Raporturile de putere pe scara mondiala. Rivalitatile dintre marile puteri in secolul XX. Cauze si consecinte. Rolul si locul puterii militare si evolutia posibila a acesteia in cadrul balantei de putere interna si internationala.

Raporturile de putere pe scara mondiala

Ce este puterea?

Puterea poate fi definita in mai multe feluri. Prin putere (lat.potestas - putere, abilitate) se intelege capacitatea de a impune propria vointa sau de a exercita autoritatea asupra altora. Puterea unui stat este de regula data de resursele materiale si umane pe care le are la dispozitie.

E imporatant sa facem deosebirea intre puterea potentiala si cea reala. Puterea potentiala a unui stat se bazeaza pe dimensiunea populatiei si nivelul sau de bogatie. Aceste doua elemente sunt pietrele de temelie ale puterii militare. Statele bogate si cu populatii numeroase pot cladi, in general, forte militare formidabile.

Puterea reala a uni stat consta, in esenta, in fortele terestre, maritime si aeriene care o sustin direct. Armatele sunt cel mai important ingredient al puterii militare, deoarece sunt principalul instrument de cucerire si controlare a unui teritoriu- obiectivul politic fundamental intr-o lume a statelor teritoriale. In viziunea lui Mearsheimer (p.36) componenta esentiala a puterii militare, chiar si in epoca nucleara, este puterea terestra.

Important este daca puterea este distribuita mai mult sau mai putin uniform intre marile puteri sau daca exista asimetrii de putere considerabile. Configuratia de putere care genereza cea mai multa teama este un sistem multipolar ce contine un hegemon potential - ceea ce este numita ,,multipolaritate neechilibrata".

Un hegemon potential este o mare putere cu o capacitate militara reala atat de ridicata si o putere potentiala atat de insemnata, incat are sanse mari de a domina si controla toate celelalte puteri din regiunea respectiva a lumii. Un hegemon potential nu trebuie sa detina mijloacele de a lupta cu toti rivalii sai simultan, dar trebuie sa aiba perspective excelente de a-si infrange fiecare adversar separat si sanse bune de a ii invinge pe unii dintre ei in tandem. Dar relatia cea mai importanta este determinata de diferenta de putere dintre hegemonul potential si cel de-al doilea stat ca putere din sistem. Trebuie ca diferenta dintre ele sa fie considerabila. Pentru a intra in categoria hegemonilor potentiali, un stat trebuie sa aiba - cu o marja rezonabil de larga - cea mai mare putere latenta dintre toate statele aflate in regiunea respectiva.

Bipolaritatea este configuratia care produce cantitatea cea mai redusa de teama intre marile puteri, deoarece exista un anumit echilibru de putere intre cele doua state importante din sistem. Sistemele multipolare fara un hegemon potential, aflate in ceea ce se poate numi ,,multipolaritate echilibrata", pot totusi sa aiba asimetrii de putere intr membrii lor, chiar daca aceste asimetrii nu vor fi la fel de pronuntate ca faliile create de prezenta unui aspirant la hegemonie. De aceea, multipolaritatea echilibrata va genera, dupa toate probabilitatile, mai putina teama decat cea neechilibrata, dar mai multa decat bipolaritatea. In opinia lui Mearsheimer nivelul de teama dintre marile puteri variaza o data cu modificarile distributiei puterii, si nu cu estimarea intentiilor rivalilor. Atunci cand un stat supravegheaza mediul inconjurator pentru a stabili care dintre celelalte state reprezinta o amenintare pentru supravietuirea sa, el se concentreaza in principal asupra capacitatilor ofensive ale rivalilor potentiali, nu asupra intentiilor acestora.

Dar marile puteri acorda o atentie speciala si puterii latente, deoarece statele bogate si cu o populatie numeroasa pot cladi armate puternice. Asadar, marile puteri tind sa se teama de statele cu populatii mari si economii in crestere rapida, chiar daca acestea nu si-au transpus inca bogatia in putere militara.

Ierarhia telurilor statelor

In incercarea de a stabili care sunt principalele teluri ce determina actiunea statelor, Mearsheimer considera ca supravietuirea este telul principal al marilor puteri. Alte obiective:

obtinerea unei prosperitati economice mai mare pentru a spori bunastarea cetatenilor

promovarea unei anumite ideologii in strainatate, cazul Uniunii Sovietice care a depus eforturi pentru raspandirea comunismului, iar SUA doresc sa raspandeasca democratia pretutindeni in lume,

unificarea nationala, a motivat statele ca Prusia, Principatele Romane sau Germania dupa Razboiul Rece

sustinerea respectarii drepturilor omului in diverse tari de pe glob.

Uneori, urmarirea telurilor ce nu sunt legate de securitate nu are aproape nici un efect asupra balantei de putere. Interventiile in favoarea drepturilor omului se potrivesc de obicei acestei descrieri, deoarece sunt operatiuni la scara mica, au costuri mici si nu afecteaza perspectivele de supravietuire al unei mari puteri. Statele sunt rareori dispuse sa cheltuiasca sange si bani pentru a proteja populatii straine impotriva unor abuzuri grosolane, inclusiv genocidul.

Dar uneori, urmarirea telurilor care nu sunt legate de securitate intra in conflict cu logica balantei de putere, caz in care statele actioneaza de obicei in conformitate cu imperativele relismului. De exemplu, SUA a sprijinit rasturnarea unor guverne democratic alese si au sprijinit unele regimuri autoritare in timpul Razboiului Rece. (Chile) In cel de-al doilea razboi mondial democratiile liberale s-au aliat cu URSS impotriva Germaniei naziste. ,, Nu suport comunismul" spunea Franklin Roosevelt, dar pentru a-l infrange pe Hitler ,,as da mana si cu dracul". Nici Stalin nu a mai luat in considerare aspectele ideologice cand a incheiat cu Germania Pactul de neagresiune, din august 1939, in speranta ca acest acord avea sa satisfaca, cel putin pe moment, ambitiile teritoriale ale lui Hitler in Europa de Est si avea sa orienteze Germania impotriva Frantei si Marii Britanii.

Securitatea invinge si bogatia atunci cand aceste doua teluri intra in conflict, deoarece ,,apararea" dupa cum scria Adam Smith in Avutia natiunilor, ,,are o insemnatate mult mai mare decat opulenta". Astfel Legea Navigatiei adoptata de Anglia in 1651, a fost apreciata ,,cea mai inteleapta dintre toate reglementarile comerciale ale Angliei, deoarece provoca mai multe pagube economiei olandeze decat celei englezesti, Olanda fiind in acel moment singura putere maritima care putea pune in pericol securitatea Angliei.

