STATUTUL CONSTITUTIONAL AL PRESEDINTELUI ROMANIEI SI ATRIBUTIILE SALE

STATUTUL CONSTITUTIONAL AL PRESEDINTELUI ROMANIEI SI ATRIBUTIILE SALE

Statutul constitutional al Presedintelui

Actuala Constitutie a Romaniei consacra un executiv bicefal sau dualist[1], in care unul dintre sefi este Presedintele, iar celalalt Guvernul.

Forma de guvernamant in Romania, potrivit art.1 alin(2) din Constitutie, este republica, dispozitiile constitutionale referitoare la forma de guvernamant facand parte din categorie celor calificate prin art.152, ca limite ale revizuirii.

Articolul 80, intitulat ,,Rolul Presedintelui', stabileste urmatoarele dimensiuni ale statutului constitutional al sefului de stat:

a) Este unul dintre cei doi sefi ai executivului, alaturi de Guvern.

Spre deosebire de Guvern insa, rolul executiv al Presedintelui este mai atenuat, primand celelalte dimensiuni ale statutului sau.

b) Este reprezentantul statului roman, pe plan intern si extern.

c) Este garantul independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii.

In realizarea acestui rol, prin care garanteaza valori fundamentale ale poporului roman[2], seful statului are o serie de atributii prin intermediul carora urmareste sa se transpuna in practica acest rol. Avem in vedere, in primul rand, atributiile in domeniul apararii, cea de presedinte al Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, atributiile in situatii de stare de asediu etc.

d) Rolul de a veghea la respectarea Constitutiei.

Articolul 80 alin.(2) consacra aceasta misiune constitutionala a Presedintelui, care trebuie inteleasa in dimensiunea ei activa, nu pasiva.

e) Functia de mediere intre puterile statului si intre stat si societate.

Articolul 80 alin.(2) prevede ca ,,Presedintele Romaniei vegheaza la respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice. In acest scop, Presedintele exercita functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate'.

Constatam ca legiuitorul constituant leaga functia de mediere intre puterile statului si intre stat si societate de exercitarea unui alt atribut al sau, prin care Presedintele vegheaza la buna functionare a autoritatilor publice. In scopul realizarii aceste misiuni, el exercita rolul de mediere.

Nu avem de-a face cu doua functii distincte, ci cu una singura, mai exact cu doua atribute ale aceleiasi functii.

'Medierea realizata de Presedintele Romaniei nu se opreste la autoritatile statale, ci trebuie sa mearga mai departe si sa transeze eventualele divergente care se pot manifesta intre autoritatile publice si diferite segmente ale structurii sociale de pe o pozitie de neutralitate (subl. ns.)"[3].

Sarcinile Presedintelui Romaniei

Notiune si explicatie istorica

Notiunea de sarcina evoca ideea de nece­sitate sociala obiectiva, care este, insa, valorizata politic si consacrata legislativ, ajungandu-se, apoi, in planul teoriei dreptului public, la alte notiuni: loc si rol, functii, misiuni. Desi semnificatia expresiilor, nu de putine ori, difera de la un autor la altul, noi consideram ca expresia 'functiile Presedintelui Romaniei', expresie consacrata deja in literatura noastra, evoca, in final, realitatea politico-juridida pe care am evocat-o prin notiunea de 'sarcini'.

Legiuitorul constituant din 1991, reflectand 'spiritul vremii', a proiectat un Presedinte de Republica pentru a satisface, pe de o parte, nevoile de reprezentare a statului, iar pe de alta parte, nevoia de arbitraj intre 'puterile statului', intre 'stat si societate', ceea ce reprezinta o adevarata revolutie a modului in care este conceputa prima 'dregatorie' a tarii, daca este sa respectam traditia. Se stie ca au fost numeroase discutii in Adunarea Constituanta cu privire la institutia Presedintelui Republicii, textul la care s-a ajuns, diferit de cel initial al Comisiei de redactare, reprezinta, in realitate, un 'pact' intre cele doua curente politice, care s-au confruntat cu privire la forma de guvernamant, curentul republican (zdrobitor majoritar) si curentul monarhie (minoritar), fiind suficient sa amintim ca teza a doua a alin.(2) a art.80 reprezinta amendamentul prezentat de deputatul Dan Lazarescu, fara exagerare, de departe cel mai important teoretician al curentului monarhist.[4]

Astfel, de la un regim semi-prezidential cu un Presedinte de republica relativ puternic, cel putin in raport cu Guvernul, cum a fost consacrat prin Decretul-Lege nr.92/1990, incet, incet s-a profilat, in cadrul Adunarii Gonstituante, un Presedinte de republica foarte apropiat de regimul politic parlamentar clasic, cu singura deosebire esentiala ca este ales prin vot universal direct.

