 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Administratie | Contabilitate | Contracte | Criminalistica | Drept | Legislatie |
Raportul dintre puterea de stat si biserica - componenta principala a ideologiei si vietii politice feudale
Aparut in Europa si in majoritatea tarilor din Asia si Africa de nord, feudalismul a constituit o formatiune sociala distincta, atat sub aspectul relatiilor sociale, a nivelului dezvoltarii vietii materiale, cat si a ideologiei si spiritualitatii.
In literatura de specialitate, in special in cea istorica pentru desemnarea acestei oranduiri sociale se folosesc doi termeni, ev mediu si feudalism, de regula cu aceeasi valoare si semnificatie. Termenul de ev mediu a fost creat si pus in circulatie de umanistii italieni in a doua jumatate a secolului al XV-lea, vrand sa desemneze perioada cuprinsa intre sfarsitul imperiului roman de apus si epoca lor ca o simpla epoca de tranzitie intre antichitate si Renastere, ca o "epoca de mijloc", ea fiind definita ca media tempora sau medium evum, aceasta din urma devenind termenul cel mai des uzitat.
Cel de-al doilea termen, feudalism, vine din vechiul cuvant franc feud care initial desemna pe proprietarul de pamant, apoi extinzandu-se asupra tuturor elementelor si componentelor sociale si imprimand denumirea noii oranduiri sociale. Astazi se folosesc in aceeasi masura ambii termeni, ei desemnand in principal formatiunea social-politica.
In functie de conditiile istorice specifice fiecarei tari, durata feudalismului a variat, momentul aparitiei sale osciland intre secolele I - VII, iar sfarsitul intre secolele XVII - XIX. Analiza locului si rolului acestei societati in evolutia de ansamblu a umanitatii umane, a spiritualitatii si gandirii sale politice, impune clarificarea faptului daca evul mediu a fost o epoca de progres sau de regres pentru omenire. O asemenea precizare este necesara intrucat multa vreme s-a considerat ca feudalismul, in special viata sa spirituala, a marcat o involutie pe scara progresului umanitatii, fenomen raportat atat la antichitate cat si la epoca moderna. Aceasta discutie este mai veche, ea a inceput de la sfarsitul evului mediu odata cu Renasterea. Oglindind pozitia burgheziei umanistii secolelor XV - XVI, au considerat perioada feudalismului pana la Renastere ca o simpla epoca de tranzitie caracterizata prin barbarie, ignoranta si regres. O asemenea apreciere asupra feudalismului au facut-o si iluministii secolului al XVIII-lea, subliniind indeosebi inegalitatea, abuzurile si lipsa de democratie din aceasta societate.
In schimb, apologetii feudalismului au infatisat evul mediu intr-o viziune romantica, idilica si idealista. Incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea pe masura imbogatirii informatiei si cunoasterii despre societate si a largirii conceptiei istorice, s-a putut realiza a cunoastere mai aprofundata, mai detaliata si obiectiva privind evul mediu. Astfel, treptat in locul "legendelor intunecate" sau a celor "aurite" asupra evului mediu, locul acestora este luat tot mai mult de aprecieri mai obiective si mai nuantate care tin seama atat de "umbrele" cat si de "luminile" acestei epoci. Nu este cazul si locul sa facem o analiza detaliata a acestei probleme, ci este suficient sa expunem concluzia. Cu toate contradictiile, limitele si neimplinirile, feudalismul in raport cu antichitatea a reprezentat un progres sub toate aspectele, atat cele referitoare la realizarile materiale, cat si cele spirituale, asa cum cele ale epocii moderne au intrecut pe cele medievale.
Referindu-ne la spiritualitate si mai ales la viata si gandirea politica a acestei perioade, se poate aprecia ca in primele secole ale evului mediu in Europa, ca urmare a migratiei popoarelor, a decaderii oraselor ca centre ale vietii politice si culturale, dar si a impunerii dogmei teologice, acestea au marcat un regres fata de antichitate. Odata insa cu maturizarea relatiilor feudale, a renasterii vietii urbane, a laicizarii vietii sociale si a stabilitatii acestei oranduiri incepand cu secolele XI - XII, se creeaza si in Europa conditii pentru o evolutie ascendenta a vietii sociale, inclusiv a gandirii si practicii politice. Renasterea va marca maxima dezvoltare a spiritualitatii feudale, laicizarea si scientificarea acesteia, asezarea ei pe noi principii si valori, cu obiective si sarcini noi, umaniste si democratice.
In feudalism, viata politica, gandirea si practica politica au fost centrate pe raportul dintre religie, in speta crestinismul si dogma sa teologica, considerata drept putere spirituala si putere de stat, caracterizata ca temporara sau tranzitorie. Acest fapt isi avea determinarea in religie care reprezenta principala forma de ideologie a societatii feudale. Dominatia ideologiei religioase asupra spiritualitatii si a societatii este atat de exclusiva, incat pana si actiunile indreptate impotriva feudalismului si a bisericii imbracau de regula o forma religioasa. Confruntarea dintre biserica - ca institutie a crestinismului si puterea de stat va constitui caracteristica dominanta, majora a relatiilor politice ale feudalismului. Acest raport era consecinta directa a asocierii bisericii la conducerea politica a feudalismului, a impunerii dogmei sale teologice ca ideologie si axioma politica. El s-a desfasurat pe parcursul intregii societati medievale si a cunoscut trei momente distincte:
Primul care si-a propus sa trateze raportul dintre biserica si puterea de stat a fost Aurelian Augustin (354-430), episcop de Hippona in Africa romana, considerat si primul ideolog ce a pus bazele principiilor teocratiei bisericii. Aurelian Augustin a trait in perioada caderii Imperiului roman, in timpul vietii sale, in anul 410, gotii sub conducerea lui Alaric cuceresc si jefuiesc pentru prima oara "orasul etern", Roma. Dezamagit de statul laic, de neputinta acestuia de a-i apara pe crestini, Aurelian Augustin isi pune toate sperantele in biserica. Din dorinta de a-i apara pe crestini de acuzatia ca ar fi atras dezastrul asupra cetatii prin faptul ca nu i-au venerat pe zei, Sfantul Augustin va scrie prima lucrare teologica care va aborda problema raportului dintre biserica si puterea de stat - De Civitate Dei.
