Reconsiderarea rolului statului national in contextul integrarii europene

Reconsiderarea rolului statului national in contextul integrarii europene

Adeptii neoinstitutionalismului au luat in considerare nu numai rolul institutiilor comunitare ci si rolul statelor nationale care s-a modificat substantial sub influenta integrǎrii regionale, a globalizǎrii, a evolutiilor managementului economic (mai ales pe linia activitǎtii regulatorii) si a impunerii noului management public (pentru perfectionarea activitǎtilor administrative). Beate Kohler Koch considerǎ cǎ a fost afectat rolul statului, nivelul de actiune, regulile comportamentale, structura interactiunii. Totusi in privinta rolului jucat de statele nationale(comunitare) putem distinge douǎ fenomene majore. Primul este cel al transferului de prerogative ale suveranitǎtii sau de competente de la nivel national la nivel supranational (asa-numita integrare pozitivǎ) care in opinia lui Tanya Borzel si Thomas Risse (2000) implicǎ agregarea si/sau transformarea intereselor nationale ale statelor membre. Agregarea intereselor nationale prin adoptarea de reglementǎri comunitare este mai dificil de realizat pe baza unor decizii luate prin consens sau in unanimitate la nivel european. Transformarea intereselor nationale pentru a se obtine armonizarea lor si convergenta cu interesul comunitar conduce la cresterea interdependentelor intre tǎrile membre si se realizeazǎ prin influenta determinantǎ a nivelului supranational (Marinas, 2003). Sistemul de consultǎri si dezbateri in cadrul comitetelor de pe langǎ institutiile comunitare contribuie la acest proces de transformare a intereselor nationale. Al doilea fenomen este legat de reforma unor politici comune din ultimii 20 ani, care a consacrat aplicarea principiului subsidiaritǎtii si un anumit grad de descentralizare a deciziei si de eficientizare a politicilor respective. Subsidiaritatea este conceptul care sprijinǎ poate cel mai bine teoria sistemului de guvernare multinivel, care incearcǎ sǎ explice repartizarea competentelor si interactiunea intre nivelurile guvernantei.

UE se bazeazǎ pe o guvernantǎ multinivel si reprezintǎ fǎrǎ indoialǎ un punct de cotiturǎ in transformarea statalitǎtii in Europa. Pentru a reconsidera rolul statului in cadrul acestui tip particular de guvernantǎ si de controversatǎ entitate politicǎ s-au folosit unele abordǎri sau teorii, cum sunt abordarea relational strategicǎ, abordarea centratǎ pe stat (interguvernamentalism si supranationalism), abordarea centratǎ pe guvernantǎ (guvernantǎ multinivel sau sistem de guvernare tip retea).

Abordarea relational strategicǎ vizeazǎ structura si strategia la diverse paliere ale vietii sociale si fiind aplicatǎ statului ea nu-l considerǎ pe acesta un subiect politic unitar si nici un instrument pasiv ci reprezentand mai degrabǎ o relatie socialǎ complexǎ. In aceastǎ viziune statul ar fi un ansamblu de institutii, organizatii, forte sociale si activitǎti organizate in scopul adoptǎrii unor hotǎrari colective obligatorii pentru o anumitǎ colectivitate politicǎ. Metoda relational strategicǎ subliniazǎ interdependenta materialǎ a aparatului de stat si a practicilor statului cu alte aranjamente(sisteme) institutionale si practici sociale. Lumea contemporanǎ este divizatǎ in diferite tipuri de state si societǎti, tipologie care are efecte asupra procesului politic si eficientei puterii statului.

