Procedura de aderare a Romaniei la UE

Exista doua faze ale procedurii de aderare, care se desfasoara simultan:

a)     Faza comunitara se desfasoara intre statul candidat si institutiile europene si presupune ca etape:

Tara candidata la aderare depune o cerere la Consiliu;

Consiliul solicita Comisiei avizul privind cererea de aderare;

Dupa avizul Comisiei, Consiliul decide cu unanimitate de voturi deschiderea negocierilor de aderare;

Presedintele in exercitiu al Consiliului poarta, in numele UE, negocieri cu fiecare candidat;

La propunerea Comisiei, Consiliul adopta in unanimitate pozitiile pe care UE trebuie sa le ia, pe parcursul negocierilor, fata de fiecare stat candidat la negocieri;

La sfarsitul negocierilor, se incheie un acord asupra Proiectului Tratatului de Aderare;

Tratatul de Aderare este supus spre examinare Consiliului si Parlamentului European;

Parlamentul European isi da acordul la Tratatul de Aderare cu majoritate absoluta;

Consiliul de Ministri aproba Tratatul de Aderare in unanimitate.

b)    Faza internationala se desfasoara intre statul candidat si statele membre, cu urmatoarele etape:

La inceputul fazei comunitare, in cadrul unei conferinte internationale, se realizeaza un acord intre statul candidat si statele membre, acestea din urma semnand formal Tratatul de Aderare, care va fi prezentat Comisiei odata cu cererea de aderare, pentru a-si da avizul de incepere a negocierilor de aderare de catre Consiliu;

La sfarsitul fazei comunitare, statele membre ratifica tratatul de Aderare, dupa ce acesta a fost aprobat de Consiliu - prin aprobarea Tratatului de parlamentele nationale.

La negocierile de aderare, punctul de pornire este acquis-ul comunitar, care reprezinta un ansamblu de politici comunitare, continute in aproximativ 90.000 de pagini, pe care toate tarile candidate trebuie sa le accepte, sa le preia ca atare, nu sa le negocieze. Acquis-ul are la baza legislatia comunitara (tratatele de constituire, legislatia secundara adoptata in baza tratatelor (regulamente, directive, decizii), jurisprudenta Curtii de Justitie a UE, acordurile internationale ale UE.

Aquis-ul nu se negociaza ci se negociaza doar termenele indeplinirii sale.

Statul candidat se limiteaza la a cere exceptarea temporara sau amanarea de la aplicarea unor directive, perioada in care urmeaza sa realizeze pe deplin, acquis-ul prin cele doua momente:

transpunerea legislativa;

implementarea deplina a acestuia.

Trebuie subliniat ca tarile candidate au un camp de manevra foarte limitat in perioada de negociere. O tratare superficiala a problemelor si impunerea unei viteze prea mari a negocierilor si aderarii pot aduce mari prejudicii economiei nationale sau argumente ca tara respectiva nu este inca pregatita pentru aderare.

Desi a depus cererea de aderare la 22 iunie 1995, impreuna cu Strategia Nationala de Pregatire a Aderarii, negocierile de aderare cu Romania au inceput abia la 15 februarie 2000, cand s-a solicitat Romaniei o noua Strategie de aderare.

In anul 1999, Romania semneaza cu Comisia Europeana Parteneriatul pentru Aderare, prin care se stabilesc urmatoarele:

pe de o parte, domeniile prioritare de actiune privind o mai buna pregatire pentru aderare;

pe de alta parte, mijloacele financiare si tehnice necesare pentru a sprijini statul candidat si conditiile in care acestea vor fi puse la dispozitie.

Pe baza Parteneriatului pentru Aderare si a Strategiei de aderare, statul candidat intocmeste anual doua documente de lucru, si anume:

a)     Programul National de Aderare, care reprezinta un memorandum de finantare, semnat cu Comisia Europeana si care identifica ce proiecte trebuie realizate in anul respectiv. El este un document ce se actualizeaza anual, in cooperare cu ministerele si alte institutii publice;

b)     Programul National de adoptare a acquis-ului cuprinde pe etape, urmatoarele:

desfasurarea negocierilor de aderare;

documentele de pozitie;

masurile luate de tara candidata pe fiecare domeniu de activitate prevazut in capitolele acquis-ului comunitar.

Noua strategie de aderare este un document elaborat de un Grup de lucru din cadrul Centrului national de dezvoltare durabila, aflat sub egida Academiei Romane si asistat de PNUD (Programul ONU pentru dezvoltare) pentru perioada 2000-2004. Acest Grup de lucru a fost construit pe baza H.G. nr. 305 din 15.04.1999.

Strategia prezenta sarcini si obiective pe trei domenii:

Stabilitate macroeconomica;

Crestere economica;

Reformele structurale.

Limitele acestei Strategii de dezvoltare constau in faptul ca acredita ideea ca singurul obstacol in calea integrarii il constituie nivelul scazut al dezvoltarii economice. De aceea, Strategia aborda ideea dezvoltarii economiei in general si nu o dezvoltare care sa fie compatibila pe termen lung cu piata unica europeana. Cu alte cuvinte, o dezvoltare doar pana la momentul integrarii Romaniei in UE, nu si dupa aceea.

