Postcomunismul romanesc

Postcomunismul romanesc

Postcomunismul romanesc este un interval caracterizat atat printr-un grad mare de diversitate a actorilor politici, cat si prin complexitatea factorilor implicati in functionarea mecanismelor noului regim. Orice incercare de intelegere a reconstructiei politice care are loc in Romania acestei perioade nu poate porni decat de la premisa conform careia postcomunismul se formeaza sub influenta unui cumul de factori, si nu in urma unui efort unitar si sistematic de productie institutionala . Din acest motiv, analiza unor evenimente specifice, care au determinat semnificativ evolutia ulterioara a evenimentelor, este un demers util pentru intelegerea vietii politice a Romaniei postdecembriste.

Democratia instituita in Romania la inceputul anilor '90 prezinta o serie de particularitati influentate partial de rigiditatea fostului regim. Asemenea celorlalte state din Europa centrala si de Est, Romania trebuie sa parcurga un traseu de la dictatura si o economie puternic centralizata la democratie si economie de piata, o dubla tranzitie inedita in istorie . Birocratia de stat isi mentine o pozitie puternica si se dovedeste astfel un obstacol in calea reformelor, al caror ritm este foarte lent in comparatie cu celelalte tari foste comuniste. Pana in 1996, actorii politici aflati la putere se manifesta in favoarea mentinerii dominatiei sectorului de stat in economie. La nivel social, anumite segmente sufera o serie de metamorfoze, iar structura populatiei in ansamblu prezinta mari inegalitati, clasa de mijloc nefiind indeajuns de dezvoltata pentru a acoperi prapastia dintre un mic grup de oameni bogati si o patura mai larga, pauperizata. Perceptia generala polarizeaza societatea romaneasca intre invingatorii tranzitiei, putini si avantajati de pozitiile detinute in cadrul fostul regim, si perdanti, cei care, obisnuiti cu un stat puternic, paternalist, nu se pot adapta la regulile nou-instauratei economii de piata.

In conditiile prevalentei unei culturi politice care indeamna spre autoritarism, elitele prefera confruntarea in locul negocierii, iar miscarea pentru societatea civila este incipenta si slab articulata. In fine, ambiguitatea ce caracterizeaza atat textul constitutional, cat si definitiile ideologice ale familiilor partizane, contribuie la caracterul semistabil al sistemului politic postdecembrist .

Stelian Tanase considera ca modul in care elita politica a regimului comunist opera a generat intre populatie si membrii acesteia o prapastie, care, la randul ei, a influentat decisiv evenimentele sangeroase din decembrie 1989 ; aceeasi sintagma o foloseste si Katherine Verdery cand aminteste despre 'o prapastie intre noi si ei, intre muncitori si conducatorii de partid, fundamentata pe constientizarea vie a faptului ca ei ne exploateaza' . Relatia s-a pastrat si in primii ani ai regimului democratic, partial si din cauza prezentei fostilor nomenclaturisti in structurile de putere, dar mai ales in conditiile dificultatii de "a stabili si identifica relatii durabile si reciproce intre cetateni si partidele politice"[6], cele care preiau rolul de principali agenti ai reprezentarii si socializarii politice de la partidul unic. Astfel, timp de peste zece ani de la Revolutie, presa, acum libera, publica sondaje de opinie ingrijoratoare conform carora o mare parte a populatiei considera ca lucrurile au mers mai bine sub conducerea lui Ceausescu, priveste cu scepticism institutiile democratice (Parlamentul fiind cel mai lipsit de credibilitate) si chiar regimul democratic in general.

Odata cu increderea in institutiile de conducere ale statului, scade si prezenta la vot, ceea ce semnifica o delegitimare a clasei politice. De la aproape 86%, cat se inregistreaza cu ocazia alegerilor de la 20 mai 1990, aceasta se situeaza constant pe o curba descendenta, atingand 65,31% in noiembrie 2000 si la un minim record de 39,26% la alegerile generale din 2008 . Alfred Bulai afirma ca o prezenta ridicata la urne nu este un semn al maturitatii electoratului (cazul alegerilor din 1990 fiind edificator in acest sens), si ca "in toate tarile cu experiente democratice semnificative, prezenta la vot se situeaza intre 60 si 75%" . Din acest punct de vedere, putem spune ca alegerile din 2000, care se afla la mijlocul intervalului valoric descris de procentajul prezentei la vot, reprezinta punctul in care electoratul roman a dat dovada de maturitate politica.