Legat de aceastǎ abordare a fost introdus conceptul de selectivitate strategicǎ, care se referǎ la modul in care statul ca ansamblu social are un impact specific, diferentiat asupra abilitǎtii diferitelor forte politice de a-si promova interesele si strategiile in contexte spatio-temporare specifice prin controlul sau accesul la anumite capacitǎti ale statului, capacitǎti a cǎror eficacitate depinde de legǎturile cu fortele si puterile existente si operationale dincolo de frontierele oficiale (Jessop, 2003). Statul trebuie examinat deci intr-un cadru politic mai larg, in raporturile sale cu alte sisteme institutionale si functionale, cu societatea civilǎ. Exercitarea puterilor statului depinde de echilibrul de forte relationat cu aparatul de stat si selectivitatea sa strategicǎ. Concluzia de ordin metodologic ar fi cǎ puterea statului trebuie analizatǎ nu numai in termenii structurii sale de bazǎ, arhitecturii institutionale si formelor organizatorice specifice ci si din punct de vedere al capacitǎtilor sale strategice. Abordarea relational strategicǎ nu examineazǎ statul in izolare, ca o variabilǎ independentǎ, ci in termenii cuplǎrii structurale si evolutiei acompaniatoare cu o gamǎ largǎ de institutii si practici sociale.

Constitutionalizarea si centralizarea puterii statului dǎ posibilitatea atribuirii responsabilitǎtii oficiale unor organisme si oficialitǎti. Circulatia puterii se realizeazǎ prin intermediul unor relatii sociale mai largi si mai complexe in cadrul statului si dincolo de el, aceasta conteazǎ acolo unde puterea statului suferǎ transformǎri majore si isi pierde unele atributii ierarhice si constitutionale.

Guvernanta este vǎzutǎ ca un fenomen general care implicǎ mai mult chestiuni de coordonare strategicǎ decat probleme specifice de stat si ea se referǎ la mecanisme si strategii de coordonare adoptate in contextul unor interdependente reciproce complexe intre actori, organizatii si sisteme functionale autonome. Guvernanta este prezentǎ in toate domeniile sociale si ea cuprinde o gamǎ largǎ de mecanisme si strategii, incluzand piete, retele, aliante, parteneriate, carteluri, asociatii, state. Ea este identificatǎ cu un mod specific de coordonare: autoorganizarea bazatǎ pe dialog continuu si impǎrtirea resurselor intre actori independenti pentru a dezvolta proiecte comune reciproc avantajoase si a rezolva contradictiile si dilemele inevitabil apǎrute.

Abordarea centratǎ pe stat pleacǎ de la statul national suveran ca punct de referintǎ si examineazǎ UE in 2 moduri. Primul ar fi acela cǎ in conditiile supranationalismului in ascensiune statele nationale incearcǎ sǎ-si promoveze propriile interese, ca atare prevaleazǎ relatiile interguvernamentale si nu se intrevede o nouǎ formǎ statalǎ. Aceastǎ abordare ar fi caracteristicǎ interguvernamentalismului liberal (Andrew Moravcsik). Un alt mod de examinare il reprezintǎ constatarea translatǎrii formei traditionale a statului de la nivel national la nivel supranational, care ar culmina panǎ la urmǎ cu o formǎ statalǎ supranationalǎ. Autori ca Pinder, Taylor, Weiler considerǎ cǎ realocarea puterilor de decizie oficiale conduce la o formǎ mai mult sau mai putin complexǎ de guvernantǎ multinivel sub autoritatea generalǎ a unui superstat supranational, conceput doar din punct de vedere teoretic pentru ca practic el este complet irealizabil in conditiile specifice din Europa.

Pentru interguvernamentalisti statele nationale rǎman actorii cheie ai spatiului politic european, ele nu abandoneazǎ suveranitǎtile si au un mandat constitutional consistent in contrast cu puterile limitate ale UE. Interactiunile dintre ele iau forma relatiilor internationale orientate spre promovarea intereselor nationale, iar prin unirea suveranitǎtilor se promoveazǎ interesele commune. Andrew Moravcsik (1998) crede cǎ integrarea regionalǎ mǎreste puterea si autoritatea statelor nationale, asertiune care este combatuta cu argumente temeinice de adeptii neofunctionalismului si supranationalismului.

Supranationalistii vǎd in schimb un proces de tranzitie in care statele nationale militeazǎ pentru formarea statului supranational, care implicǎ redistribuirea teritorialǎ a puterii politice. Aparitia statului supranational (superstatului) pe calea lǎrgirii teritoriale a Comunitǎtii Europene presupune un accord intre statele nationale independente pe linia cedǎrii suveranitǎtii lor si transferului cǎtre o autoritate mai inaltǎ, precum si transformarea statelor respective in unitǎti administrative subordonate noului stat.

