ale acesteia s-au apropiat tot mai mult de regiunea Caucazului de Sud. Tarile de aici ( Georgia, Armenia si Azerbaidjan), foste republici sovietice, si-au proclamat pe rand independenta, dar pe teritoriul lor au izbucnit o serie de conflicte, generate tot de lupta pentru independenta, ceea ce a creat o atmosfera de instabilitate pe care UE nu o doreste in vecinatatea sa, avand in vedere dezideratul inscris in conceptul "Politicii europene de Vecinatate: acela ca UE sa aiba in jurul sau un cerc de prieteni, ce pot asigura securitatea si stabilitatea pe continent."

De exemplu, in Georgia, a avut loc, inca din anii ' 90, "un conflict in Osetia (acesta este compusa din doua teritorii: Osetia de Nord, care apartine Rusiei si Osetia de Sud, ce face parte din Georgia), in urma caruia Osetia de Sud devine independenta, dar nu este recunoscuta de Georgia"[10]. O situatie similara s-a semnalat si in Abhazia (cu o populatie formata din abhazi, gruzini si rusi), care si-a proclamat si ea indepenta, dar fara recunoasterea din partea Georgiei. Intre Armenia si Azerbaidjan exista enclava Nagorno-Karabah (locuita de mai multi armeni), pentru care armenii si azerii s-au luptat ( o parte a teritoriului azer a fost ocupat de catre armeni).

Desi Moscova a intervenit in ambele cazuri ("trupele ruse au intervenit in Georgia si i-au impus acesteia sa intre in CSI, iar Armenia a fost sprijinita militar si economic"[11]),impunand incheierea unor acorduri intre partile aflate in conflict, situatia din Caucazul de Sud este in continuare tensionata, ramanand sub semnul asa-numitelor conflicte inghetate. Cea mai recenta dovada a acestei realitati a fost conflictul ruso-georgian din vara anului trecut.

Acest conflict a reprezentat, asa cum au recunoscut-o si liderii reuniti in cadrul Consiliului European de la Bruxelles (de la 1 septembrie 2008), un punct de rascruce in relatia UE-Rusia, in contextul in care cele doua parti trebuiau sa reinceapa negocierile pentru un nou "Acord de Parteneriat si Cooperare". UE a condamnat decizia Rusiei de a recunoaste independenta Abhaziei si Osetiei de Sud, precum si interventia in forta asupra Georgiei ( Rusia a fost acuzata de nerespectarea principiilor suveranitatii si integritatii teritoriale a statelor, dar si de incalcarea Drepturilor Omului). Cu toate acestea, UE a dat dovada de pragmatism si de respectarea angajamentelor facute unui partener, prin precizarea faptului ca "invitam Rusia sa ni se alature in alegerea noastra, aceea de a promova interesele reciproce, intelegerea si cooperarea".[12], dar cu conditia ca Rusia sa-si respecte promisiunile. Din cauza conflictului, UE a decis ca discutiile in vederea unui nou "Acord de Parteneriat" sa fie amanate pana la retragerea completam a trupelor ruse din Georgia.

Analizand aceasta situatie, se poate spune ca cele doua parti au nevoie una de cealalta in regiunea Caucazului de Sud. Pe de o parte, asa cum apare si in "Strategia Europeana de Securitate" (2003), dar si in principiile politicii europene de vecinatate, UE are nevoie de Rusia pentru a putea asigura securitatea si stabilitatea in imediata vecinatate. O dovada recenta in acest sens este data de includerea celor 3 state sud-caucaziene in cadrul "Parteneriatului Estic", parte integranta a "Dimensiunii Estice a Politicii Europene de Vecinatate". [13] Prin acest parteneriat, UE urmareste "sa transmita un mesaj politic de solidaritate europeana, alaturi de sprijinul acordat pentru implementarea unor reforme democratice, pentru consolidarea statutului si a integritatii teritoriale a statelor din regiune". Parteneriatul va fi implementat prin acorduri de asociere, care tin cont de aspiratiile ti obiectivele fiecarui partener, avand rolul "de a crea noi oportunitati pentru ambele parti si de a asigura stabilitatea politica".

