STATUL BUNASTARII

STATUL BUNASTARII

1. Geneza si evolutia politicii generatoare de stat al bunastarii

In literatura de specialitate se contureaza succesiv trei procese prin care se explica geneza si evolutia politicilor sociale.

A. Procesul de formare a statului modern centralizat

Acest proces se realizeaza in a doua jumatate a secolului XIX cand obligatiile si drepturile rezultate din sistemul institutiilor feudale, comunitare, familiare sau religioase ale vechii Europe trec sub jurisdictia statului. Aceasta este perioada cand se definesc functiile statului in relatiile cu cetatenii sai, ceea ce caracterizeaza in fapt statul-natiune.

Liberalismul di aceasta perioada promoveaza principii care releva legatura stransa dintre sistemul prosperitatii nationale cu economia de piata capitalista si cu democratia politica de masa. Aceasta legatura a argumentat-o Peter Flora, un remarcabil specialist german in politica sociala din anii 70 - 80, care afirma ca "esenta statului bunastarii este, contrar asteptarilor, pur liberala".

B. Procesul de industrializare.

Acest proces genereaza aparitia "clasei muncitoare, industriale", care o perioada lunga de timp domina viata sociala (cel putin din punct de vedere numeric) in Europa. Este perioada in care, progresiv se produc diferentieri sociale intre capitalisti (detinatorii capitalului) si clasa muncitoare (forta de munca a capitalismului), care se caracterizeaza indeosebi prin inegalitati sociale. Din perspectiva gandirii politice se constata ca numerosi teoreticieni (conservatori si marxisti) realizeaza consensul in ceea ce priveste CONTRADICTIA DE PRINCIPII DINTRE CAPITALISM SI DEMOCRATIE, ca fiind forme "incomparabile de organizare sociala". Cu toate acestea, capitalismul si democratia au continuat sa coexiste, incat a determinat pe cunoscutul autor britanic Marshal sa se intrebe, retoric, in 1950 : "Cum este posibil ? Cum poate, egalitatea cetatenilor sa coexiste cu capitalismul, un sistem bazat tocmai pe inegalitatea sociala ?" (Marshal, 1950).

Se pare ca explicatia consta in : pe de o parte ca se genereaza procesul de transformare sau al "guvernarii prin forta" cu "guvernarea prin drept", bineinteles cu discontinuitati, iar pe de alta parte se consolideaza un stat furnizor de bunastare care realizeaza compromisul dintre capitalism si democratie. Inlocuirea fortei puse cu forme institutionalizate ale puterii sunt social acceptabile si intrunesc un anumit "suport social". Acest proces nu putea compatibiliza capitalismul daca concomitent cu evolutia lui nu se realiza si institutionalizarea formelor de realizare a bunastarii prin beneficii si servicii sociale.

C. Procesul de democratizare politica a Europei.

In cadrul acestui proces se constata ca muncitorii accepta legitimitatea sistemului capitalist pentru ca acesta asigura suficienta profitabilitate si un surplus economic pe baza caruia se puteau pune in aplicare programe sociale.

Capitalistii, la randul lor, accepta necesitatea asigurarii unor venituri minimale si a cheltuielilor pentru bunastare, pentru ca, aceste beneficii sociale mentin o clasa sanatoasa, echilibrata si multumita. (Offe, 1984)

Procesul este sustinut de guvernari bazate pe drept, iar activitatile erau indreptate simultan pe doua directii : nevoia mentinerii profitabilitatii economice si spre nevoia asiguratii sociale. Astfel, prin acest compromis se realizeaza coabitarea capitalismului cu democratia.

Specialistii in politica sociala descriu patru mari etape ale constructiei (institutionalizarii) sistemului de securitate sociala :

. faza experimentala 1870 - 1920

. faza consolidarii 1920 - 1945

. faza expansiunii 1945 - 1975

. criza si reforma sistemului social 1975 - pana in prezent.

a) Faza experimentala

In literatura de specialitate se apreciaza ca debutul acestei faze se realizeaza odata cu introducerea modelului asigurarilor sociale in perioada cancelarului Bismark, in Germania anilor 1780, cu toate ca anterior (1601), in Marea Britanie, in perioada elisabetana, s-a dat Legea Saracilor. Acestea sunt in fapt doua momente istorice care au marcat inceputul implicarii statului modern in furnizarea bunastarii individuale.

Legea saracilor din marea Britanie releva responsabilitatea statului, in general, dar activitatile concrete de prevenire a cersitului si de atragere a saracilor in activitati lucrative reveneau comunitatilor locale, parohiilor (Barr, 1998).

