SEFUL STATULUI. EVOLUTIA INSTITUTIEI SEFULUI STATULUI IN PERIOADA ROMANIEI MODERNE

Seful statului. Evolutia institutiei sefului statului in perioada Romaniei moderne

Consideratii generale

Privind retrospectiv evolutia Romaniei din punct de vedere constitutional, de la Unirea Principatelor Romane de la 24 ianuarie 1859, pana la Revolutia romana din 16 - 22 decembrie 1989, se contureaza patru perioade distincte.

O prima perioada, cea de fundamentare a institutiilor constitutionale in tara nostra, precedata de lucrarile 'adunarile ad - hoc', are ca punct de plecare Unirea Principatelor la 24 ianuarie 1859 si ca punct final Constitutia din 1 iulie 1866.

O a doua perioada, care incepe cu Constitutia din 1 iulie 1866 si se incheie cu lovitura de stat a lui Carol al II-lea de la 20 februarie 1938, este perioada deplinei continuitati constitutionale a Romaniei. Ea coincide, din punct de vedere istoric, cu marile realizari politice, independenta nationala la 10 mai 1877 si intregirea neamului la 1 decembrie 1918 si totodata coincide cu atingerea maximei dezvoltari economice, sociale si culturale.

A treia perioada, cea mai framantata din punct de vedere politic, cu dese schimbari politice structurale, s-ar putea numi 'perioada loviturilor de stat'. Ea debuteaza cu instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, la 20 februarie 1938 si se incheie cu lovitura de stat din 30 decembrie 1947.

A patra perioada incepe cu lovitura de stat din 30 decembrie 1947 si se incheie cu evenimentele din decembrie 1989. Este perioada dictaturii comuniste, perioada in care pana in 1964 s-a observat o aservire totala a tarii fata de Uniunea Sovietica, dupa aceasta data aservirea fiind mai nuantata, caracterizata printr-o represiune interna continua si o desconsiderare totala a normelor constitutionale si a drepturilor omului.

Desigur, de la 22 decembrie 1989 a inceput o noua perioada a istoriei constitutionale a Romaniei moderne, ale carei trasaturi au deocamdata un caracter tranzitoriu, actiunile puterii instalate putand fi apreciate prin prisma concordantei lor cu regulile statului de drept

Institutia sefului statului in perioada monarhiei elective

Prima perioada a istoriei constitutionale a Romaniei a fost si ea marcata de convulsiile inerente perioadei de fundamentare constitutionala a oricarei tari, care trebuie sa creeze concomitent si o societate civila la nivelul institutiilor moderne.

Sub acest aspect lovitura de stat de la 2 mai 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza a fost probabil benefica, daca este privita prin prisma efectului ei social imediat - reforma agrara - dar tendinta spre o guvernare personala autocrata a Domnitorului conducea spre degradarea institutiilor constitutionale si inabusirea libertatilor democratice.

Alexandru Ioan Cuza dizolva Adunarea Generala prin Decretul nr. 517 din 2 mai 1864[1]supunand Adunarii Poporului, prin acelasi decret, 'Statutul Dezvoltator Conventiunii din 7/19 august 1858'.

'Statutul Dezvoltator Conventiunii', cunoscut indeobste sub numele de 'Statutul lui Cuza^" este considerat de unii ca un act de sine statator. Mai mult, unii il considera ca fiind prima Constitutie a Romaniei[2] .

Statutul reprezinta insa un act aditional la 'Conventiunea de la Paris din 1858"[3]

"Conventiunea de la Paris "are o importanta exceptionala pentru istoria Romaniei, nu numai pentru ca ea a creat premisele statului national, ci pentru faptul ca a dat acestui stat o noua lege fundamentala creata dupa modelul constitutiilor apusene, astfel incat Romania a fost o democratie parlamentara chiar din momentul aparitiei sale ca stat unitar pe harta Europei.

"Conventiunea de la Paris' a continuat sa fie Constitutia Romaniei pana la 1 iulie 1866, "Statutul Dezvoltator Conventiunii" reprezentand numai un act aditional la aceasta Conventie.

Conventia punea ca fundament al organizarii Principatelor Unite principiul separatiei puterilor in stat (art. 3), incredintand Domnului puterea executiva (art. 4). Domnitorul exercita puterea legislativa in mod colectiv impreuna cu cate o Adunare Electiva din fiecare principat si cu o Comisie Centrala Comuna.

Domnul era ales pe viata (art. 10), trebuind sa fie pamantean (art. 13) si guverna cu ajutorul ministrilor.

Forma de guvernamant era monarhia electiva.

'Statutul Dezvoltator' prevedea ca 'puterile publice sunt incredintate Domnului, unei Adunari Ponderatice si Adunarii Elective' (art. 1), care exercitau in mod colectiv puterea legiuitoare (art. 2), dar numai Domnul are initiativa legilor (art. 3).

