Putere politica coercitiva vs. putere politica necoercitiva

Putere politica coercitiva vs. putere politica necoercitiva

Pentru Jean William Lapierre[1], nu exista societati umane fara putere politica, puterea insemnand constrangere si reglementare ; societatile umane supravietuiesc exclusiv prin intermediul puterii politice coercitive. Dar daca puterea este coercitie, toate societatile umane, chiar si cele primitive, au cunoscut o astfel de relatie si, in esenta, au cunoscut dimensiunea politica?

Intre maximalistii care sustin ca toate formele de organizare umana au cunoscut puterea (Marx, Weber, Lapierre) si minimalistii care contesta atribuirea unei guvernari tuturor societatilor umane (contractualisti: Hobbes, John Locke) exista o disputa indelungata.

Pierre Clastres a construit conceptul de putere politica necoercitiva, indepartand elementele etno- si europo-centriste, care au dominat abordarea puterii in stiinta politica clasica: Nu putem imparti societatile in doua grupe: societati cu putere si societati fara putere. Credem ca puterea este universala, dar se realizeaza in doua moduri: putere coercitiva si putere necoercitiva (Clastres, 1995, p. 28).

Puterea coercitiva este doar un caz particular al puterii, fiind caracteristica doar anumitor culturi - cea mai influenta fiind cea europeana.

In La Societe contre l'etat, Les Editions de Minuit, 1974 (replica la lucrarea mai veche a lui Lapierre, Essai sur le fondement du pouvoir politique, Publication de la Faculte d'Aix-en-Provence,1968), Pierre Clastres arata ca politicul exista dintotdeauna si este originar oricarei forme de existenta sociala. Acceptarea acestei teorii este accidentata de imposibilitatea noastra de a gandi politicul altfel decat ca putere coercitiva, adica altfel decat ni se prezinta el ca dominatie (putere asupra celorlalti) sau ca putere etatista (constrangatoare, violenta)[3]. Dar Clastres ilustreaza existenta unor forme de putere necoercitiva, a unei existente politice in afara relatiei dominant-dominat .

Daca orice societate este politica, nu inseamna ca puterea politica este pretutindeni la fel. Clastres considera ca prin putere, de regula, intelegem exclusiv o relatie coercitiva de tip dominant-dominat, asa cum suntem obisnuiti in societatile noastre etatiste: societatile in care nu vom intalni astfel de relatii vor fi considerate, prin lipsa, ca fara stat. Or, sustine Clastres, nu consideram ca evident faptul ca subordonarea coercitiva constituie esenta puterii politice pretutindeni si totdeauna. Exista cel putin inca o "esenta a politicului", care ii permite acestuia sa se exercite printr-un "control social" in lipsa unei "puteri", in sensul clasic, weberian si lapierreian al termenului.

Concluzia lui Clastres este transanta: exista societati cu putere coercitiva si societati arhaice cu putere necoercitiva; puterea politica coercitiva este doar un caz particular, exemplar pentru Europa, dar care nu ne permite sa impartim lumea in societati cu si fara putere / cu si fara politic. Exista o etapa a comunitatii umane in care seful/autoritatea nu poate pedepsi. Clastres a evaluat atributiile sefiei in triburile amazoniene si i-a observat caracteristicile necoercitive.

Societatile arhaice proiecteaza politicul in afara societatii si il tin permanent sub control. Seful de trib detine puterea din si prin consensul comunitatii. El poate fi oricand revocat de catre membrii comunitatii. Un sef de trib nu este o institutie "politica" in sensul uzual al termenului, ci mai degraba un mecanism prin care comunitatea isi garanteaza integritatea prin delegarea politicului in afara socialului. Seful de trib este un mediator mai mult ritual, lipsit de putere efectiva asupra tribului, un facator de pace, un conciliator si nu un guvernator.

Prima functie a sefului este aceea de a dezvolta limbajul (a inventa cuvinte) si de a transmite mitul fondator (el asigura supravietuirea comunitatii, pentru ca transmite membrilor tribului povestea initiatica). Povestasul, cel care se plimba de la o comunitate la alta a tribului pentru a transmite mitul fondator, povestitorul le vorbeste membrilor tribului, dar absolut nimeni nu este obligat sa il asculte.