Dezvoltarea guvernantei multinivel ar reprezenta un efect temporar al tranzitiei cǎtre glisarea suveranitǎtii, ar reflecta relatii intre un superstat (sau stat supranational) emergent, incomplet realizat si statele nationale existente. Dacǎ acest superstat ar imbrǎca o formǎ federalǎ, raporturile intre nivelurile guvernantei ar putea fi analizate prin prisma teoriilor federaliste, desi in cazul UE se vehiculeazǎ tot mai mult conceptul de neofederalism care implicǎ unele nuantari fatǎ de federalismul clasic dezvoltat incepand cu secolul XIX. In cazul relatiilor internationale traditionale guvernanta multinivel poate fi asociatǎ cu trǎsǎturile distinctive ale aranjamentelor institutionale interguvernamentale stabilite de statele nationale si/sau ale strategiilor de guvernantǎ specifice promovate de ele in decursul timpului. In timp ce nivelul UE are importanta sa nodalǎ in exercitiul total al puterii statale, statele nationale continuǎ sǎ joace rolul dominant. Dat fiind complexitatea puterii statului, in astfel de circumstante ar fi adecvatǎ definirea existentei acestei guvernante multinivel sub cupola guvernantelor nationale.

Emergenta unui superstat european ar insemna o armatǎ europeanǎ, o politie europeanǎ, o politicǎ europeanǎ externǎ si de securitate axatǎ pe interesele de ansamblu ale Europei, o constitutie europeanǎ explicitǎ, un sistem monetar european, un sistem fiscal si financiar european, un mare buget centralizat. Federalistii sustin cǎ UE are toate aceste trǎsǎturi, unele in mod sigur, iar interguvernamentalistii (liberali) cǎ ele lipsesc in mare mǎsurǎ. Adevǎrul este cǎ UE are o politicǎ externǎ si de securitate comunǎ pe baze interguvernamentale, este o uniune monetara bazata pe o monedǎ unicǎ si o uniune economica bazata pe o piata unica, dar ii lipsesc celelalte trǎsǎturi mentionate pentru a putea spune cu temei cǎ avem de a face cu un stat supranational sau un nou tip de stat federal. Interguvernamentalistii sustin cǎ UE este o arenǎ unde statele nationale suverane concureazǎ intre ele pentru a influenta politicile comunitare, politica UE si regimurile politice. Ambele tabere fetisizeazǎ trǎsǎturile juridice si constitutionale oficiale si ignorǎ capacitǎtile de facto ale statului de a guverna si modalitǎtile de exercitare a puterii statului.

Este greu de gǎsit un model statal adecvat pentru a analiza constructia statalǎ a UE, in nici un caz nu poate fi vorba de statul liberal idealizat din secolul XIX ci mai curand ar putea fi statul de la sfarsitul secolului XX bazat pe concurentǎ, reglementare, bunǎstare, coeziune socialǎ. Din punct de vedere al democratiei politice sistemul de guvernare al UE nu poate fi comparat nici cu statul liberal, nici cu cel interventionist, nici mǎcar cu statul postbelic al bunǎstǎrii inspirat de ideile lui Keynes. Statul de la sfarsitul secolului XX este unul autoritar, cu executiv puternic, democratie bazatǎ pe parlament si pe referendumuri, partide politice de masǎ cu autoritate si influentǎ pe scena politicǎ. Deficitul democratic, dacǎ existǎ un astfel de deficit in UE, poate fi legat de forma contemporanǎ a statalitǎtii, deficitele la diferite paliere potentandu-se reciproc, ceea ce conduce la ideea cǎ incercǎrile de a dezvolta forme mai democratice de reprezentare si de sporire a rǎspunderii democratice sunt destul de dificile si presupun o intelegere diferitǎ a naturii si fezabilitǎtii democratiei.