In Statutul publicat initial, Domnul numea pe membrii Corpului Ponderator (art. 7), corp numit mai apoi Senat , dar Puterile Garante au redus dreptul acestuia la a numi numai jumatate din ei. (Modificatiuni la art.7) . Astfel Domnul avea mare autoritate asupra Senatului.

El numea in fiecare an si pe presedintele Adunarii Elective dintre deputatii alesi (art. 4), avand deci autoritate si asupra acestora.

Institutia Sefului statului in perioada monarhiei

constitutionale

A doua perioada in istoria constitutionala a Romaniei incepe cu Constitutia din 1 iulie 1866 si se incheie cu lovitura de stat a lui Carol al II-lea de la 20 februarie 1938.

Aceasta perioada, cu durata de 72 de ani, a fost cea a continuitatii Constitutionale, a stabilitatii politice si a realizarii marilor nazuinte ale poporului roman: dobandirea independentei tarii si unirea tuturor provinciilor romanesti.

Prin Constitutia din 1866, promulgata de Domnitorul Carol I la intrata in vigoare la 1 iulie 1866 , Principatele Unite Romane au constituit un singur stat indivizibil, sub denumirea de Romania.

Ca forma de guvernamant Romania s-a transformat dintr-o monarhie electiva intr-o monarhie ereditara (art. 82), Domnitorul exercitand puterea legislativa impreuna cu Reprezentanta Nationala, formata din Adunarea Deputatilor si Senat ( art. 32).

Initiativa legisaltiva apartinea deopotriva Domnului si fiecareia dintre doua Camere (art. 33).

Puterea executiva era incredintata Domnului (art. 35). Ca titular al acestei puteri, Domnul o exercita cu sprijinul ministrilor sai, pe care ii numea si ii revoca. Domnul avea privilegiul irevocabilitatii, al inviolabiIitatii si neresponsabilitatii, raspunderea apartinand ministrilor care contrasemnau actele sale.

Domnul avea initiativa legislativa, sanctiona si promulga legile, putand opune fara motivare refuzul sau de a aproba proiectele votate de Adunarea Nationala.

Printre prerogativele caracteristice ale Domnului se aflau: numirea in functii publice, emiterea de regulamente, dreptul de amnistie si de gratiere. EI era capul armatei si in numele lui se executau hotararile judecatoresti.

La 15 martie 1881, prin Legea nr.710[8], Romania a fost declarata regat. Deoarece prerogativele Regelui ramaneau neschimbate fiind aceleasi pe care le avea Domnul inainte, simpla schimbare a denumirii statului si a conducatorului sau nu impunea declararea procedurii anevoiase a revizuirii Constitutiei, ceea ce s-a subliniat si in adunarea legiuitoare, si in presa vremii. Nefiind vorba de schimbari de esenta neconstitutionala, ci numai de terminologie, rectificarile respective se puteau face cu ocazia primei revizuiri reale a Constitutiei.

Aceasta revizuire a venit foarte curand, Carol I promulgand prin Decretul nr.1786 din 8 aprilie 1884[10] revizuirea Constitutiei. Au fost modificate mai multe articole referitoare la seful statului, la teritoriu, la regimul presei, la sistemul electoral si la proprietatile rurale.

Prin aceasta lege s-a adaugat la Constitutie si art. 133, numit 'articol aditional', prin care se dispune a aplicarea Constitutiei prin legi speciale si in Dobrogea.

Modificarile aduse Constitutiei in 1917 si 1918 nu au un caracter esential, dar au semnalat cerinta adoptarii unui text constitutional nou.

Revizuirea Constitutiei din 19 iulie 1917[11], realizata in imprejurari exceptionale, a fost incompleta si imperfecta. Se impunea o revizuire in conditii de lucru normale, pentru a da o forma juridica adecvata, din punct de vedere constitutional, textelor care, din motive de oportunitate sociala, economica si politica, cuprindeau si prevederi de lege ordinara, dar si pentru punerea de acord a vechilor texte reglementand votul cenzitar, care nu fusesera revizuite in 1917, cu principiile noi ale votului universal cuprinse in articolele 57 si 67, revizuite in 1917.

O simpla revizuire a Constitutiei aparea insa insuficienta dupa Unirea cu Vechiul Regat a trei provincii romanesti:Basarabia (27 martie 1918), Bucovina (27 octombrie 1918) si Transilvania(1 decembrie 1918). Nu se putea repeta procedeul de la 8 iunie 1884, cand, printr-un simplu articol aditional (art. 133) s-a dispus aplicarea Constitutiei prin legi speciale in teritoriul alipit. Cele trei provincii, la un loc, insumau un teritoriu si o populatie mai mari decat ale Vechiului Regat si nu se puteau extinde pur si simplu efectele actului fundamental asupra unor cetateni noi, care nu luasera parte la incheierea lui, deoarece Constitutia[12] din iulie 1866 reprezenta vointa numai a locuitorilor din Tara Romaneasca si din Moldova.