Jean William Lapierre, in Essai sur le fondement du pouvoir politique, Publication de la Faculte d'Aix-en-Provence, 1968, se intreaba daca puterea isi gaseste locul de nastere si ratiunea de a fi in natura si nu in cultura. Concluzia lui: absenta oricarei forme, chiar embrionare, de putere politica la nivelul formele arhaice ale societatii umane: "Este politic tot ce apartine domeniului activitatii de stat" (pp. 222-223).

Culturile primitive sunt clasificate de catre Lapierre in functie de cantitatea mai mare sau mai mica de putere politica (etichetata exclusiv coercitiva) pe care fiecare dintre ele o ofera observatiei; aceasta cantitate de putere coercitiva poate tinde catre zero: anumite grupari umane au putut sa se lipseasca de putere politica.

Exemplul societatilor indiene din America de Sud, invocat de Pierre Clastres in La Societe contre l'etat, Les Editions de Minuit, 1974 (p. 28), demonstreaza, perfect contrar convingerii lui Lapierre, ca nu exista societati fara putere politica si refuza astfel etnocentrismul, conform caruia limita puterii este constrangerea. Puterea politica exista propriu-zis, sustine Clastres, complet separata de violenta si in afara oricarei ierarhii si, prin urmare, toate societatile, arhaice sau nu, sunt politice:

I. Nu putem imparti societatile in societati cu si fara putere. Dimpotriva, puterea politica este universala, imanenta socialului si se realizeaza in doua moduri: putere coercitiva si necoercitiva.

II. Puterea politica coercitiva este doar un caz particular al puterii, o realizare concreta a puterii politice in anumite culturi, cum ar fi cea occidentala. Societatile cu putere politica necoercitiva sunt societatile fara istorie, arhaice; societatile cu putere politica coercitiva sunt cele istorice.

III. Chiar si in societatile unde institutia politica este absenta (unde nu exista sefi), politicul este prezent si chiar si acolo se pune problema puterii. Daca puterea politica nu este o necesitate inerenta naturii umane, ea este o necesitate inerenta vietii sociale. Se poate gandi politicul fara violenta, dar nu si socialul fara politic: nu exista societate fara putere. Inovatia, considera Clastres, este fundamentul constrangerii si nu al politicului. Teza lui Lapierre ramane valabila doar pentru societatile in care exista forte sociale in conflict; evident ca nu se poate intelege puterea ca violenta fara conflict social. Dar altfel vor sta lucrurile cu societatile fara conflict, cele in care domneste "armonia, comunismul primitiv".

Cercetarile antropologice au evidentiat proprietatile esentiale ale sefului de trib:

1) Seful este un pacificator; el este instanta moderatoare a grupului. Puterea normala, civila, bazata pe consens si nu pe constrangere, este prin esenta legata de pace: seful are sarcina mentinerii pacii si armoniei in cadrul grupului. Seful trebuie sa aplaneze certurile, sa rezolve conflictele dintre membri, fara sa se foloseasca de o forta pe care nu o are, ci bazandu-se doar pe virtutile renumelui si ale cuvantului sau. Seful de trib este mai mult un arbitru care incearca sa impace, decat un judecator care condamna.

2) Trebuie sa fie darnic si sa nu respinga cererile neincetate ale celor pe care ii administreaza. Generozitatea este mai mult decat o datorie. Rolul sefului este sa fie generos si sa dea tot ceea ce i se cere: in anumite triburi indiene, seful poate fi recunoscut dupa faptul ca este mai sarac decat ceilalti si poarta podoabele cele mai prapadite. Restul s-a dus sub forma de daruri (Francis Huxley, Aimables Sauvages; Claude Levi-Strauss, La vie familiale et sociale des Indiens Nambikwara).

3) Doar un bun orator poate ajunge sef. Talentul oratoric este o conditie si un mijloc al puterii politice: seful trebuie ca in fiecare zi, fie in zori, fie la apus, sa gratifice cu un discurs moralizator pe membrii grupului sau; tema obisnuita a cuvantarilor este pacea, armonia si cinstea, virtuti recomandate membrilor.

4) Poligamia este privilegiul exclusiv al sefului. Seful de trib impreuna cu sotiile si copiii sai se impun prin forta numarului. Ei reusesc prin munca sa adune cantitati de bunuri perisabile (societati de culegatori sau vanatori) pe care apoi le fac cadou membrilor comunitatii.