Prabusirea democratiei populare afirma atat diversitatea culturala, economica si sociala, cat si pe cea politica, sub doua forme care se intrepatrund: pluralismul, un exercitiu obligatoriu pentru sistemul democratic, si alegerile libere, mecanisme indispensabile democratiei, care ofera posibilitatea schimbarii pasnice a regimului. Abolirea rolului conducator al PCR si a mecanismelor sale de acaparare a statului nu este completa in absenta multipartidismului si a libertatii de a alege; nu putem vorbi, fara aceste componente, despre o revolutie, ci doar despre inlocuirea comunismului . "Alegerile joaca, in Romania postcomunista, un rol mai important decat izbutesc vreodata sa o faca in democratiile consolidate" , deoarece reprezinta manifestarea libertatii politice castigate in 1989, validarea organizatiilor partizane de catre electorat, care sunt puse in situatia de a-si evalua gradul de reprezentativitate.

Esential pentru configurarea noilor democratii este sistemul electoral utilizat, care determina modul in care voturile se transforma in mandate parlamentare. In majoritatea tarilor est-europene s-a optat pentru scrutinul de lista si reprezentarea proportionala a mandatelor. Insa in Romania anilor '90, sistemul electoral este atipic si produce un asa-numit efect pervers[11]. Adoptat prin Legea nr. 68/1992 si conceput pentru a asigura reprezentare proportionala, el se comporta, in ceea ce priveste reglarea raporturilor dintre actorii politici, ca un sistem majoritar[12]. Scrutinul proportional corespunde asa-numitelor democratii consensuale, scopul fiind justitia electorala, adica reflectarea cat mai exacta a optiunilor alegatorilor in Parlament si stimularea compromisului, a negocierilor, a cooperarii intre fortele politice si a identificarii punctelor comune. Aceste principii au influentat rationamentul care a stat la baza adoptarii sistemului proportional, constientizarea valorilor consensuale la nivelul clasei politice fiind un deziderat al oricarei societati aflate in tranzitie. Sistemul electoral romanesc, desi arboreaza principiul reprezentarii proportionale, nu asigura reprezentarea in Parlament a unui procent insemnat de voturi exprimate; de exemplu, la alegerile legislative din 2000, nu mai putin de 20% din optiunile electoratului au fost redistribuite[13], iar gradul de reprezentativitate la nivelul legislativului scade, tot mai multe voturi indreptandu-se spre formatiuni care nu se regasesc in Parlament. In practica, scopul reprezentarii proportionale nu a fost realizat. De asemenea, partidele par a nu fi deloc inclinate se asocieze in guverne de larga coalitie, ci sunt mai degraba constranse sa se organizeze in doua mari blocuri rivale care se succed periodic la putere. Efectele produse in plan politic sunt specifice sistemului majoritar, fara a se regasi insa si avantajele acestuia, care constau in eficienta guvernamentala si stabilitatea parlamentara. Astfel, la momentul 2000, Romania are un sistem electoral care se declara proportional, dar functioneaza ca unul majoritar, fiind aparent incapabil sa reproduca avantajele oricaruia dintre aceste doua modele.

Principala "contributie" a dispozitivului electoral romanesc la configurarea sistemului de partide este crearea si consolidarea partidocratiei, adica a procedeului de guvernare conform caruia partidele exercita monopolul absolut asupra puterii politice si economice. Scrutinul proportional pe liste avantajeaza in mod evident formatiunile politice care beneficiaza de o puternica retea nationala; competitia electorala dintre candidati ajunge astfel sa se desfasoare intre partide. In maniera in care a fost aplicat in Romania postdecembrista, modul de scrutin proportional transforma democratia reprezentativa in ceea ce Daniel Barbu numeste o democratie a partidelor[14]. Acestea controleaza Parlamentul si Guvernul, angajandu-se intr-o permanenta competitie pentru a obtine cat mai multe posturi in aparatul de stat cu investitii minime (office-seeking), urmarind sa-si maximizeze castigul electoral, fara a avea intotdeauna intentia de a aplica anumite politici la nivel national. Acolo unde se realizeaza, negocierea dintre formatiunile politice are ca obiect pozitiile unor persoane mai degraba decat coordonarea unor politici publice . Numirea primului ministru este, in Romania postdecembrista, rezultatul negocierii dintre seful statului si fortele politice parlamentare. In afara de legislativ, administatia centrala si cea locala, penetrarea partidelor la nivel social vizeaza si principalele resurse publice si structuri economice, a caror exploatare este principalul scop al propriilor oligrahii de partid. Nici macar victoria Conventiei Democrate Romane din 1996 nu a reusit sa produca o schimbate de fond, in termeni politico-institutionali, ci doar o permutare a celor doua mari carteluri de partide. Daniel Barbu considera ca "partidocratia a iesit intarita din aceste alegeri"[16]. Mai mult, sub guvernarea CDR, mecanismul guvernarii partidelor functioneaza la cea mai inalta eficienta cu ocazia crizei constitutionale din 1999, atunci cand da nastere unui precedent periculos: demiterea premierului Radu Vasile nu se realizeaza efectiv decat dupa consultarea reprezentantilor partidelor din coalitia guvernamentala. Istoricul Florin Abraham apreciaza ca prin refuzul de a utiliza mijloacele parlamentare conventionale in situatia data, partidele devin adevarate organe constituante[17].