Schimbǎrile din cadrul UE pot fi interpretate si ca mutatii in reorganizarea si reorientarea statalitǎtii contemporane, dar trebuie analizatǎ organizarea mai largǎ a sistemului politic si modul in care schimbǎrile la nivel comunitar contribuie la reorganizarea mai generalǎ a puterii statului. UE n-ar fi o formǎ fixǎ de statalitate ci una flexibilǎ, legatǎ de un cadru institutional specific si de un nou echilibru de forte intre principalii actori politici.

Abordarea centratǎ pe guvernantǎ pune accentul pe tendinta de destatalizare a politicilor (sau de deierarhizare a statului) decat pe cea de deznationalizare a statalitǎtii si ea subliniazǎ rolul sporit al autoorganizǎrii in rezolvarea problemelor complexe care implicǎ o gamǎ largǎ de parteneri sau actionari in cadrul statului si din afara sa. In contrast cu caracterul ierarhic al statului, cu activitǎtile sale clar definite si delimitate teritorial, cu coordonarea sa imperativǎ, guvernanta se bazeazǎ pe autoorganizare (retele, negocieri, coordonare) si pe managementul interdependentelor functionale.

Pe baza acestei abordǎri UE este perceputǎ ca avand o guvernantǎ implicand o pluralitate de state si de actori nestatali la diferite niveluri care incearcǎ sǎ-si coordoneze activitǎtile in jurul unei game largi de probleme functionale. Intrebarea ar fi cum reusesc actorii statali si nestatali sǎ-si organizeze interesele lor comune pe cateva niveluri teritoriale sau pe o gamǎ de domenii functionale. Cele 2 dimensiuni - verticalǎ si orizontalǎ - ale guvernantei multinivel sunt evidente. Actorii statali coopereazǎ ca parteneri de negocieri intr-o retea complexǎ, prin gruparea autoritǎtii lor suverane si altor capacitǎti distincte pentru a atinge in colectiv teluri si obiective in numele retelei.

Suveranitatea statelor este asimilatǎ unei resurse nu neapǎrat dominantǎ ci mai mult simbolicǎ si/sau materialǎ. Din perspectiva guvernantei multinivel suveranitatea este mai bine interpretatǎ ca o serie de capacitǎti statale specifice (legislative, fiscale, coercitive) decat drept o trǎsǎturǎ definitorie a statului. Implicarea statului national devine mai putin ierarhicǎ, mai putin centralizatǎ si mai putin indrumǎtoare. Si alti actionari contribuie cu alte resurse simbolice si/sau materiale (fonduri, capacitǎti organizationale, informatii, expertizǎ, legitimitate) pentru a realiza in colectiv telurile si obiectivele convenite. In contrast cu ierarhia clarǎ a puterilor teritoriale ale statului national (suveran) guvernanta multinivel implicǎ ierarhii mai putin clare si interdependentǎ complexǎ. UE functioneazǎ mai putin ca un aparat statal supranational ci mai mult ca un punct nodal intr-un pǎienjenis de operatiuni ale guvernantei menite sǎ orchestreze politica economicǎ si socialǎ in cadrul si pe multe paliere de actiune cu participarea unei game largi de actori oficiali, cvasioficiali, privati si reprezentanti ai societǎtii civile.

In privinta caracterizǎrii sistemului politic al "statului" european, ar fi trei abordǎri importante conexate in special la conceptul de retea. Corelatǎ cu chestiunea sistemului politic este insǎ problema esecurilor guvernantei multinivel si rǎspunsul unor actori la acestea prin angajarea in diferite forme de metaguvernantǎ (Bob Jessop, 2003). In acest context se ridicǎ chestiunea compatibilitǎtii sau incompatibilitǎtii relative a regimurilor diferite de guvernantǎ implicate pentru unitatea proiectului european si pentru statalitatea europeanǎ. Procesul de coordonare generalǎ a interdependentelor complexe a suferit unele schimbǎri importante, ceea ce s-a reflectat in disputele privind dinamica procesului integrǎrii europene si a formǎrii statului european; problematica aceasta a fost chiar pe agenda UE indeosebi legatǎ de etapele integrǎrii si s-a reflectat prin recurgerea crescandǎ la parteneriate, comitologie, dialog social, mobilizarea ONG-urilor si miscǎrilor sociale. Strategia de la Lisabona cu pledoaria pentru extinderea Metodei Deschise de Coordonare si Cartea Albǎ a Guvernantei Europene sunt ultimele etape in cǎutarea unor mecanisme adecvate ale metaguvernantei.