Seful de trib detine puterea in cadrul comunitatii prin monopolul asupra bunurilor, cuvintelor si al femeilor. Violenta era un mijloc la care se face apel doar in cazuri exceptionale, cand seful preia comanda militara, dar utilizarea acestei puteri (constrangatoare) este limitata de judecata/consensul/acordul comunitatii. Functia militara a sefului este negociata. Decizia de a purta razboiul este luata in comun de catre membri si nu de catre sef.

Intelegerea caracterului violent al puterii coercitive consta tocmai in limitarea puterii militare a sefului de trib. Celelalte puteri sunt necoercitive si asigura sefului doar o pozitie de reper in raport cu care comunitatea se orienteaza. Numai in timpul expeditiei de razboi seful dispune de o putere considerabila asupra razboinicilor, dar la revenirea pacii, seful isi pierde toata puterea. Puterea coercitiva, conchide Clastres, este acceptata doar in cazuri exceptionale, atunci cand grupul este confruntat cu o amenintare exterioara. Dar puterea inceteaza sa mai fie asociata cu constrangerea atunci cand grupul revine la existenta sa autonoma.

Antropologul Pierre Clastres ajunge la concluzia ca in mod natural societatea a incercat sa impiedice formarea statului, s-a straduit sa impiedice puterea, sa devina o forma de dominatie. Puterea politica a aparut intr-un moment anume al evolutiei istorice a comunitatii umane (comunitate = asociere voluntara vs. societate = asociere spontana) si nu este o forma permanenta de relationare a indivizilor. Lapierre , dimpotriva, concluzioneaza ca puterea politica ca dominatie/coercitie este o caracteristica inerenta si invariabila societatilor umane.

Autoritatea

Cele doua fete ale puterii sunt autoritatea si legitimitatea. Autoritatea reprezinta relatia asimetrica de sus in jos, dinspre X (detinatorul puterii) inspre Y (subiectul puterii) in raport cu un domeniu Z de activitate.

X Y

Z

X - detinatorul puterii

Y - subiectul puterii

Z - domeniul puterii.

Autoritatea se prezinta ca o relatie diferentiata ce presupune un raport intre posesorul autoritatii, subiectul si domeniul autoritatii. Cand posesorul autoritatii este specializat intr-un anumit domeniu, el detine o autoritate epistemica. Autoritatea epistemica nu poate fi delegata si este exercitata doar de posesor, exclusiv in domeniul sau de competenta. Aceasta autoritate se refera la specializare, iar contestarea pozitiei exprimate de un expert nu se poate realiza decat prin intermediul specialistilor. Autoritatea epistemica nu se poate delega in nici o situatie.

Dar, cand autoritatea priveste coordonarea unui domeniu si se exercita prin directive, atunci aceasta nu se refera la propozitii precum autoritatea epistemica, ci la ordine: autoritatea este deontica. Aceasta autoritate consta in recunoasterea pozitiei ierarhice a celui care o reprezinta de catre subiectii asupra carora se exercita si, spre deosebire de cea epistemica, autoritatea deontica poate fi delegata.

Autoritatea politica este un tip de autoritate deontica. Ea este impersonala, fiind exercitata prin institutii. Caracterul impersonal al institutiilor asigura permanenta/durabilitatea/stabilitatea lor, schimbarea persoanelor ce detin functii de autoritate politica neafectand continuitatea, permanenta institutiei politice (sau a statului).

Autoritatea este atat o institutie, cat si puterea formala pe care acea institutie o poseda; autoritatea presupune dreptul de a comanda, dar ramane dependenta de recunoasterea sa. Autoritatea desemneaza in acelasi timp institutia (persoana) si puterea pe care aceasta institutie o poseda. Autoritatea deontica/politica presupune un proces de recunoastere/negociere si de delegare. Mijloacele prin care se instituie autoritatea pot fi:

a)      persuasive;

b)      agresive (amenintarea cu sau utilizarea violentei/constrangerii fizice).