De cealalta parte, Rusia are nevoie de UE in vederea asigurarii stabilitatii in regiune, dat fiind ca zona Caucazului de Sud a fost privita dintotdeauna de catre Rusia ca o componenta esentiala a sferei sale de influenta, avand in vedere si apropierea de Marea Neagra. Chiar daca intre cele doua parti exista o contradictie in acest sens, ambele au interesul ca aceasta zona de tranzit pentru resursele energetice sa fie lipsita de conflicte. In incercarea de a depasi aceasta contradictie, UE a hotarat ca "Parteneriatul Estic" sa se deruleze in paralel cu parteneriatul strategic cu Rusia.

d. Cooperarea in ceea ce priveste materia energetica, o problema sensibila in relatia dintre UE si Rusia

In ultimii ani, procesul de industrializare tot mai accentuat a dus la o crestere a dependentei economiei de resursele energetice. De aceea, marii consumatori de energiei au in vedere securitatea energetica, care vizeaza: "asigurarea unor surse alternative de aprovizionare, identificarea unor rute energetice alternative si securizarea surselor si rutelor de transport existente"[16].

In ceea ce priveste Rusia, statisticile efectuate in ultimul timp demonstreaza ca aceasta "detine mai mult de 20% din rezervele de gaze naturale ale Terrei si aproximativ 5% din rezervele de petrol"[17]. Constientizand avantajele naturale ale Rusiei, presedintele Vladimir Putin, odata cu preluarea mandatului sau in decembrie 1999, a decis ca resursele naturale reprezinta "singura asigurare impotriva declansarii unor noi crize economice si drept adevarate parghii de asigurare a relansarii economice a tarii" . Ceea ce dorea noul presedinte era recuperarea pozitiei de actor important pe scena internationala, implicit pe piata energetica, aceasta fiind garantata de capacitatea de productie si de export a resurselor naturale. Astfel, incepand cu anul 2000, Rusia s-a orientat tot mai mult spre exporturile de gaze naturale pe piata UE, iar statele-membre ale UE au ajuns la concluzia ca era absolut necesar sa lanseze un nou dialog cu Rusia, de data aceasta un dialog pe tema energiei. Comisia a vorbit despre necesitatea lansarii "Dialogului pe tema Energiei intre Uniunea Europeana si Rusia".

In cadrul summit-ului de la Paris (octombrie 2000), UE si Rusia au stabilit sa incheie un "Parteneriat Strategic in domeniul energetic", plecand de la premisa ca Rusia este cel mai mare producator si exportator de gaze naturale, iar cele doua parti au interese similare. Acestea au fost dezbatute si se refereau in principal la: "asigurarea unor cantitati suficiente de energie pentru continentul european, dezvoltarea unui potential semnificativ pentru economia ruseasca, oportunitatile crearii unei piete paneuropene, crearea unor conditii adecvate pentru un cadru de utilizare a energiei nucleare"[19].

Desi pe parcursul urmatoarelor summit-uri UE-Rusia cele doua parti au discutat despre importanta colaborarii in sectorul energetic, incercand sa gaseasca puncte comune, relatia dintre ele a cunoscut diferite tensiuni generate de tendintele Rusiei de a demonstra ca, datorita resurselor sale, are capacitatea de a adopta o pozitie de forta pe scena internationala. Un prim exemplu in acest sens ar fi "criza gazelor" din ianuarie 2006, catalogata de unii specialisti drept "terorism energetic"[20]. Din cauza refuzului Ucrainei de a-i plati Rusiei 250 de $/m³ de gaz, Rusia a hotarat sa suspende livrarile catre UE. Conflictul a fost aplanat in final, dar statele-membre UE s-au convins din ce in ce mai mult ca Rusia "ar putea folosi dependenta energetica a Europei ca instrument politic"[21]. Ca urmare a acestei crize, UE a adoptat, in martie 2006, un nou proiect de strategie energetica europeana, intitulat "Strategia Europeana pentru Energie Sustenabila, Competitiva si Sigura", care a trasat mai multe directii, cele mai semnificative referindu-se la "diversificarea surselor de energie, garantarea securitatii fluxului energetic si consolidarea in acest sens a solidaritatii intre statele-membre, adoptarea unui parteneriat energetic cu Rusia si crearea unui mecanism de reactie in cazul unor crize ale aprovizionarii energetice" .