Desi a combatut in vorbe filosofia pagana, in realitate Aurelian Augustin si-a construit intregul demers filosofico-teologic pe conceptia lui Platon. Pentru el, ideile lui Platon sunt "gandurile creatorului inaintea actului de creatie", iar filosofia este identica cu teologia. In esenta sa, conceptia politica a lui Aurelian Augustin, este o sinteza intre filosofia platoniciana si cea stoica, grefata pe dogma teologica. Problema fundamentala abordata de Aurelian Augustin in lucrarea sa Despre cetatea lui Dumnezeu este aceea a statului conceput sub doua aspecte: statul pamantesc creat din "dragostea omului fata de sine, mergand pana la dispretul fata de Dumnezeu"1, si statul ceresc, impus prin "dragostea fata de Dumnezeu, pana la dispretul fata de sine, a creat Cetatea celesta; prima se glorifica in ea insasi, cea de-a doua in Dumnezeu; una cauta gloria venita de la oameni, iar pentru alta Dumnezeu, martor al constiintei, este cea mai mare glorie"[i]
Statul pamantesc este o realitate schimbatoare si are durata limitata, temporara, de aceea si puterea sa va fi desemnata cu notiunea de putere temporara. In schimb, statul divin, fara a se confunda cu biserica, dar reprezentat de aceasta, are in fata sa eternitatea, este "statul universal vesnic al lui Dumnezeu". Sfantul Augustin nu neaga rolul statului creat de oameni, dar acest rol, in esenta de mentinere a pacii intre oameni, nu se poate realiza decat subordonat statului divin. Potrivit doctrinei lui A. Augustin "pacatul initial al lui Adam si al Evei a lovit intreaga omenire si pentru salvarea ei in viata viitoare nu sunt suficiente numai fortele omului", ci salvarea consta in "binefacerea tainica a Dumnezeului atotputernic", al carui reprezentant pe pamant este biserica, nu exista salvare in afara bisericii. Concluzia la care ajunge A. Augustin este primatul autoritatii spirituale asupra celei laice, a bisericii catolice asupra statului laic, cea dintai avand menirea de a indruma si carmui societatea.
In acelasi timp, episcopul A. Augustin este considerat si cel ce a pus bazele dreptului divin. Acesta este superior dreptului creat de oameni, superioritatea sa nu se poate demonstra pe calea ratiunii, ci numai prin credinta. A. Augustin apara si justifica cu argumente sofiste, sclavia, inegalitatea sociala, proprietatea privata. Sclavia este considerata drept vointa lui Dumnezeu, care a introdus-o ca o pedeapsa pentru pacate, misiunea bisericii nu este de a reda libertatea sclavilor, ci de a-i face buni.
O explicatie asemanatoare priveste si inegalitatea care este si ea o creatie divina. Dumnezeu i-a creat atat pe bogati, cat si pe saraci, pe primii pentru a-i ajuta pe saraci, iar pe acestia din urma pentru a-i pune la incercare pe bogati.
In ceea ce priveste proprietatea, Sfantul Augustin sustine ca dreptul de proprietate rezulta din dreptul natural si nu din dreptul divin. Cu toate acestea, el recomanda celor lipsiti de proprietate "sa iubeasca numai ceea ce nu poate fi rapit", adica nu bogatia, ci pe Dumnezeu.
Desi prin lucrarea sa, episcopul A. Augustin a pus, din perspectiva ideologica problema raportului dintre biserica si puterea de stat, ea va inaugura insa lupta dintre acestea, lupta ce se va desavarsi in perioada feudalismului dezvoltat.
Cu cateva exceptii, papii din aceasta perioada s-au supus puterii laice. In demersurile lor, papii Grigore cel Mare (secolul VI) si Leon al III-lea (secolul VIII) s-au limitat doar in a justifica independenta bisericii fata de putere si cel mult la unele critici si avertismente la adresa suveranilor laici.
Momentul de maxima confruntare dintre biserica si puterea de stat se va desfasura pe parcursul secolelor X - XIV. In esenta, el va viza dorinta bisericii catolice de impunere, de hegemonie asupra puterii de stat, de subordonare a acesteia, de fapt de dominare a intregii societati feudale, proces care in mare masura s-a si realizat.
Suprematia bisericii si a dogmei teologice asupra societatii feudale, in mod deosebit asupra puterii si a superioritatii acesteia, a fost favorizata de o serie de factori precum: ierarhizarea si impunerea de catre biserica crestina apuseana de la Roma a conducerii autoritare si centralizate. Incepand din secolul al V-lea episcopul de Roma incepe sa fie denumit "papa" ( de la cuvantul grecesc papas-parinte). Papii de la Roma vor dobandi importante averi si isi vor crea un sistem din ce in ce mai centralizat si ramificat de conducere bisericeasca. In special dupa moartea lui Carol cel Mare in anul 814, creatorul Sfantului Imperiu roman, autoritatea si puterea papei de la Roma va creste constant, ajungand sa se impuna atat in cadrul bisericii crestine cat si al puterii laice; procesul de faramitare teritoriala si al luptei pentru putere specific feudalismului, proces ce a avut ca efect slabirea puterii centrale, a capacitatii acesteia de a se opune tendintelor hegemoniste ale bisericii; tranformarea bisericii intr-o puternica forta economica, fapt ce i-a creat resursele materiale necesare sustinerii confruntarii cu puterea de stat; incheierea in linii mari a procesului de organizare si ierarhizare a bisericii si a punerii bazei dogmei teologice.
Cel mai elocvent exemplu care pune in evidenta noua atitudine politica a bisericii fata de puterea de stat este modificarea atitudinii sale fata de conceperea existentei monarhului si a doctrinei monarhiei absolute. Inca din secolul al IX-lea, odata cu papa Nicolae I si episcopul Hincmar, incepe restrangerea aplicarii teoriei despre originea divina a monarhului si a puterii de stat. Mult mai transant este papa Grigore al VIII-lea pentru care monarhul si puterea nu este instituita de Dumnezeu, ci de oameni. In noile conditii monarhul este "dezbracat" de esenta si autoritatea sa divina, el nu mai este reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant, ci aceasta este biserica. Pierzandu-si originea divina, devenind om, la fel ca ceilalti oameni, monarhul trebuie sa se supuna bisericii. Concomitent cu negarea originii divine a monarhului, are loc si un proces sinonim la nivelul puterii. Aceasta nu mai este creatia divinitatii, nici nu e instituita de Dumnezeu, ci de oameni si, in consecinta, ea trebuie subordonata bisericii. Au loc numeroase chemari de nesupunere fata de puterea de stat si de subordonare a ei prin forta din partea reprezentantilor bisericii catolice. Cea mai expresiva a fost teoria regicidului promovata in secolul al XII-lea de John de Salisbury.