In paralel cu tendinta de instaurare a dominatiei partidelor, asistam la o reducere a numarului lor, ca urmare a conditiilor restrictive impuse odata cu cresterea pragului electoral: daca 1990 existau 16 formatiuni parlamentare, in 2004 intalnim doar 6 [18]. Dimensiunea legislativului scade de la 397 de membri in 1990 la 332 in 2004. Influentat puternic de sistemul electoral disproportionat, regimul politic romanesc a evoluat in perioada 1990-2000 spre o partidocratie aproape perfecta, cu un numar tot mai redus de actori semnificativi.

Indiferent de modul in care se desfasoara, alegerile pot fi privite ca momentul in care populatia are posibilitatea de a-i judeca pe cei aflati la guvernare, iar alternanta la putere reprezinta sanctionarea guvernantilor in urma unei astfel de judecati. De buna seama, caracterul democratic al procesului electoral nu semnifica, asa cum s-a considerat la inceputul anilor '90, ca "poporul are intotdeauna dreptate, ci ca poporul are dreptul de a gresi" . Este ceea ce se intampla cu ocazia alegerilor din 1996, castigate de Emil Constantinescu si CDR, care, pe fondul rezultatelor nesatisfacatoare ale guvernarii PDSR, au utilizat un discurs ce indeamna la schimbare radicala. Pentru o parte a populatiei, evenimentele din decembrie 1989 a fost confiscate si folosite de catre PDSR, succesorul de facto al FSN, pentru a-si asigura legitimitatea politica. Din acest punct de vedere, popularizat de reprezentantii noii guvernari, in special din randurile PNTCD, Revolutia este completa abia odata cu alegerile 1996, cand Ion Iliescu si formatiunea care il sustine, aflati la guvernare timp de sapte ani, pierd puterea . Incepand cu acest moment, in peisajul electoral romanesc va patrunde un fenomen intalnit in majoritatea statelor din Europa de Est, pe care Jean-Michael de Waele il numeste alternanta sistematica la putere . Inca de la primele alegeri libere care au loc in Ungaria, Polonia si Slovacia, se observa ca partidele aflate la guvernare sunt, aproape de fiecare data, invinse la urne, in timp ce, in tara noastra, schimbarea din 1996 constituie atat primul exercitiu al alternantei la putere de dupa 1989, cat si prima victorie electorala din istoria Romaniei a unui partid care nu organizeaza alegerile . Victoria CDR este deplina: se plaseaza pe primul loc la alegerile pentru consiliile locale si judetene, castiga Primaria Generala a Capialei (prin Victor Ciorbea), si primul loc, cu aproximativ 30% din voturi la alegerile legislative. Emil Constantinescu se va prezenta la alegerile prezidentiale cu un program diferit de cel al Conventiei si-l va invinge (sprijinit de Petre Roman) pe Ion Iliescu in turul II, cu 54% din voturi.

Alegerile din noiembrie 1996, care "introduc ruptura in raport cu traditia postrevolutionara a monolitismului partinic si ideologic" , creeaza un precedent care se va repeta cu regularitate: in Romania anilor urmatori, guvernul va fi intotdeauna rasturnat la urne. La alegerile generale de peste patru ani, coalitia invingatoare in 1996 va fi victima unui vot negativ, in urma careia dreapta din Romania va suferi un soc puternic.