Rivalitatile dintre marile puteri in secolul XX

Inceputul secolului XX a fost marcat de declansarea si desfasurarea Primului Razboi Mondial. Datorita mai multor factori de natura politico-militara s-a produs subminarea balantei de putere mentinuta aproape tot secolul al XIX-lea. Formarea celor doua aliante militare, Tripla Alianta si Antanta, in care s-au grupat principalele puteri europene, au dus la transformarea balantei complexe intr-una simpla, cu doar doua tabere.

Efectivele armatelor europene 1900-1918 (datele provin din The Statesman'Year-Book)

Sfarsitul razboiului a produs profunde transformari in cadrul sistemului international. In Europa se produce disparitia atrei mari Imperii (german, austro-ungar si rus). Infrangerile militare au condus la abdicarea monarhilor din aceste imperii.

Intrarea Statelor Unite in razboi a marcat sfarsitul traditionalul sau dezinteres in problemele europene. Contribuind la castigarea victoriei, SUA va incerca sa-si foloseasca puterea pentru a-si impune propria viziune in politica internationala.

Presedintele american W.Wilson prin progamul sau in 14 puncte din 1918, a expus un proiect de reorganizare a relatiilor internationale, care sa duca la o pace durabila. Pe langa probleme privind o diplomatie transparenta, libertatea comertului si a navigatiei el a cerut recunoasterea dreptului la auto-determinare in cursul dezintegrarii vechilor imperii si constituirea unui sistem de securitate colectiva, bazata pe un nou organism de conducere internationala, Liga Natiunilor. Ulterior, SUA nu au ratificat apartenenta lor la Liga.

Aranjamentul din 1919 a inclus elemente de recunoastere internationala a drepturilor omului, sub forma protectiei drepturilor minoritatilor nationale de catre comunitatea internationala in statele nou aparute din Estul Europei.

Germania, mai ales mediile nationaliste si armata, va percepe pacea ca un act injust, care va determina slabirea sa economica si militara. In scurt timp Germania se va orienta spre o politica revizionista ce va conduce la un nou conflict de proportii mondiale.

Efectivele armatelor europene, 1920-1930

URSS a fost deosebit de slaba in primii 15 ani de dupa primul razboi mondial, fapt ce explica de ce Republica de la Weimar si Uniunea Sovietica au cooperat intens inainte de 1933. Pentru a reface economia sovietica a fost initiat un program de modernizare incepand cu 1928.

Marea Britanie a mentinut o armata restransa, fiind preocupati de problemele din cadrul Imperiului britanic si mai putin de problemele europene.

Venirea la putere a lui Hitler in 1933 a marcat trecerea la o politica a Germaniei de incalcare a Tratatului de la Versailles pentru a construi o armata puternica. Pornind de la o armata de 100 000 de soldati, din primul an (decembrie 1933) Hitler a ordonat triplarea efectivelor de pace. Prin programul de reanarmare din august 1936 se prevedea crearea unei armate de 830 000 de soldati, cu aproximativ 44 de divizii, pana in 1940. In momentul declansarii razboiului armata germana avea 3,74 milioane de soldati si 103 divizii. Cat timp nu a avut o armata suficient de puternica, Hitler nu a avut o politica agresiva. Abia in 1938 Hitler a folosit amenintarea cu forta pentru a obtine noi teritorii justuficand aceasta politica prin necesitatea poporului german de a obtine ,,spatiu vital. Interpretand drept o dovada de slabiciune, lipsa de reactie ferma a statelor occidentale fata de politica sa agresiva, Hitler alaturi de aliatii sai, Italia si Japonia va declansa un nou razboi mondial.

La sfarsitul celui de al doilea razboi mondial coalitia Natiunilor Unite, iesita invingatoare, lipsita acum de necesitatea luptei contra inamicului comun, va incepe treptat procesul de destramare. Desi s-a crezut catva timp ca va fi posibila o intelegere intre marile puteri (SUA si URSS) evolutia evenimentelor a demonstrat existenta a numeroase surse de conflict care au generat crize violente intre cele doua blocuri, care prind contur in anii 1945-1947.

Termenul de 'razboi rece' a fost folosit la inceputul anului 1947 de catre Bernard Baruch, specialist in finante, si preluat de mass-media si de mediile politice pentru a caracteriza raporturile Est-Vest: si anume raporturile conflictuale intre actorii jocului international, al caror obiectiv este de a-si asigura dominatia sau securitatea prin folosirea oricarui mijloc de care dispun - intimidarea, propaganda, cucerirea de teren ideologic si cultural, subversiune, razboaie locale periferice, duse prin clienti interpusi- cu exceptia confruntarii directe si generalizate. In evolutia 'razboiului rece' sunt constatate mai mult faze:

- intre 1947 - 1953 o faza incordata

- 1953 pana la mijlocul anilor '60 o forma mai atenuata

- o reinghetare prin 1978-1980

- 1990 - prabusirea blocului estic, disparitia URSS marcheaza sfarsitul razboiului rece.

Inca din a doua parte a anului 1945 liderii occidentali au devenit nelinistiti fata de actiunile sovieticilor de extindere a controlului asupra Europei rasaritene. In ianuarie 1946, presedintele american H.Truman a renuntat la cooperarea cu Stalin. Churchill, aflat intr-o calatorie in Statele Unite, a lansat in martie 1946, un avertisment asupra politicii lui Stalin, in discursul, devenit celebru, de la Colegiul Westminster din Fulton, Missouri. El a declarat ca sovieticii izolau Europa de est in spatele unei "cortine de fier."

In anii 1946-1947 a avut loc o adancire a rivalitatii dintre cele doua supraputeri. Pentru a tine in loc comunismul, administratia Truman a declansat o campanie de militarizare, fiind convinsi ca aceasta nu se putea realiza decat prin forta. Izbucnirea crizei din Grecia(1947) si presiunile exercitate de URSS asupra Turciei, de a permite trecerea navelor sovietice prin apele turcesti, au determinat pe presedintele Truman sa ceara la 12 martie 1947, in cadrul unei sesiuni extraordinare a Congresului, sa fie acordat sprijin natiunilor libere amenintate de "presiuni din afara". La inceputul anului 1948 Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Romania si Bulgaria erau deja conduse de dictaturi controlate de sovietici. Aceasta a determinat pe americani sa grabeasca instituirea Programului de Reconstructie Europeana (titlul oficial al Planului Marshall). Prin fondurile estimate la 75 de milioane de dolari, Occidentul european era legat mai strans de Statele Unite, fiind desavarsita divizarea continentului in doua Europe.