Teoria regicidului urmarea sa canalizeze nemultumirile maselor populare impotriva feudalii laici, sa puna puterea de stat in slujba bisericii in lupta acesteia pentru subordonare. John de Salisbury da o noua intelegere notiunii de print si tiran. Printul este acela care se supune bisericii si apara legile. Tiranul este acela care nu se supune bisericii, ci diavolului. In concluzie, oricine este indreptatit sa ucida un tiran, inclusiv cu viclenie.
Distinctia dintre print si tiran avea insa o semnificatie politica noua. Constienta de forta puterii de stat, macinata de numeroase erezii, biserica dorea sa o puna pe aceasta in slujba sa. "Printul primeste spada temporala din mainile bisericii - spune Salisbury - caci biserica nu poate ea insasi sa tina spada sangelui. Totusi ea o poseda si ea se serveste de ea, prin mainile printului, caruia ea i-a acordat dreptul de a pedepsi corpurile, rezervandu-si autoritatea in lucrurile spirituale. Printul este deci ministrul preotului, executand in locul sau una din functiile sfintei autoritati care pare insa nedemna de mainile preotului"[ii]
Noua atitudine a bisericii catolice fata de continutul puterii de stat in sensul respingerii teoriei originii si naturii sale divine, este reflectata intr-o noua forma filosofica politica de catre scolastica. Termenul de scolastica vine de la grecescul schola - scoala, aceasta fiind de fapt filosofia specifica feudalismului crestin, a varfurilor dominante ale feudalitatii laice si ecleziastice. Considerand filosofia "o slujitoare a teologiei", misiunea acesteia era de a justifica si legitima inegalitatea de clasa, ierarhia feudala si asuprirea sociala, acestea fiind create si consfiintite de insusi Dumnezeu si ca orice lupta impotriva randuielilor existente este o razvratire contra vointei divine. Menirea scolasticii era fundamentarea si apararea dintr-o perspectiva teoretica filosofica a ideologiei bisericii catolice si a intolerantei fata de gandirea libera. Fundamentul sau filosofic era idealismul, respingerea logicii si a ratiunii.
Ultimul parinte al bisericii si primul scolast este considerat Anselm de Canterbury (1033-1109). El este primul care pune idealismul platonic in slujba credintei catolice si sustine "dovada ontologica a existentei lui Dumnezeu". Sursa principala a scolasticii o constituie doctrina lui Aristotel, dar nu cea autentica, ci cea denaturata. La inceputul secolului al XIII-lea principalele opere ale lui Aristotel au fost traduse in limba latina, acesta devenind cel mai cunoscut filosof si cea mai mare autoritate stiintifica a evului mediu. Din pacate, scolasticii au incercat sa foloseasca doctrina lui Aristotel, denaturand-o in prealabil in conformitate cu scopurile lor teologice si adaptand-o catolicismului.
Cel mai desavarsit sistem al scolasticii este creat de calugarul dominican Toma d'Aquino (1225-1274). El va crea dupa spusele papei Leon al XIII-lea, singura si cea mai autentica filosofie a bisericii catolice. Sumele sale, reunite in Suma teologica, sunt o sinteza a demersurilor filosofice si teologice, un amestec intre credinta si ratiune la care se adauga numeroase referiri la "sfanta scriptura" si la alte autoritati.
Contrar vechilor teorii teologice de pana la Toma d'Aquino care considerau ca puterea politica nu este conforma cu natura umana, preluand ideile de la Aristotel, el ajunge la concluzia ca dimpotriva, puterea politica este tocmai expresia tendintei naturale a omului de a trai in colectivitate. Puterea nu este o pedeapsa primita de oameni de la Dumnezeu pentru indepartarea fata de acesta, ci o modalitate prin care omul se implineste cu voia lui Dumnezeu.
Desi recunoaste existenta celor doua autoritati, laica si religioasa, distincte si autonome, cand este vorba de a stabili ierarhia dintre acestea, Toma d'Aquino nu ezita sa recunoasca suprematia si autoritatea celei religioase.
Dupa Sfantul Toma, puterii laice ii sunt supuse numai corpurile oamenilor, nu si sufletele lor, acestea apartin bisericii care este puterea suprema, atotcuprinzatoare. Puterea spirituala a bisericii este mai presus de puterea statului pamantesc intrucat ea vine de la Dumnezeu. Aflandu-se intr-o stare de inferioritate fata de biserica, statul pamantesc nu poate sa asigure fericirea oamenilor decat supunandu-se acesteia. Mai mult, puterea laica trebuie sa devina o slujitoare a bisericii, avand ca sarcina pedepsirea ereticilor.
Referindu-se la formele de guvernamant, Toma d'Aquino distinge: monarhia, oligarhia, aristocratia si democratia. Dintre acestea, monarhia de tip feudal este considerata cea mai buna dar cu o conditie, ca monarhul sa se supuna legii divine. Dupa el, monarhul este nu numai carmuitor al statului, dar si drept creatorul acestuia, intrucat reprezinta "vointa lui Dumnezeu".
Chiar si in acesta perioada a deplinei dominatii a bisericii si dogmei sale teologice, nu au lipsit actiunile de opozitie atat ale puterii de stat manifestate prin unii suverani, cat si cele ale unor oameni de cultura si ganditori politici ca Dante Alighieri si Marsilio de Padova.
Asa de exemplu, la mijlocul secolului al XII-lea spiritului si politicii de hegemonie al bisericii catolice de la Roma i se opune politica de centralizare dusa de unii monarhi, ca regele Angliei, Henric al II-lea. In 1164 prin "Statutele de la Clarendon", Henric al II-lea impune dreptul monarhului si al functionarilor sai de a-i judeca si pedepsi pe prelati si clerici pe care ii asimila cu feudalii laici, considerati supusi ai coroanei si obligati sa se supuna dreptului feudal. Mai mult, el ridica si dreptul clerului de apel catre papa, diferendul urmand a fi solutionat tot de curtea regala dupa dreptul edictat si nu cel divin.