Astfel, datorita noii situatii sociale, economice si politice a tarii a aparut necesitatea adoptarii unei noi constitutii.

Noua constitutie este promulgata de regele Ferdinand I la 28 martie 1923, iar a doua zi aceasta este publicata in Monitorul Oficial[13].

Constitutia adoptata mentinea principiile generale ale Constitutiei din 1 iulie 1866 si reproducea in cea mai mare parte textul acesteia, fiind apreciata ca una dintre cele mai liberale Constitutii din Europa.

Puterea legislativa se exercita colectiv de catre Rege si Reprezentanta nationala, formata din Senat si Adunarea Deputatilor (art.34).Initiativa legislativa apartinea deopotriva Regelui si fiecareia dintre cele doua Camere (art.35).

'Puterea executiva este incredintata regelui care o exercita in mod regulat prin Constitutie' (art.39). Ca titular al acestei puteri, Regele o exercita cu sprijinul ministrilor sai, pe care ii numea si ii revoca. Regele avea privilegiul irevocabilitatii, al inviolabilitatii, al neresponsabilitatii. Raspunderea apartinea ministrilor sai, care contrasemnau actele sale.

Regele avea initiativa legislativa, sanctiona si promulga legile, putand opune, fara motivare, refuzul de a aproba proiectele votate de Adunarile nationale.

Printre alte prerogative caracteristice ale Regelui se numarau: numirea in functii publice, dreptul de amnistie in materie politica, dreptul de a ierta sau a micsora pedepsele in materii criminale, afara de ceea ce se statomiceste in privinta ministrilor, emiterea de regulamente necesare pentru executarea legilor.

Regele era seful armatei romane, conferea gradele militare in conformitate cu legea, conferea decoratiile romane, avea dreptul de a bate moneda conform unei legi speciale.

Regele incheia cu statele straine conventiile necesare pentru comert, navigatiune si altele.

A treia perioada in istoria constitutionala a Romaniei este cea mai tensionata, fiind marcata prin numeroase lovituri de stat, avand ca urmare instabilitate a politica, nesocotirea Constitutiei si a drepturilor omului si un curs descendent in toate domeniile. Ea debuteaza cu lovitura de stat a lui Carol al II-lea, la 20 februarie 1938 si se incheie cu lovitura de stat din 30 decembrie 1947.

Carol al II-lea a dispretuit Constitutia, a incurajat actiunile si dizidentele din partide, ducand o politica de subminare a acestora. Regimul autoritar al lui Carol al II-lea a avut o durata scurta - numai doi ani si sapte luni - si nu a reprezentat o ruptura totala cu ordinea constitutionala, ci mai de graba cu institutiile constitutionale, pastrand totusi unele practici democratice si o respectare in anumite limite a drepturilor omului.

Lovitura de stat de la 6 septembrie 1940, proiectata la inceput de Iuliu Maniu si generalul Ion Antonescu, era indreptata impotriva regimului autoritar al lui Carol al II-lea, si urmarea restaurarea ordinii constitutionale prin formarea unui guvern de uniune nationala.

Numirea de catre Carol al Il-lea a lui Ion Antonescu in functia de prim­ministru si interventia unor factori neprevazuti, tulburarile provocate de Miscarea Legionara si presiunea exercitata de Legatia germana au deturnat aceasta lovitura de stat de la scopul ei initial. A avut loc instaurarea dictaturii legionare haotice, temperata pe cat posibil de generalul Ion Antonescu si in cele din urma inlaturata de la putere tot de catre el.

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a avut drept scop readucerea Romaniei la vechea ordine constitutionala. Mentionarea in Decretul - lege din 31 august 1944 a faptului ca drepturile romanilor sunt recunoscute potrivit Constitutiei din 1866 si ca exercitarea puterilor se va face potrivit Constitutiei din 29 martie 1923 a vrut sa sublinieze continuitatea constitutionala a Romaniei, ultima Constitutie nefiind decat o revizuire a primei.

Perioada dintre 23 august 1944 si 30 decembrie 1947 este caracterizata printr-o infruntare apriga intre fortele democratice, (cu sprijin puternic in popor si armata) pe de o parte si minusculul, la inceput, Partid Comunist din Romania, fara audienta in popor, dar secondat de un numar mare de oportunisti si sprijinit puternic de Uniunea Sovietica, sprijin foarte eficace datorita prezentei in tara a Armatei Rosii.

Perioada de guvernare democratica se incheie la 30 decembrie 1947, cand, se 'abroga' Constitutia din 29 martie 1923 prin 'Legea nr.365 pentru constituirea statului roman in Republica Populara Romana'[14]. Aceasta lege provine de la puterea executiva - guvernul pro-comunist si pro-sovietic Petru Groza, care a savarsit un fals, deoarece la acea data Adunarea Deputatilor era in vacanta.