Cateva luni mai tarziu, cu ocazia summit-ului G8 de la Sankt-Petersburg, Rusia si-a reafirmat statutul de mare putere energetica, de furnizor de energie stabil si de incredere. In ceea ce priveste relatia cu UE, Rusia si-a exprimat intentia de a fi un partener al acesteia, aducand in discutie faptul ca relatia dintre ele trebuie ca pe viitor sa se bazeze "pe mai multa stabilitate, incredere si pe sustenabilitatea productiei, distributiei si transportului de energie"[23]. Cu toate acestea, intre cele doua parti vor fi mai tensiuni in materie energetica, cea mai recenta fiind cea de la inceputul acestui an.

In ianuarie 2009, ca urmare a unui nou conflict dintre Rusia si Ucraina in legatura cu pretul gazului natural, Rusia a hotarat sa sisteze aprovizionarea Ucrainei cu gaz. O mare parte a statelor-membre au avut de suferit de pe urma acestui diferend, cele mai afectate fiind Slovacia, Austria, Ungaria, Romania, Bulgaria, Slovenia, Croatia sau Polonia. Ca urmare a acestei situatii, prima reactie a Comisiei Europene a fost sa trimita in Ucraina o misiune de observatori care sa constate daca Ucraina a sustras gaz rusesc din conductele care traversau tara. Cu toate acestea, misiunea nu a dat rezultate.

Presedintele Comisiei Europene si Comisarul pentru Energie, Andris Pielbags, au ajuns la concluzia ca situatia poate fi rezolvata doar printr-un dialog politic la nivel inalt. Acestia s-au intalnit cu partea rusa si cu partea ucraineana, reusind sa ajunga la o intelegere. Livrarile de gaze catre Uniunea Europeana vor fi reluate la 20 ianuarie.

Intr-o declaratie pe care Presedintele Comisiei a facut-o la scurt dupa reluarea livrarilor de gaze, acesta a afirmat ca ceea ce s-a intamplat a fost inacceptabil si ca Uniunea Europeana trebuie sa invete cateva lucruri in urma acestei crize. In primul rand, Barroso a insistat din nou asupra "solidaritatii intre statele-membre si in relatiile cu vecinii apropiati"[24]. In al doilea rand, a precizat ca statele-membre ca Uniunea Europeana trebuie sa ia in serios problema securitatii energetice, luand masuri concrete, printre care cele mai importante se refera la "dezvoltarea rapida a unei infrastructuri care sa acopere nevoile energetice ale UE sau la incurajarea utilizarii unor surse alternative de energie si a unor rute energetice alternative" .

Intr-adevar, statele-membre UE trebuie sa constientizeze faptul ca Rusia este o mare putere, avand capacitatea de a utiliza arma energetica pentru a-si atinge scopurile politice. Incercarile statelor europene de a-si reduce dependenta energetica fata de Rusia sunt demne de luat in seama, dar, in acelasi timp, Uniunea Europeana trebuie sa tina cont de faptul ca nu este recomandabil sa rupa relatiile cu Rusia in domeniul energetic. De cealalta parte, Rusia ar trebui sa-si tina promisiunile pe care si le-a asumat in cadrul discutiilor dintre cele doua parti pe tema energiei, furnizand energie statelor-membre la un pret rezonabil si contribuind, alaturi de UE, la adoptarea unor masuri    de combatere a schimbarilor climatice.