Actiunea lui Henric al II-lea este deosebit de semnificativa pentru conceperea raportului dintre autoritatea laica si cea divina. Regele Angliei guverneaza in baza dreptului laic feudal, conform caruia el este suveranul tuturor feudalilor, atat laici cat si ecleziastici, acestia neputandu-se sustrage autoritatii sale. Dreptul la autoritate si judecata reflecta de fapt disputa doctrinara dintre puterea spirituala si cea temporala.
La inceputul secolului al XIV-lea suveranul Frantei, Filip al IV-lea va intreprinde o actiune si mai semnificativa pentru evidentierea confruntarii dintre cele doua puteri ale feudalismului.
Interesat de intarirea autoritatii universale a bisericii de la Roma asupra suveranilor laici, papa Bonifaciu al VIII-lea in decembrie 1301 va da bula Asculta fili, in care promulga: "Dumnezeu l-a randuit pe papa deasupra regilor in regatele lor, proclamand suprematia puterii bisericii asupra statului". In noiembrie 1302 in bula Unam sanctam, acelasi papa proclama fatis doctrina teocratica a bisericii catolice, "Seful lumii crestine este Hristos, care isi deleaga puterea papei, loctiitorul sau pe pamant; in lume exista doua forte, reprezentate simbolic prin doua sabii, cea spirituala manuita de papa si cea laica, manuita de suverani, dar in folosul bisericii si potrivit indrumarii papei; daca puterea laica se abate de la calea randuita de biserica, papalitatea are dreptul sa o judece, in schimb puterea laica nu are acest drept fata de puterea ecleziastica".
Fata de o asemenea atitudine adoptata, regele Frantei nu se sfieste sa-l aresteze in 1303 pe papa Bonifaciu al VIII-lea, fapt ce reprezinta o grea lovitura pentru pretentiile teocratice ale bisericii si, totodata, inceputul decaderii puterii acesteia. De altfel, dupa moartea papei Bonifaciu al VIII-lea, survenita in 1303, Filip al IV-lea va reusi sa mute resedinta papala la Avignon in Franta, subordonandu-si papii instalati. Era un gest semnificativ al luptei pentru suprematie in Europa Occidentala si marca inceputul afirmarii laicitatii a puterii de stat si a decaderii bisericii.
Lupte impotriva tendinte-lor hegemoniste ale bisericii s-au purtat si pe taramul ideologic, remar-cabile fiind conceptiile lui Dante Alighieri si Marsilio de Padova.
Dante Alighieri (1263-1321)-umanist, considerat precursor al Renasterii, este primul ganditor care in lucrarea sa De monarchia (1310) fundamenteaza teza necesitatii independentei puterii de stat fata de biserica. Desi nu se poate rupe in totalitate de gandirea politica, a guvernarii societatii de monarhie, el face totusi un pas inainte. Monarhia conceputa de Alighieri nu mai este limitata la statul feudal - ci la o monarhie universala, ca stat, putere, independenta fata de papalitate, gandire noua, opusa celei promovate de biserica.
Cea mai radicala opozitie teoretica fata de dogma bisericii crestine o va face in prima jumatate a secolului al XIV-lea (1324) Marsilio de Padova. El isi va expune noile conceptii politice in lucrarea Aparatorul pacii.
Inspirat din gandirea politica a lui Aristotel, el va formula teze originale legate de stat, de puterea si autoritatea sa, formuland pentru intaia oara principiul separarii puterii in stat ca principiu de guvernare.
Spre deosebire de predecesorii sai, Marsilio de Padova nu se multumeste numai la afirmarea independentei puterii de stat fata de biserica, ci afirma legitimitatea si necesitatea puterii laice de a-si subordona toate domeniile vietii sociale. Pentru Marsilio de Padova, biserica nu este o putere de stat, ci o institutie publica si, ca orice institutie publica, ea trebuie sa se supuna puterii.
Este adevarat ca, in conceptiile sale filosofice si politice, Aristotel afirmase principiul separarii puterii in stat, originalitatea gandirii politice a lui Marsilio de Padova constand in aceea ca pentru umanistul italian separarea puterilor in stat nu mai constituie un principiu teoretic al guvernarii, ci un principiu al protectiei politice, al mecanismului de exercitare a puterii. In acelasi timp, principiul separarii puterilor in stat, in viziunea lui Marsilio de Padova, in putere legislativa si executiva, rezida din puterea poporului si sunt un atribut al acesteia, nu al monarhului, ca in conceptia feudala. Puterea nu este vesnica, ci ea trebuie sa se bazeze pe legi, iar in caz ca se indeparteaza de acestea, ea poate fi inlaturata. O asemenea concepere a puterii este de esenta burgheza - principiul separarii puterii va deveni o arma ideologica de lupta a acestei clase impotriva monarhiei absolute, de tip feudal. Nu intamplator Marsilio de Padova este considerat primul ideolog al burgheziei, primul ei promotor al intereselor politice si ideologice.
Ultimul moment al confruntarii dintre puterea de sat si biserica s-a consumat de-a lungul secolelor XV - XVII pe fundalul descompunerii societatii feudale si a afirmarii noului model de productie capitalist. Aceasta confruntare se va finaliza cu victoria deplina a puterii temporale asupra celei spirituale.
In acest complex proces de transformare a vietii sociale este inclusa cu precadere viata spirituala si politica a societatii. Noua clasa in formare, burghezia care va prelua lupta antifeudala, avea nevoie de o noua spiritualitate si ideologie de esenta laica care sa-i fundamenteze si legitimeze aspiratiile, sa-i promoveze interesele economice si politice in societate.