Regimul totalitar s-a remarcat prin anularea tuturor clivajelor care au existat in tara noastra in perioada interbelica, dovedindu-se imposibila reconstructia lor in spatiul politic postcomunist . Experienta trecutului exercita in mod traditional o influenta puternica asupra procesului guvernarii si a evolutiei sistemului de partide din Romania[25], ceea ce explica de ce primul clivaj partizan aparut dupa Revolutie este cel dintre neocomunisti si anticomunisti. Incepand cu alegerile din 1990, viata politica romaneasca este polarizata intre PDSR, alaturi de formatiuni mai mici, ca PRM sau PSM, si partidele istorice (PNTCD, PNL) sustinute de organizatii din sfera societatii civile (intre care se remarca printr-o participare activa Alianta Civica). Se observa faptul ca celelalte doua clivaje postdecembriste, maximalisti vs. minimalisti, respectiv autoritar vs. democratic, identificate de catre Jean Michel de Waele, reproduc in esenta componenta primului. Astfel, PDSR si PRM au in vedere mentinerea sectorului proprietatii de stat in sfera economica, optand pentru un ritm lent al reformelor, in timp ce PNTCD si PNL, carora li se adauga PD, vizeaza o tranzitie rapida si totala. In acelasi timp, atat la nivel discursiv, cat si al actiunii politice, PDSR si, mai ales, PRM dovedesc valente traditional-autoritare, in timp ce restul formatiunilor semnificative se proclama democratice. Alegerile din 1992 si 1996 ilustreaza clivajul principal, comunisti vs. anticomunisti, transpus in rivalitatea dintre PDSR, alaturi de partidele-satelit, siprincipala forta de opozitie, CDR, si personalizat de Ion Iliescu si Corneliu Coposu . Daca victoria lui Emil Constantinescu din 1996 a fost incarcata de romantism, reprezentand triumful absolut al anticomunismului postdecembrist, in spiritul idealurilor ilustrate de miscarile din Piata Operei din Timisoara si Piata Universitatii din Bucuresti, alegerile din 2000 marcheaza sfarsitul relevansei clivajului comunisti vs. anticomunisti. Motivul principal este esecul de a obtine reprezentare parlamentara inregistrat de PNTCD si de celelalte formatiuni care, coalizate in CDR-2000, incearca, la fel ca la alegerile precedente, sa se legitimeze prin lupta anticomunista. Prin eliminarea din Parlament a principalei formatiuni de dreapta din legislatura precedenta rezulta nu doar estomparea clivajului cu cea mai inalta semnificatie pentru viata politica postdecembrista, dar si "tendinta partidelor de a se apropia de centru, de a-si reduce diferentele fundamentale dintre ele, de a se consensualiza in legatura cu tema integrarii europene si in NATO" . Mai mult, insasi ideea unui astfel de clivaj pare sa fi disparut in turul secund al alegerilor prezidentiale, cand lideri politici si personalitati ale societatii civile, pana atunci adversari declarati ai PDSR, il sustin pe Ion Iliescu. Astfel, scrutinul din 2000 are meritul de a estompa clivajul care a animat viata politica romaneasca vreme de un deceniu si de a introduce, la nivelul partidelor, tendinta de consensualizare. Mai mult, nici celelalte clivaje nu mai gasesc un teren propice in dezbaterea politica romaneasca, toate formatiunile (chiar si cele considerate anti-sistem, ca PRM), declarandu-se in favoarea continuarii reformelor si a integrarii in Uniunea Europeana si NATO.

Disparitia PNTCD din peisajul parlamentar cu ocazia alegerilor din 2000 reprezinta confirmarea, si, in mare masura, accentuarea dezechilibrului fundamental al peisajului politic din Romania postdecembrista[28]. Este vorba despre raportul de forte dintre PDSR si celelalte formatiuni, net favorabil celui dintai, care in 2000 obtine de unul singur cca. 45% din mandatele parlamentare, situatie care aminteste de alegerile din 1990, fiind mult mai favorabila decat in 1996 sau chiar 1992 , si care apropie cazul romanesc de tipologia sistemului politic cu partid dominant. Un alt dezechilibru consacrat la alegerile din 2000, si suprapus oarecum peste primul, este cel dintre formatiunile opuse ideologic. Practic, dreapta romaneasca este reprezentata in Parlament doar prin PNL, cu aproximativ 9% din mandate.

Succesul PDSR in 2000 este generat atat de slaba prestatie guvernamentala a adversarilor politici, cat si de restructurarea prin care partidul trece in perioada de opozitie. PDSR isi schimba atitudinea in ceea ce priveste reformele, incheie aliante cu formatiuni politice si nepolitice, distantandu-se de cele considerate extremiste, mentine contactul cu organizatii din sfera societatii civile si incepe sa-si afirme vocati europeana, cu scopul evident de a atrage capital electoral, ceea ce, conform sondajelor, s-a si intamplat incepand cu 1997. Se poate spune ca statutul de partid de opozitie a fost benefic pentru PDSR, care revine la guvernare intarit si cu o noua imagine. Dupa investirea in functie, Adrian Nastase va fi primul sef de Guvern din istoria Romaniei postdecembriste care va indeplini simultan si functia de presedinte a partidului din care face parte; modelul astfel instituit dupa scrutinul din 2000, cu scopul de a asigura un plus de stabilitate executivului, va fi reiterat de Calin Popescu Tariceanu (2004-2008) si Emil Boc (incepand cu noiembrie 2008).

Stabilind cadrul in care va evolua sistemul de partide din Romania intr-o perioada indelungata, rezultatele alegerilor din 2000 "impun nevoia de a decide spre ce tip de democratie ne indreptam - una majoritarista, adversativa, sau una consensualista, mai toleranta" . Judecand dupa efectele produse la nivelul executivului, dar si prin tendinta de concentrare spre aceleasi partide semnificative, care continua in 2004 si 2008, prima varianta pare a fi preferata.

