SCHIMBAREA SI DEZVOLTAREA SOCIALA

SCHIMBAREA SI DEZVOLTAREA SOCIALA

1. Conceptul de schimbare sociala

Oamenii au manifestat totdeauna interes pentru ceea ce s-ar

putea numi "mersul istoriei". Sub influenta rationalismului modern,

cei mai multi ganditori au presupus ca exista un "curs rational" al

evenimentelor istorice, o directie precisa de evolutie, sau chiar "legi"

care guverneaza schimbarea si succesiunea evenimentelor, etapelor,

proceselor sociale.

Au existat si unele interpretari care puneau evolutiile istorice sub

semnul accidentului pur, sustinand ca intamplarea isi pune amprenta

pe tot ceea ce se petrece in societate.

Cele mai numeroase si mai influente teorii moderne asupra

istoriei au acordat locul central nu intamplarii, ci unor "legi" sau

scheme de evolutie, asadar unor factori necesari, si nu unor episoade

accidentale.

Una dintre cele mai vechi interpretari de acest tip este cea bazata

pe analogia dintre ciclul biologic (nastere-copilarie-maturitate-imbatranire-

moarte) si cel social. S-a presupus inca din Antichitate ca

printr-un ciclu asemanator celui biologic trece orice societate sau

civilizatie (si de aceea se vorbeste de civilizatii "tinere", "mature" sau

"imbatranite").

Cele mai pretentioase si, in acelasi timp, cele mai efemere dintre

interpretarile date evolutiei omenirii sunt cele stadiale. Teoriile stadiale

pretind ca, pe baza anumitor criterii, sa stabileasca o schema

unica de dezvoltare sociala, obligatorie pentru toate societatile si

susceptibila sa conduca la predictii asupra viitorului oricarei comunitati.

Criteriile utilizate au fost foarte diverse: criterii pur intelectuale

(spre exemplu, Auguste Comte credea ca omenirea s-a dezvoltat

trecand succesiv de la un stadiu religios la unul metafizic si apoi la

unul stiintific sau pozitiv, dupa cum regandirea sa a fost dominata de

religie, filosofie sau stiinta); criterii de ordin tehnic (uneltele si instrumentele

folosite in societate); criterii de ordin economic (tipurile de

activitati economice desfasurate, tipurile de organizare a economiei,

sau nivelul productivitatii si al prosperitatii atinse); criterii compuse

(tehnico-economico-sociale).

La aceste interpretari "exacte", trebuie adaugate o serie de teorii

speculative asupra istoriei, elaborate de diversi filosofi care au dedus

"mersul istoriei" cu ajutorul propriului lor sistem de categorii si scheme

speculative. Exemplul cel mai caracteristic este filosofia istoriei a

lui Hegel, bazata pe premisa ca "istoria universala este progresul in

constiinta libertatii".

In secolul XXI, cea mai influenta teorie stadiala a istoriei a fost

cea marxista. Marx a sustinut ca societatea omeneasca este determinata

sa parcurga o serie de stadii (sclavagism, feudalism, capitalism,

socialism, comunism) in virtutea unor legi istorice "obiective".

Fiecare etapa ar fi caracterizata de anumite resurse tehnice si tehnologii,

carora le corespund anumite forme de proprietate si relatii

economice, acestora corespunzandu-le, la randul lor, anumite forme de

organizare sociala si politica (anumite tipuri de stat, o "constiinta"

specifica, un gen de cultura).

Teoria marxista pretindea sa faca si predictii asupra viitorului

societatii, anuntand iminenta instaurare a socialismului (bazat pe

proprietatea de stat, planificarea economica si "dictatura proletariatului")

in toata lumea si, intr-un viitor mai indepartat, instaurarea comunismului.

Prabusirea comunismului in cea mai mare parte a lumii a infirmat

definitiv pretentiile de "stiintificitate" ale teoriei marxiste despre

stadiile dezvoltarii societatii si despre "inevitabilitatea" socialismului.