Se naste o noua spiritualitate de esenta laica, aflata sub influenta rationalismului - Renasterea, ce va realiza trecerea la viata spirituala capitalista. Ea tinde sa elibereze viata spirituala, oamenii, societatea in ansamblu de sub influenta bisericii si dogmei teologice punand accent pe ratiune, pe stiinta. In acest proces de laicizare sunt incluse si stiintele sociale. Are loc mai intai un proces de "eliberare" a stiintelor de ideologia bisericii si apoi de constituire a lor pe domenii de activitate. Acesta este si momentul cand stiinta politica se va constitui ca o stiinta moderna. Ea va capata caracteristici si elemente noi, care vor trebui sa raspunda noilor cerinte impuse de noua dezvoltare sociala. In plan teoretic se trece de la abordarea abstracta, confuza, impletita cu elemente teologice a societatii, la una noua, bazata pe observatie, analiza, fundamentata pe argumente laice, stiintifice, rationale. Alaturi de economic, politicul va deveni principalul domeniu de disputa intre feudalitate si burghezie, iar politica, arma ideologica de lupta a noii clase in formare si afirmare. In aceasta perioada apar si primii ideologi ai burgheziei timpurii italiene si franceze, Nicolo Machiavelli si Jean Bodin.
Nicolo Machiavelli (1469-1527) este considerat precursorul gandirii politice moderne si creatorul stiintei politice moderne. Conceptiile sale politice, au reflectat intr-un mod original interesele burgheziei timpurii din Italia. Este primul cercetator care imbina in studiul politicului analiza teoretica cu practica politica. Pentru Machiavelli politica este o stiinta distincta, autonoma in cercetarea fenomenului politic atat fata de teologie, cat si de morala feudala, ea isi are propriile ei principii si legi, opuse religiei si moralei crestine.
Nicolo Machiavelli este primul ganditor care introduce in circuitul stiintei politice notiunea de interes, legand-o intrinsec de actiunea umana. Interesul sta la baza oricarei actiuni umane, el fiind cel care declanseaza si orienteaza actiunea, ii da scop si finalitate. Dintre toate categoriile de interes - cel economic si politic se detaseaza prin importanta lor. Orice actiune practica politica se intemeiaza pe interesul politic - fapt reflectat de actiunile intreprinse de burghezie in lupta sa pentru putere.
Statul sub diferitele sale aspecte ale puterii, ale formei si mijloacelor de guvernare a constituit obiectivul principal al analizei politice a lui N. Machiavelli. Plasarea lui Machiavelli in cadrul precursorilor gandirii politice moderne este justificata. Gandirea si ideologia lui politica incumba elemente specifice perioadei de trecere, atat feudale cat si capitaliste. Ideea realizarii unitatii statale, este o idee noua ce tine de ideologia politica a burgheziei. In schimb, forma de guvernare - monarhia absoluta, dar mai ales mijloacele de infaptuire a statului unitar, bazate pe inselaciune, violenta, crima tin fara discutie de vechea ideologie feudala, dar intrucat scopul este nobil - unitatea, el poate scuza mijloacele. O asemenea conceptie, specifica perioadei de trecere de la gandirea si practica politica feudala la cea burgheza, a fost expusa de umanistul italian in opera sa Principele (1513). Dezamagit de politica Medicilor, in 1519 in lucrarea Discurs asupra primei decade a lui Tit Liviu, Machiavelli revine la conceptiile sale republicane, apropiindu-se si din acest punct de vedere de aspiratiile burgheziei. Din pacate insa, pentru Machiavelli republica nu este republica de tip nou, bazata pe principii noi de functionare, democratice, burgheze, ci pentru el tipul de republica vizat este cel al Romei antice, fapt ce-l indeparteaza de gandirea burgheza, apropiindu-l mai mult de ideologia utopica.
Cu toate aceste limite, nu pot fi negate contributiile lui N. Machiavelli la constituirea stiintei politice moderne, modalitatea lui moderna de concepere si analiza a fenomenelor si proceselor politice, disocierea acestora de teologia si morala crestina, viziunea lui noua, originala despe politica si rolul acesteia in societate.
Promotorul intereselor burgheziei timpurii franceze, dar si intemeietorul stiintei politice moderne este considerat Jean Bodin (1530-1596). Umanist francez, inspirat din operele lui Aristotel, in lucrarea sa Sase carti despre Republica (1576) se ocupa de o arie mare de probleme sociale si politice. In cadrul gandirii sale politice notiunea de suveranitate ocupa locul central. Desi prin conceperea ei unica, indivizibila, exclusiv deplina, exercitata fara consimtamantul supusilor intarea doctrina monarhiei absolute, suveranitatea avea insa rolul progresist de a sprijini ideea unitatii statale, a centralizarii puterii de stat - elemente ale ideologiei si practicii politice burgheze. El are, de asemenea, meritul de a "sparge" monopolul puterii monarhului atunci cand sustine ca puterea suverana trebuie sa fie detinuta de monarh, aristocratie si popor. Prin urmare, J. Bodin se opune formei anacronice de guvernare mixta, care cumula in mainile suveranului si a camarilei acestuia intrega putere, promovand principiul burghez al separarii puterii in stat, principiu preluat si dezvoltat de la Marsilio de Padova. Actiunile burgheziei impotriva bisericii, a feudalitatii laice si ecleziastice nu s-au limitat numai la domeniul teoretic-ideologic, ci au vizat si actiuni practice. Cea mai importanta actiune purtata de burghezie in vederea subminarii puterii feudale, a ideologiei ei de esenta teologica, a fost reforma.
Continutul si motivatiile economice, spiritual-ideologice si politice ale reformei.
In lupta impotriva feudalitatii laice si ecleziastice, a bisericii, burghezia nu s-a limitat numai la aspectul teoretic-ideologic, ci actiunile sale au vizat si practica sociala si politica. Cea mai importanta actiune purtata de burghezie in vederea subminarii puterii feudale, a filosofiei ei de esenta teologica a fost reforma.
Reforma a fost o larga miscare sociala antifeudala, initiata, organizata si condusa de burghezia in formare urmarind adaptarea dogmei teologice crestine, a bisericii ca institutie la necesitatile si cerintele impuse de burghezie, de noua dezvoltare sociala ce isi facea loc in societate.
Desi a imbracat o haina religioasa si in esenta a urmarit crearea unei noi doctrine religioase care sa corespunda intereselor noii clase burgheze, reforma a avut insa la baza ei importante motivatii economice, spiritual-ideologice si politice.