In ce mǎsurǎ un sistem de guvernare tip retea rǎmane ancorat in termenii    teritorialitǎtii? Mai recent Philippe Schmitter(1992) a reluat analiza sa privind proiectul federalizarii sau uniunii politice, identificand 4 scenarii posibile pentru aparitia sistemului european de guvernare (Europolity) bazate pe douǎ dimensiuni ale formǎrii regimului politic: a) o formǎ de organizare teritorialǎ de tip esential westfalian fatǎ de forma neo-medievalǎ; b) reprezentarea functionalǎ eterogenǎ si flexibilǎ fatǎ de una pregnant ordonatǎ si stabilǎ. Scenariile cele mai interesante si mai plauzibile implicǎ flexibilitatea din a doua dimensiune, ele fiind condominium - sistem statal neo-medieval cu caracter flexibil al reprezentǎrii functionale si elaborǎrii politicilor si consortium - o Europǎ a patriilor, interguvernamentalǎ cu reprezentare functionalǎ si elaborare a politicilor de tip policentric si flexibil. Un stat de tip westfalian la nivel european (forma clasicǎ a statului national) ar echivala cu un superstat supranational european, iar o confederatie ar echivala cu un aranjament teritorial de tip neo-medieval, ambele scenarii de integrare politicǎ nu erau insa plauzibile in opinia lui Philippe Schmitter.

Concluzia pe care o trage Bob Jessop este cǎ studiul guvernantei multinivel nu trebuie sǎ ignore problema organizǎrii statale teritoriale si cǎ chestiunile metaguvernantei multinivel au dobandit o importantǎ deosebitǎ atat din punct de vedere practic cat si teoretic. O altǎ concluzie trasǎ se leaga de intrebarea daca actorii politici din UE pot fi limitati teritorial la statele membre si functional la interese si miscǎri organizate din spatiul politic controlat de UE si statele membre. Este evident pentru oricine cǎ evolutia guvernantei comunitare este strans conexatǎ cu evolutia statului capitalist contemporan si a guvernantei sale, fiind vorba de procese care se impletesc si se influenteazǎ reciproc. Totusi complexitatea celor douǎ procese ridicǎ gradul de dificultate a analizei lor indiferent de metodologia adoptatǎ. In opinia lui Weiler si Wessels (1988), e drept exprimatǎ cu 22 de ani in urmǎ, investigarea sistemului de guvernare al UE reflecta prea multe studii de caz, prea multe lectii ad-hoc si prea putinǎ abordare teoreticǎ. Totusi in anii '90 asistǎm la o adevǎratǎ explozie a conceptelor si analizelor teoretice privind guvernanta comunitarǎ, care au incercat sǎ surprindǎ tocmai complexitatea dezvoltǎrii sistemului european de guvernare, care reflectǎ si complexitatea si dinamismul guvernantei la nivel national, unde aceasta are structuri eterogene in functie de interventia statului, natura domeniilor de politicǎ, schimbarea echilibrului de forte in cadrul si in afara statului.