In anul 1883, sub administratia lui Bismark, se introduce primul program social concret mentionat in literatura de specialitate : asigurarile de boala si accidentele. Este prima incercare de institutionalizare a unui sistem de despagubiri, pentru protectie sociala pe baze contributorii. Programul are o valoare simbolica, el urmarea scopuri politice de clasa, urmarindu-se accentuarea diviziunii sociale dintre diferite categorii / clase de salariati prin instituirea unor legi si privilegii diferite de la un grup de angajati la altul. De asemenea, se dorea loialitatea individului fata de monarhie sau fata de autoritatea centrala de stat (Esping - Andersen, 1990).

Bismark vedea angajatii ca pe niste "soldati ai muncii intr-o economie functionand ca o armata", cu autoritate deplina a statului (ca general) asupra managerilor (capitani) (Esping - Andersen, 1990 citat de marin preda in 2002). Trebuie sa remarcam ca legea saracilor din 1601 chiar daca a avut o insemnatate simbolica si teoretica, variantele ei, cum au fost reformele lui Bismark, au pregatit terenul pentru reformele sociale majore din secolul XX, care au condus la ceea ce in tarile occidentale industrializate s-a numit statul bunastarii sociale.

b) Faza consolidarii

Cancelarul Bismark, intr-o oarecare masura ramane promotorul primelor legi in domeniul asigurarilor sociale, este prima implicare a statului modern in protectia sociala individuala pe baze contributorii. Ulterior, "centrul de greutate" al politicilor sociale transcede in Statele Unite, dar se extind si in Europa, urmand modelul Germaniei. Modelul este urmat de Canada si Australia (vezi Pierson, 1991). In aceasta faza semnificativ este programul politico-legislativ cu masuri protectoare adoptat in America, denumit "The Social Security Act" (1935). Este cel mai important act din intreaga perioada istorica a politicilor sociale premergatoare a statului bunastarii (1945 - 1975).

c) Faza expansiunii

Constituie a treia mare etapa a politicilor sociale in asigurarea securitatii sociale care este asociata frecvent cu istoria statului bunastarii si cu modelul social-democrat Keynesian . "Cele trei decenii de aur"(The Golden Age ; 1947 - 1973) ale capitalismului modern occidental aduc cu sine o dezvoltarefara precedent a institutiilor, functiilor si serviciilor sociale oferite de stat, aparitia si argumentarea unei birocratii specifice dar si sub raport teoretic, conceptualizarea "Europei sociale" (2004).

Evolutia politicilor sociale in raport cu beneficiile si serviciile sociale furnizate de catre stat cetatenilor se realizeaza prin reforme sociale care s-au extins de la protectia fata de riscul pierderii veniturilor din munca a celor care erau sau fusesera angajati (asigurari pentru accidente de munca, pensii, somaj) la protectia / acoperirea familiilor acestora (pensii de urmas, asigurari de sanatate pentru intreaga familie), apoi la protectia celor care nu puteau sa lucreze (persdoane cu handicap, copii fara sustinatori legali) si abia in final (dupa cel de-al doilea razboi mondial) unele masuri s-au generalizat la intreaga populatie (asigurari de sanatate universaliste, ajutor social, alocatii pentru copii) (M. Preda, 2002).

Aceasta succesiune a grupurilor tinta pentru politicile sociale este importanta pentru a intelege ca masurile de securitate sociala au fost centrate in primul rand pe protectia celor angajati. In acest context asigurarile sociale au fost in centrul oricarui sistem de securitate sociala.

2. Consolidarea statului bunastarii (The Golden Age)

Anterior am analizat geneza politicilor sociale, evidentiind procesele care o explica si, in continuare, avand ca suport stiintific literatura de specialitate, am analizat in cadrul acestor procese etapele (fazele) constructiei securitatii sociale care cuprinde setul de masuri intreprinse de stat in furnizarea bunastarii.

Din analize se constata ca "statul germinativ" al statului bunastarii se realizeaza in esenta in a doua jumatate a secolului XIX si prima jumatate a secolului XX, mai exact pana in anii 1945 - 1947.

Perioada ce urmeaza celui de-al doilea razboi mondial este extrem de favorabila politicilor sociale care fundamenteaza "statul bunastari" si constituie inceputul "perioadei de aur" a capitalismului (The Golden Age) pana in anul 1973 cand intervine criza economica prin cresterea brusca a petrolului pe piata mondiala (socul petrolier).

Cel de-al doilea razboi mondial constituie un context favorabil pentru extinderea programelor sociale existente si implementarea altora noi. Situatiile noi create au determinat ca in anul 1947 sa se lanseze planul investitional Marshall pentru reconstructia Europei Occidentale.

In perioada 1947 - 1973 se realizeaza compromisul dintre principiile economiei de piata si cele ale protectiei sociale realizate de stat, materializate in state ale bunastarii care s-au constituit si dezvoltat in Europa Occidentala si America de Nord, dar si in Japonia (M. Preda, 2004).