Distinctia dintre autoritate si putere consta in atributele acestora. Daca puterea presupune atat relatii de conducere-supunere, cat si de dominare-subordonare, autoritatea (presupune legitimarea puterii) se rezuma la a reprezenta relatiile de conducere-supunere. Orice persoana are o autoritate intr-un anume domeniu unic: orice individ are autoritate exclusiva asupra propriei sale fiinte/vieti si a propriului corp. Nu exista insa o persoana care sa aiba autoritate in toate domeniile, desi ar putea pretinde. Autoritatea este personala si nu doar institutionala (ex.: juristii, adeptii Dreptului Constitutional, considera ca autoritatea apartine institutiilor/legilor vs. stiinta politica, politologii apreciaza ca autoritatea este determinata de calitatile persoanei care o exercita).

Legitimitatea

Legitimarea autoritatii urmareste impacarea intereselor grupului minoritar aflat la guvernare cu interesele generale. Prin legitimitate, principiul ce justifica un sistem de guvernamant, se realizeaza acomodarea guvernantilor cu guvernatii. Nici un regim politic nu poate functiona si nu se poate mentine in lipsa legitimitatii. Legitimitatea este relatia inversa, de jos in sus, dinspre Y (subiectul puterii) spre X (detinatorul puterii) in sensul acordului/acomodarii pe care X il da in privinta lui Y. Calitate a autoritatii politice de a fi acceptata pe baza consimtamantului si nu a fortei, legitimitatea presupune elemente de natura simbolica, ideologica si practica, ce variaza in functie de context. Legitimitatea presupune consensul pe care puterea politica il intalneste in randul celor care asculta/se supun.

Tipuri de legitimitate - Max Weber

1. Legitimitatea traditionala - detinatorii puterii sunt determinati in virtutea traditiei; autoritatea traditionala este exercitata de catre domnitori de vita veche, monarhi, leviathani, in virtutea unor reguli transmise si consfintite prin traditie (putere ereditara personalizata).

2. Legitimitatea charismatica - se fondeaza pe calitatile exceptionale ale celui ce o detine, in jurul caruia se constituie o comunitate de tip emotional. Dominatia charismatica este exercitata de marele demagog, de liderul religios sau de seful de partid anti-sistem; este exprimata de liderul exceptional care apare in momentele de criza; puterea legitimata charismatic nu se deleaga, pentru ca liderul revolutionar nu poate delega puterea.

3. Legitimitatea rational-legala - presupune ca relatia de conducere-supunere este reglata prin reguli abstracte, acceptate de cetateni responsabili. Dominatia rationala, bazata pe o atitudine de supunere in indeplinirea indatoririlor legale, este exercitata de omul de stat modern sau de tehnocrat. Legitimitatea rationala este un tip de legitimitate democratica. Autoritatea acordata institutiilor puterii reprezinta interesele majore ale comunitatii si este rezultatul aplicarii unor proceduri electorale (puterea este exercitata birocratic si este institutionalizata). Contractul reprezinta un tip de legitimitate rational-legala: in regimurile nedemocratice, autoritare, intre guvernanti si guvernati se stabileste un schimb de echivalente - protectie oferita din partea autoritatilor statului in schimbul supunerii cetatenilor si al recunoasterii (legitimarii) puterii politice.

In functie de sursa legitimarii, autoritatile politice pot fi: reprezentative (direct reprezentative - Parlamentul) sau derivate (indirect reprezentative - Guvernul).

Putere vs. forta

Puterea nu se reduce la folosirea fortei (constrangerii fizice sau a violentei politice), chiar daca forta este cel din urma lucru la care recurge puterea. Inainte de utilizarea fortei, vine amenintarea cu uzul fortei.

Putere vs. influenta

Modelul "pur"

Persuasiunea: obtinerea convingerii si ascultarii pe baza unui argument; persuasiunea nu elimina prezumtia de egalitate intre parteneri; in schimb puterea este o relatie asimetrica.

Modelul "impur"

Cel persuadat dobandeste acest atribut nu datorita continutului argumentului uzitat, cat datorita caracteristicilor agentului care il uziteaza, a sursei de persuasiune. Este o relatie de putere bazata pe influenta (putere de influenta), mai ales daca eficacitatea persuasiunii poarta amprenta prestigiului/statului. Relatia putere-influenta este relevata de relatia dintre consilier/expert si factorul decizional: consilierul il poate influenta pe factorul politic decizional, in vreme ce factorul decizional are putere asupra consilierului.