Pe fondul acestei interdependente Bob Jessop a identificat 3 tendinte sau fenomene caracteristice evolutiei statelor nationale comunitare care sunt strans legate de dezvoltarea economiei capitaliste europene. Prima ar fi deznationalizarea statalitǎtii teritoriale prin transferarea puterilor de decizie si reglementare cǎtre nivelul supranational (integrarea pozitiva) si descentralizarea autoritǎtii in favoarea nivelurilor teritoriale subordonate, cu efectul unei proliferǎri institutionale in luarea deciziei, cresterii complexitǎtii legǎturilor intre actori si al unei mari varietǎti de relatii transnationale. A doua ar fi destatalizarea sistemului politic, care implicǎ translatia de la guvern la guvernantǎ la diverse paliere teritoriale si pentru variatele domenii functionale, rolul central al aparatului de stat se atenueazǎ in favoarea parteneriatului intre organizatiile guvernamentale, alte organizatii publice si organizatii neguvernamentale. Guvernanta implicǎ arta complexǎ de a dirija agentii, institutii si sisteme autonome operational dar si cuplate structural prin diverse forme de interdependentǎ reciprocǎ. Se remarcǎ deci un rol sporit al guvernelor in metaguvernantǎ, care inseamnǎ proliferarea formelor de coordonare si a diferitelor forme de autoorganizare. A treia tendintǎ ar fi internationalizarea regimurilor politice, factori si procese extrateritoriale si transnationale au impact asupra actiunii statelor. Politicile interne sunt influentate sensibil de regimurile internationale consolidate, dar si actori strǎini, indeosebi institutii si firme transnationale, influenteazǎ proiectarea politicilor interne si implementarea lor. Politicile economice si sociale pun accentul tot mai mult pe competitivitatea la nivel international, dat fiind constrangerile si consecintele transnationalismului putem spune ca si conditiile de actiune ale statului suferǎ modificǎri substantiale. S-au dezvoltat retele globale de politicǎ publicǎ si s-au armonizat regimurile politicilor in multe domenii. Statul national este tot mai implicat in modelarea regimurilor internationale si in modul in care acestea sunt implementate.

Redefinirea rolului statului national este necesarǎ prin prisma nivelurilor diferite de organizare economicǎ si politicǎ si a interactiunii lor complexe. Panǎ cand organizarea politicǎ transnationalǎ nu dobandeste puteri guvernamentale si legitimitate democraticǎ popularǎ, desi acest lucru pare foarte greu de realizat, statul national rǎmane actorul politic cheie si rolul sǎu depinde atat de matricea institutionalǎ in schimbare cat si de modificarea echilibrului de forte datorat globalizǎrii, regionalizǎrii, dezvoltǎrii guvernantei locale. Poate cel mai important rol al statului national ar fi implicarea lui in metaguvernantǎ, adicǎ in coordonarea diferitelor forme de guvernantǎ si asigurarea unei minime coerente intre ele.

Bob Jessop considerǎ cǎ in perioada postbelicǎ statul capitalist european a evoluat pe baza a douǎ modele, unul inspirat de Keynes, altul de Schumpeter (Jessop,1990). In anii '50 si '60, ani de avant economic, statul a avut un rol important in politica macroeconomicǎ, in promovarea initiativei private si crearea de locuri de muncǎ, in asigurarea reproducerii fortei de muncǎ si in politica socialǎ, in combaterea esecurilor pietei. Acest tip de stat s-ar apropia de statul national keynesian al bunǎstǎrii sociale, care a avut ca obiective combaterea somajului si angajarea fortei de muncǎ prin politici axate pe latura cererii (demand side policies) si prin dezvoltarea puternicǎ a infrastructurilor, asigurarea prosperitǎtii tuturor cetǎtenilor, promovarea consumului colectiv ca motor al cresterii economice bazatǎ pe productia de masǎ. Statul keynesian s-a caracterizat prin faptul cǎ politicile economice si sociale au fost aplicate in matricea istoricǎ specificǎ a economiei nationale, a statului national si a societǎtii respective, de aici si un anumit grad de protectionism economic. Statul national teritorial a fost responsabil cu dezvoltarea si ghidarea politicilor keynesiene de bunǎstare socialǎ, actorii regionali si locali actionand ca stafete pentru aceste politici iar regimurile internationale de dupǎ cel de-al doilea rǎzboi mondial au urmǎrit restaurarea stabilitǎtii economice si relansarea cresterii economice a statelor nationale. In statul keynesian institutiile statului la diferite niveluri suplimentau si corectau fortele pietei intr-o economie mixtǎ in care cresterea economicǎ era asociatǎ integrǎrii sociale.