Motivatii economice
Din punct de vedere economic, feudalii laici si ecleziastici detineau importante mijloace de productie materializate sub forma marilor proprietati funciare, organizate si exploatate cu metode si mijloace feudale ineficiente. Mentinerea sistemului muncii feudale de tip iobagist constituia o serioasa piedica in libera circulatie a fortei de munca, in formarea proletariatului. Totodata, biserica crestina catolica prin marele fast si bogatie, prin ierarhia ecleziastica deosebit de numeroasa, prin multitudinea sarbatorilor si interdictiilor scotea din circuitul economic numeroase valori materiale si impiedica activitatea economica de tip capitalist. Societatea burgheza avea nevoie de o biserica ieftina, fara fast si bogatie, care sa nu puna interdictie muncii si activitatii umane.
Asemenea cerinte nu le putea indeplini biserica de tip feudal, de aceea reformarea ei era o necesitate ce izvora din interese economice, spirituale, politice si mai putin din percepte teologice.
Motivatii spiritual-ideologice
Motivatia spirituala a avut si ea o deosebita importanta in declansarea reformei.
In ascensiunea sa economica si politica, burghezia avea nevoie de un invatamant si o cultura laica, de o societate care sa se fundamenteze pe stiinta. In conditiile in care intreaga viata spirituala era dominata de religie, laicizarea ei impunea in primul rand reformarea acesteia, separarea dogmei teologice de spiritualitatea laica.
In lupta impotriva feudalitatii, burghezia avea nevoie de sprijinul maselor populare, fapt ce nu se putea realiza decat prin scoaterea acestora de sub influenta teologiei crestine. Organizarea si constientizarea maselor populare la lupta antifeudala impunea o doctrina si o ideologie laica, care in cea mai mare masura a fost liberalismul.
Contrar hainei religioase sub care s-a desfasurat, reforma a avut si un pronuntat continut politic. Spre deosebire de feudalitate care a "acceptat" sa imparta puterea cu biserica, de la primele ei manifestari burghezia s-a aratat ca o clasa ce nu era dispusa sa mentina dualitatea puterii. In drumul ei spre putere, burghezia se lovea de opozitia bisericii si a feudalitatii: orice actiune impotriva bisericii echivala cu o actiune de cucerire a puterii politice, iar cucerirea ei insemna inlaturarea feudalitatii laice si ecleziastice. Noile principii de esenta laica pe care urma sa se intemeieze si sa functioneze puterea politica instaurata de burghezie, impunerea democratiei ca forma de organizare si conducere a societatii, nu erau posibile decat prin inlaturarea bisericii, a dogmei teologice din spiritualitatea si practica politica.
Prima miscare a reformei s-a declansat in Cehia, la inceputul secolului al XV-lea, sub conducerea lui Ian Hus (1371-1415). Miscarea s-a ridicat atat impotriva expansiunii germane cat si a bisericii catolice, unde alaturi de "sfanta scriptura" si principiul credintei, husitii au pus ratiunea si principiul libertatii in gandirea umana.
Eterogenitatea fortelor participante si a obiectivelor urmarite, a determinat aparitia in cadrul miscarii husite a doua curente: calixtini, care desi se opuneau feudalismului erau mai moderati, elementele burghezei orasenesti in formare care dominau acest curent solicitau secularizarea averilor manastiresti si impartasania din potir pentru mireni; taboriti reuneau elementele sarace orasenesti si taranesti si care, prin revendicarile lor, au imprimat miscarii un caracter radical.
In cererile taboritilor se regaseau atat elemente ale luptei impotriva bisericii catolice ca: secularizarea averilor, independenta bisericii cehe fata de Roma, desfiintarea ierarhilor bisericesti, cat si revendicari de ordin social si national ca: desfiintarea marii proprietati feudale laice si ecleziastice, egalitatea dintre oameni, asigurarea independentei tarii fata de germani. Principalul ideolog al taboritilor a fost Martin Guska.
In Germania ca urmare a puternicelor relatii feudale si a absolutismului, Reforma apare la inceputul secolului al XVI-lea. Si aici, ea a cunoscut doua orientari: una a bürgerilor ce l-a avut in frunte pe Martin Luther (1483-1546), si una populara concretizata in razboiul taranesc condus de Thomas Münzer.
Cea mai importanta atat sub aspectul consistentei, a efectelor si consecintelor, a fost miscarea reformista a lui Martin Luther. Aceasta orientare s-a ridicat impotriva bisericii catolice, a fastului, a bogatiei si ierarahiei acesteia, cerand o biserica ieftina, dependenta de putere laica, precum si secularizarea averilor bisericesti. Pentru a-si justifica cererile, M. Luther a pus in antiteza, pe de o parte biserica catolica si principiul ei de baza - credinta, iar pe de alta parte puterea laica si principiul ei fundamental - autoritatea la care se asocia ratiunea.
Desi este un fenomen individual, credinta in actiunea ei practica capata un caracter social, ea realizandu-se si infaptuindu-se in cadrul bisericii. Ea trebuie sa tina in exclusivitate de constiinta umana, de ratiunea sa si nu trebuie impusa. Biserica desi are un statut aparte in societate, ea este totusi o institutie a acesteia si in consecinta, la fel ca si celelelte institutii societale si ea trebuie sa se supuna autoritatii laice. In fond, Martin Luther dorea independenta bisericii catolice germane fata de Roma, reformarea acesteia in spiritul burghez si subordonarea ei monarhiei absolute prusace.
In schimb, orientarea populara a lui Thomas Münzer a impletit lupta pentru reformarea bisericii catolice cu infaptuirea unor revendicari sociale. In programul rasculatilor se prevedea reformarea prin lupta a relatiilor sociale, egalitatea oamenilor, comunitizarea proprietatii, mergandu-se pana la ideea crearii unei noi societati.
Reforma a cuprins si Polonia, aceasta fiind influentata de husismul din Cehia si luteranismul german. Ca o nota deosebita in Polonia reforma a vizat in principiu conflictul dintre feudalii laici si biserica catolica si de aceea a avut un caracter limitat.
Un spirit mai radical al reformei poloneze l-a imbracat doctrina organizatiei "Fratii polonezi". Ideologii acesteia Andrjei Wissawaty si Ian Ianston au pus pe primul plan in lupta cu dogma teologica ratiunea, cunoasterea, stiinta.