Abrogarea Constitutiei, termen folosit in aceasta lege[15] denota o confuzie intre Constitutie si legile ordinare, deoarece numai acestea din urma se abroga si se modifica, fiind acte ale puterii legiuitoare. Constitutia, fiind o lege fundamantala, nu poate fi modificata nici abrogata, ci numai revizuita prin mandatul special dat de natiune unei Adunari Constitutionale, astfel incat suprimarea in tot sau in parte a unor dispozitii constitutionale prin acte ale puterii executive, sau chiar ale puterii legiuitoare, sunt nule ab initio.

Cu 30 decembrie 1947, perioada loviturilor de stat s-a incheiat si a urmat o lunga perioada de stabilitate politica, de dominatie comunista, o lunga somnolenta a natiunii si a democratiei vreme de 42 ani, pana la 22 decembrie 1989 .

Institutia Sefului statului in perioada

30 decembrie 1947 - 22 decembrie 1989

A patra perioada din istoria constitutionala a Romaniei a fost inaugurata de lovitura de stat din 30 decembrie 1947. S-a instaurat o dictatura intemeiata mai intai pe sprijinul Uniunii Sovietice si mentinuta printr-un puternic aparat represiv. Romania a fost incadrata intr-un sistem de state dictatoriale, dominate de conceptia sovietica a suveranitatii limitate, in scopul inabusirii oricarei incercari de emancipare.

La 30 decembrie 1947, prin amenintare si santaj, Regele Mihai I a fost obligat sa semneze un act de abdicare dinainte redactat. La aceeasi data a aparut in ziarul 'Scanteia', pe langa actul de abdicare al Regelui si Proclamatia guvernului catre tara

Actul de nastere al Republicii Populare Romane este Legea nr. 365 din 30 decembrie 1947.[16]

Tot prin Legea nr. 365 atributiile sefului de stat au fost incredintate prezidiului Republicii, care devine sef de stat colegial. Organizarea prezidiului Republicii s-a realizat, din punct de vedere al naturii juridice, sub influenta Constitutiei din 1923. Acesta a fost organizat ca un organ al administratiei de stat, ca 'organ suprem executiv' prin Decretul nr. 3 din 8 ianuarie 1948.[17]

Constitutia din 13 aprilie 1948[18] a incredintat functia de sef de stat Prezidiului Marii Adunari Nationale, organ colegial, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, organ de stat mentinut si de Constitutia din 27 septembrie 1952 pana in anul 1961.

Prin Legea nr.1 din 25 martie 1961[20] s-a modificat intreg Capitolul III al Constitutiei - 'Organele supreme ale puterii de stat' (art.22 - 41) - prin introducerea in structura executiva si legiuitoare a tarii a Consiliului de Stat, care a inlocuit Prezidiul Marii Adunari Nationale, dar era independent de Marea Adunare Nationala si avea atributii mult mai largi decat fostul Prezidiu (art. 35 - 38). Prin aceasta modificare, Consiliul de Stat a concentrat prerogativele importante ale puterii executive si ale puterii legislative, in dauna guvernului si a Marii Adunari Nationale.

Constitutia adoptata de Marea Adunare Nationala la 21 august 1965[21] proclama tara noastra ca 'Republica Socialista Romania', (art.1) si mentine a Consiliul de Stat ca organ suprem al puterii de stat.

Prin Legea nr.1 din 28 martie 1974 privind modificarea Constitutiei Republicii Socialiste Romania[22] s-a introdus functia de Presedinte al Republicii Socialiste Romania, indeplinita de o singura persoana.

Presedintele R.S.R. cumula o multime de atributii transferate de la Marea Adunare Nationala si de la Consiliul de Stat, care ii dadea cea mai mare putere de stat. Printre atributiile acestuia se numarau:

- prezidarea Consiliului de Stat si a sedintelor Consiliului de Ministri atunci cand era necesar,

- numirea si revocarea - la propunerea primului ministru - in functii publice,

- reprezentarea statului roman in relatiile internationale.[23]

Aceasta a patra perioada din istoria constitutionala a Romaniei s-a incheiat la 22 decembrie 1989, prin victoria Revolutiei romane, inceputa la 16 decembrie la Timisoara.

Institutia sefului statului in perioada de dupa Revolutia din decembrie 1989

Lunga perioada de dictatura comunista s-a incheiat la 22 decembrie 1989 prin victoria Revolutiei romane. Insurectia populara a avut ca pun final inlaturarea de la conducere in decembrie 1989 a ultimului reprezenta al regimului comunist.

Primul act important al puterii constituite la 22 decembrie e Decretul-lege nr.2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organiza si functionarea Consiliului Frontului Salvarii Nationale si a consiilor teritoriale ale F.S.N., decret-lege[24] privind alegerea Parlamentului si Presedintelui Romaniei. Functia de sef de stat este incredintata Presedintelui Romaniei, ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat.

