IDEEA EUROPEANA - INTELECTUALII SI EUROPA

 

IDEEA EUROPEANA

-INTELECTUALII SI EUROPA-

Intelectualii si Europa

Introducere

Odata cu aparitia oraselor, in Occident apare in scena si intelectualul Evului Mediu, dezvoltandu-se astfel, alaturi de o Europa a muncii comerciale si o Europa a muncii intelectuale. Altfel spus, spre deosebire de negustori, intelectualul Evului Mediu este cel care isi castiga existenta nu prin munca mainilor, ci prin a mintii. Desi acuzati ca ar fi simpli "vanzatori de cuvinte", ei reusesc performanta de a invinge sablonul traditional, demonstrand faptul ca stiinta nu este de vanzare, fiind un dar al lui Dumnezeu. Au fost utilizati diferiti termeni pentru a-i desemna pe cei care noi ii numim astazi "intelectuali" (ca de exemplu maestru si profesor, erudit si doct, filosof), intrucat notiunea de intelectual intra in circulatie tarziu, in secolul al XIX-lea in Franta.

Menirea intelectualului

Intelectual este acea persoana care are capacitatea si disponibilitatea autentica de a rezona la intrebarile si nelinistile epocii sale (la nivelul grupului imediat sau la nivelul societatii in care traieste). Aceasta inseamna ca intelectual este acea persoana care-si cristalizeaza idealurile individuale din interiorizarea valorica a idealurilor grupului sau societatii la care se raporteaza din punct de vedere cultural. Desigur, nu toate idealurile sau obiectivele intelectualului sunt, pur si simplu, personalizari ale idealurilor si obiectivelor colective, dar o parte dintre ele au aceasta origine. Potrivit faimoasei definitii a lui Jean-Paul Sartre, intelectual nu este acela care scrie carti sau isi trece timpul cu preocupari intelectuale, ci acela care, parasind universul livresc, intra direct in viata publica si 'se amesteca in treburile care nu-l privesc'.

Sensurile cuvantului "intelectual" si mediul social in care apare acesta

In "Omul medieval", M.F. Beanio Brocchieri face deosebirea intre un sens slab si unul tare al cuvantului intelectual. Este numit intelectual in sens tare omul care desfasoara o activitate intelectuala, insa este angajat si in transmiterea capacitatii sale de investigare. Intelectual in sens slab este aplicat oamenilor care s-au folosit de inteligenta si de cuvant, schimbandu-si adesea rolul si contextul activitatii: este vorba despre diplomati, avocati, episcopi, scriitori, perceptori .

In ceea ce priveste mediul social in care intelectualul se cladeste ca tip medieval, in cartea sa intitulata "Intelectualii in Evul mediu", Jacques Le Goff sustine ca aparitia acestuia se datoreaza unei reinfloriri a oraselor. Aparitia unui tip sociologic nou presupune si diviziunea muncii urbane, tot asa cum infiintarea centrelor universitare implica inevitabil existenta unui spatiu comun cultural in care aceste asa-zise "catedrale ale cunoasterii" au putut sa se iveasca, sa se dezvolte si sa se confrunte liber. Astfel, invatamantul devine una din munci, fiind necesara o definire clara a sa privitoare la domeniile in care acesta se poate exercita, la indatoriri si la avantajele acestuia. Ca urmare, in secolul al XII-lea, se iveste un nou tip social a carui principala indeletnicire este de a scrie si de a preda, activand ca profesor si savant si luand denumirea de "intelectual" .

Apogeul Evului Mediu

Secolul al XIII-lea reprezinta momentul de varf atunci cand vorbim despre cultura Evului Mediu, intrucat apare aristotelismul,    comentariile si reelaborarea lui in filosofie si teologie. Mai mult decat atat, este momentul in care se constituie universitatile ca centre culturale de mare importanta. De asemenea, ordinele calugaresti au avut o mare influenta, ocupand posturi importante in universitati precum cele din Paris, Bologna si Oxford. De aceea, putem afirma ca secolul al XIII-lea este secolul Europei scolare si universitare pe plan urban.

Universitatile si importanta lor

Universitatile apar mai intai sub denumirea de "studium generale" sub forma unui invatamant enciclopedic. Primul centru cultural de acest gen se iveste la Paris, in anul 1221, pe atunci universitatea fiind o corporatie. S-au dezvoltat doua modele de universitati: modelul parizian in care magistrii si studentii alcatuiau aceeasi comunitate si modelul bolognez, cel in care care doar studentii constituie o universitate, model dezvoltat si la noi.

Putin mai tarziu universitatile se divizeaza in 4 facultati, dintre acestea teologia fiind facultatea suprema. Nu mici au fost meritele universitatilor in dezvoltarea culturala. Ele uimesc in secolul XIII-lea prin faptul ca au facut din magistri si studenti persoane itinerante care erau mereu in cautarea cunoasterii, chiar daca aceasta implica depasirea granitelor tarii. Succesul universitatilor este asigurat in Evul Mediu de dreptul lor de a oferi grade valabile pe tot parcurul Crestinatatii.