Momentul a fost favorabil deoarece razboiul a intarit influenta statului in economie, a asigurat ocuparea totala a fortei de munca in cadrul industriei de razboi, a sporit solidaritatea sociala datorita pericolelor comune si a aparut o nevoie acuta de locuinte si bunuri de larg consum datorita distrugerilor inregistrate.

In acest context s-au introdus politici sociale universaliste, iar pe de alta parte s-au implementat teoriile economice promovate de Keynes care fundamentau cresterea rolului statului in reglarea proceselor economiei de piata si stabilirea ca obiectiv a "somajului 0".

In literaturile de specialitate exista doua mari categorii de explicatii pentru aparitia si expansiunea statului bunastarii : Teoriile socio-economice si Teoriile politice (Harlod Wilensky, 1985).

I . Teoriile socio - economice

Aceste teorii scot in evidenta impactul cresterii economice asupra societatii pe de o parte , iar pe de alta parte corelatiile demografice si organizational-birocratice ale acestui proces (Gregory Luebbert, 1977, citat dupa Harlod Wilensky, 1985).

Studiile releva ca doua ar fi cauzele expansiunii statului bunastarii :

- dezvoltarea economica

- implicatiile demografice si birocratice.

Aceste doua cauze se coreleaza prin consecintele care le genereaza. De exemplu, cresterea continua a P.I.B. are consecinte structurale indirecte, cum ar fi imbatranirea populatiei ca efect al calitatii vietii.

De asemenea, se apreciaza ca indicator pentru stadiul "statului bunastarii" este si experienta programelor de asigurari sociale, adica "numarul de ni in care o natiune a beneficiat de programe operationale cu acoperire generala, cum ar fi cele pentru situatii de boala, accident, invaliditate, batranete, somaj, maternitate, alocatii familiale, pentru copii, etc. (Cutright citat de Harlod Wilensky). Intr-un studiu efectuat de Cutright in cazul a 76 de tari (din afara Africii) experienta in programe de asigurari este strans corelata cu nivelul de dezvoltare economico-sociala.

In cadrul acestor teorii se afirma ca esenta statului bunastarii si a conceptului de securitate sociala este garantarea guvernamentala a unui minim de venit, al hranei si al locuintei, al educatiei si al nivelului de asistenta medicala.

In perioada postbelica, cresterea economica a fost fara precedent si a atras dupa sine o crestere continua a cheltuielilor sociale pentru programele de bunastare. Astfel, la inceputul anilor `70, pentru cheltuielile publice pentru protectie sociala in 13 tari europene au depasit 20/ din P.I.B., iar in unele (Suedia, Belgia, Olanda) urcand peste 30% din P.I.B. In acelasi timp, in anii `60, somajul pentru perioade mai scurte sau mai lungi a inregistrat, ceea ce s-a numit "somajul 0".

Tabelul de mai jos releva indicatorii cei mai semnificativi pentru evolutia politicilor sociale in acesta perioada :

Tabelul 1 : Indicatorii economici si sociali a sapte state capitaliste occidentale din "perioada de aur" a statului bunastarii Keynesian.

Sursa : Pierson, p.p. 128, 131, 132, citata de M. Preda.

Tabelul este elocvent cu ceea ce s-a intamplat cu statul bunastarii in perioada postbelica. Pana in anul 1973 (socul petrolier), cresterile medii anuale ale PNB au fost in tarile reprezentative de 5%. Aceste cresteri au permis o crestere a ponderii cheltuielilor sociale in PNB in doar 15 ani cu aproape 10%, ceea ce a insemnat aproape dublarea valorii relative in 1975, comparativ cu 1960. in acelasi timp, somajul, fenomen social care "consuma" o pondere importanta a cheltuielilor sociale, s-a mentinut extrem de scazut pentru patru din tari, inregistrand valori medii de 0,7 - 1,8 % intr-un interval de opt ani (1959-1967) (M.Preda, 2004).

In anii `70 si in continuare este debutul supraincarcarii cu cheltuieli sociale dominata de urmatoarele procese : industrializarea, urbanizarea, cresterea nivelului de educatie si imbatranirea populatiei ca urmare a cresterii calitatii vietii corelate cu politicile de pensionare timpurie (in jurul varstei de 60 de ani, pentru deblocarea tinerei generatii).

Astfel, dupa anii `70 asupra economiei au fost mari presiuni prin cresterea numarului de someri si de pensionari, care ajunses sa fie egal cu numarul populatiei active, fara a lua in calcul populaia sub 18 ani. PIB cunoaste un curs descendent, incat modernizarea tehnologica si cresterea productivitatii nu au reusit sa faca fata.

O problema sociala traditionala era somajul in randul femeilor care s-a rezolvat prin extinderea birocratiei in serviciile publice. A permis cresterea locurilor de munca in institutii administrative si consecinta a fost scaderea somajului prin angajarea unui numar mare de femei, dar a crescut numarul birocratilor. In Suedia s-a ajuns la o situatie limita in care 60% din forta de munca activa era ocupata in administratie.