In planul teoriei politice ei se ridicau impotriva statului in care vedeau un izvor al raului, cereau egalitatea oamenilor si chiar lichidarea proprietatii private. In cadrul Reformei, a Renasterii poloneze in secolul al XVI-lea, importante conceptii in domeniul politicii a emis Andrjei Frycz Madjewski (1503-1572). In lucrarea sa Despre indreptarea Reci Pespolitei, exprimand interesele negustorimii si ale feudalitatii liberale, el impune ideea ca natiunea poloneza trebuie s-o formeze intregul popor si nu o anumita casta. Desi cerea consolidarea puterii regale, Madjewski critica conceptia divina despre putere, drept si stat, pronuntandu-se pentru un stat laic, puternic si centralizat.
Ideologul Renasterii poloneze Andrjei Frycz Madjewski a formulat si el o serie de idei politice deosebit de democratice pentru acea vreme. El considera ca cei ce guverneaza trebuie sa raspunda pentru faptele si actele lor in fata cetatenilor, ca la alegerea demnitarilor in stat, inclusiv a regelui, trebuie sa participe toti cetatenii, ca in societate toate clasele, toti membrii acestora trebuie sa fie egali in fata legii.
In Tarile de Jos, in special in Olanda, Reforma in forma calvinismului a avut efecte nu numai in plan religios ci si mai ales politic, al formei de organizare statala. In aceasta societate unde burghezia era mai dezvoltata, ea a impus republica ca forma de guvernare, intrucat aceasta era mai aproape de principiile sale democratice, de optiunile sale politice si noua tendinta de dezvoltare sociala pentru care milita si pe care o promova.
Refoma a constituit o puternica lovitura politica, economica, spirituala data bisericii catolice. In linii mari, ea a determinat: scoaterea bisericilor nationale de sub dominatia Romei si subordonarea lor puterii laice; deposedarea bisericii, a manastirilor sale de importante posesiuni funciare si mijloace economice; inlaturarea ierarhiei catolice; impunerea unor forme de organizare a puterii; calvinismul a impus republica in Olanda; laicizarea treptata a vietii spirituale si inlocuirea dogmei teologice cu stiinta.
Odata cu reforma, cu organizarea noii biserici, se incheie si lupta dintre puterea de stat si biserica, lupta care a avut ca finalitate subordonarea bisericii de puterea laica, reformarea dogmei teologice, intr-un cuvant adaptarea bisericii la conditiile si cerintele dezvoltarii capitaliste.
Pe masura ce spirituali-tatea, gandirea politica ies de sub
dominatia religiei, apar noi conceptii si teorii politice
privind organi-zarea si conducerea societatii, cum este cazul
socialismului utopic sau unele vechi teorii si conceptii isi
recapata continutul laic dreptul natural), devenind arme ale
burgheziei in lupta antifeudala.
Fundamentele acestei teorii politice se regasesc inca din antichitate. Ea a fost promovata de ganditori din secolulul V i.e.n. in China, de Mo-tzi, de scoala stoica din Grecia sau juristii Romei antice.
In feudalism, in conditiile dominatiei dogmei teologice crestine, continutul laic al dreptului natural este luat de dreptul divin - in sensul ca dreptul natural nu este o creatie umana, nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu. In perioada de tranzitie catre capitalism, dreptul natural isi recapata continutul laic, rational, devenind un mijloc eficient pe taram ideologic, in lupta antifeudala. Creatorul dreptului natural modern este considerat Hugo Grotius (1583-1645) cel care a fondat si stiinta dreptului international.
In primele sale lucrari Grotius considera ca dreptul natural isi are originea in vointa divina, chiar daca aceasta vointa se exprima prin ratiunea umana.
In scrierea De jure belli ac pacis, Grotius renunta la intemeierea dreptului natural pe un principiu divin. Pornind de la Aristotel, el va fonda dreptul natural pe principiul ratiunii. Dreptul natural si teza contractualista a statului reflecta pozitia si interesele noii clase in ascensiune - burghezia, fata de problema organizarii puterii politice, a cuceririi ei.
1. Cei mai de seama reprezentati ai dreptului natural si ai tezei contractualiste a statului au fost: in Olanda - Hugo Grotius cu lucrarea Dreptul razboiului si al pacii, Benedict Spinoza -Tratatul politic; in Franta, Montesquieu - Despre spiritul legii, J. J. Rousseau - Contractul social, Voltaire; in Germania, Samuel Pudendorf si Cristian Wolf; in Anglia, Thomas Hobbes cu lucrarea Despre cetateni si John Locke cu Tratate de guvernare civila.
2. Toti sunt reprezentanti ai burgheziei si in consecinta in lucrarile lor filosofice sau politice au incercat sa fundamenteze si sa promoveze interesele acestei clase.
3. Ideologia lor politica este fundamentata pe conceptii laice, filosofico-rationale, avand ca scop lupta antifeudala. Politica, de exemplu pentru Th. Hobbes, este o stiinta, din ea trebuie inlaturate toate elementele teologice dogmatice. Statul are o baza naturala si rationala.
In Tratatul politic, Spinoza in lupta pentru laicizarea vietii politice, pretinde autonomia fenomenului politic.
Teoria dreptului natural este conceputa dupa principii laice. Pentru Grotius dreptul natural este o creatie umana si el ar exista chiar daca nu ar exista Dumnezeu. In aceeasi maniera, concepe si Th. Hobbes dreptul natural. "Omul este o fiinta sociala inzestrata cu drepturi naturale care exista datorita ratiunii umane", etc.
John Locke, promotorul burgheziei engleze in conditiile instaurarii monarhiei constitutionale isi fundamenteaza conceptiile politice pe teze filosofice laice. Samuel Pudendorf considera ca ' ratiunea nu este propriu-zis Legea naturala, ci doar un mijloc de a o cunoaste'[iii]
4. In incercarea lor de a reforma viata politica, de a o aseza pe principii noi, democratice, de a facilita si justifica dreptul burgheziei la conducerea societatii, reprezentantii dreptului natural H. Grotius, B. Spinoza, Th. Hobbes, J. Locke, J. J. Rousseau - au opus tezei ordinii divine a statului si a puterii, pe cea contractualista.
Teza contractualista a dominat secolele XVII-XVIII, de la scoala dreptului natural pana la J. J. Rousseau. In cadrul ei se pot identifica doua aspecte -unul pur teoretic-ideologic-adica ceea ce au creat ganditorii acestei perioade si altul al prarticii politice.