Probabil cea mai importanta observatie care se impune se refera la faptul ca, in 2000, electoratul roman valideaza la urne partidele care vor domina scena politica romaneasca pentru mai mult de opt ani. Este vorba despre PDSR si aliatul sau PUR (devenit Partidul Conservator), PRM, PNL, PD, UDMR. Acestea sunt singurele partide care vor monopoliza reprezentarea parlamentara, guvernarea si, din 2007, mandatele in Parlamentul European, fiind reconfirmate la alegerile ulterioare Scena politica romaneasca devine, sub acest aspect, oarecum stabila, in masura in care nici o alta formatiune cu exceptia celor alese in 2000 nu va beneficia de acces in Parlament. Un bun exemplu pentru a ilustra acest monopol este cazul ApR, care, dupa o spectaculoasa crestere in sondaje la inceputul anului 2000 si un succes la alegerile locale, rateaza intrarea in legislativ, urmand calea unei fuziuni cu PNL la inceputul anului urmator. De asemenea, cu exceptia PRM, care in 2000 este a doua formatiune parlamentara, cu aproximativ 25% din mandate, nici un partid care obtine reprezentarea parlamentara in 2000 nu va fi eliminat timp de cel putin trei legislaturi.

Alegerile prezidentiale de la sfarsitul anului 2000 genereaza o situatie fara precedent in Romania, care atrage atentia opiniei publice internationale. Candidatul PRM, Corneliu Vadim Tudor, obtine un scor record de 28,3%, asigurandu-si accesul in turul secund, unde il va infrunta pe Ion Iliescu, clasat pe primul loc, cu 36,3%. Printre factorii care au influentat succesul acestui candidat considerat extremist si anti-sistem se numara conditiile sociale favorabile mesajului sau, imaginea de personaj integru si justitiar, retorica inedita in peisajul politic romanesc dar si esecul formatiunilor de dreapta de a desemna si sustine un candidat unic la presedentie. Ascensiunea lui Vadim Tudor si a formatiunii sale nu este, in fond, decat un fenomen tipic perioadei de tranzitie si perfect anticipabil prin sondaje . Desi a surprins o mare parte a societatii romanesti, fenomenul PRM, cum a fost numit de analisti, nu a produs nici o consecinta deosebita in viitor, in afara poate de propria disolutie. Departe de a reprezenta forta politica capabila sa produca "ultima revolutie din Romania secolului XX" , asa cum o caracterizeaza Corneliu Vadim Tudor, PRM a jucat un rol politic lipsit de importanta, fiind marginalizat de celelalte formatiuni si parasit in numar mare de proprii parlamentari, remarcandu-se doar prin conflictele interne ce decurg din maniera autoritara de conducere .

Pentru cercetarea de fata, fundamentale s-au dovedit doua elemente: parcursul principalilor actori politici si raporturile stabilite intre ei, respectiv evolutia situatiei economice si sociale din Romania in perioada premergatoare scrutinului din 2000.

I.       Scindarea dreptei

Disparitia CDR din prim-planul vietii politice romanesti, si, implicit, a principalei formatiuni de centru-dreapta, PNTCD, a constituit una dintre premisele esentiale pentru ascensiunea PDSR si PRM. Vidul de putere care apare in PNTCD dupa moartea lui Corneliu Coposu va fi cauza conflictului intre aripa gerontocratica si cea reformatoare. Esecul guvernarii, conflictele interne si lipsa de realism politic au tranformat Conventia dintr-un adversar redutabil al PDSR in principalul agent electoral pentru formatiunea lui Ion Iliescu .

Tensiunile au izbucnit la scurt timp dupa instituirea coalitiei de guvernamant compusa din CDR , USD (care reunea PD si PSDR) si UDMR. Victoria in alegeri a constituit o surpriza chiar pentru liderii principalelor formatiuni din CDR, acestia nefiind pregatiti sa preia puterea[35]. Intre partidele coalitiei, aflate, cu exceptia PD, pentru prima data la guvernare, a izbucnit o competitie in care fiecare viza maximizarea propriului castig electoral.

Pentru PD, formatiune de stanga si dizidenta a FSN, alegerile din 1996 au reprezentat un succes, obtinand sase posturi ministeriale, un numar important de prefecti si presedentia Senatului (Petre Roman). Reprezentantii sai vor actiona in virtutea mentinerii individualitatii politice, lansandu-se intr-un veritabil razboi de gherila impotriva partenerilor de coalitie, trasand un rol de opozitie pentru partidul aflat la putere[36]. PD isi va acuza adversarii de conservatorism Insasi Conventia nu a constituit o alianta politica, ci una electorala, relatiile dintre partidele componente devenind tensionate dupa alegeri. Mai mult, promisiunile din campanie, cuprinse in programul electoral numit Contractul cu Romania au avut un caracter nerealist, fiind menite mai degraba sa propulseze CDR la putere decat sa fie transpuse in practica. Rolul de umbrela electorala pentru partidele de dreapta, opozante ale politicii PDSR, pare sa fie prea dificil pentru CDR, care in pragul alegerilor din 2000 "arata ca o alianta in curs de destramare, in care partidele care conteaza, PNL si PNTCD, isi disputa conducerea aliantei in interminabile runde de negocieri, in care organizatiilor civice li s-a repartizat doar un rol decorativ si in care nu se mai discuta de mult problemele politice si economice ale momentului"[37].