Strategia n-a avut transparenta in randurile populatiei, care n-a inteles ce costuri trebuie sa plateasca pentru a deveni membri ai UE.

Negocierile de aderare n-au fost niste angajamente amicale prin care s-au negociat conditii mai bune pentru Romania. Nu conditiile se negociaza, ele sunt stabilite la fel pentru toate statele. Se negociaza doar termenele indeplinirii lor.

De aceea, in anul 2003 s-a elaborat o noua strategie de aderare intitulata "Planul national de dezvoltare 2004-2006", care raspunde intr-o mai mare masura obiectivelor integrarii, si anume:

a)     Cresterea competitivitatii sectorului productiv care sa asigure cresterea veniturilor populatiei pe termen lung;

b)     Imbunatatirea si dezvoltarea infrastructurii de transport si energie, cat si asigurarea protectiei mediului inconjurator la standardele europene, pana in anul 2017;

c)     Combaterea dezechilibrelor sociale prin dezvoltarea resurselor umane, cresterea ratei de ocupare si combaterea excluziunii sociale.

d)     Combaterea dezechilibrelor regionale prin diversificarea economiei rurale si cresterea productivitatii in agricultura, incat sa se asigure o participare echilibrata a tuturor regiunilor din Romania la procesul de dezvoltare economico-sociala.

In ceea ce priveste perspectivele de recuperare a decalajelor dintre Uniunea Europeana si noile tari membre, pe termen lung, estimarile arata ca PIB/locuitor, chiar si in Slovenia (considerata cea mai bogata tara din Europa centrala si de Est) va inregistra, in anul 2015, un nivel cu 10% mai mic decat media europeana, iar Cehia si Ungaria se vor afla cu 25%, respectiv 35% sub media statelor europene.

Romania si Bulgaria vor inregistra doar o treime din media PIB/locuitor din Uniunea Europeana in 2015.

Daca presupunem ca viteza de convergenta anuala medie a PIB/locuitor va fi de 2%, atunci nivelurile de mai sus vor fi atinse mai tarziu, abia in jurul anului 2020.

De ce sunt unele tari mai bogate decat celelalte?

Plecand de la analiza BPE si, implicit a balantei comerciale, putem afirma ca prin intermediul exporturilor, o natiune acumuleaza resursele financiare neceare pentru plata importurilor, atat de necesare in cazul unei economii in tranzitie, pentru a atinge un nivel al standardului de viata ridicat. Asta inseamna ca politica comerciala trebuie pusa de acord cu politicile adiacente, de sustinere, cum sunt: politica industriala, de concurenta, educationala sau de cercetare ‑ dezvoltare ‑ inovare.

La baza cresterii economice stau o multitudine de factori:

- deschiderea economica spre exterior,

- stabilitatea macroeconomica,

- calitatea guvernarii,

- institutiile publice,

- puterea legii,

- nivelul coruptiei,

- orientarea spre principiile economiei de piata concurentiale,

- risipa cheltuielilor guvernamentale etc.

Toti acesti factori au fost structurati pe trei piloni majori ai cresterii economice, care combina atributele economico‑structurale cu cele politice si institutionale:

1) mediul macroeconomic;

2) calitatea institutiilor;

3) dezvoltarea tehnologica.

Cei trei piloni sunt cuantificati in indicatorul agregat indicele competitivitatii cresterii economice.

Alti factori determinanti a cresterii economice:

a) pozitionarea geografica;

b) comertul exterior;

c) structura institutionala.

Romania s‑a angajat in cinci faze succesive de liberalizare a comertului exterior:

S‑au inregistrat trei perioade diferite in evolutia postdecembrista a comertului exterior romanesc:

a) 1990‑1993 ‑ etapa declinului pronuntat al economiei romanesti, din cauza modificarilor de sistem in conditiile prezentei masive a dezechilibrelor pe pietele interne, in special pe pietele marilor exportatori, dar si etapa restrictiilor externe derivate din localizarea Romaniei intr‑o zona geografica instabila din punct de vedere politic si economic;

b) 1994‑1998 ‑ etapa eforturilor de macrosensibilizare economica cu reforme industriale ezitante, 'sindromul exporturilor fortate', a integrarii Romaniei in structurile OMC, a preaderarii la Uniunea Europeana, a monedei romanesti puternic subevaluata comparativ cu puterea sa de cumparare, a crearii zonei de comert liber CEFTA, dar si aparitia institutiilor specifice economiei de piata, necesare protectiei consumatorilor si crearii unui sistem concurential viabil;

c) 1999‑2003 ‑ etapa privatizarilor reale din sectorul industrial si a autorestructurarii sectoarelor ineficiente, de concertare a eforturilor pentru crearea unui mediu economic mai liberal, a dezinflatiei si de atragere a investitiilor straine prin crearea de oportunitati.

Dupa anul 2000, exporturile romanesti au avut o evolutie superioara evolutiei PIB.