Aspectul teoretic la contractualismului social a fost relevat de Th. Hobbes cu Lexiathanul si J. Locke cu Tratate de guvernare civila.
Forma practico-politica a tezei contractualiste e data de J. J. Rousseau, iar lucrarea sa Contractul social care a fost considerata cauza revolutiei franceze de la 1789. Referindu-se la acest aspect J. Julliard un comentator al operelor lui Rousseau afirma: "putin conteaza ceea ce autorul a vrut sa spuna, important pentru istoria sociala a ideilor este ceea ce s-a citit si ceea ce s-a retinut din opera sa"[iv]
Conform tezei contractualiste, statul nu este o creatie divina, imuabila, ci una umana, realizata in mod voluntar, constienta, un contract social incheiat intre oameni. Fiind rezultatul unei asocieri constiente, voluntare, statul, exprimat sub forma contractului social poate fi schimbat fapt ce venea in contradictie cu conceptiile si practicile monarhiei absolute feudale. Adeptii tezei contractualiste atribuiau statului un grad de democratizare mult mai larg decat o permitea orice alte institutii. In special, J. J. Rousseau in lucrarea sa Contractul social decreteaza instituirea suveranitatii poporului asupra statului, iar atunci cand acesta nu respecta obligatiile din "contractul initial", acestia au dreptul sa-l inlature.
Teza contractualista statala este opusa organizarii politice feudale, fiind strabatuta de valori politice noi ale capitalismului ca libertatea, egalitatea politica, democratia.
5. Fiind reprezentanti ai burgheziei in ascensiune, ai unor mari puteri maritime (Anglia, Olanda, Franta, Germania), promotorii dreptului natural au incercat sa extinda teza contractualista si la nivelul relatiilor internationale, creand dreptul international. Primul fondator al acestuia a fost H. Grotius. In esenta, ei au pledat pentru inlaturarea fortei, a razboiului ca mijloc de rezolvare a diferentelor dintre state, impunand in locul acestora intelegerea, tratativele dintre state, bazate pe principii si norme internationale.
Sub influenta dreptului natural s-au aflat si unii reprezentanti ai gandirii politice romanesti. Dimitrie Cantemir s-a folosit de ideile dreptului natural in incercarea sa de restructurare a vietii si institutiilor politice romanesti. Desi adept al monarhiei ereditare, el o concepe insa supusa legii. A incercat sa reformeze institutia divanului, in locul dreptului feudal al apartenentei la divan pe baza calitatii de mare boier, Cantemir a introdus principiul competentei, incercand totodata sa dea divanului rolul de organ consultativ sinonim cu cel al starilor generale din Europa oocidentala.
Reprezentantii Scolii Ardelene, Petre Maior, Gh. Sincai, Ion Budai Deleanu, s-au folosit si ei de dreptul natural in organizarea si afirmarea luptei natiunii romane din Transilvania. Cel mai autentic promotor al dreptului natural a fost Ion Budai Deleanu. In poemul sau Tiganiada s-a ridicat deschis impotriva monarhiei absolute, a dogmei teologice, find partizanul unei guvernari si spritualitatii laice de esenta burgheza.
In cadrul procesului de reformare si restructurare a societatii feudale, de gasire a unor noi alternative de dezvoltare social-politice, se inscriu si conceptiile socialistilor utopici. Socialismul utopic a aparut ca o ideologie secundara in lupta antifeudala, incercand sa gaseasca la vechea societate, o noua alternativa de dezvoltare sociala, de concepere a societatii.
In evolutia sa istorica, gandirea utopica a parcurs trei etape distincte:
Etapa secolelor XV-XVI ce a avut ca reprezentanti pe Thomas Morus cu lucrarea Utopia publicata in 1516 si Tomaso Campanella, autorul lucrarii Cetatea soarelui (1602).
Etapa inceputului secolului al XIX-lea va marca o cotitura importanta in gandirea utopica. Reprezentantii acestei etape Claude Henri de Saint Simon (1760-1825), Charles Fourier (1772-1837), Robert Owen (1771-1858) nu se vor mutumi numai cu o abordare teoretica a societatii viitoare, ci au incercat sa puna in practica gandirea socialismului pe care-l preconizau, chiar daca nu au reusit sa realizeze societati eficiente, viabile, asa cum a fost cazul cu incercarile lui Saint Simone sau Robert Owen.
Cu toate limitele sale, determinate de nivelul dezvoltarii stiintei in general, a celei politice, in special, de imaturitatea societatii capitaliste aflata in plin proces de cristalizare, de puternicile reminiscente ale vechii gandiri feudale si a dogmei teologice, ideologii socialismului utopic au prefigurat unele principii ale dezvoltarii sociale si politice contribuind la progresul general al stiintei, al societatii umane.
Manifestari ale ideologiei utopice si-au facut prezenta si in spatiul gandirii politice romanesti. Elemente ale acestei gandiri se intalnesc la Cezar Bolliac, Ion Eliade Radulescu, Ion Ghica, etc. Remarcabila este actiunea lui Teodor Diamant, singurul din aceasta zona a Europei rasaritene, care a incercat sa transpuna in practica ideile lui Charles Fourier.
La Scaieni, in Prahova, cu ajutorul unor boieri liberali, cum a fost Manolache Balaceanu, intre anii 1835-1836, s-a infiintat o societate "Sotii agronomi"- unde intrega activitate de munca si viata se desfasura dupa modelul falansterului fourierist. Desi nu a preconizat transformari structurale si functionale in ansamblul vietii politice, incercarea lui Teodor Diamant se inscrie in cadrul modelelor de organizare si conducere a vietii economice si politice experimentate in acea perioada.
Perioada secolelor IV-XVII si de tranzitie de la vechea societate feudala la cea noua, capitalista, este extrem de complexa, implicand o multitudine si o varietate de conceptii, teorii, unele dintre acestea mai mult sau mai putin legate de vechea ideologie, cu o incarcatura mai mare sau mai mica laica, rationala sau stiintifica, toate insa au meritul de a fi inlaturat vechea gandire si practica politica si a deschide o era noua in evolutia stiintei politice, a omenirii in general.
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
| Stiinte-politice | |||
|
|||
|
| |||
|
| |||
|
|||
|
|
|||