Ceea ce conteaza, insa, din acest punct de vedere nu este esecul

unui sistem politic anume, ci problema de principiu daca istoria poate

fi captata si explicata in cadrul unei teorii capabile de a prevedea

viitorul. Marea majoritate a filosofilor contemporani considera ca o

asemenea teorie nu este posibila.

Fenomenele sociale deja petrecute pot fi, desigur, descrise, ceea

ce de multe ori permite intelegerea evenimentelor sau situatiilor, desi

chiar descrierile sunt aici totdeauna simplificate; dar complexitatea si

variabilitatea lor (practic nu exista doua fenomene istorice identice)

impiedica alcatuirea unei teorii matematizabile si apte sa conduca la

predictii. Ca urmare, toate teoriile care pretind sa descrie global

"mersul istoriei" sunt nestiintifice (speculative); ele pot fi interesante

sub diverse aspecte, dar raman undeva intre domeniul filosofiei si cel

al utopiei (constructiei imaginare), neapartinand nici stiintei teoretice,

nici politicii practice.

2. Revolutia

Radicalismul politic modern a exaltat revolutia ca principal

mijloc de schimbare sociala, de emancipare umana si de progres.

Revolutia Franceza (1789) a fost de nenumarate ori elogiata ca eveniment

epocal, inceput al unei noi ere in istoria moderna. Marx sugera

ca numai revolutiile dinamizeaza viata societatii, numindu-le "locomotivele

istoriei".

S-a creat astfel, in secolul al XIX-lea, o veritabila ideologie a

revolutiei, a schimbarii radicale, cvasitotale. Rezultatul acestei ideologii

este o mentalitate radicala, conform careia numai o schimbare brusca

totala poate rezolva problemele unei societati, de aici chemarea neintarziata

la "revolutie" care se aude in situatiile de criza.

Principalele trasaturi ale revolutiei sunt: caracterul brusc (care

o deosebeste de evolutiile sociale graduale), caracterul de lovitura de

forta (sau violenta), care o deosebeste de orice schimbare democratica

normala (bazata pe exprimarea organizata a vointei populare), caracterul

de schimbare politica profunda (care o deosebeste de simplele

reforme partiale sau "locale"), transferul puterii catre un alt agent

social si modificarea regimului politic, care o deosebeste de o simpla

lovitura de stat, prin care schimbarea politica, relativ superficiala,

afecteaza doar persoane sau grupuri politice marunte si nu un intreg

regim politic.

Cea mai disputata problema legata de revolutie este cea privitoare

la efectele ei si caracterul lor benefic. Marxismul si alte ideologii

revolutionare atribuie revolutiei efecte deosebit de profunde, ceea ce

justifica de altfel realizarea ei si inevitabilele sacrificii implicate.

Criticii acestor ideologii sustin insa ca ele se bazeaza pe mituri si idei

fanteziste. Unul dintre miturile cele mai durabile este cel al "luptei

dintre bine si rau": revolutionarii sunt prezentati drept exponentii

Binelui si ai Noului, iar adversarii lor drept exponenti ai Raului si ai

Vechiului; tot ceea ce tine de noul regim este prezentat drept progresist,

benefic, moral, iar tot ceea ce tine de vechiul regim drept

retrograd, negativ sau malefic, si imoral. Ideologia revolutionara este

deci maniheista si absolutizanta: ea escamoteaza atat ceea ce era

benefic in vechiul regim, cat si tot ceea ce este negativ in revolutie

(violenta, constrangere, sacrificii) sau in noul regim; ea simplifica si

chiar caricaturizeaza realitatea sociala (oamenii "vechiului regim" sunt

exploatatori, "sug sangele poporului", in timp ce oamenii "noului

regim" sunt eroi ai Binelui). Exista tendinta de a demoniza Vechiul si

de a idiliza Noul: revolutia este de obicei promotoarea unei utopii. Dar

aceasta utopie nu este inofensiva: demonizarea unor oameni justifica

marginalizarea si chiar exterminarea lor (cum s-a intamplat in timpul

terorii de dupa Revolutia Franceza sau in anumite perioade ale totalitarismului

comunist).