Dupǎ perioada de crizǎ 1973-1983 statul keynesian a fost inlocuit de regimul post-national schumpeterian al ocupǎrii sociale, care promoveazǎ inovatia si flexibilitatea permanentǎ in tipul de economie deschisǎ, liberalǎ, cu interventii pe latura ofertei (supply-side policies) si cu obiectivul competitivitǎtii globale, subordonand politica socialǎ cerintelor privind flexibilitatea fortei de muncǎ, angajǎrii acesteia si concurentei internationale (cu accent pe reducerea continuǎ a costului fortei de muncǎ si cresterea productivitǎtii). Statul a incercat sǎ gǎseascǎ parteneri pentru activitǎtile inovative, potentarea cunostintelor antreprenoriale, dezvoltarea economiei flexibile. Teritoriul national nu mai este asa de important din punct de vedere economic, politic, social, cultural si acest stat post-national este asociat trecerii de la guvern la guvernantǎ si apoi la metaguvernantǎ. Politicile neoliberale cu caracter monetarist au prevalat in ultimii 25 de ani in detrimentul celor neokeynesiste cu caracter interventionist, dar si politicile axate pe cerere (demand-side policies) in detrimentul celor axate pe oferta (supply-side policies), ceea ce a contribuit in mare masura la declansarea crizei financiare si economice din 2008-2009.

Sistemul de guvernare european este coincident cu deznationalizarea statului, destatalizarea politicii si internationalizarea regimurilor politice. Patrick Ziltener a detaliat fazele dezvoltǎrii sistemului de guvernare european (Europolity), la inceput integrarea vest-europeanǎ a fost menitǎ sǎ promoveze reconstructia postbelicǎ si sǎ integreze Europa de vest in circuitul politic si economic al capitalismului productiei de masǎ (de tip american). Modelul de integrare al lui Jean Monnet urmǎrea crearea unei statalitǎti keynesiene de tip corporatist la nivel european care sǎ asigure conditii proprice dezvoltǎrii capitalismului productiei de masǎ pentru statele membre, dar strategiile (divergente) de dezvoltare si de rǎspuns la crizele economice au produs o stagnare a integrǎrii europene, cu momente de crizǎ acutǎ. A urmat apoi proiectul pietei unice si dezvoltarea unor noi moduri de coordonare economicǎ si politicǎ care au condus la noul model de tip schumpeterian de integrare si coordonare axat pe promovarea competitivitǎtii structurale a UE intr-o economie mondialǎ globalizatǎ bazatǎ pe cunoastere. Acest model conturat de Strategia de la Lisabona s-a bazat intradevar pe politici axate pe oferta, dar rezultatele obtinute nu au fost la nivelul asteptarilor initiale foarte optimiste.

Incǎ de la inceputul procesului de integrare conflictul dominant a fost intre supranationalisti sau neofunctionalisti si interguvernamentalisti, iar proiectul pietei unice este o incercare esuatǎ de restaurare a modelului keynesian bazatǎ pe supranationalism. Trecerea la modelul schumpeterian este asociatǎ cu schimbarea in linia dominantǎ de conflict in jurul formelor adecvate de guvernantǎ multinivel si de sistem de guvernare de tip retea. Guvernele nationale joacǎ un rol major in toate aspectele metaguvernantei, implicandu-se in reproiectarea pietelor, in schimbarea constitutionalǎ si rereglementarea juridicǎ a formelor si obiectivelor organizationale, in asigurarea conditiilor pentru autoorganizare. Statul este unul din participanti intr-un sistem pluralistic, unde existǎ o gamǎ de retele, parteneriate, de modele de guvernantǎ economicǎ si politicǎ. Continuitǎtile si discontinuitǎtile in dezvoltarea UE sunt legate de transformarea structuralǎ si reorientarea strategicǎ a statalitǎtii intr-o lume unde existǎ o guvernantǎ globalǎ. Pentru UE metaguvernanta multinivel poate fi vǎzutǎ ca o instantǎ supranationalǎ majorǎ in raport cu o gamǎ largǎ de probleme complexe si inrudite. Intrucat amploarea problemelor depǎseste spatiul UE, care trebuie sǎ joace un rol important si complex in sistemul emergent, hipercomplex si oarecum ineficace al guvernantei sau metaguvernantei globale, s-au cǎutat solutii adecvate si de aceea UE a dezvoltat Strategia de la Lisabona ca un instrument de racordare la cerintele acesteia. Cartea Albǎ a Guvernantei Europene publicatǎ de Comisia Europeanǎ in iulie 2001 precum si dezbaterile pe tema tratatului constitutional au pus in discutie viitorul guvernantei europene si ajungerea la o formǎ de compromis a metaguvernantei multinivel pe fondul trecerii la forma post-nationalǎ a statalitǎtii.