Desi Adunarea Constituanta avea competenta deplina (data prin art.80 al Decretului-lege nr.92/1990) de a adopta Constitutia tarii, totusi ea adoptat conditionarea intrarii in vigoare a Constitutiei de aprobarea sa prin referendum popular (art.149). Referendumul s-a desfasurat la 8 decembrie 1991 in baza Legii nr.67 din 23 noiembrie 1991 privind organizarea desfasurarea referendumului national asupra Constitutiei Romaniei[25].

Biroul Electoral Central a prezentat in sedinta comuna din 13 noiembrie 1991 a Adunarii Deputatilor si a Senatului, "Comunicatul cu privire le rezultatul referendumului national asupra Constitutiei'[26].

Biroul Electoral Central, depasind prerogativele date prin lege, nu s-a margininit sa proclame rezultatul votului popular, ci "proclama, aprobata prin referendum, Constitutia Romaniei"[27]. Biroul Electoral Central nu avea aceasta prerogativa, nefiind un organ reprezentativ al puterii de stat, ci numai un organ auxiliar. Conform art.29, alin.2, din Legea nr.67/1991, Biroul Electoral Central avea atributia numai "sa proclame rezultatul referendumului', iar nu aprobarea Constitutiei de catre electorat, care cadea in competenta Adunarii Constituante.

Dupa acest comunicat nu a mai urmat nici un act al puterii legiuitoare sau al puterii executive cu privire la Constitutie, ceea ce inseamna ca puterea in stat a considerat Constitutia Romaniei din 1991 "promulgata" de Biroul Electoral Central, constituantii si seful statului crezand ca este suficienta dispozitia din art.149 care prevede ca "prezenta Constitutie intra in vigoare de la data aprobarii ei prin referendum', considerand ca ea capata putere de lege in mod automat de la aceasta data. Acest text nu avea insa putere de lege la data publicarii lui, caci numai promulgare, seful statului atribuie aceasta calitate unui act normativ.

Biroul Electoral Central trebuia sa constate numai rezultatul referendumului, mai apoi Adunarea Constituanta trebuind sa proclame ea insasi aprobarea Constitutiei (art.149), trimitand apoi textul Constitutiei sefului statului, care urma sa o promulge si sa dispuna publicarea ei in Monitorul Oficial, data la care urma sa intre in vigoare.

Constitutia Romaniei din 1991 este singura Constitutie, atat din istoria constitutionala a Romaniei, cat si din cele existente in toate statele democraice, care nu este promulgata de seful statului.

Istoric si elemente de drept comparat

privind seful de stat

Formele sefului de stat in epoca preiluminista

Aristotel, creatorul dreptului constitutional, dupa cum se exprima prof. Constantin G. Dissescu are meritul de.a fi incercat prima clasificarea formelor de, guverna­mant, propunand cele trei grupe: monarhia (concentrarea puterii in mana unei singure persoane), oligarhia (puterea se imparte intre mai multi indivizi sau, dupa caz, este rezervata unui grup social restrans), democratia (poporul exercita direct puterea). Se poate spune ca evolutia ulterioara a fenomenelor politico-statale nu a facut altceva decat sa intareasca constructia teoretica a lui Aristotel, care, ca idee metodologica, este valabila si la ora actuala, tinand, insa, seama de amendamentele aduse de iluministi, formanduse ceea ce doctrina contemporana califica a fi conceptia (clasificarea) clasica.

De fapt, si Platon s-a ocupat de formele de guvernamant, vorbind despre monarhie, bazata pe autoritate, si despre democratie, bazata pe libertate, spunand ca cel mai bun guvern este acela care se bazeaza pe autoritate si libertate, propu­nand constituirea a patru puteri, prima fiind "un consiliu suprem compus din zece fosti pazitori ai legilor" Cum se exprima si Constantin G. Dissescu, acest Consiliu 'corespunde la ceea ce e azi Capul Statului sau la ceea ce e in Elvetia Consiliul Federal" . Dupa Platon, Regele este 'pastorul poporului".

Daca mergem la doctrina anterioara lui Platon, incepand cu primele teorii politice, filozofice si morale din India si China, vom constata ca in centrul lor, intr-un fel sau altul, apare problema personalizarii puterii, a simbolizarii ei. printr-un individ sau printr-un grup de indivizi; de aici elemental fundamental referinta pentru doctrina lui Aristotel, a iluministilor secolului al XVIII-lea sau a autorilor contemporani in identificarea formelor de guvemamant si, in mare parte, a regimurilor politice.

Este o axioma a dreptului public, o adevarata dogma - statul nu este conceput fara un sef, oricat de simbolic ar fi rolul acestuia in anumite sisteme politice. Fundamentarile teoretice au fost si sunt diferite, fiind intim legate de teoriile cu privire la fundamentarea si natura suveranitatii insasi.