Din acest punct de vedere, filosofii subliniaza adesea ca o revolutie

trebuie privita sub dublu aspect, pozitiv si negativ. Referindu-se

la un exemplu fundamental, Jaspers scrie: "Revolutia Franceza ramane

un fenomen ambiguu, pentru ca, desi a urmarit libertatea si ratiunea, a

acordat spatiu despotismului si violentei. Ea orienteaza gandirea in

ambele directii: pe de o parte, catre justetea luptei impotriva raului,

opresiunii si exploatarii, pentru drepturile omului si libertatea fiecarui

individ, iar pe de alta parte, catre falsa opinie ca lumea, in totalitatea

ei, ar putea fi intemeiata pe ratiune (in loc de a recurge la ratiune

pentru transformarea dependentelor istorice, restructurarea autoritatii

si a ierarhiei valorilor fara sa se faca uz de violenta)".

Revolutionarii insinueaza ca marea contradictie este cea dintre

schimbarea totala (pe care o apara drept necesara) si imobilitatea (aparata,

sustin ei, de "reactionari" care vor "sa nu se schimbe nimic").

Dar observatorii mai obiectivi semnaleaza ca niciodata nu se pune de

fapt aceasta problema: nu exista niciodata schimbare "totala", dupa

cum nici imobilitatea nu este vreodata completa. Este totdeauna vorba

de o disputa intre adeptii diferitelor tipuri si grade de schimbare:

radicalii sustin necesitatea unor schimbari bruste, adanci, radicale, in

timp ce moderatii pledeaza pentru schimbari treptate, precaute si limitate

(controlate).

Concluzia acestei dispute este deci ca nu exista reteta ideala,

ireprosabila, de schimbare sociala: ramane la latitudinea membrilor

comunitatii de a alege modelul optim de schimbare si de a cantari, in

functie de context, avantajele si dezavantajele fiecarei strategii,

costurile si beneficiile lor.

3. Dezvoltare, modernizare si progres

Epoca moderna se prezinta totdeauna drept o epoca a dezvoltarii

si progresului pe toate planurile sociale. Cu toate acestea, si in ciuda

faptului ca existenta dezvoltarii nu poate fi consemnata de nimeni,

filosofia politica demonstreaza ca problemele dezvoltarii si progresului

sunt mult mai complicate decat par la prima vedere, fiind chiar

posibile indoieli profunde cu privire la masura in care se poate vorbi

de un progres global, atotcuprinzator, al societatii.

Elementele cele mai simple ale dezvoltarii sunt cele de ordin

tehnic, tehnologic si economic. Nimeni nu poate nega progresele

imense facute de tehnica si tehnologie, dupa cum nu se poate nega nici

cresterea fara precedent a posibilitatilor economice (de productie, de

satisfacere a nevoilor umane de baza, de realizare a prosperitatii). La

randul lor, progresele tehnice si economice se bazeaza pe progresele

incontestabile ale cunoasterii (stiintele naturii, ale tehnicii, matematica,

informatica etc.).

Problema dificila care genereaza cele mai numeroase controverse

este insa ca in domeniul politic nu suntem interesati de aspectele

tehnice si sectoriale ale dezvoltarii societatii, ci de aspectele existentiale

(legate de viata si starea oamenilor, de conditia umana) si globale

ale dezvoltarii: adica ceea ce ne preocupa nu este daca intr-un sector

specific s-au facut progrese (este evident ca s-au facut nenumarate

asemenea progrese), ci daca viata oamenilor in ansamblu, relatiile

dintre acestia, starea societatii la nivel global s-au imbunatatit. Nu

confortul si performantele "locale", ci conditia umana (situatia omului

in societate) este ceea ce ne intereseaza. In acest sens, problemele

modernizarii si dezvoltarii se dovedesc mult mai spinoase decat apar

la prima vedere.