I.1. Schismele taraniste

Desi partidele aliantei afirmasera ca vor guverna cu ajutorul a 15.000 de specialisti, primul guvern CDR "era unul eminamente politic, in care tehnicienii erau putini la numar" , criteriul competentei profesionale fiind neglijat in cadrul algoritmului de selectie a personalului guvernamental. Victor Ciorbea devine premier fara a avea o pozitie puternica in PNTCD, la baza numirii sale aflandu-se capitalul de imagine pe care il detinea in acel moment, dar si relatiile cu presedintele Constantinescu. Masurile economice luate (liberalizarea preturilor, inchiderea intreprinderilor nerentabile) duc la escaladarea protestelor sociale, care dinamizeaza tensiunile din cadrul coalitiei guvernamentale. La acel moment, cele mai acute se inregistrau intre PNTCD, liderul Conventiei, si PD, din cauza unor conflicte de interese la nivelul grupurilor sociale pe care le reprezentau, in special in ceea ce priveste problema retrocedarii proprietatilor. In august 1997, la instistentele PD, taranistii accepta demiterea sefului Corpului de control al Guvernului, Valerian Stan, care descoperise cazuri de coruptie in randul demnitarilor democrati. O alta sursa de disensiuni intre cele doua partide, care culmineaza in februarie 1998 cu demisia ministrilor PD, a fost stilul de lucru al premierului, lent si lipsit de coordonare, contestat in special de Traian Basescu. In conditiile scaderii dramatice a nivelului de trai, Victor Ciorbea pierde sustinerea membrilor executivului, a presedintelui si chiar a propriului partid, fiind nevoit sa demisioneze. Infiintarea Aliantei Nationale Crestin Democrate de catre Ciorbea si grupul sau de sustinatori, dupa ce acesta paraseste si functia de Primar al Bucurestilor, reprezinta ruperea echilibrului si a unitatii interne a PNTCD, amintind de divizarea FSN din 1992 . Una dintre cele mai stabile formatiuni din Romania postdecembrista sufera astfel prima sciziune, fapt care contribuie la confuzia generala din plan politic.

Daca prin numirea lui Radu Vasile, s-a incercat solutionarea conflictelor din interiorul coalitiei, noul premier beneficiind de sustinerea liderilor politici (Petre Roman, Valeriu Stoica, Marko Bela) si acceptand sa acorde libertate de decizie ministrilor, in interiorul PNTCD aceasta a generat noi conflicte. Perceput ca reprezentantul taranistilor tineri, reformatori, Vasile si-a alienat din start sprijinul seniorilor. Conflictul a atins apogeul cu ocazie summit-ului UE de la Helsinki din decembrie 1999, cand Romaniei ii este adresata invitatia de incepere a negocierilor de aderare. Sub pretextul constituirii unui executiv mai competent, apt sa poarte viitoarele negocieri, ministrii taranisti se retrag, fiind urmati la scurt timp de cei liberali. Premierul refuza sa demisioneze, fiind pus intr-o situatie dificila de propriul partid, care, sustinut de echipa prezidentiala, ii retrage sprijinul politic. Este numit un nou premier, in persoana lui Alexandru Athanasiu, fara ca Vasile sa fi demisionat. Solutionarea situatiei, prin interventia presedintelui Constantinescu, care pe Radu Vasile, desi nu are competente in acest sens, genereaza prima mare criza constitutionala din istoria Romaniei postdecembriste. Totodata, mecanismul partidocratiei functioneaza acum mult mai eficient, Radu Vasile fiind constrans sa demisioneze in doar patru zile, decat in cazul indepartarii lui Ciorbea, care a durat trei luni .