Teoriile socio-economic cuprind si teoria convergentei care explica dezvoltarea economico-sociala prin constructia de institutii similare si adoptarea treptata de masuri asemanatoare in ceea ce priveste asigurarea unui standard minimal de viata. (Cutright 1965, Prigor 1968, Wilensky 1975).

Conform acestei teorii, pentru cativa ani, in deceniul sapte toate tarile occidentale au inregistrat o convergenta spre situatia de "somaj 0" pana in anul 1973. In continuare se constata ca nu se mai poate asigura simultan un somaj foarte scazut si o crestere economica echivalenta, echilibrata.

II. Teoriile politice

Teoriile politice acrediteaza ideea ca dezvoltarea "statului bunastarii" poate fi abordata pe doua nivele de intelegere :

- ideologia elitelor, , exprimata prin retorica oficiala

- ideologia maselor, exprimata prin opinia publica.

De pilda, Harold Wilensky afirma ca valorile "statului bunastari", peste tot in lume sunt in conflict cu ideologia meritocratiei si cu idividualismul. Tarile, afirma el, trebuie sa aleaga intre urmatoarele doua alternative :

- "Guvernul este dator sa vegheze ca fiecare cetptean sa aiba un loc de munca bun si un standard de viata corespunzator" (valorile "statului bunastarii")

- "Guvernul trebuie sa lase pe fiecare sa se descurce asa cum poate (ideologia meritocratiei si individualismului).

Alti teoreticieni afirma ca ideologia societatilor moderne este un amestec complex de : meritocratie si egalitarism, de individualism si colectivism. Ponderea celor doua componente intr-o societate in cadrul acestui amestec depinde de traditiile si cultura politica a fiecarei natiuni. De exemplu, majoritatea cetatenilor din Statele Unite, Canada, Marea Britanie sunt ostili fata de serviciile de asitenta sociala de tip european si manifesta mari rezerve fata de compensatiile pentru somaj. (Hansenfeld, 1987).

Bazandu-ne pe conceptul ideologic, in general, accesiunea partidelor social-democrate este vazuta de toti analistii ca fiind elementul aflat in cea mai stransa legatura (conexiune) cu expansiunea statului bunastarii.

Wilensky, in 1985 definea din perspectiva ideologica, un partid de stanga ca fiind o formatiune politica ce foloseste aparatul de stat pentru redistribuirea masiva si sistematica a venitului national spre "straturile de jos ale societatii", in scopul reducerii inegalitatilor economice, sociale si politice care decurg din mecanismele pietei si liberei concurente.

Acelasi Wilensky afirma ca partidele catolice (crestin-democrate) sunt mai greu de definit deoarece platformele lor au un caracter vag datorita trasaturilor simultan anti-marxiste si anti-liberale (anti-piata).

In primele trei decenii postbelice, in unele din tarile occidentale s-au realizat aliante "strategice" intre partidele de stanga democratice si cele catolice, ca in cazul Germaniei, care au avut ca rezultat asa-numitul consens keynesian, bazat pe doua componente : cresterea economica si ocuparea cvasi-totala a fostei de munca ("full employment").

3. Criza sistemului statului bunastarii

In perioada 1950 - 1973, tarile cu economie de piata dezvoltate au trecut printr-o perioada de prosperitate economica si de dezvoltare fara precedent a politicilor sociale.

Inca de pe la mijlocul anilor `70 lumea occidentala este intr-o stare de confuzie. Acum apar primele simptome ale crizei. Cu referire la criza statului bunastarii in Europa, fara a o desprinde de contextul mondial, se poate descrie ca o criza multidimensionala :

criza economica propriu-zisa ;

- criza socio-demografica ;

- criza politica euro-stagnasca ;

- criza fiscala si birocratica ;

- criza generala de sistem.

Criza economica propriu-zisa se caracterizeaza prin urmatoarele procese :

- crestereaa economica in majoritatea statelor vest-europene atinsese nivele de 1-2%. Astfel, economia nu mai producea acel "surplus" suficient de mase pentru a asigura continuarea efortului de buna-stare ;

- scade nivelul investitional prin democratizare fiscala ;

- aplicarea rigida a vechilor scheme manageriala ;

- politicile macro-economice se orienteaza exclusiv spre crestere industriala si se ignora sectorul tertiar ;

- supraincarcarea indelungata a organigramelor in intreprinderi, ca urmare a incercarilor de mentinere a situatiei "somaj 0" ;

- dificultatile de desfacere pe piata mondiala a productiei traditionale, care nu tinuse pasul cu schimbarile sociale survenite in domeniul marketingului, al managementului de firma si al tehnologiei.