Opozitia fata de controlul stalinist asupra Europei de Est s-a concretizat intr-un razboi economic, incluzand initiativele de reconstructie a puterii industriale din Germania de Vest si unificarea sistemelor economice din cele trei zone de ocupatie occidentale.

In iunie 1948, Stalin a trecut la blocarea cailor terestre din vestul Berlinului urmarind sa impuna o schimbare a politicii americane in Germania. O cedare a controlului sau o schimbare a politicii americane in Germania de Vest ar fi marcat o victorie sovietica in cadrul Razboiului Rece. Fata de aceasta provocare, aliatii au organizat un pod aerian pentru aprovizinarea orasului. Blocada Berlinului a determinat constituirea aliantei militare largite a Organizatiei Tratatului Nord-Atlantic(NATO) in aprilie 1949. Cele 12 natiuni cuprinse in alianta se angajau ca, in situatia in care una dintre ele va fi atacata, toate celelalte i se vor alatura in lupta contra agresorului. Stalin a ridicat blocada abia in mai 1949. Dupa primirea R.F.Germane in NATO sovieticii au creat in 1955, Organizatia Tratatului de la Varsovia din care au facut parte Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Romania, Ungaria si URSS.

Rivaliatatea dintre cele doua superputeri a influentat si zone aflate departe de Europa. Prima criza grava din Razboiul Rece, in afara granitelor Europei, a avut loc in Coreea (1950-1953).

Dupa moartea lui Stalin (1953), au existat puncte de vedere diferite in privinta politicii fata de Occident. In timp ce unii demnitari comunisti pledau pentru o politica de "coexistenta pasnica", altii cereau continuarea politicii staliniste dure. Hrusciov a oscilat intre cele doua tendinte, astfel ca politica sovietica a alternat intre actiuni pasnice si amenintarea cu forta.

Statele Unite au dus pana in 1962 o politica dura fata de Uniunea Sovietica. In timpul lui John F. Kennedy (1961-1963) existau 1600 de avioane, dotate cu peste 7000 de bombe nucleare. Numarul rachetelor nucleare intercontinentale a crescut de la 156, in 1962, la 1054, in 1967.

Cel mai critic moment al razboiului rece a fost atins cand Hrusciov a amplasat armamentul nuclear in Cuba (36 de rachete), amenintand coasta de est a SUA. Criza a fost depasita printr-un acord conform caruia Statele Unite nu vor invada Cuba, iar sovieticii au promis sa retraga armamentul din Cuba.

Dupa evitarea in 1962, a razboiului nuclear, s-a produs o schimbare de atitudine in politica americana. A fost adoptata o politica mai maleabila, ce alterna amenintarea cu razboiul si eforturile de pacificare. Aceasta perioada este cunoscuta ca perioada de dezghet in relatiile sovieto-americane. Relatiile nu au devenit insa mai cordiale si nici cursa inarmarilor nu a fost oprita. Programul sovietic de fabricare a rachetelor a fost sporit, dar Statele Unite au continuat sa dispuna de un stoc net superior, de cinci ori mai mare decat cel sovietic. In 1967 negocierile sovieto-americane au dus la incheierea Tratatului de neproliferare a armelor nucleare, semnat de peste 100 de state.

In 1969 au inceput convorbirile sovieto-americane pentru limitarea armamentului strategic, negocierile finalizanduse cu primul Tratat de limitare a inarmarii, SALT 1, care stabilea o limita superioara pentru sistemele antibalistice si pentru rachetele nucleare continentale.

Noul climat de destindere a permis si dezbaterea multiplelor probleme ale Europei in cadrul Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa(CSCE) incheiata la Helsinki, august 1975 prin semnarea unui document final. Acordurile de la Helsinki obligau cele treizeci si cinci de tari participante sa recunoasca granitele nationale deja existente in Europa. Acordurile includeau un angajament conform caruia membrii CSCE nu aveau voie sa intervina in problemele interne ale altor tari. Un pas important a fost considerat faptul ca s-au adoptat acorduri privind drepturile omului, proclamand libertati individuale incalcate frecvent de regimurile comuniste. In realitate aceste declaratii nu insemnau nimic, atata timp cat CSCE nu dispunea de mijloacele necesare pentru a pune in practica principiile respective.

Criza afgana, din anii 1979-1989, a marcat sfarsitul perioadei de destindere, ajungand la un nou punct critic in Razboiul Rece. Concomitent cu inerventia armata in Afganistan, sovieticii au amplasat in estul Europei rachetele mobile cu raza medie de actiune (SS-20). Drept raspuns la aceasta amenintare, fortele NATO au amplasat rachetele Pershing II si proiectilele de croaziera de mare precizie. Aceasta situatie tensionata s-a mentinut pana cand Gorbaciov a schimbat radical politica sovietica, dupa alegerea sa in 1985. Pornind de la conceptia ca pentru a redresa economia sovietica si sistemul politic trebuie reduse cheltuielile militare si diferite angajamente internationale, Gorbaciov a oprit interventia in Afganistan si a incheiat cu Statele Unite un acord de lichidare a armamentului nuclear cu raza medie de actiune din Europa.(decembrie 1987). In 1991 s-a ajuns la acorduri care stipulau reducerea cu 30% a armamentului cu raza mare de actiune si retragerea trupelor celor doua supraputeri din centrul Europei.

Evenimentele din cursul anului 1989 au marcat transformari profunde in Europa de Est, prin pierderea puterii de catre guvernele comuniste din Polonia, Germania rasariteana, Ungaria, Cehoslovacia, Romania, Bulgaria. Evident, acest lucru nu ar fi fost posibil daca Uniunea Sovietica nu ar fi decis sa-si reduca autoritatea in aceasta zona. Aceste evenimente au dus la destramarea blocului comunist, reunificarea gemana si grabirea procesului de descompunere a statului sovietic (dec.1991). Se poate spune, deci, ca daca caderea zidului Berlinului a fost momentul simbolic al sfarsitului Razboiului Rece, destramarea URSS-ului a fost apreciata ca sfarsitul acestei perioade si punctul de pornire al Europei post-moderne.

Noile evolutii politice internationale dupa Razboiul Rece.

