STATUL DE DREPT; PRINCIPII DE BAZA

STATUL DE DREPT; PRINCIPII DE BAZA

De-a lungul evolutiei istorice, organizarea politica a societatii, indeosebi prin principala sa institutie - statul -, s-a realizat tot mai mult pe baza perfectarii structurii statale in raport cu cetatenii si a unor legi riguroase, care stabileau atat drepturile si libertatile cetatenilor, cat si obligatiile organelor de stat de a actiona in spiritul legilor. Insasi denumirea de stat de drept indica faptul ca statul isi exercita puterea sa politica pe baza legilor, folosind forta argumentului, si nu argumentul fortei.

Un stat de drept in forma incipienta a existat chiar in antichitate, unde, in cadrul democratiilor din perioada respectiva, au existat organizatii statale intemeiate pe lege, asigurandu-se alegerea conducatorilor de catre cetateni.

Statul de drept, in forma sa clasica, il intalnim,insa, incepand cu epoca moderna, cand s-au impus o serie de principii in viata sociala, care asigurau functionalitatea ca atare. Insasi denumirea de stat de drept a fost sugerata de catre Montesquieu in lucrarea "Despre spiritul legilor", care formuleaza cerinta ramasa celebra "Nimeni sa nu fie constrans sa faca lucrurile pe care legea nu-l obliga si sa nu le faca pe cele pe care legea i le ingaduie". Tot din perioada respectiva statul incepe sa se legitimeze prin societatea civila si nu prin emanatia divina. In conceptia noua, superioara, statul aparea, dupa cum se exprima J.J. Rousseau, ca un contract intre catateni si autoritatea publica.

Afirmarea statului de drept se fundamenteaza inca de la inceputul existentei sale pe principiul separatiei puterilor. Politologul francez Raimond Aron afirma ca pentru constituirea unui stat de drept este nevoie sa fie ales un parlament, sa fie alese organele constitutionale, sa fie investiti cu autoritate legitima functionarii, iar legea sa guverneze relatiile sociale in ansamblul lor.

Statul de drept constituie in epoca contemporana o problema de ce mai mare importanta teoretica si practica, care face obiectul nu numai al unor studii ample, ci si al unor legiferari in conventiile internationale. "Declaratia universala a drepturilor omului", adoptata de Adunarea Generala a ONU la 10 decembrie 1948; "Conventia Europeana asupra drepturilor omului", adoptata la 4 noiembrie 1950 de catre Consiliul Europei si intrata in vigoare la 3 septembrie 1953; cele doua pacte internationale adoptate de Adunarea Generala a ONU la 16 decembrie 1966, respectiv "Pactul international cu privire la drepturile politice civile", cat si documentele Conferintei pentru securitate si cooperare in Europa, respectiv Actul final de la Helsinki (1975) si documentele finale ale reuniunilor generale europene de la Madrid (1983), Viena (1989), Copenhaga (1990) si Paris (1991) se constituie nu numai intr-o ampla carta internationala a drepturilor omului, ci si intr-una de drept ca principal cadru politic institutional de exercitare a acestor drepturi si libertati.

In stransa concordanta cu prevederile din documentele enumerate si cu practica internationala, statul de drept isi exercita puterea in conformitate cu legea, si are la baza activitatii sale o serie de trasaturi precum:

un cadru legislativ adecvat, care sa reglementeze raporturile in ansamblul lor, iar

toti cetatenii, indiferent de pozitia lor sociala sau politica, sa fie egali in fata legii, sa respecte legea ca element suprem in stat. Prin urmare, suprematia legii se constituie intr-un principiu de baza al statului de drept;

organele puterii de stat (centrale si locale) sa fie alese de cetateni, prin vot

universal, direct si secret, pe baza unor optiuni ale pluralismului politic;

separatia puterilor in stat, parlamentul trebuind sa constituie puterea legislativa,

guvernul puterea executiva (ca emanatie, de regula, a parlamentului, si responsabil in fata acestuia sau a corpului elector) si puterea judecatoreasca, veghind la respectarea legilor si sanctionarea incalcarii lor, judecatorii actionand independent si impartial;

datoria guvernului si autoritatii politice de a se conforma constitutiei si de a

actiona conform legii;

delimitarea clara intre stat si partidele politice;

fortele militare si politia sa fie plasate sub controlul autoritatii civile, in fata

careia sunt raspunzatoare;

circulatia libera a informatiei si persoanelor, dreptul la libera exprimare si

organizare politica si profesionala a tuturor cetatenilor, in conformitate cu legea, care sa faca posibil controlul puterii politice in societatea civila;

respectarea drepturilor omului in conformitate cu prevederile internationale

consacrate[1].

Totodata, urmatoarele principii ale statului de drept se constituie ca un garant al

drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului impotriva tendintelor sau posibilitatilor de transformare a statului in putere absoluta sau arbitrara:

controlul constitutionalitatii legilor;

controlul jurisdictional al actelor administrative;

separarea, echilibrul, cooperarea si controlul reciproc al puterilor in stat;

suprematia legii constitutionale, ca lege fundamentala in spiritul careia deriva

legile organice;

respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului;

ocrotirea minoritatilor;

drepturi si obligatii egale acordate opozitiilor politice minoritare, in sensul de a-

si asuma responsabilitatile conducerii si nu numai drepturile ce deriva din calitatea de opozant.[2]

In epoca contemporana, statul de drept reprezinta tot mai mult elementul esential al puterii politice din diferite tari, constituind un factor de baza al progresului general, de inflorire si prosperitate a natiunilor. Tarile cu traditie in statul de drept sunt in acelasi timp cele mai dezvoltate, prospere, din punct de vedere economic, stabile din punct de vedere politic si cu o viata spirituala bogata.