Criza fiscala si birocratica este conexa crizei economice si se manifesta prin urmatoarele procese :

- cresterea continua a rezistentei populatiei si agentilor economici fata de presiunile impozitarilor care au atins nivele "sufocante ;

- refuzul societatii civile de a se mai supune regulilor din ca in ce mai complicate impuse de birocratia de stat ;

- aparitia si dezvoltarea evaziunii fiscale si scaderea dramatica a investitiilor la care se adauga cota de crestere a somajului.

Acestea sunt doar cateva din procesele conexe crizei economice.

Criza socio-demografica este o dimensiune sesizata prin anii 80, dupa ce sociologii au semnalat imbatranirea populatiei. A fost un proces ce s-a produs in stare latenta, fiind estompat de criza economica. Acum se semnaleaza ca rezultat a unor cercetari sociologice urmatoarele procese socio-demografice care au contribuit la criza statului bunastarii :

- cresterea sperantei de viata la 77 de ani pentru barbati si 79 de ani pentru femei, asociata cu politicile de pensionare timpurie au determeinat in anii 70 la cresterea cheltuielilor sociale in cadrul sistemului de asigurari sociale. Ca urmare, sistemul de pensii si in general sistemul de asigurari sociale (situatii de boala, batranete, invaliditate, recuperare sau tratament cronic indelungat) au ajuns in pragul falimentului ;

- sporuri naturale negative in multe tari vest-europene generate de inversarea piramidei demografice prin reducerea substantiala a generatiei tinere (criza de copii).

Criza politica s-a manifestat pe duoa niveluri :

1. La nivelul unificarii Europei (nivelul "comunitar") producandu-se in anii 80 ceea ce s-a numit eurostagnare in constructia institutiilor comunitare. Fenomenul s-a manifestat printr-un foarte modest progres in ceea ce priveste pasii si deciziile majore ce trebuiau adoptate pentru unificarea Europei. Scade interesul tarilor membre pentru "problemele comunitare", preocuparile concentrandu-se spre rezolvarea crizei economice.

Eurostagnarea avea sa fie depasita dupa 1985, odata cu relansarea generala de integrare si cu aparitia primelor semne ale revigorarii economiei europene. Acest proces de depasire a eurostagnarii s-a concretizat cu relevanta in 1987 cand a fost ratificat Actul European Unic (The Single European Act), document care a deschis practic calea spre Tratatul de la Maastricht care a fost negociat in 1989, semnat si apoi ratificat de parlamentele nationale in 1992, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1993.

2. La nivel national, criza politica s-a manifestat in tarile vest-europene prin desolidarizarea fata de tipul keynesian postbelic de "stat al bunastari", sustinut anterior de programe de bunastare de catre marea majoritate a partidelor, indiferent de orientare. S-a pus capat consensului postbelic de tip keynesian. Criza economica prelungita a facut ca partidele de dreapta sa devina din ce in ce mai vehemente in a critica politica "paguboasa, falimentara" a social-democratilor, laburistilor si socialistilor. Sindicatele de asemenea au incetat sa mai sprijine guvernele si vechea clasa politica solicitand innoire si modernizare.

Principiul de baza al keynismului a fost "somajul 0" care a generat consecinte cu efecte dezorganizante in tarile vest-europene pe plan economic, social si poiltic care au fost sintetizate de Esping-Andersen (1990), dupa cum urmeaza :

- cresterea presiunilor inflationiste (generate de somaj si presiune salariala ridicata datorita ofertei scazute de forta de munca) ;

- frictiuni intre sindicate sau intre sindicate si partidele de stanga (datorita divergentei obiectivelor) ;

- proliferarea actiunilor greviste ;

- diminuarea activitatilor profitabile ;

- escaladarea presiunilor salariale (inregistrata in perioada 1969 - 1973).

In anii `70 s-a aflat in imposibilitatea de a mai rezista presiunilor salariale prin cresterea taxelor. Acum trebuia sa se aleaga intre mentinerea unei rate foarte scazute a somajului (care implica sporirea taxelor, deja foarte mari si imflatie) si acceptarea cresterii somajului care lasa posibilitatea reducerii taxelor, solicitata tot mai mult de clasele mijlocii si incepand cu anii `70, si de sindicate. In 1979 se produce prima fisura in blocul politic de stanga care guvernase multa vreme Europa, prin revenirea la putere a Partidului Conservator in Marea Britanie, care promova o politica liberala si reformista prin premierul Margaret Thatcher. Conceptia de guvernare in Marea Britanie era dublata de guvernarea republicana a lui Ronald Reagan in Statele Unite (1980-1988) si impreuna au dus la conceptualizarea Noii Drepte si la revenirea in forta a liberalismului, in special in economie. Modelul neo-liberalismului a fost preluat ulterior si de alte tari europene, chiar si de cele cu "vechi traditii socialiste": Franta, Italia, Spania. De remarcat ca germania si-a continuat cresterea economica sub guvernarea crestin-democratilor si a liberalilor, adoptand un model de centru, echilibrat, cu o economie liberala si un sistem de protectie sociala bine pus la punct.