Caracteristici

- ponderea exportului romanesc in exportul mondial a crescut de la 1,25% in 1991, la 1,85 in 2001, depasind 0,2% in 2003 (respectiv 0,3% la importuri);

- Romania detine locul 52 in lume la exportul de produse manufacturate (respectiv, locul 44 la import) si locul 58 la exportul de servicii (respectiv, locul 59 la import). Excluzand comertul intraeuropean, locul Romaniei creste la 40, la exportul de produse manufacturate (respectiv, locul 31 la import) si la 44 la exportul de servicii (respectiv, 45 la import);

- ponderea deficitului comercial in PIB este destul de ridicata (respectiv, peste 8% din PIB in 2001) continuand sa creasca. De mentionat ca exporturile romanesti depind de importuri (valoarea nou creata bruta suplimentara in PIB este alocata in proportie de 50% importurilor si 40% exporturilor (mai ales in comertul cu Uniunea Europeana).

Aderarea Romaniei la Uniunea Europeana presupune alinierea la Tariful Vamal Comun, ceea ce nu presupune egalitate de sanse, ci semnifica suportarea de catre statele membre a unor costuri diferite, derivate dintr‑un grad de protectionism comun, exercitat asupra unor structuri economice diferite.

Prin aderarea la Uniunea Europeana, Romania pierde statutul de tara in curs de dezvoltare in cadrul OMC si al ONU, ceea ce implica pierderea beneficiilor derivate din tratamentul special si preferential, transformand Romania intr‑o tara donatoare de preferinte vamale.

Producatorii din Romania vor trebui sa se adapteze rapid la conditiile pietei internationale, deoarece ei au beneficiat pana in prezent de o protectie de circa trei ori mai mare decat in Uniunea Europeana, fata de importurile de pe pietele terte.

Bariere netarifare (ex. standarde ridicate, bariere tehnice, sanitare si fitosanitare, protectia mediului) ‑ in fata carora, exporturile romanesti s‑au dovedit, de multe ori, incapabile, ori evitarea lor prin masuri antidumping.

Romania se confrunta cu multe constrangeri ale capacitatii competitive generate de:

1) intarzierea reformelor si oscilatiile legislative care au generat nesiguranta privind durabilitatea si stabilitatea optiunilor politice, a solutiilor de restructurare si dezvoltare economica;

2) cadrul politic si institutional deficitar erodeaza competitivitatea economiei, prin descurajarea investitiilor. Coruptia si procedurile lipsite de transparenta diminueaza competitivitatea si atractivitatea Romaniei, ca destinatie pentru investitiile straine;

3) sistemul bancar este inca slab, cu o capacitate redusa de intermediere: costuri mari de capital, o lipsa acuta de disciplina financiara, o slaba alocare de fonduri pentru credite, servicii specializate limitate, in curs de formare;

4) infrastructura fizica deficitara afecteaza dezvoltarea economica regionala;

5) desi forta de munca este ieftina, acesteia ii lipsesc capacitatea si abordarea antreprenoriala de piata si un sistem adecvat de management. Daca liberalizarea informatiei presupune, implicit, facilitarea accesului la informatie, in Romania accesul la informatie se bazeaza mai ales pe servicii platite,care exploateaza birocratia ca pe o materie prima.

Piata interna unica (PIU) este benefica pentru Romania numai in cazul in care reformele structurale sunt transpuse cu succes in practica, in conditiile in care intensivitatea tehnologica si managementul politicilor economice sunt slab reprezentate in comparatie cu alte tari membre ale Uniunii Europene.

Romania trebuie sa promoveze o politica privind imbunatatirea mediului de afaceri, prin:

a) Elaborarea unei strategii pentru sustinerea reformelor orizontale:

- privatizare;

- actiuni legislative si institutionale;

- transparenta si debirocratizarea;

- accesul la capital si la piete de desfacere;

- tehnici de marketing si management;

b) Stimularea unor initiative de competitivitate si colaborare la nivel regional, care sa includa si tarile vecine si care sa aiba drept efect largirea pietei interne;

c) Stabilirea calitatii drept criteriu de referinta in orice domeniu si orientarea catre servicii functionale, cu valoare adaugata ridicata. De asemenea, este necesara o companie sustinuta de informare a publicului privind standardele de calitate, importanta si avantajele pe care le ofera (sub forma incasarilor mai mari la export);

d) Promovarea investitiilor romanesti si straine, orientate cu precadere spre productia destinata exportului de produse cu valoare adaugata ridicata.

e) Cresterea calitatii si diversificarea serviciilor de sustinere a exportului;

f) Acces liber la informatie si circulatia inovatiei;

g) Marketing activ pentru ramurile dinamice si crearea unor parteneriate productie‑cercetare‑invatamant;

h) Crearea unor brand‑uri la nivel national pentru produsele de export si promovarea acestora prin intermediul unor comisii nationale de branding, care sa le promoveze pe baza unor criterii de calitate;

i) Imbunatatirea exportului de servicii in diverse domenii: turism, servicii IT&C, consultanta, transporturi, tratament medical sau balnear etc.