A urmat o noua dizidenta in interiorul PNTCD: in ianuarie 2000, Radu Vasile formeaza Partidul Popular, alaturi de sustinatorii sai, cunoscuti ca Grupul de la Brasov. Astfel, PNTCD pierde, pe langa functia de prim-ministru si autoritatea asupra coalitiei guvernamentale, si majoritatea in Parlament, zece alesi pe listele partidului urmandu-l pe Radu Vasile. In ajunul alegerilor, PNTCD joaca un rol din ce in ce mai putin semnificativ pe scena politica, fiind un "partid macinat de conflicte interne, contestat chiar de partenerii de guvernare si ramas fara parghiile puterii" . Esecurile premierilor Ciorbea si Vasile scot la lumina incapacitatea partidului de a produce personalitati capabile sa gestioneze activitatea guvernamentala. Solutia este numirea in fruntea guvernului a unui unui tehnocrat veritabil, "garant al stabilitatii financiare" , in persoana guvernatorului Bancii Nationale, Mugur Isarescu. Cabinetul condus de acesta, cel mai redus numeric din istoria postdecembrista, a reprezentat un caz bizar: desi este condus de un tehnocrat, toate numirile se fac pe criterii politice, iar PNTCD nu mai are autoritatea din anii precedenti.

I.2. Testul alegerilor locale

Alegerile locale din primavara anului 2000 reprezinta fragmentara dreptei romanesti si "primul test electoral serios cu care s-au confruntat CDR si PD, dupa aproape patru ani de coabitare neprietenoasa la guvernare" , dar si PNL, care, dupa ce contesta dreptul taranistilor de a mai asigura conducerea Conventiei, participa, de asemenea, pe liste proprii. Desi Valeriu Stoica afirma ca initial s-a dorit o colaborare electorala cu CDR, care viza candidatura pe liste comune , in realitate, se urmarea o cu totul alta formula structurala a Conventiei, in care PNL sa detina copresedentia. Se repeta astfel situatia din 1992, cand liderul liberal Radu Campeanu retrage partidul din Conventie. Daca atunci consecinta a fost esecul PNL de a intra in Parlament, in ajunul alegerilor locale din 2000, componenta CDR este redusa doar la PNTCD si PER, blocate "intr-un proiect politic al trecutului" , lipsit de realismul necesar unei sperate reveniri electorale. Astfel, la alegerile locale din iunie 2000, PNTCD isi infrunta doi dintre fostii parteneri de coalitie, un semn evident al scindarii dreptei romanesti, care ar fi trebuit sa traga un semnal de alarma in vederea apropierii scrutinului parlamentar.

Cea mai mare surpriza se petrece in Capitala, considerata pana atunci fieful taranistilor, unde candidatul PD Traian Basescu il devanseaza la mica diferenta pe Sorin Oprescu (PDSR). Pentru democrati, acest scrutin reprezinta un mare succes, plasandu-se pe locul al doilea, cu 16,32% din voturi. CDR, inregistreaza un scor dezamagitor de 7%, fiind devansata de ApR (8,3%), dar si de PNL (9,06%), al carui calcul politic de abandonare a vechilor aliante se dovedeste corect. Insa marele castigator al localelor este PDSR, care obtine 36,76% din voturi, concretizate intr-un numar important de primarii din tara, inclusiv toate sectoarele Bucurestilor. Alegerile locale reprezinta "cea mai veridica oglinda pentru cele parlamentare, dat fiind ca ambele aveau aceleasi coordonate" : cu aceasa ocazie CDR este penalizata de electorat, PNL si PD sunt validate in urma distantarii de fostii parteneri de guvernare, ApR pare sa nu mai aiba forta politica anterioara, iar PDSR ocupa, la mare distanta, primul loc. Singurul element care nu se regaseste in rezultatele celor doua alegeri este PRM, care la locale inregistreaza cca. 5% din voturi, marea performanta fiind victoria lui Gheorghe Funar la Cluj.

II.     Schimbarea la fata a PDSR

Inca de la alegerile din 1990, care nu ilustreaza decat la suprafata pluralismul politic[47], PDSR se bucura de o pozitie dominanta in urma confruntarilor electorale. Acest aspect este valabil chiar si in 1996 cand, dupa ce a obtinut aproximativ 28% din voturi, a cedat puterea Conventiei Democrate Romane, castigatoare a putin peste 30%, care a avut nevoie de suportul USD si UDMR pentru a realiza majoritatea parlamentara . Fundamentul dezechilibrului politic de netagaduit, ce caracterizeaza spectrul politic romanesc pe tot parcursul anilor `90, este faptul ca PDSR, descendentul FSN, 'nu poate fi invins decat decit in circumstante deosebite, care nu par sa fie favorizate de parametrii generali ai istoriei si societatii romanesti'[49].