V. Concluzii

Cea care a avut initiativa in ceea ce priveste relansarea relatiilor cu Rusia dupa destramarea Uniunii Sovietice a fost Uniunea Europeana. Statele europene au ajuns la concluzia ca Rusia trebuia sprijinita in demersul de trecere la regimul democratic, de aceea au hotarat sa o includa in programul TACIS. Treptat, acest sprijin financiar va fi completat de dialogul politic, fapt care a dus la incheierea, in 1994, a "Acordului de Parteneriat si Cooperare". Prevederile acestui acord au acoperit mai ales sectorul economic, neprecizandu-se insa date exacte de punere in aplicare a masurilor stabilite. Acest acord, care a expirat in anul 2007, trebuie sa fie inlocuit de alt acord, care sa reflecte schimbarile din acesti 10 ani, legate in special de evolutiile Rusiei.

Lansarea "Politicii Europene de Vecinatate", chiar daca nu a stabilit in mod expres includerea Rusiei in cadrul acestei politici, i-a asigurat Rusiei rolul unui partener strategic al UE. Parteneriatul strategic a fost pus in practica prin stabilirea a 4 spatii comune (spatiul economic, al securitatii, libertatii si justitiei, spatiul securitatii externe si cel al educatiei si cercetarii).

Summit-urile UE-Rusia, desfasurate incepand cu anul 2000, nu au avut realizari concrete in privinta fixarii unui nou "Acord de Parteneriat si Cooperare". Cu toate acestea, summit-urile au fost importante din anumite puncte de vedere. In primul rand, au dus la consolidarea cooperarii in cadrul celor spatii comune, promovand valorile comune. In al doilea rand, prin participarea la aceste summit-uri, cele doua parti discuta anumite probleme comune, recunoscand faptul ca au interese comune, ceea ce este in avantajul ambelor parti. Summit-urile promoveaza dialogul politic, gasirea unor solutii benefice ambelor parti, precum si deschiderea unor posibilitati de negociere pe teme mai sensibile, cum ar fi Drepturile Omului sau solutionarea unor conflicte din imediata vecinatate.

Cum Uniunea Europeana si Rusia sunt deocamdata 2 actori in cautare de rol pe scena internationala ( UE spera ca, prin Tratatul de la Lisabona, care-i confera personalitate juridica, sa aiba un cuvant greu de spus pe scena internationala, iar Rusia doreste sa demonstreze ca si-a redobandit statutul de mare putere), care, asa cum am precizat anterior, fac parte din organizatii internationale precum ONU, OSCE sau Consiliul Europei, trebuie sa gaseasca o cale de colabora cat mai eficient pentru a-si atinge obiectivele. Astfel, cooperarea regionala de la Marea Neagra, de la Marea Baltica, din cadrul Dimensiunii Nordice sau cooperarea din regiunea Caucazului de Sud, sunt menite nu numai sa aduca beneficii economice celor doua parti, ci mai ales sa asigure stabilitatea si securitatea pe continentul european.

Chiar daca cele doua parti au avut si au inca diferite divergente (printre cele mai recente numarandu-se conflictul ruso-georgian sau criza gazului natural de la inceputul ultimilor 3 ani), este necesar ca fiecare parte sa aiba mai multa incredere una in cealalta si sa-si stabileasca in continuare obiective comune. Nu in ultimul rand, este esential ca statele-membre UE sa aiba un punct de vedere unitar in ceea ce priveste relatia cu Rusia, astfel incat Uniunea Europeana sa se manifeste ca o singura voce in cadrul Parteneriatului Strategic. Numai asa UE poate convinge ca poate fi intr-adevar un partener solid al Rusiei.