Trasaturile definitorii ale perioadei post-moderne s-au conturat treptat in cursul secolului XX. Printre aceste caracteristici se numara:

hegemonie americana si manifestari globale antiamericanism;

un transfer al atentiei dinspre statele nationale catre actori non-statali si alte forme transnationale;

dezintegrarea suveranitatii atat ca principiu normativ, cat si ca realitate empirica;

aparitia unui grup de state slabe si esuate, care constituie sursa celor mai multe dintre problemele globale;

- o economie de inalta tehnicitate in locul unui sistem industrial greoi;

- organizatii supranationale in locul statelor nationale;

- conducere la nivel de retele economice mondiale in locul guvernarii burgheze parlamentare sau autocrate cu sprijin popular;

In Europa de Est, statele iesite din sistemul socialist s-au confruntat dupa 1990 cu dificultati economice, probleme politice si conflicte nationale. Caderea comunismului a fost insotita de hotararea de a reveni la economia de piata, considerata drept solutia magica a reducerii intarzierii acumulate fata de occident. Aceasta a ridicat o serie de dificultati, caci o simpla decizie politica nu este suficienta pentru aceasta transformare. Dificultatile sunt generate de: capitalurile interne insuficiente si recurgerea la capitaluri straine, care este o solutie ce trebuie practicata cu mari precautii; privatizarea genereaza si somaj care antreneaza nemultumiri sociale, scaderea nivelului de trai va duce la cresterea numarului de saraci concomitent cu dezmembrarea sistemului de protectie sociala; concomitent apare o economie paralela si a unor fenomene de delincventa legate de saracie si marginalizare. Intoarcerea la economia de piata este insotita deci de tensiuni de toate genurile care pot afecta evolutia catre o democratie destul de recenta si de fragila.

Restabilirea democratiei a fost considerata in urma recurgerii la votul universal si la alegeri libere cu pluralitate de candidati. In Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria alegerile au dus la inlaturarea comunistilor si preluarea puterii de catre fortele opozitiei. Nu acelasi lucru s-a intamplat in Romania, Bulgaria si Albania unde a fost nevoie de etape progresive pentru indepartarea fostilor lideri comunisti. Dificultatile economice si deceptia populatiei fata de nerealizarile in planul nivelului de trai, al nerealizarii unei prosperitati similare cu statele occidentale antreneaza o respingere a procedurilor democratice. Astfel Vytautas Landsbergis, parintele independentei lituaniene a fost infrant in alegerile din 1992. In Romania, esecul politicii economice al Conventiei Democrate a orientat, in toamna anului 2000 un procent important (circa 40%), spre fostul partid de guvernamant PDSR si liderul sau Ion Iliescu, fost lider comunist.

Democratia din Europa de Est este amenintata de ascensiunea extremei drepte, nationalismul capatand nuante neofasciste sau neonaziste (Germania de Est,Ungaria s.a.).

Un alt rezultat al disparitiei comunismului a fost afirmarea sentimentului dominant al apartenentei nationale si refuzului de a se afla sub dominatia altei natiuni. Astfel slovacii au hotarat separarea in 1992 de Cehia. In august 1992 cei doi conducatori, cehi si slovaci, au pus la punct procesul unei separari amiabile cu inceputul anului 1993, fiind mentinuta o uniune vamala si monetara.

Uniunea Sovietica a cunoscut in cursul anului 1991 un proces de dezmembrare, accelerat de puciul conservator din 18-21 august 1991. Gorbaciov a incercat sa propuna un nou proiect de uniune care sa salveze coeziunea Uniunii. Referendumul a avut loc pe 17 martie 1991, dar el s-a desfasurat doar in 9 republici din 15. Cele trei state baltice, Estonia, Lituania, Letonia se declarasera deja independente, iar Georgia, Armenia si Moldova si-au anuntat intentia de a face la fel. In momentul puciului mai multe republici si-au proclamat mai mult sau mai putin formal independenta. Aceasta nu a insemnat totusi ca fiecare republica rupea legaturile cu celelalte pe toate planurile, in primul rand din motive economice. Pe acest considerent Gorbaciov a elaborat un tratat economic, semnat de opt republici (mai putin Azerbaidjan, Georgia, Moldova, Ucraina si statele baltice), si pregateste un tratat de uniune politica pe baze federale. In acest moment, la 8 decembrie, Boris Eltin s-a intalnit la Minsk cu presedintii Bielorusiei si Ucrainei. Ei au constat ca URSS-ul nu mai are existenta reala si decid sa creeze Comunitatea Statelor Independente (CSI). Eltin a expus un proiect de tratat militar al CSI si a dat asigurari SUA si Occidentului ca va exista un control unic al armamentului nuclear, exercitat de Rusia. In cadrul intalnirii de la Alma-Ata din 21 decembrie 1991, presedintii a 11 republici au confirmat crearea CSI, afirmand vointa lor de a construi state democratice de drept, de a respecta suveranitatea reciproca, cooperarea pe baza acordurilor politice, economice, culturale, stiintifice, comerciale. La 25 decembrie Gorbaciov si-a dat demisia recunoscand 'dezmembrarea statului si ruinarea tarii.' CSI-ul nu are atributiile unui stat, nici cetatenie, nici diplomatie comuna. Ea se confrunta cu probleme dificile: militare, economice, politice , multiple conflicte etnice. Dezmembrarea URSS-ului a dus la aparitia unui sentiment periculos de frustrare nationala, agravat de fondul de criza economica, somaj. Rusii nu mai sunt cetatenii unei superputeri, multi traiesc in state unde reprezinta o minoritate ce trebuie sa se adapteze la un nou statut.

Statul Iugoslav a cunoscut un proces dramatic in acesti ani. Federatia iugoslava era marcata de mai multi ani de procese centrifuge. Intre 1991-1996 s-au desprins mai multe republici: Croatia, Slovenia, Macedonia, Bosnia-Hertegovina. Serbia si Muntenegru au format Republica Federala Iugoslava care preconiza constituirea unei 'Serbii Mari' prin reunirea tuturor teritoriilor locuite de sirbi din republicile invecinate. Razboiul a fost precipitat de decizia statelor occidentale de a recunoaste Slovenia si Croatia, precum si oricare alta republica iugoslava, cu conditia de a organiza un referendum si a recunoaste drepturile minoritatilor (lucru ignorat in cazul Croatiei si al Bosniei). Cu sprijinul armatei si militiilor sirbe locale s-a declansat un razboi sangeros, in care s-a practicat purificarea etnica de catre toate partile implicate. Dupa acordurile de la Deyton (1995), negociate in urma presiunilor internationale, situatia se indreapta spre instaurarea pacii in zona.