Perioada de intrare in criza "a statului bunastarii", incepand cu anii `70, a fost marcata si de declansarea cresterii pretului petrolului in anul 1973 (socul petrolier).

In viziunea lui Pierson (1991, 1998), expresia "criza statului bunastarii" avea 3 semnificatii principale (citat de M.Preda, 2002) :

- punct de cotitura in politicile sociale si economice ;

- soc exterior (statului, pretul petrolului pentru toate tarile fiind impus doar de cele cateva tari explotatoare de petrol grupate in O.E.P.E.C. ;

- o problema de lung termen, fara solutie previzibila.

Catalin Zamfir considera ca au existat doua componente ale crizei anilor `70 :

- criza in sensul de imposibilitate de continuare a finantarii statului bunastarii ;

criza in sensul de evidenta a insuficientei statului bunastarii (C. Zamfir, 1995, p. 378).

4. Solutiile iesirii din criza statului bunastarii

A. Influenta Noii Drepte in reforma statului bunastarii

Odata cu marea criza din anii `80, majoritatea specialistilor afirma ca modelul european al statului bunastarii keynesian a disparut definitiv. In aceasta perioada se impun politicile neo-liberale lansate de Noua Dreapta care s-a consolidat cu revenirea la putere a partidului conservator in marea Britanei si a republicanilor in Statele Unite. Se afirma ca acesta este inceputul inlaturarii definitive a ideologiei de stanga si politicile sociale excesiv redistributive si protectioniste practicate de "Statul Providenta".

Provocarile majore pentru statele bunastarii nationale au fost :

. globalizarea, . internationalizarea capitalului . mondializarea economiei.

Modelul socio-economic ar trebui sa raspunda la urmatoarele solicitari majore :

- flexibilitate

- debirocratizare si descentralizare administrative

- dereglementare

- relansare institutionala prin reducerea fiscalitatii

- eficientizarea menegementului

- asumarea noilor tehnologii

- privatizarea unor companii, societati sau chiar a unor servicii publice.

Raspunzand acestor provocari, majoritatea tarilor din Uniunea Europeana inregistreaza cresteri economice anuale intre 3 - 5%, iar din punct de vedere politic, neo-liberalismul s-a impus traptat ca doctrina de referinta pentru procesul constructiei europene chiar si in tarile unde guverneaza social-democratii sau socialistii s-a adoptat o politica economica mult mai liberala ca in trecut.

Modificari s-au produs si la nivelul conceptiei despre stat si al societatii civile, al relatiilor formale si informale dintre acestea. In toate tarile Europei occidentale puterea si functiile explicite si implicite ale statului se diminueaza. Asistam la transferul centrului de greutate al bunastarii colective spre comunitatile locale, dince in ce mai puternice si mai influente.

Fenomenul denumit revolutia comunitatilor (Catalin Zamfir, 1995) se incadreaza in procesul mai larg de emancipare a comunitatilor locale si al deplasarii accentelor dinspre stat spre societatea civila.

Reducerea interventiei statului in economie si in realizarea protectiei sociale excesive a fundamentat conceptia programului de stat minimal.

B. Programul statului minimal al bunastarii

Principiile care stau la baza statului minimal al bunastarii sunt (C. Zamfir, 1995) :

a) Retragerea statului din economie. Economia keynesista considera ca interventia statului in economie este vitala pentru mentinerea unui nivel ridicat al cresterii economice. Programul neoconservator respinge teoria keynesista si opteaza pentru teoriile neoliberale si neomonetariste. Inca din anii `70 neoliberalismul a militat pentru restrangerea rolului statului, atat in calitatea sa de proprietar si organizator (privatizare cu pondere ridicata) cat si din calitatea sa de reglator al jocului economic (politica de dereglementare - eliminare a cat mai multor reglementari ce privesc actiunile agentilor privati).

b) Retragerea statului din functia de producere a bunastarii. Conform acestui principiu, economia de piata este mecanismul care produce cel mai eficient bunastarea colectiva, fara interventii din exterior. Modalitatea prin care se produce bunastarea colectiva este cresterea economica. O economie in expansiune ofera locuri de munca si ea insasi produce in mod natural o reducere a inegalitatilor sociale. Nu este deci nevoie de o interventie redistributiva a statului decat foarte limitata (focalizata).

Se afirma ca toate necesitatile umane se realizeaza prin mecanismele economiei de piata. Interventia statului reprezinta un factor negativ, generand o stare de dependenta care la randul ei, paralizeaza o atitudine activa si responsabila fata de propria soarta.

c) Politica sociala focalizata. Se apreciaza ca prin functionarea libera a economiei de piata, cea mai mare parte a populatiei va avea deci un nivel satisfacator de bunastare, fara interventia statului. Totusi, este posibil ca un segment al populatiei sa ramana, datorita unor factori exogeni procesului economic, intr-o situatie considerata dificila.