In India Antica, de exemplu, toate ideile morale, religioase si politice vin din vointa suprema, relevata prin legile lui Manu, guvernamantul fiind teocratic. Nu se poate spune ca in legile lui Manu se pune accent pe ideea de sef de stat, dar se pune accent pe ideea de inegalitate ca baza a statului, India fiind patria mama a castelor, fundamentandu-se, practic, o casta a sefilor (brahmani). In China, mai ales prin filozofia lui Confucius, se recunoaste, tot in baza dreptului divin, Regelui (imparatului) legitimitatea de sef al statului in calitate de 'Fiu al Cerului" adica de persoana delegata (aleasa) pentru a avea raporturi intime cu divinitatea, conceptie care se regaseste si in filozofia politica japoneza. Pana dupa cel de-al doilea razboi mondial, Constitutia Japoniei consacra formula dupa care imparatul era 'Fiul Soarelui".

Apoi, chiar la greci, in lucrarile lui Homer, gasim ideea ca. Guvemarea unuia este mai buna decat a multora, ca Regele guverneaza cu povata capiior mai insemnati, el fiind sacrificator, judecator si comandant, 'cu alte cuvinte, suprema expresiune a functiilor in stat' .

Daca este sa ne raportam la 'geniul roman', este suficient sa amintim de Republica lui Cicerone, in care statul este definit res populi, scopul guvernului fiind binele poporului; autorul avand o preferinta pentru monarhie (regalitate), a combatut tirania si a recomandat ca formula ideala 'aristrocatia temperata prin orice influenta populara'. Romanii exceleaza, insa, prin teoria lui imperium si a drepturilor rega­liene, care au devenit elemente cardinale in divizarea pe care au facut-o dreptului, in public si privat, valabila; in opinia noastra, pana in prezent.

Tezele anticilor sunt preluate de Renastere, fiind suficient sa ne oprim la 'Prin­cipele' lui Machiaveli, in care si religia este justificata ca un mijloc de guvernamant (instromentum regni) pus la dispozitia Statului, adica a Principelui. Tezele sale sunt deja aspecte ale limbajului curent, cuvantul 'machiavelism' fiind folosit nu numai pentru a caracteriza oameni politici, ci orice om fara scrupule: 'Scopul scuza mijloacele', dar este de retinut ca sub aspect filozofic, Principele pledeaza pentru obtinerea libertatii, prin suprimarea nobletei fiind aici teza cardinala a luptei dintre Rege si seniori in tot evul mediu. Aceasta tema a dus si la Magna Charta Libertatum din 1215 si la absolutismul monarhic, simbolizat stralucit de Ludovic al XIV-lea, dar si la revolutiile burgheze si la Declaratia de independenta din America ori la Declaratia de drepturi din Franta anului 1789.

La tezele iluministilor nu s-a ajuns asa de simplu,insa o influenta considerabila au avut-o reprezentantii reformisti, cel mai important fiind francezul Hubert Lanquet care, in ecuatia contractuala dintre Rege si Dunmezeu, introduce si poporul (Regele este obligat nu numai catre Dumnezeu, dar si catre popor)[34], doctrina tyranicidului a lui Mariana (poporul are dreptul sa suprime viata tiranilor),ideile lui Bacon, tezele si doctrinele lui Bodin, Thomas Morus, Campanella, Grotius, Hobbes, etc.,

Iluministii si doctrina moderna cu privire la Seful de stat

Teoria lui Hobbes pleca de la ideea ca omul ar fi o fiinta antisociala prin natura lui, or, inca, din Antichitate, mai ales prin, tezele lui Aristotel, s-a impus teoria lui 'zoon politikon', omul este o fiinta sociabila, tocmai acest fapt natural l-a facut sa se asocieze, sa ajunga de la hoarda primitiva la stat, 'Cine traieste izolat, spunea Aristotel, sau este degradat, sau este o fiinta superioara celorlalti ", teze pe care le dezvolta admirabil scriitorii, filozofii si legislatorii secolului luminilor.

Montesquieu (1689-1755) pleaca de, la ideea ca legea, fie sociala, fie politica, fie civila, este 'ratiunea omeneasca, intrucat guverneaza popoarele", dar mai adauga ca ratiunea omului, prin firea ei, este relativa si variabila, insa justul si injustul nu sunt create de om, ele exista a priori. Apoi, el furnizeaza celebra teza a contracararii puterii prin putere, plecand de la adevarul ca orice om care detine puterea tinde sa abuzeze de ea, de aici, ideea de sef de stat incepe sa fie asociata nu cu ideea de putere suverana, ci cu ideea de sef al puterii executive, mai ales dupa ce teoria sa a fost 'corelata' cu teoria lui Rousseau.

Rousseau(1712-1778) bazeaza organizarea sociala pe vointa libera, care este esenta naturii umane; la intrebarea: pentru ce omul traieste in societate? el raspunde:

a) pentru ca este silit de trebuintele naturii sale (idee comuna cu Hobbes) si

b) pentru ca el voieste sa traiasca in societate.