Plecand de la analiza metodei deschise de coordonare Telò si Jessop considera ca existǎ o divizare sinergicǎ a metaguvernantei intre Consiliul European, Consiliile de Ministri specializate si Comisia Europeanǎ. Consiliul European este reteaua politicǎ de metaguvernantǎ a primilor ministri si presedintilor care decide asupra dezvoltǎrii politicii generale implicand obiective economice si sociale, de asemenea jucand un rol cheie pe plan interguvernamental si de monitorizare. Comisia Europeanǎ detine un rol cheie in metaguvernantǎ prin organizarea retelelor paralele de putere, asigurarea de expertizǎ si recomandǎri prin dezvoltarea de etaloane, monitorizarea progresului, schimbul celor mai bune practici, promovarea invǎtǎrii reciproce, asigurarea continuitǎtii si coerentei activitǎtii presedintiilor Consiliului. Comisia este asociatǎ cu proliferarea retelelor in domeniul vechilor si noilor politici la nivel european cat si extinderea gamei de forte politice, economice, sociale angrenate in consultarea multinivel, formularea politicilor si implementarea lor. Consiliile de Ministri specializate asigurǎ coordonarea unor politici specifice si utilizarea eficientǎ a retelelor respective implicate, iar Consiliul Afacerilor Generale era actorul principal in metaguvernantǎ care coordona celelalte consilii si activitatea lor impreunǎ cu presedintia Consiliului.

Scott si Trubek apreciazǎ cǎ au fost dezvoltate noi metode ale guvernantei multinivel intr-un sistem complex al metaguvernantei, aplicate la alte politici importante aflate traditional sub competenta autoritǎtilor nationale si subnationale: invǎtǎmant, reformǎ structuralǎ si piatǎ internǎ, inovare tehnologicǎ si societate informationalǎ, cercetare si protectie socialǎ. Din perspectiva abordǎrii relational strategice aceasta implicǎ o schimbare in selectivitǎtile strategice ale modurilor de guvernantǎ si metaguvernantǎ din UE. Desi constituit pe structurile anterioare ale interguvernamentalismului liberal si ale efectului de antrenare neofunctionalist procesul de integrare are particularitǎtile sale si se evidentiazǎ deja un recul al formelor mai ierarhice de coordonare, fie interguvernamentale fie supranationale, ceea ce implicǎ si schimbǎri suplimentare in selectivitǎtile strategice ale statelor nationale si nivelurile subordonate de guvernantǎ, solicitand noi forme de coordonare strategicǎ si noi forme de (meta)guvernantǎ pe o gamǎ largǎ de politici.

Probleme:

1) Cine a lansat conceptul guvernantei multinivel si ce probleme esentiale releva el?

Prin ce dimensiuni se caracterizeaza arhitectura institutionalǎ si procesul de elaborare a politicilor in UE?

3) Care sunt cele trei trǎsǎturi principale ale guvernantei multinivel evidentiate de Gary Marks si Edgar Grande?

4) Care sunt actorii publici si cei privati din cadrul guvernantei multinivel?

5) Care este reteaua verticala si cea orizontala a guvernantei multinivel?

6) Ce sunt Eurogrupurile si organizatiile (de varf) la nivel european

7) Ce reprezinta abordarea relational strategicǎ legata de reconsiderarea rolului statului?

8) Ce reprezinta abordarea centratǎ pe stat legata de reconsiderarea rolului statului?

9) Ce semnifica abordarea centrata pe guvernanta legata de reconsiderarea rolului statului?

10) Care sunt cele trei tendinte sau fenomene caracteristice evolutiei statelor nationale comunitare in viziunea lui Bob Jessop?

11) Care sunt cele doua modele principale pentru statul capitalist contemporan din perioada postbelicǎ?