Pe viitor, UE si Rusia ar putea sa aprofundeze cooperarea din cadrul Parteneriatului Strategic daca fiecare parte tine cont de cateva elemente. Pe de o parte, Rusia trebuie sa invete sa nu mai recurga la pozitii de forta pentru a-si demonstra superioritatea si unicitatea. Pe de alta parte, Uniunea Europeana trebuie sa trateze Rusia ca pe un partener cu drepturi egale, avand mereu in vedere faptul ca este de preferat sa aiba la granitele sale o Rusie prietena decat o Rusie care sa-i fie ostila.

VI. Bibliografie

1. Bari Ioan, Globalizare si probleme globale, editura Economica , Bucuresti, 2001, cap. Centre de putere, jucatori, strategii si sfere de influienta, pg.314;
2. Christian Reus- Smith, Russia and the West. Oportunities for a new partnership, editura Kober-Stiftung, Hamburg, 2005, cap. Goals and the instruments of cooperation, pg.44;
3. Adrian Liviu Ivan, Statele Unite ale Europei, editura Institutul European, Iasi, 2007, cap. Conferinta Interguvernamentala din 2000 si reformele institutionale ale Uniunii Europe, pg 199;
4. Erhard Busek, Werner Mikulitsch, Uniunea Europeana si drumul spre Rasarit, editura Institutul European, Iasi, 2005, cap. Dificila cale a schimbarii, pg. 71;

Paul Magnette, Europa politica, editura All Beck, Bucuresti, 2000;

Ural Ayberk, Le mecanisme de la prise des decisions communautaires en matiere des relations internationales, editura Bruylant, Bruxelles, 1978;

Adrian Liviu Ivan, Din politica externa a UE-Relatiile de vecinatate, editura Institutului de Stiinte Politice si Relatii Internationale, Bucuresti, 1997;

Duta Paul, Danut Gratian Lupu, Politici de integrare si cooperare in spatiul european, editura.Universitatii "Lucian Blaga", Sibiu, 2006, cap. IX: "Politica europeana de vecinatate", p.175

Sinescu Calin ,La Russie, L'UE et L'OTAN entre l'incertitude, le manque de confiance et le désir de coopération, in revista "Geopolitica", nr. 24 (4) 2007, p. 96

Discursul Benitei Ferrero-Waldner, intitulat "UE si Rusia-sa cooperam pentru dezvoltarea continentului nostru";

H.Kissinger, Diplomacy, editura Oxford University Press, London, 2005

Paul Coffey, The European Union and Russia: Close Neighbours, Global Players, Strategic Partners, editura Elgar, Northampton, 2003;

Serebrian Oleg, Geopolitica spatiului pontic (Editia a II-a revazuta si adaugita), editura Cartier, Bucuresti, 2006, cap. "Factorul rus si ucrainean in geopolitica pontica post-sovietica", p. 29;

Ivanov Igor, Politica externa a Rusiei in epoca globalizarii, editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2003, cap. "Rusia-Uniunea Europeana: perspective ale unui parteneriat strategic", p. 383;

Huntington Samuel, Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale (traducere din engleza de Iulia Motoc), editura Samizdat, Bucuresti, cap. "Rusia si vecinatatea apropiata", p.149;

Bahnareanu Cristian, Resursele energetice si mediul de securitate la inceputul secolului 21, editura Universitatii Nationale de Aparare "Carol I", Bucuresti, 2006, cap. 3 "Securizarea resurselor", p. 40;

Banescu Dragos, Politica energetica a Rusiei, in revista Geopolitica, nr.24 (4), pp. 75-76;

Fukuyama Francis, Cronstructia statelor. Ordinea mondiala in secolul XXI, editura Antet, Bucuresti, 2005;

Ivan Adrian, Perspective teoretice ale constructiei europene, editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003;

Ivan Adrian Liviu, Sub zodia Statelor Unite ale Europei, editura Ecco, Cluj-Napoca, 2006.