O alta situatie tensionata a aparut in provincia Kosovo, unde majoritatea albaneza militeaza de mai multi ani pentru autonomie si chiar pentru independenta fata de Serbia. SUA, reprosand ONU incapacitatea de a restabili pacea in Kosovo, au declansat , impreuna cu aliatii lor din NATO, in martie 1999, atacurile aeriene asupra Iugoslaviei, cu toate ca Rusia si China, membri permanenti in Consiliul de Securitate s-au opus acestei operatii sub egida ONU.

Observatorii internationali au apreciat ca anul 1999 a marcat inceputul unei noi perioade in istoria contemporana: deceniul post-razboiul rece ii urmeaza o perioada de suprematie absoluta a SUA in lume. O perioada in care NATO se substituie ONU ca principala institutie internationala raspunzatoare pentru pacea si securitatea lumii, o perioada in care unor principii consacrate ale dreptului international (respectarea suveranitatii statelor, neamestecul in treburile interne, nerecurgerea la forta in relatiile dintre state etc.), li se subtituie concepte noi, cum ar fi 'dreptul la ingerinta' in numele asigurarii drepturilor omului si a valorilor democratiei.

Marea mutatie operata prin momentul Kosovo este interpretata in doua modalitati:

- politicieni si politologi anglo-saxoni considera ca noul mod de abordare a realitatilor lumii reprezinta o ofensiva benefica a capitalismului, menita sa ajute popoarele aflate in deficit de democratie, sa le faciliteze afirmarea drepturilor, sa le creeze conditii pentru restructurarea propriilor societati si pentru alegerea propriilor cai de dezvoltare, conform vointei lor.

- unii politologi considera ca dupa Kosovo, care a reprezentat o situatie limita, si de aceea, a necesitat o actiune in forta, eventualele noi situatii de criza ar putea fi ori preintaimpinate ori solutionate fara a se recurge la forta.

- alti lideri politici sau de opinie se arata contrariati de noul curs al evenimentelor, apreciind ca sistemul de relatii internationale este bulversat, regulile de conduita ale statelor, unanim acceptate, sunt in mod deliberat ignorate si bunul plac risca sa devina lege in raporturile internationale.

In ciuda acestor evenimente, putem observa ca pe parcursul ultimelor decenii statul natiune a dainuit, fiind una din cele mai puternice institutii ale societatii contemporane. Concomitent, vest-europenii au facut progrese importante in directia unificarii economice si politice, fiind asigurata prosperitatea cetatenilor sai in cadrul Uniunii Europene.

Evolutia sistemului international la inceputul secolului XXI.

Sfarsitul secolului XX a cunoscut un proces tranzitoriu mult mai profund si mai amplu comparativ cu schimbarile produse dupa terminarea conflagratiei mondiale. Aceste schimbari au afectat toti parametrii importanti ai sistemului international: de la configuratia centrelor de putere la structura resurselor de putere si, in particular, a armatelor nationale, de la structura organizatiilor internationale la relatiile interstatale. Epoca stabilitatii relative in relatiile internationale a ramas o simpla amintire.

Urmare a acumularilor stiintifice si tehnologice si distribuirii lor diferentiate in statele lumii, are loc stratificarea mai accentuata a acestora pe o scara a civilizatiilor cu trei nivele. Pe primul nivel se detaseaza societatile tehnologiilor inalte, productia lor fiind orientata spre bunurile si serviciile bazate pe achizitii stiintifice de varf si tehnologii neconventionale. Informatia va fi materia prima de baza a acestor economii.

Urmeaza societatile industrializate in sensul traditional al termenului si pe ultimul palier, tarile tot mai putin adaptate evolutiilor de la primul nivel. ,,Este o lume in emergenta, in care marile puteri pot intra in declin, state minuscul pot deveni stele fulgeratoare, structuri nestatale stapanesc multe decizii si tehnologii avansate, iar armamentele pot aparea in cele mai indepartate colturi ale planetei."(Alvin Toffler)

Sistemul international realizeaza trecerea de la bipolarismul consacrat in perioada in perioada razboiului rece, stare relativ simplu de controlat, la o structura multipolara de distribuire a puterii.

Statele Unite ocupa o pozitie dominanta in sistemul intenational, dar presiunile spre multipolarism sunt puternice. In 1992, secretarul apararii, Dick Cheney, declara in legatura cu situatia politico-strategica a SUA: ,,Astazi noi nu mai avem un competitor global, cu exceptia domeniului fortelor nucleare strategice. Nici o tara nu este egalul nostru in ceea ce priveste tehnologia militara conventionala sau capacitatea de a o utiliza. Nu exista aliante semnificative ostile intereselor noastreIn fapt, noi am castigat o mare profunzime a pozitiei noastre strategice. Amenintarile la adresa securitatii noastre au devenit mai indepartate, nu numai in sens fizic, dar si in timp."

Rusia a pierdut, cu exceptia armamentului nuclear strategic, statutul de superputere. Dar, in ultimii ani ea a reluat ofensiva pentru a-si consacra un rol important in relatiile internationale. Primirea in grupul celor sapte state industrializate, semnarea tratatului cu NATO, sunt indicii ai acestei ofensive politice.

Uniunea Europeana, si in cadrul ei cuplul franco-german, poate reprezenta un alt pol esential al securitatii internationale, un partener important al SUA in gestionarea afacerilor mondiale.

China, membru permanent al Consiliului de securitate ONU, angajata intr-un proces de reforma controlata, care a inregistrat o crestere economica constanta, este un partener cu greutate in relatiile internationale.

Tranzitia catre o lume multipolara implica, inevitabil, si scaderea relativa a ponderii SUA si, implicit, a capacitatii lor de influentare in relatiile internationale.

Totusi, pozitia privilegiata a marilor puteri in relatiile internationale, interdependentele lor si interesele fiecareia dintre ele pot conduce in unele situatii, la evolutii care afecteaza securitatea statelor cu un potential mai redus, impunerea de catre una dintre puteri a solutiei dorite de ea in detrimentul unei tari mici; tolerarea neaplicarii dreptului international in aceste cazuri, acceptarea motivatiilor fabricate pentru a acoperi actiuni agresive, incalcari flagrante ale unor norme general acceptate in sistem.

Discrepantele in nivelul de dezvoltare economica se pot constitui in vulnerabilitati pentru comunitatea internationala, in conditiile in care unele state inregistreaza salturi tehnologice fara precedent. John Naisbitt, in Megatendinte, spune ca in trecut, probabil singurul motiv pentru care Nordul trebuia sa ajute tarile mai putin dezvoltate era de ordin moral. Astazi, intr-o lume interdependenta, ajutorul inseamna mai mult decat atat, inseamna investitie, dar si o relansare economica datorata patrunderii pe noi piete netraditionale. Totodata Naisbitt vede in interdependenta economiilor si in comertul mondial marea speranta de pace, o modalitate de asigurare a securitatii colective. In prezent, sub coordonarea Comisiei ONU pentru dezvoltare durabila, se desfasoara un proces de reuniuni care au ca obiectiv, printre altele, reluarea, la nivelul politic cel mai inalt, a angajamentului mondial in favoarea unui parteneriat Nord-Sud si intarirea solidaritatii internationale.