Universitatea a aparut ca o necesitate a lichidarii analfabetismului, a cadrelor didactice incompetente, un mod de a crea un mod de invatamint bine determinat, avind ca baza o clasificare a disciplinelor, o colectarea informatiilor, pe baza de lectura sistematica si obligatorie, inlaturarea unor carti cu continut neadecvat. Primii adepti a universitatilor au impus valori, legi, norme organizatorice in cadrul procesului educational, prin: examene, cursuri, diplome, licente, conduita, vestimentatie, maniere.

Factorii care au favorizat progresul invatamantului erau: dezvoltarea civilizatiei urbane, intensificarea contactelor si sporirea posibilitatilor de comunicare intre diferite tari si regiuni, avantul cultural anuntat inca de la inceputul secolului XII, care a stimulat setea de cunoastere si pasiunea dezinteresata pentru stiinta etc.

Pierre Abelard, primul profesor

Pierre Abelard reprezinta cu succes prima mare figura de intelectual modern, el fiind primul profesor. Provenind dintr-o familie de mici nobili, a caror viata devine dificila odata cu inceputurile economiei monetare, Abelard renunta la mestesugul armelor, dedicandu-se intru totul studiului, in special studiului logicii, aceasta fiind considerata "stiinta stiintelor". Dar renuntarea la armele razboinice a reusit sa aprinda o lupta mult mai apriga in sufletul lui, relevabila prin dorinta de cunoastere, astfel ca ajunge sa devina cavalerul dialecticii. Desteptand necontenit idei, el provoaca pretutindeni discutii patimase. Abelard intruneste toate acela calitati necesare intelectualului "de profesie": ii sunt la indemana aptitudinea si talentul critic pe care si le exercita in diferite domenii. Nici zelul pasionat si neintrerupt pentru predare nu ii lipseste, reusind cu succes sa isi comunice ideile si lecturile sale.

Metoda de investigare constituia pentru Abelard un element mult mai important decat obiectul de investigat, indiferent de domeniul de cercetare. Era pasionat mai degraba de traseul teoretic al analizei decat de tema in sine. Este constient ca nu poate ajunge pana la adevar, nu poate patrunde intru totul miezul acestuia, ci poate descoperi doar umbra lui, verosimilitatea: "in tot ce expun, nu pretind sa definesc adevarul, ci numai parerea mea".

Civilizatia cartii

Secolul al XIII-lea a constituit de asemenea un avant decisiv pentru carte, fiind momentul in care noutatile materiale si tehnice care au asigurat noul chip si noua utilizare a cartii au fost puse la punct. Este evident ca odata cu aparitia universitatilor a crescut si cererea cartilor. S-a produs o revolutie in momentul in care cititul cu voce tare a fost abandonat in favoarea lecturii individuale tacute, fiind puse bazele unei Europe a individului care citeste. Cartea este destinata atat studiilor profane, muncii, dar si relaxarii, astfel ca incepe sa se diversifice si continutul ei. Se poate vorbi despre o laicizare a Crestinatatii datorita evolutiei cartii.

Filosoful si intelectualul

Pentru Jacques Le Goff, filosofii medievali sint, de fapt, niste intelectuali "organici", perfect subordonati unei structuri ideologice preexistente, pentru a carei continua consolidare sint angajati si remunerati. In viziunea lui Le Goff, intelectualul medieval este, inainte de toate, un functionar, statutul sau este unul prin excelenta institutional. Scopul suprem al filosofului consta in credinta lui conform careia "adevarata fericire se dobandeste prin contemplarea adevarului". Placerea lui o constituie speculatia, el fiind considerat adevaratul nobil; sursa lui de placere se materializa in drumul parcurs la capatul caruia se afla cumoasterea adevarului absolut.

In incheiereconsider ca a fi intelectual nu inseamna doar a avea un important bagaj de cunostinte si a fi priceput in a le folosi. Desigur, aceasta este, si ea, o componenta a calitatii de intelectual. Dar nu ajunge doar atit. Cind ma gindesc la marile noastre figuri de intelectuali din trecut, constat ca ei aveau ceva in plus; iar acest "ceva" era esential pentru ca ii propulsa la un cu totul alt nivel. Acest altceva diferential consta, mai ales, intr-o marturisire consecventa a adevarului, vreau sa spun, a gindului lor adevarat despre realitate. Ei se considerau martori ai evenimentelor si se simteau moralmente obligati sa le descifreze si evalueze prin filtrul sensibilitatii lor morale, contribuind totodata la limpezirea constiintei semenilor lor. Inteligenta, eruditia, chiar actele acelor intelectuali erau constant luminate de fiinta lor spirituala care dadea unitate, avint, forta intregii lor activitati. Inteleg prin fiinta spirituala acele exigente interioare, valorice, constante, prin care omul raspunde provocarilor realitatii. Doar atunci cind intreaga activitate a carturarului se organizeaza in functie de aceste exigente de adevar, de dreapta judecata, de bine si de frumos, putem vorbi de un adevarat intelectual, doar atunci se prezinta in fata noastra o constiinta, un destin uman