Daca urmarim sensul reglementarilor constitutionale din tarile cu traditie democratica, dupa cel de-al doilea razboi mondial, vom constata ca predomina teza consacrarii unui Pesedinte de republica, cat mai aproape de formula unui monarh constitutional, in sensul estomparii functiilor ce presupun prerogative nemijlocite de guvernare. Cu putine exceptii, intre care Franta, constitutiile europene adoptate dupa cel de-al doilea razboi mondial merg pe ideea unui "functionar neutru" si nu a unui 'personaj politic forte', ce defineste esenta functiei de Presedinte al republicii, idee receptata si de legiuitorul constituent roman.

Clasificare si continut

Dupa parerea noastra, Presedintele Romaniei, potrivit art.80 din Constitutie ne apare intr-o tripla situatie:

a) sef de stat;

b) sef al executivului (fiind unul din cei doi sefi ai executivului) si

c) garant al Constitutiei si mediator intre puterile statului. El are, deci, sarcini specifice ca sef de stat, ca sef al executivului si ca mediator.

Astfel, ca sef de stat, in primul rand. Presedintele are sarcina de reprezentare a statului roman, reprezentare se intelege, atat in exteriorul tarii cat si in interior. In virtutea acestor sarcini, Presedintele are atributia de a incheia, in numele Romaniei tratatele internationale, negociate de Guvern de a acredita si rechema reprezentantii diplomatici ai Romaniei de a aproba infiintarea, desfiintarea sau schimbarea ran­gului misiunilor diplomatice ori de a acredita reprezentantii diplomatici ai altor state in Romania. Pe plan intern intre altele, functia de sef de stati traditional, presupune dreptul de a conferi decoratii si titluri de onoare, de acordare a celor mai inalte grade militare, de numire in anumite functii publice, de acordare a gratierii individuale cum este prevazut si in art.94 din Constitutia Romaniei.

Ca sef al executivului, Presedintele Romaniei are sarcina de a garanta indepen­denta nationala. unitatea si integritatea teritoriala a tarii, ceea ce presupune in mod logic ca Presedintele sa fie 'comandantul fortelor armate' si sa 'indeplineasca functia de Presedinte al Consiliului Suprem de Aparare a Tarii'. cum se arata in art. 92 alin. (1) din Constitutie. In vederea realizarii acestei sarcini Presedintelui ii sunt prevazute atributii in domeniul apararii (declararea mobilizarii, respingerea unei agresiuni armate) si in situatii exceptionale (instituirea starii de urgenta sau a starii de asediu), avand dreptul de a participa si la sedintele Guvernului (art. 87 din Constitutie).

Presedintele Romaniei, in al treilea rand este autoritatea publica chemata sa vegheze la respectarea Constitutiei si la functionarea autoritatilor (puterilor) publice in paza Constitutiei, sarcina care presupune si realizarea unui 'arbitraj' intre 'puterile statului' sau dupa caz intre 'stat si societate". Respectarea Constitutiei si a legilor este o indatorire fundamentala (art. 51 din Constitutie), apoi art. 16 alin. (2) consacra principiul legalitatii. ('Nimeni nu este mai presus de lege'), deci orice cetatean si orice autoritate publica. in sens larg, trebuie sa fie diligenti in tot ceea ce fac pentru a se inscrie in 'sfera Constitutiei' . Exista, apoi ,autoritati specializate care solutio­neaza litigiile determinate de nerespectarea legii sau a Constitutiei, inclusiv de catre Parlament, ipoteza in care se ajunge la controlul de constitutionalitate al legii sau al regulamentului in fata Curtii Constitutionale. Nici una din aceste autoritati jurisdic­tionale (instante judecatoresti, Curtea de Conturi, Curtea Constitutionala, Ministerul Public) nu au rolul de a 'media' conflictul dintre autoritatile exclusiv politice (de exemplu intre Parlament si Guvern etc,) determinat de aplicarea Constitutiei, acest rol revine Presedintelui Romaniei. Aici este elementul de noutate cu caracter revolutionar,[7] de care am vorbit anterior, fiind putine constitutii din lume care reglementeaza un atare rol pentru persoana care indeplineste functia de sef al statului mai ales daca este vorba de un presedinte de republica. Aceasta functie a Presedintelui Romaniei, cum s-a aratat deja, reclama logic un Presedinte, prin statut constitutional, echidistant fata de partidele Politice. Presedintele va fi pus sa medieze si intre tabara politica din care a facut parte pe care a condus-o, si tabara politica adversa, iar daca odata ajuns Presedinte, Constitutia nu i-ar interzice sa mai fie membru de partid, el ar risca sa fie calificat "judecator si parte in aceeasi cauza'. Este motivul major pentru care s-a consacrat incompatibilitatea din art.84 alin. (1) al Constitutiei.