Remarcam, pe fondul hegemoniei americane, tendinta de orientare a statelor de a se reuni in cadrul unor organizatii internationale de tip ASEAN (Association of South - East Asian Nations), NAFTA (North American Free Trade Agreement), Mercosur (Piata Comuna a Sudului), Uniunea Statelor Africane.

In anii 90 competiția pentru securitate dintre marile puteri in Europa și Asia de Nord-Est a fost atenuata si cu excepția disputei din 1996 dintre China și SUA in privința Taiwanului, nu a fost nici un semn de razboi intre marile puteri. Aceasta nu inseamna insa ca marile puteri nu continua sa se teama unele de altele și sa se preocupe de puterea relativa pe care o controleaza.

In Europa politica Federației ruse ridica multe semne de intrebare. Dupa prabușirea Uniunii Sovietice a existat parerea ca noii conducatori ai Rusiei vor continua politica inițiata de Mihail Gorbaciov și ca vor coopera cu Statele Unite și aliații din NATO pentru a crea o ordine pașnica in intreaga Europa. Acțiunile NATO din Balcani și extinderea Alianței a nemulțumit conducerea Rusiei care a protestat public fața de aceste evenimente. Punctul de vedere al Rusiei este reflectat in ,,Conceptul de Securitate Naționala al Federației Ruse", document semnat de Putin la 10 ianuarie 2000. ,,Formarea relațiilor internaționale, -se afirma in document - este insoțita de competiție, ca și de aspirația unor state de a-și intari influența asupra politicii globale, inclusiv prin crearea armelor de distrugere in masa. Forța militara și violența raman aspecte substanțiale ale relațiilor internaționale". Politica dusa de Rusia in Cecenia a demonstrat clar ca este gata sa poarte un razboi brutal daca interesele ei vitale sunt amenințate.

Mai este razboiul o amenințare serioasa pentru Europa? Faptul ca americanii mențin un numar mare de trupe in Europa, ca Alianța Nord-Atlantica a fost extinsa spre Est, incluzand 26 de state in prezent, sunt argumente in favoarea opiniei ca exista aceasta posibilitate. Președintele Clinton afirma in 1997, in fața promoției academiei West Point: ,,Unii spun ca nu mai avem nevoie de NATO deoarece in prezent nu se manifesta nici o amenințare puternica la adresa seuritații noastre. Eu spun ca nu avem nici o amenințare puternica in mare masura pentru ca exista NATO."

Sistemul internațional la inceputul secolului XXI nu este unul unipolar. Deși Statele Unite sunt un hegemon in emisfera vestica, nu reprezinta un hegemon global. SUA sunt principala putere economica și militara a lumii, dar in sistemul internațional mai sunt doua mari puteri: China și Rusia.

Statele Unite

Multi analiști apreciaza ca pe termen scurt și mediu, poziția de megaputere și de unic lider mondial nu poate fi amenințata și nici contestata militar de nici un pretendent de pe scena globala.1

Obiectivul politicii externe a Statelor Unite ramine in continuare, pastrarea și consolidarea rolului de lider mondial. In ceea ce privește politica de securitate a SUA se au in vedere mai multe aspecte: menținerea unei capacitați militare capabile sa intervina in punctele de conflict regional care lezeaza interesele SUA și ale aliaților; sa constituie o prezența credibila in afara SUA; sa contribuie la operațiile multinaționale umanitare și de menținere a pacii in diferitele teatre de operații in afara granițelor naționale; sa sprijine combaterea terorismului, in plan regional și global, a proliferarii armelor nucleare și de distrugere in masa, a traficului de droguri etc.

In doctrina militara a Statelor Unite, ca urmare a evenimentelor din ultimii ani au intervenit o serie de schimbari in stabilirea prioritaților. Astfel, atenția se va concentra asupra zonei Pacificului și Orientului Mijlociu și nu a Europei. In perspectiva se va pune accentul pe dezvoltarea bombardierelor invizibile de tipul B-2 și nu pe portavioane. In ceea ce privește forțele participante la rezolvarea situațiilor de criza, acestea vor avea structuri flexibile, cu o mare capacitate operaționala și de protecție, sustenabile și interoperabile, manevriere și ușor de desfașurat, dotate și echipate cu tehnica și aparatura moderna și performanta.

Capabilitațile forțelor armate americane constau in:

Forțele terestre: 480 000 militari profesioniști, 582 000 rezerva, din care 367 000 incluși in Garda Naționala și 215 000 in Armata de Rezerva. Echipamente: tancuri - 14 528; vehicule blindate de lupta - 24 000; artilerie - 4 569 piese.

Forțele navale: 468 662 militari de cariera și 149 700 rezerva. Echipamente: 18 submarine nucleare purtatoare de rachete; 16 portavione; 30 crucișatoare, 385 fregate; 56 distrugatoare; 11 portavioane (USS Enterprise - 65 aparate lupta). Corpul de infanterie marina are 174 158 miitari profesioniști și 43 900 rezerva.

Forțele Aeriene: 426 327 militari de cariera și 201 500 efective de rezerva. Echipamente: 5 818 avioane; 416 elicoptere.

Rusia

Sub presedintele Vladimir Putin, Rusia a recuperat enorm din haosul economic care a urmat prabusirii Uniunii Sovietice in 1991. Dupa ce in realitate a renationalizat industria energie sub forma unor societati controlate de stat, a inceput sa-si dezvolte influenta economica pentru a favoriza interesele politicii externe rusesti.

In 2005, Rusia a depasit Statele Unite ale Americii, devenind cel mai mare producator de petrol din lume. Venitul ei petrolier se ridica acum la 679 de milioane de dolari pe zi. Printre tarile europene dependente de importul de petrol rusesc sunt acum Ungaria, Polonia, Germania, si chiar Marea Britanie.

Rusia este si cel mai mare producator de gaze naturale de pe planeta, cu trei cincimi din exporturile ei mergand spre cele 27 de tari membre ale Uniunii Europene. Bulgaria, Estonia, Finlanda si Solvacia isi procura 100% din gazul natural din Rusia; Turcia 66%; Polonia 58%; Germania 41%; Franta 25%. Gazprom, cea mai mare intreprindere de gaze naturale de pe Pamant, si-a impus preturile in 16 tari ale UE.