Doar pentru asigurarea unui nivel acceptabil de bunastare a acestui segment marginal statul trebuie sa-si asume responsabilitatea.

Directii de actiune pentru un stat minimal al bunastarii :

. Scaderea sunstantiala a impozitelor. Doua obiective se urmaresc prin acesta operatie : pe de o parte, stimularea motivatiei, pe de alta parte, sporirea libertatii de alegere de pe piata privata a serviciilor necesare. Reformele fiscale de la inceputul anilor `80 au tins in toate tarile sa reduca rata impozitarii marginale (impozitul pe ultima, cea mai ridicata transa de venit). Dar aceste reduceri au fost substantial mai mari in tarile cu program neo-conservator decat in cele ce program socio-corporatist.

. Somajul devine o solutie a cresterii economice, ci nu o problema sociala. Astfel, somajul devine esential in combaterea inflatiei si in disciplinizarea fortei de munca. Se asigura un stimulent al cresterii economice si al competitiei pe piata muncii.

. Disciplinizarea sindicatelor. Este un esential pentru programul neo-conservator. Sindicatele sunt considerate blocaje in piata muncii si impun artificial salarii salariale, fapt care duce la destabilizare economica si la inflatie. Acesta este si motivul pentru care programele statului minimal s-au dezvoltat acolo unde miscarile sindicale au fost mai putin prezente (S.U.A.) sau treceau prin criza (Marea Britanie).

Margaret Thatcher a introdus reglementari care au redus miscarea sindicala.

. Reducerea substantiala a beneficiilor sociale universale. Aceste beneficii sociale s-au redus pana la inlocuirea totala cu asistenta sociala pentru cei mai saraci pe baza testarii mijloacelor. Prin acesta actiune se urmareste ca resursele economice sa ajunga la cei care efectiv se aflau in nevoie, dar numai in limite care sa-i determine sa faca eforturi proprii, evitandu-se generarea unei situatii de dependenta si de demotivare.

. Schimbarea caracterului unor activitati de securitate sociala din asiguratorii in asistenta sociala. De pilda, in Marea Britanie, in anii `80, ajutorul de boala si de somaj au fost modificate fundamental, acordandu-se la un nivel unic, fix si nu proportional cu veniturile anterioare. Beneficiile de boala si de somaj acordate proportional cu veniturile anterioare sunt de tip asiguratoriu, fiind proportionale cu contributia. Obiectivul lor era de a mentine intr-o oarecare masura veniturile anterioare si aveau functia de a asigura un standard minim de viata.

. Retragerea statului din rolul de furnizor universal de servicii sociale. Aceasta directie de actiune se realizeaza pe mai multe cai :

- o parte din servicii urmeaza a fi trecute din responsabilitatea statului in cea a individului (total sau partial). De exemplu, introducerea sau marirea contributiei sociale a celor care beneficiaza de un serviciu social, marirea proportiei din costul unui serviciu medical suportat de pacient, din costul educatiei de catre familie, etc. Deci, se produce un transfer de la stat la individ a responsabilitatii pentru bunastarea personala : pentru ingrijirea medicala, pentru educatie, pentru asigurari sociale. Statul urmeaza a avea o implicare focalizata si in ceea ce priveste serviciile sociale : sprijinirea doar a segmentului de populatie care nu poate singur sa-si asigure un nivel suficient de bunastare. Serviciile sociale urmau sa se asigure diferentiat, pe baza testarii individuale a resurselor economice. Se proiecteaza o restrangere in vederea eliminarii treptate a serviciilor si beneficiilor universale.

- o parte din serviciile sociale trebuie preluate de comunitate pentru a se elimina redistributia pe verticala. Statul minimal incurajeaza organizatiile voluntare (O.N.G. - urile) de a mobiliza resursele comunitatii in scopuri caritabile. In special familiile trebuie sa preia o parte importanta a sprijinului celor aflati in nevoie.

- privatizarea serviciilor trebuie sa aiba loc numai in sensul ca o mare parte a serviciilor urmeaza a fi cumparate de indivizi, dar si in sensul ca statul renunta la functia de prestator de servicii, incepand sa cumpere de pe piata serviciile pentru a caror asigurare el isi asuma responsabilitatea. De la prestator de servicii, statul evolueaza la pozitia de cumparator de servicii si de regulator al calitatii serviciilor furnizate de agentii privati. Statul urmeaza sa controleze cu agentii privati (organizatii profit sau non-profit) realizarea de servicii a caror responsabilitate o detine.

- privatizarea (marketizarea) cat mai avansata a tuturor serviciilor sociale - asigurari sociale, sanatate, invatamant, ingrijirea varstnicilor, a handicapatilor etc. - are ca scop si o crestere substantiala a calitatii lor (ca efect asteptat al competitiei) si a diversificarii posibilitatilor de optiune a beneficiilor.