Pe aceasta constructie Rousseau dezvolta celebra teorie a contractului social, contract care se incheie intre oameni care s-au 'asociat', care au convenit sa traiasca in societate. Este de mentionat ca teoria contractului social este elaborata in conditiile in care Rousseau nu admitea delegarea suveranitatii, pentru el vointa tuturor sau vointa majoritatii reprezenta vointa politica a guvernarii. Se stie ca teoria lui Rousseau, a nedelegarii suvera­nitatii, a fost reflectata in Constitutia Frantei din 24 iunie 1793, care chema la votul legilor toate comunele Frantei, sistem care a esuat lamentabil.

Dupa cum remarca prof. Constantin G. Dissescu, Rousseau este pentru 'guvernamantul tuturor', pe cand Hobbes este pentru 'guvernamantul unuia singur', dar in ambele sisteme 'dam peste despotism', iar daca ar fi sa alegem, 'preferam negresit teoria lui Hobbes, pentru ca mai usor poti, la un moment dat, sa chemi la raspundere pe un singur om, sa te scapi de dansul, pe cata vreme tirania majoritatii e mult mai greut de inlaturat'.[36] In acest context de idei, distinsul profesor roman, preluand, de altfel, teze cunoscute ale exegetilor lui Rousseau, apreciaza ca scopul frumos al teoriei sale - libertatea, egalitatea, vointa tuturor - duce, in final, la suprimarea libertatii adevarate: 'Caci acolo unde domneste axioma: salus populi suprema lex esto, acolo unde libertatea individuala e sacrificata in numele libertatii tuturor, adevarata libertate este sugrumata' .

Fara a intra in detalii, in acest context de idei, ne exprimam rezerve ca teoria lui Rousseau a reprezentat punctul de plecare al tezelor socialiste, comuniste; la 1890, cand scria Dissescu, care isi facuse studiile la Paris, lucrurile erau clare, tezele lui Marx si Engels erau arhicunoscute in Europa si in lume, ilustrul profesor roman s-a lasat furat de patima liberalismului. Nu trebuie uitat ca intreaga teorie a lui Rousseau avea ca substrat ideologic inlaturarea absolutismului monarhic, prin teoria contractului social el a urmarit sa demonstreze ca suveranii nu sunt absoluti, de vreme ce suveranitatea, ca si libertatea, rezida in popor si nu pot fi delegate.

Tezele lui Rousseau au, inainte de toate, meritul de a pune sub semnul intrebarii dogma dreptului public cu privire la 'puterile arbitrare ale sefului statului', doctrina lui Rousseau, impreuna cu teoria lui Montesquieu si teza drepturilor naturale, reprezinta fundamentul dreptului public modern.

Rousseau a pledat, de fapt, pentru democratia directa, devenind celebra afir­matia: 'Poporul englez crede ca este liber: el se inseala; el nu este liber decat in timp ce alege pe membrii parlamentului. Indata ce acestia sunt alesi, el este sclav, el nu este nimic'.[38]

Despre contradictiile din opera lui Rousseau; ori despre contradictiile dintre tezele sale si cele ale lui Locke ori ale altor iluminiti s-au scris tomuri si tomuri; ceea ce intereseaza, ca idee, in studiul nostru, este faptul ca prin operele iluministilor se pune, pentru prima data, ideea legitimitatii puterilor sefului de stat, iar dupa unii autori si ideea raspunderii acestuia in fata poporului, considerat suveran.[39]

Cum s-a aratat, in dreptul public modern ideea sefului de stat este legata de forma de guvernamant, concept prin care, de regula, s-a raspuns la intrebarea: Cine exercita puterea suverana in stat: o singura persoana (monocratia), un grup de persoane (oligarhia) sau mase largi ale poporului (democratia)? Nu mai putin, notiunea a dobandit si semnificatia definirii statului sub aspectul modului de desem­nare a sefului de stat unipersonal si a legaturilor acestuia cu celelalte autoritati statale. Din acest punct de vedere, formele de guvernamant sunt clasificate, ca re­gula, in doua categorii: monarhii si republici; in monarhie. seful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viata; in timp ce in republica, seful de stat (de­numit, cel mai adesea, presedinte) este ales pe un termen determinat, fie de popor, prin vot direct sau indirect, (sistemul electorilor), fie de Parlament.[40] Potrivit sensului actual, general acceptat, va trebui considerat republica si un stat al carui sef guverneaza autocratic,cu conditia sa nu pretinda ca detine puterea pe baze ereditare.