Putin s-a aratat tot mai critic la adresa SUA in timpul celei de-a 43-a Conferinte Transatlantica asupra Politicii de Securitate de la München din februarie 2007. "O tara, Statele Unite ale Americii, si-a depasit frontierele nationale in toate modurile posibile . Acest lucru este vizibil la nivel economic, politic, al politicilor culturala si educativa pe care le impune altor natiuni . Este foarte periculos." Condamnand conceptul de "lume unipolara", a adaugat: "Desi putem infrumuseta situatia, pana la urma este vorba de un scenariu in care exista un centru de autoritate, un centru de forta, un centru in care se iau deciziile . este o lume in care exista un stapan, un suveran. Si acest lucru este daunator

In aprilie 2007, Kremlinul a publicat un important document de politica externa. Acesta declara: "Mitul legat de lumea unipolara s-a dezintegrat odata pentru totdeauna in Iraq. O Rusie puternica si capabila sa produca siguranta a devenit parte integranta din schimbarea pozitiva a lumii."

Politica externa și de securitate, modelata de doctrina specific rusa a ,,pericolului incercuirii" este focalizata pe urmatoarele obiective strategice: menținerea unui rol major pe scena internaționala prin susținerea perspectivei multilaterale și prin practicarea unui joc de echilibru in triadele Rusia - China - SUA și Rusia - Europa - SUA; stabilizare și influența in vecinatatea apropiata (spațiul CSI); normalizarea relațiilor cu actorii spațiului euroean și euroatlantic, datorita existenței unor probleme de natura economica; menținerea unor pozișii consistente in Orientul Mijlociu și spațiile adiacente (Siria, Iran și India). Dezvoltarea relațiilor cu China reprezinta o preocupare majora a politicii externe rusești, fiind facute eforturi pentru delimitarea definitiva a frontieri ruso-chineze lunga de 4000 km.

Noua strategie militara prevede dreptul autoritaților ruse la armamentul nuclear in orice situație in care Federația Rusa se confrunta cu o agresiune armta ce nu poate fi rezolvata pe alte cai. Deși se apreciaza ca imposibila declanșarea unor confruntari cu SUA sau cu alte state membre NATO, Rusia este pregatita sa declanșeze atacuri preventive impotriva unor amenințari probabile iar arsenalul militar de care dispune va continua sa fie folosit ca factor de descurajare.

Potențialul militar al Federației Ruse :

Forțele terestre: 1 300 000 militari și 5 000 000 militari in rezerva (serviciul militar de 2 ani). Echipamente: tancuri - 20 000; vehicule blindate de lupta - 24 000; artilerie 7 880 guri de foc, mortiere - 2 700; aviația - 3 300 de elicoptere.

Forțele navale: 190 000 și 1,5 mil. rezerva; organizate in patru flote maritime in Marea Neagra, Marea Baltica, Marea Nordului și Oceanul Pacific; Echipamente: submarine: 19 (4 neoperaționale) nucleare purtatoare de rachete balistice; 12 nucleare purtatoare de rechete de croaziera; 2 portavioane; nave: 3 amiral, 4 crucișatoare, 22 distrugatoare, 64 fregate 89 corvete, 134 nave cu alte destinații.

Forțele aeriene: 570 000 militari activi și 900 000 efective de rezerva; echipamente: 6 000 avioane; elicoptere.

Japonia

Japonia este a doua mare putere economica a lumii și o putere militara in devenire in zona regiunii Asia-Pacific. Pentru Japonia este important ca pe baza tratatului de Asistența cu SUA sa devina o putere militara care sa asigure echilibrul regional de putere in raport cu China și cu Federația Rusa și sa descurajeze politica nucleara agresiv a Coreii de Nord.

In domeniul politicii extene Japonia este preocupata de creșterea rolului sau de factor de stabilitate in regiune atat din punct de vedere economic cat și militar. In același timp cu dezvoltarea relațiilor cu staTele Uniunii Europene, sunt menținute relațiile tradiționale cu SUA. Un obiectiv al Japoniei, țara implicata tot mai mult in asigurarea securitații in cadrul coalițiilor din cadrul ONU, este primirea sa ca membru permanent in Consiliul de Securitate.

Potențialul militar este format din:

Forțele terestre: 156 216 militari activi (pe baza de voluntariat) și 43 000 rezerva. Echipament: tancuri - 1 000; vehicule blindate de lupta - 465; lansatoare de rachete antiaeriene - 120; lansatoare de rachete antitanc - 240; mortiere -1 130; elicoptere - 771.

Forțele navale: 45 750 militai, 3 800 civili; are 5 flotile maritime dotate cu 220 avioane și 2 000 elicoptere.

Forțele aeriene : 46 405 militari, dintre care 1 500 piloți. Echipamente: 322 avioane, 77 elicoptere; 6 grupuri rachete antiaeriene cu 208 lansatoare de tip Nike Hercules-J.

China

China deține un statut aparte pe plan mondial. Cu o populație ce depașește 1,3 miliarde și o piața uriașa, a reușit o performanța unica, deși are un regim politic comunist, printr-o relaxare controlata a sistemului politic intern și o economie mixta a reușit sa ajunga nr. 3 al economiei mondiale. Se estimeaza ca rezervele de devize straine ale Chine, estimate la mai mult de 1.300 de miliarde de dolari, le-au depasit pe cele ale Japoniei.

In plan diplomatic, liderii chinezi au intrat intr-o noua etapa in 1996 prin patronarea Organizatiei de Cooperare de la Shanghai (OCS), compusa din patru tari limitrofe: Rusia si cele trei foste republici sovietice: Kazakhstan, Kirghizstan si Tadjikistan. OCS a vizat la inceput organizarea cooperariipentru impiedicarea contrabandei de droguri si a terorismului. Mai tarziu, Uzbekistanul a fost invitat sa se alature OCS, desi nu are granita comuna cu China. In 2003, OCS si-a largit domeniul incluzand in carta sa cooperarea economica regionala. Pe rand, s-a ajuns la acordarea de statul de observator Pakistanului, Indiei si Mongoliei - toate contingente Chinei - precum si Iranului, care nu are granita comuna. Atunci cand SUA a cerut statutul de observator, raspunsul a fost negativ, gest stanjenitor pentru Washington.