Cu ocazia scrutinului din 1996, PDSR, formatiune care si-a manifestat timp de 7 ani o profunda vocatie guvernamentala, este trimis pentru prima oara in opozitie. Partidul, confruntat in 1997 cu desprinderea grupului din jurul lui Theodor Melescanu, care va pune bazele ApR, intra intr-un con de umbra, in timp ce sprijinul popular pentru noua guvernare se mentine la cote ridicate. Insa prestatia dezamagitoare a CDR in perioada ulterioara va face ca statutul de partid de opozitie sa fie benefic pentru PDSR, timpul lucrand in favoarea sa: odata cu ascensiunea tandemului Ion Iliescu - Adrian Nastase in cadrul structurilor de conducere ale partidului, opozitia la politicile guvernelor CDR incepe sa se articuleze. In perioada 1998-1999, PDSR lanseaza Programul alternativ de guvernare si sloganul Sa schimbam schimbarea!, afirmandu-se ca o forta coerenta, capabila sa indrepte greselile guvernarii de dreapta, fapt reflectat prin cresterile inregistrate in sondaje.

Daca ar fi castigat alegerile din 1996, PDSR n-ar fi avut ocazia de a demara procesul de democratizare interna, de trecere de la socialism la social-democratie, necesar pentru crearea imaginii de partid cu vocatie europeana. Are loc o infuzie de tehnocrati pro-occidentali, sustinuta de catre Adrian Nastase, simultan cu o marginalizare partiala a vechilor elite de partid, grupate in jurul lui Ion Iliescu . Datorita faptului ca PDSR este cel mai disciplinat partid din tara, aceasta competitie nu s-a soldat cu dezertari; dimpotriva, aflat in opozitie, PDSR va atrage personalitati ca George Pruteanu (PNTCD), Adrian Severin, Trita Fanita si Viorel Pana (PD), alaturi aproape 400 de primari si consilieri locali.

Odata cu Programul politic adoptat in cadrul Conferintei nationale din octombrie 1999, prin care partidul isi reformuleaza politica economica, revizuindu-si atitudinea in ceea ce priveste chestiunea proprietatii, considerand ca aplicarea reformelor de piata reprezinta unica sansa de dezvoltare normala a Romaniei. Ideea este reluata de Adrian Nastase la inceputul anului 2000, care, in calitate de premier desemnat din partea PDSR, promite si ca partidul va respecta strategia pe temen mediu trasata de catre Isarescu impreuna cu reprezentantii Uniunii Europene[51]. De la sfarsitul lui 1999 si pana la alegerile locale din 2000, PDSR demareaza strategia aliantelor electorale, realizand acorduri cu formatiuni ca Partid Umanist al lui Dan Voiculescu (rezultand Polul Democrat-Social din Romania), Partida Romilor, Partidul Pensionarilor, Polul Ecologist, Partidul Reconcilierii Nationale condus de printul Paul, dar si cu organizatii sindicale de talia Agrostar, a Blocului National Sindical sau CNSLR Fratia, intr-un efort de largire a sprijinului popular ce aminteste de experienta laburistilor din Marea Britanie. Prin aceste acorduri, PDSR isi contureaza imaginea de partid puternic, impunandu-se in fruntea unui parteneriat politic si electoral diferit de factura CDR, si, de asemenea, 'semnala care este tabara invingatorilor, acolo unde trebuiau sa se adune toti cei care doreau sa beneficieze de roadele victoriei electorale'

Alipirea PSDR la Polul Democrat-Social din Romania, la 30 septembrie 2000, este graitoare pentru degringolada sistemului politic din acel moment: formatiunea lui Alexandru Athanasiu realizeaza o alianta electorala indreptata impotriva partenerilor din guvernarea CDR-USD-UDMR, in cadrul careia detinea un minister si cateva posturi de prefecti. Pentru formatiunea condusa de Ion Iliescu, miza acestei intelegeri, care prevede fuziunea celor doua partide la cel mult 6 luni dupa alegeri, este recunoasterea pe plan extern, micul PDSR fiind membru al Internationalei Socialiste.

Din opozitie, PDSR a desfasurat o activitate mai coerenta si mai disciplinata decat formatiunile aflate la putere, desi, in momente cruciale reprezentat de conflictul din Kosovo, s-a manifestat "contrar spiritului democratiei liberale, statului de drept sau chiar optiunilor clare ale clasei politice romanesti pentru integrarea in NATO si UE" . Social-democratii au speculat cu abilitate tensiunile din interiorul coalitiei, in special dintre PNTCD si PD, atacand de asemenea puterea pentru abandonarea valorilor si principiilor democratice, in numele carora se legitimau.

In aceeasi perioada asistam la moderarea discursului liderilor social-democrati, intre care se remarca un Ion Iliescu diferit de liderul intransigent de la inceputul anilor `90: el se declara un om de centru, adept al consensului si modernizarii, intreprinde, alaturi de Adrian Nastase, numeroase vizite in exterior, in cursul carora se intretine cu personalitati occidentale si oficiali ai UE si Bancii Mondiale. Ion Iliescu se va adapta la noile realitati politice alaturi de formatiunea pe care o conduce, iar din acest punct de vedere, revenirea la putere nu trebuie privita ca o intoarcere la climatul politic al anilor '90.