Dupa parerea noastra, formularea: 'In acest scop, Presedintele exercita functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate' din alin: (2) al art. 80 din Constitutie, trebuie privita, sub aspectul semnificatiei sale politice si prin prisma altor principii ale Constitutiei, intre care independenta justitiei si, respectiv, a contenciosului constitutional. Este de neconceput ca, invocand art. 80 alin. (2) din Constitutie, o Camera a Parlamentului sa solicite 'arbitrajul' Presedintelui in 'litigiul' pe care aceasta il are cu Curtea Constitutionala asupra unui text din regulament, de exemplu, declarat prin decizia Curtii neconstitutional sau un litigiu dintre Guvern si o instanta de contencios administrativ etc.

Natura juridica a regimului politic consacrat de

Constitutia din 1991

A devenit, se poate spune, o constanta a dreptului public contemporan clasificarea regimurilor politice in patru mari categorii:

a) prezidential (exemplul tipic S.U.A.),

b) semi-prezidential (exemplul tipic Franta),

c) parlamentar (Spania, Italia, Grecia etc.),

d) de adunare (exemplul tipic Elvetia).

Prin Constitutia din 1866 (inspirata dupa Constitutia belgiana din 1831), ca si prin cea din 1923, in Romania, apelandu-se la o dinastie domnitoare straina, s-a instaurat un regim monarhic constitutional. Fara, insa, a intra in detalii, cercetarea Constitutiilor din 1866 sau 1923, ca si a literaturii de specialitate, ne conduce, cum s-a subliniat deja, la ideea unui regim politic axat pe primatul executivului, in frunte cu Regele, calificat, in mod expres, sef al puterii executive .

Apoi, nici Constitutia din 1866 si nici cea din 1923 nu aminteau de existenta unui organism pe care si l-au creat fostii regi ai Romaniei, si anume Consiliul de Coroana. Acest Consiliu era format din intimi ai regelui, din personalitati culturale si stiintifice, din oameni de afaceri si, evident, din politicieni, inclusiv din cei care aveau functii publice guvernamentale. Interesant este de semnalat ca orice decizie politica majora, mai intai, se discuta in Consiliul de Coroana, unde, se intelege, Regele sau intimii Casei Regale aveau o influenta hotaratoare, iar apoi se discuta in Guvern sau in Parlament., Un lucru este cert: regimul politic din Romania, in baza Constitutiilor din 1866 si 1923, a fost un regim parlamentar doar sub aspectul sau exterior, pe fond, insa, el se caracteriza printr-o dominatie a Regelui si a Consiliului de Coroana. Asa se explica de ce relativ usor, in 1938, s-a putut instaura, paradoxal, prin adoptarea unei noi Constitutii, dictatura regala, dupa care au urmat inca 50 de ani de regimuri politice autoritare.

Cat priveste forma de guvernamant si regimul politic instaurat in Romania dupa abolirea monarhiei, la 30 decembrie 1947, la fel se poate vorbi despre un aspect formal si unul real, de esenta. Sub aspect formal, deci strict tehnic juridic, statul a fost calificat republica, si inca republica populara, pana in 1965, cand s-a metamorfozat in republica socialista, dar, ca esenta, s-a instaurat un foarte perfid si cinic regim dictatorial, dictatura unui partid, in fapt a Moscovei, transformata, treptat, treptat, in dictatura unor 'clanuri' autohtone, culminand cu dictatura clanului Ceausescu. Nu Intamplator, un specialist de forta prof. Ion Deleanu face o diviziune aparte atat pentru forma de guvernamant, cat si pentru regimu1 politic cand se refera la statele socialiste, aratand ca sistemul socialist a preluat si articulat 'ceea ce are mai malefic monocratia, oligarhia, cezarismul democratic", fiind vorba, fara echivoc, de 'un mecanism de guvernamant fals democratic'.[10]

In ceea ce ne priveste, ne-am exprimat parerea ca sub aspectul formei de guvernamant putem sa vorbim despre republica, dar despre o republica comunista, cum in baza Decretului-Lege nr.92/1990 am putea vorbi despre o republica revolutionara, doar in baza Constitutiei din 8 decembrie 1991 putem vorbi de o republica democratica.

