Rezolvarea diferendelor politice dintre state

Rezolvarea diferendelor politice dintre state

Intre state pot exista tipuri diferite de relatii politice: de prietenie, de indiferenta, conflictuale. Principalele actiuni politice sunt indreptate spre rezolvarea situatiilor in care exista diferende care pot ajunge la conflicte. Caile de rezolvare se gasesc in "arsenalul" statului respectiv sau in "arsenalul" organizatiilor politice internationale.

Statul national poate apela la negocieri pe cale diplomatica la presiuni

economice si politice la amenintare cu forta militara si la razboi. In lucrarile de specialitate, diplomatia este prezentata ca fiind in esenta o activitate a statelor tinzand sa asigure infaptuirea obiectivelor politicii lor externe. Obiectivele unor tari sau altora in acest domeniu isi gasesc materializarea in activitatea diplomatica pe care un stat sau altul o desfasoara in raporturile bilaterale sau multilaterale. Trebuie insa facuta diferenta intre diplomatia oficiala si diplomatia secreta care, pe parcursul timpului, au constituit doua fatete ale aceleiasi politici, amandoua tinzand sa infaptuiasca obiectivele majore ale statelor, metodele diferind, insa, in functie de imprejurari, de scopul actiunilor care trebuiau intreprinse. Granita dintre cale doua tipuri de diplomatie se gaseste de fapt la liziera elementului confidential, care este astazi recunoscut de toti cercetatorii si oamenii politici, ca un atribut al diplomatiei.[1] Diplomatia oficiala pastreaza si ea anumite elemente de confidentialitate, intrucat este sigur ca inainte de a semna anumite documente internationale, statele trebuie sa negocieze, sa convina asupra anumitor solutii, care nu pot fi date publicitatii decat dupa se realizeaza un acord definitiv al negociatorilor. Diplomatia secreta reprezinta o diplomatie ce se desfasoara la nivelul unor organe, organizatii, sau chiar organisme ale statului, care isi desfasoara activitatea in mod ocult, cautand sa tina scopurile si rezultatele acestor activitati secrete, necunoscute opiniei publice. In legatura cu negocierile diplomatice, acestea duc de regula, la incheierea de tratate bilaterale sau multilaterale si la stingerea diferendelor. Referitor la mijloacele de forta, acestea se refera la presiuni economice sau politice, (masuri de retorsiune, embargou, sanctiuni economice si politice, etc.), amenintari cu forta (formularea de amenintari explicite, demonstratii de forta, violarea spatiului aerian, etc.) si razboi care, conform lui Clausewitz, reprezinta o continuare a politicii prin mijloace violente. Fiecare societate are propriile ei forme de razboi caracteristice. Ceea ce noi tindem sa percepem ca razboi, ceea ce definesc ca razboi factorii politici de decizie si comandantii militari, este de fapt un fenomen specific, care a luat forma in Europa intre secolele al XV-lea si al XVIII-lea, desi de atunci a trecut prin mai multe faze diferite. Este un fenomen legat intim de istoria statului modern. A cunoscut mai multe etape, de la razboaiele relativ limitate din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, asociate cu puterea statului absolutist, trecand prin razboaiele revolutionare ale secolului al XIX-lea, ca razboaiele napoleoniene sau razboiul civil american, care au fost puse in legatura cu infiintarea natiunilor-state, pana la razboaiele totale din secolul al XX-lea si Razboiul Rece din a doua jumatate a secolului XX, care au fost razboaie intre aliante si, ulterior blocuri. Fiecare dintre aceste faze a fost caracterizata intr-un mod diferit de a desfasura razboiul, implicand diverse tipuri de forte militare, strategii si tehnici diferite relatii si mijloace beligerante felurite. Dar, in pofida tuturor acestor deosebiri, razboiul era in mod clar unul si acelasi fenomen: o constructie a statului modern centralizat, "rationalizat, ordonat ierarhic si teritorializat. Pe masura ce statul modern centralizat si teritorializat face loc unor noi tipuri de politica, determinate de noile procese globale, la fel si razboiul, asa cum il concepem in prezent devine un antagonism. In conditiile de astazi se poate spune ca "razboiul intra doar partial in sfera politicii." Importanta sa ca posibil instrument al politicii a scazut considerabil pentru ca tot mai putine scopuri politice pot fi realizate prin razboi. De exemplu, in perioada postbelica au avut loc aproximativ 160 de razboaie, in 90 % din cazuri, initiatorul nu a obtinut o victorie militara care sa-i asigure atingerea scopului urmarit; in 44 % din cazuri configuratia politica din zona nu s-a schimbat, iar in 55% relatiile politice s-au complicat si mai mult. Aceste razboaie au avut insa ca efect peste 20 de milioane de morti si distrugeri materiale incalculabile.

Trebuie sa tinem seama si de faptul ca armele forte ale perioadei

contemporane (indeosebi arma nucleara si arma chimica) nu au fost utilizate in razboaie, deoarece un asemenea razboi nu ar avea nici invinsi, nici invingatori. Asemenea situatie descurajaza tot mai mult fortele politice sa includa razboiul in randul mijloacelor de satisfacere a intereselor politice. Se apeleaza insa la razboiul psihologic sau la amenintarea cu razboiul purtat cu arme conventionale.

Cu toate ca este alungat din politica, razboiul nu paraseste aria relatiilor

internationale. Explicatiile persistentei sale in istoria umanitatii trebuie cautate si dincolo de politica. Asa procedeaza si Francis Fukuyama, care considera ca motivul fundamental al razboiului dintre natiuni este mai degraba timos-ul decat autoconservarea. Exact cum istoria umanitatii a inceput cu lupta sangeroasa data de dragul prestigiului pur si simplu, la fel si conflictul international debuteaza cu o lupta pentru recunoastere (prestigiul intre state, ceea ce constituie sursa initiala a imperialismului).

Tot astfel, pentru Soloviov, razboiul este explicabil prin "intemeiere

morala"[6], in timp ce Jung considera razboiul avand intemeiere psihologica.