Inaintea intalnirii la nivel inalt a Organizatiei de Cooperare de la Shanghai de la Biskek, capitala Kirghizstanului, grupul a desfasurat primele sale exercitii militare comune, misiunea cu numele de cod Misiunea Pacii 2007, in regiunea rusa Selyabinsk din Urali. "OCS este destinata sa joace un rol esential in asigurarea securitatii internationale", a spus Ednan Karabayev, ministru al afacerilor externe al Kirghizstanului.

China a reușit sa patrunda puternic și in Africa. In schimbul petrolului Africii, a minereului de fier, de cupru si a bumbacului, China si-a vandut marfurile ieftin africanilor, si a ajutat regiunile africane in constructii si in ameliorarea drumurilor, a cailor ferate, a porturilor, a barajelor hidroelectrice, a sistemelor de telecomunicatii si a scolilor. "Atitudinea occidentala de impunere a valorilor si a sistemului sau politic altor tari nu pare acceptabila pentru China", a spus Wang Hongyi, specialist in africanologie de la Institutul Chinez de Studii Internationale. "Noi ne focalizam pe dezvoltarea reciproca." Pentru a reduce costul transportului de petrol din Africa si din Orientul Apropiat, China a inceput sa construiasca o conducta petroliera prin Myanmar (Birmania) de la Golful Bengal si pana in sud-vestul provinciei Yunnan, reducand astfel distanta parcursa actualmente de navele-cisterna. Acest lucru a dus la sabotarea campaniei Washingtonului pentru izolarea Myanmarului. (Anterior, Sudanul, boicotat de Washington, aparuse ca principalul furnizor de petrol african al Chinei.) Mai mult, companiile petroliere chineze i-au concurat cu inversunare pe omologii lor occidentali, obtinand acces la rezervele de hidrocarburi ale Kazakhstanului si ale Uzbekistanului.

"Diplomatia petroliera a Chinei pune tara pe o traiectorie de coliziune cu Statele Unite si cu Europa de Vest, care au impus sanctiuni la adresa unor tari in care China face afaceri", comenta William Mellor in Bloomberg News. Acest sentiment se reflecta si in cealalta tabara: "Vad China si Statele Unite intrand in conflict pe teme energetice in anii care vor veni", a spus Jin Riguang, consilier pe teme petroliere si de gaze naturale al guvernului chinez si membru al Comitetului Permanent al Consiliului Consultativ Politic Chinez.

Industrializarea si modernizarea Chinei au stimulat modernizarea fortelor sale militare. Testul primei rachete antisatelit a acestei tari, care a reusit sa distruga un satelit chinez perimat in ianuarie, a demonstrat nivelul crescut al tehnologiilor sale. Trebuie menționata și cresterea cu 18% a bugetului apararii al Chinei pentru 2007. Atribuind cresterea cheltuielilor suplimentare rachetelor, razboiului electronic si altor articole de inalta tehnologie, Liao Xilong, comandant al departamentului de logistica generala al Armatei de Eliberare a Poporului, a spus: "Lumea actuala nu mai este una a pacii, si pentru a proteja securitatea nationala, stabilitatea si integritatea teritoriala, trebuie sa crestem in mod convenabil cheltuielile pentru modernizarea militara."

Potențialul sau militar este format din :

Forțele strategice :

Ofensive : bazele terestre de rachete sunt organizate pe 6-7 divizii structurate pe regimente și batalioane.Echipamente : 12 instalații de lansare a rachetelor balistice, 4 cu incarcatura de 5 megatone și bataie 12 900 km și 8 cu incarcatura de 2 megatone și bataie 7 000 km ; 60 instalații de lansare a rachetelor de croaziera cu incarcatura de 1-3 megatone și bataie 2 700 km, 50 instalații de lansare a rachetelor de croaziera cu incarcatura de 15 kilotone și bataie 1 200 km ; submarine cu rachete nucleare balistice.

Defensive : complexe radar pentru rachete balistice ; 100 de complexe de rachete de aparare antiaeriana.

Forțele terestre : 2 300 000 (serviciul militar de 3 ani, obligatoriu) organizate in 35 de armate. Echipamente : tancuri - 11 450 grele, 600 ușoare ; vehicule blindate de lupta ; mortiere - 14 000, tunuri - 15 000.

Forțele navale : 147 000 și rezerva 177 000, organizate pe 3 flote maritime (nord, est și sud) ; aviația navala : 30000 militari, 500 avioane de lupta și 70 elicoptere.

Forțele aeriene : 470 000 militari ; Echipamente : avioane : 7 354 , elicoptere - 474 ; artilerie antiaeriana : 16 000 tunuri.

India

Este o putere regionala care se afla intr-un proces de afirmare, prin dezvoltarea economica, cresterea demografica, crestere ce este o sursa de putere dar si o provocare pentru statul indian.

In planul relațiilor externe India este preocupata de problema Kașmirului, disputatat de Pakistan, dar și de potențialul hegemonic al Chinei. Aceasta a determinat o apropiere limitata de Federația Rusa cu care a dezvoltat și o cooperare militara (contracte de 3 miliarde de dolari in 2002-2003). Din 2004 au fost facute comenzi și firme din SUA și Israel pentru avioane de lupta și rachete.

Potențialul militar consta in

Forțele terestre : 1 100 000 militari (pe baza de voluntariat), rezerve 250 000, trupe teritoriale 50 000 ; Echipamente : tancuri - 2 980 ; tunuri de artilerie - 1 200, obuziere - 1 310, mortiere - 1 330, 2 890 tunuri AA, complexe RAA 390, avioane - 12, elicoptere - 150.

Forțele navale : 55 000 militari. Echipamente : avioane - 133 ; elicoptere - 54.

Forțele aeriene : 113 000 militari. Echipamente : avioane - 1 568 ; elicoptere - 490 ; complexe de rachte AA -150 cu bataie lunga, 48 cu bataie medie și scurta.

Principalele puteri europene - Marea Britanie, Franța și Germania - se afla in proces de redimensionare a puterii militare, in cadrul NATO și in afara acestuia.

Marea Britanie are 300 000 militari profesioniști, 3 000 blindate și 800 aparate de zbor in Europa ; este putere nucleara.

Franța dispune de 300 000 militari, 4 400 blindate și 800 aparate de lupta ; este putere nucleara.

Germania are 300 000 militari, 5 000 blindate, 600 aparate de lupta.

In ultimul deceniu statele membre ale Uniunii Europene au trecut la dezvoltarea componentei de aparare a Politicii Externe și de Securitate Comuna (PESC). Crearea structurilor militare proprii vor conferi autonomie UE in acțiunile de gestionare a crizelor ce se vor manifesta pe continentul european.