Prof. Ion Deleanu are un punct ,de vedere diferit si poate ca punctul sau de vedere va deveni dominant peste ani (asistam, de pilda, la instaurarea, in Coreea de Nord, a unei dinastii republicane ), cum am avut ocazia sa ne exprimam, putem sa mai adaugam cate un adjectiv la republica, vorbind de republica democratica, republica comunista si, de ce nu, de republica revolutionara, spre a contura o imagine si asupra esentei regimului politic in cauza.[41]

Mai trebuie, insa, sa remarcam ca formula sefului de stat unic si unipersonal, fie monarh, fie presedinte, nu se practica peste tot in lumea contemporana, mai sunt tari unde sunt doua autoritati care exercita prerogativele sefului de stat (monarhul si guvernul, de exemplu Anglia), respectiv tari in care seful de stat este pluripersonal (de exemplu doi capitani regenti in cea mai veche republica - Republica San Marino; Consiliul Federal; format din 7 ministri, prezidat de unul dintre ei, ales pe o perioada de 1 an ca presedinte al Confederatiei, in Elvetia etc.). Apoi, nu trebuie sa uitam ca In unele republici sefulde stat este si seful administratiei, pe cand in alte republici alaturi de seful de stat exista si un sef de guvern, denumit fie Prim-ministru, fie presedinte al Consiliului de Ministri, aceasta dupa cum ne plasam intr-un regim politic prezidential, semi-prezidential sau parlamentar. Fata de terminologia pe care am propus-o; regimurile prezidentialiste din America Latina si Africa, la care face referire constant doctrina occidentala, ne apar sub aspectul formei de guvernamant ca republici nedemocratice.

Intrucat aspectele principale, ca si nuantarile, pe regimuri politice, ale formei de guvernamant se cerceteaza la dreptul constitutional, in prezentul tratat, fiind vorba de o cercetare din perspectiva stiintei dreptului administrativ, ne vom rezuma numai la exemplificari din constitutiile democratice, fie monarhice, fie republicane, spre a putea oferi criterii de comparatie pentru solutia la care s-a oprit legiuitorul constituant roman din 1991.

Reflectarea constitutionala a institutiei sefului de stat

Daca facem abstractie de Constitutia S.U.A., care are o structura cu totul aparte, precum si de faptul ca Marea Britanie nu are o Constitutie scrisa, restul constitutiilor din tarile occidentale cuprind o subdiviziune consacrata sefului de stat, presedinte de republica sau monarh, dupa caz, al carei loc si pondere variaza dupa tipologia constitutiei dupa natura regimului politic consacrat sau dupa anumite particularitati nationale. Am aratat si cu alt prilej ca vorbim de cateva valuri ale constitutionalis­mului, care sunt reflectatate nu numai in continutul de idei al constitutiilor, dar si in limbajul, folosit ori in tehnica de redactare, fara a se intelege, de pilda, ca in anii 80 nu s-au adoptat constitutii in stilul secolului al XIX-lea (de exemplu Constitutia Olandei)

Astfel, in Constitutia Belgiei din 7 februarie 1831, care a influentat mai toate constitutiile monarhice din Europa, in Titlul consacrat puterilor, dupa Parlament, intalnim capitolul intitulat 'Despre Rege si ministri' , punandu-se accent pe aspec­tele succesiunii la tron. Este de retinut ca unele constitutii incep titlul (capitolul) consacrat puterilor si suveranitatii cu institutia monarhului (de exemplu Constitutia Luxemburgului), iar altele plaseaza institutia monarhului imediat dupa capitolul preliminar (de exemplu Constitutia Danemarcei). Calitatea monarhului de sef de stat in unele, constitutii este prevazuta expres (de exemplu art. 56 alin, 1 din Constitutia Spaniei: 'Rege1e este seful statului, simbol al unitatii, si permanentei sale'),in altele este prevazuta irnplicit , iar in altele este sugerata prin folosirea altor expresii , cum ar fi "puterile constitutionale ale Regelui', "autoritatea regala' sau, pur si simplu, 'regalitate" ori 'conducerea regatului' (ele exemplu art. 13 din Constitutia Norvegiei) . Referitor la succesiune in unele constitutii se consacra principiul prioritatii primului nascut legitim (de exemplu art. 25 din Constitutia Olandei); alte constitutii stabilesc o preferinta pentru barbati (de exemplu art. 57 alin. 1 din Constitutia Spaniei) , iar alte constitutii stabilesc principiul primului nascut numai pe linie barbateasca, cu excluderea perpetua a femeilor si a descendentilor acestora (cum au fost si Constitutiile romane din 1866 si 1923).

Constitutiile care consacra regimuri politice parlamentare, ca regula, plaseaza subdiviziunea consacrata Presedintelui Republicii dupa cea consacrata Parlamentului[46] iar calitatea de sef de stat a presedintelui, la fel ca si in constitutiile monarhice, este fie prevazuta in mod expres, fie sugerata prin alte expresii, fie subinteleasa din modul in care sunt reglementate atributiile.

Constitutiile care consacra regimuri politice prezidentiale sau semi-prezidentiale, dimpotriva, ca regula, plaseaza materia consacrata Presedintelui Republicii inaintea celei consacrate Parlamentului, exemplul tipic in aceasta privinta oferinduni-l Constitutia Frantei.[49] Calitatea de sef de stat a Presedintelui, in redactarea acestei constitutii, rezulta si din formulari exprese, dar mai ales din modul in care sunt reglementate sarcinile sau functiile sale.