- privatizarea serviciilor sociale este stimulata si prin reduceri de impozite. De exemplu, in unele tari cei care participa la sistemul privat de pensii beneficiaza de importante reduceri de impozite. De asemenea, actiunile caritabile ale agentilor economici privati sunt stimulate prin reduceri de impozite.

- introducerea principiilor pietei si in sistemul de servicii furnizat de catre stat. Acesta se poate realiza prin stimularea competitiei interne intre institutiile de stat - spitale, scoli, universitati, etc. - pentru clientaa si serviciile platite catre stat. De asemenea, introducerea unor criterii mai joase de performanta pentru a contracara nivelul scazut al motivarii.

Critici aduse programului statului minimal al bunastarii

1. Presupozitia ca economia de piata contine in ea insasi mecanisme sa asigure o crestere fara probleme sociale nu este probata. Statul se pare ca nu poate fi eliminat din rolul sau de stimulator al economiei.

2. Aplicarea teoriei neomonetariste (prin eliberarea, in primul rand de povara fiscalitatii) nu a reusit sa reduca substantial somajul si nici sa produca o relansare economica spectaculoasa care sa asigure bunastare colectiva.

3. Economia de piata, chiar daca asigura o crestere a bunastarii pe ansamblu, nu elimina nevoia de transfer in scopul reducerii diferentelor prea mari. Prin urmare, statul bunastarii este caracterizat printr-o polarizare economica excesiva a colectivitatii.

4. Se constata ca in ciuda promisiunilor conform carora se va asigura o asistenta sociala mai buna segmentului sarac al societatii, rezultatele efective au fost contrate. De exemplu, atat in SUA, cat si in Marea Britanie in anii `80 a avut loc o crestere dramatica a numarului persoanelor fara locuinta. Reducerea transferului de beneficii sociale prin intermediul statului si privatizarea sistemului de securitate a condus la cresterea segmentului de populatie vulnerabil la risc. De exemplu, in SUA proportia persoanelor lipsite de asistenta medicala gratuita a crescut substantial dupa politica sociala a lui Reagan.

5. Politica sociala de focalizare a asistentei sociale tinde sa sparga colectivitatea in doua mari clase : o clasa a persoanelor care obtin un nivel de bunastare acceptabil din economia de piata si o alta clasa care traieste in conditii precare, devenind dependenta de ajutoare sociale.

6. Statul minimal duce la o diferentiere sociala. Specialistii vorbesc de o "restratificare a societatii capitaliste". Diferentele vor creste si odata cu acestea si problemele sociale. Se utilizeaza paradigma centru / periferie aplicata la societatile dezvoltate pentru a descrie tendinta evolutiei economiei duale in contextul programului neo-conservator. Centrul este reprezentat de populatia cu un loc de munca constant, cu venituri bune, cu variate beneficii legate de munca : acesta va cumpara serviciile pe piata privata. Periferia va cuprinde lumea celor cu munci nesigure, prost platite, someri, insuficient acoperita de sistemul de asigurari. Acesta lume va beneficia de servicii sociale gratuite, de proasta calitate, reziduala.

7. Statul minimal cuprinde si strategii ale fiscalitatii, care poate sa distruga valorile solidaritatii, ale echitatii si egalitatii rezonabile, cultiva individualismul si elimina beneficiile universale.

Acestea sunt doar o parte din criticile care se aduc statului minimal al bunastarii care constituie un model de politici socialepentru iesirea din criza "statului bunastarii" (Welfere State) keynesian.

C. Solutia social-democratica si social-corporatista a iesirii din criza a statului bunastarii

Statul bunastarii social-democrat are ca principala caracteristica universalismul serviciilor sociale. Interventia statului in reglarea mecanismelor pietei este acceptata, iar nivelul impozitelor este foarte mare.

Beneficiile de pe urma programelor de securitate sociala sunt determinate si de venituri, dar aceasta ca o masura de a stimula participarea la sistemul universal de asigurari si sustinerea lui de catre populatie.

Statul este principalul "furnizor" de bunastare sociala. De asemenea este preocupat de mentinerea ocuparii totale a fortei de munca, pentru a limita dependenta totala de serviciile sociale. Tarile care au utilizat acesta solutie pentru iesire din criza au fost Suedia, Austria, dar si Olanda, Germania si Franta.

Regimul social-corporatist a pastrat preocuparea pentru trei elemente de baza ale statului bunastarii: ocuparea totala a fostei de munca, servicii sociale universaliste si mentinerea unui nivel minim de trai.

Aceste regimuri au sustinut ca nu exista dovezi care sa ateste ca eficienta si cresterea economica ar fi afectate ca urmare a mentinerii unui somaj scazut si a unor cheltuieli ridicate (Mishra, 1990). Exemple reprezentative : Suedia, Austria.