Experienta istorica de dominatie a executivului, evocata mai sus, ca si cea din timpul regimului comunist, care, din 1974, a creat, sub aspect statal, institutia 'Presedintelui Republicii Socialiste Romania', nu puteau sa ramana fara consecinte in ceea ce priveste optiunea Romaniei post-revolutionare asupra regimului politic. Atat in dezbaterile din Parlament, cat si in cele extra-parlamentare s-au purtat numeroase si aprinse discutii; se intelege, regimul politic fiind intim legat de forma de guvernamant.

Solutia asupra careia s-a convenit printr-o majoritate zdrobitoare de voturi, in Adunarea Constituanta (este de retinut ca procedura de alegere a Presedintelui Romaniei a fost validata prin vot secret) a fost a unui presedinte de republica ales direct prin sufragiu universal, dar cu atributii mult mai limitate decat un presedinte dintr-un sistem semi-prezidential. Daca ar fi sa facem o calificare a regimului politic romanesc, credem ca suntem mai aproape de un sistem parlamentar decat de unul semi-prezidential, suntem in prezenta unui sistem semi-prezidential atenuat sau parlamentarizat. ^[11] Din toate trasaturile ce caracterizeaza regimul semi-prezidential, francez, putine seregasesc in sistemul nostru constitutional, majoritatea acestora, sub diverse forme si in scopul diminuarii influentei politice a Presedintelui Romaniei, sunt preluate de Guvern, iar unele atributii sunt conditionate de aprobari ale Parlamentului, regasindu-se integral din sistemul francez doar procedura alegerii prin vot universal direct, in doua tururi de scrutin. Daca in Franta rolul politic al Presedintelui Republicii este foarte important, el participa la toate sedintele Guvernului si le , prezideaza, semnand ordonantele adoptate, poate dizolva oricand adunarile legiuitoare (dupa consultarea presedintilor acestora si a Primului-ministru), prezideaza Consiliul Superior al Magistraturii, numeste pe Primul-ministru, fara a avea in mod necesar acordul Camerelor etc., in Romania, rolul, politic al Presedintelui Republicii este mult diminuat, toate, atributiile sale politice majore sunt supuse unui sistem de ingradiri si Conditionari, specifice regimurilor parlamentare, iar uneori chiar mai excesive ca in orice regim parlamentar (de exemplu atributia de dizolvarea Parlamentului). De aici si natura juridica a regimului politic, la care s-au oprit specialistii, de regim semi-prezidential atenuat.

Argumente de ordin constitutional pentru

regimul semi-prezidential atenuat

Pentru a argumenta aceasta solutie, vom aduce, in cele ce urmeaza, unele precizari pornind chiar de la textele Constitutiei.

. Atat Parlamentul, cat si. Presedintele sunt alesi prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, aparand ca organe representative la nivel national, dar spre deosebire de Presedinte, Parlamentul este calificat expres ca, fiind "organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii' [art.58 alin.(1 )].

. Dreptul Presedintelui de a dizolva Parlamentul nu se poate exercita decat numai cu respectarea urmatoarelor conditii:

a) obligativitatea consultarii presedintilor celor doua Camere;

b) Parlamentul sa nu fi acordat votul de incredere pentru formarea Guvernului in termen de 60 de zile de la prima solicitare a investiturii;

c) in intervalul de 60 de zile, trebuie sa fi fost respinse cel putin doua solicitari de investitura;

d) sa nu reprezinte a doua dizolvare in cursul unui an calendaristic;

e) sa nu fie vorba de ultimele sase luni ale mandatului Presedintelui;

f) in tara sa nu fie instituita stare de asediu sau de urgenta (art. 89).

. Parlamentul are dreptul de a trage la raspundere politica Presedintele Romaniei, procedand la suspendarea acestuia din functie si apoi la organizarea unui referendum pentru demiterea sa (art 95).

. Parlamentul (Camera Deputatilor si Senatul, in sedinta comuna) poate hotari punerea sub acuzare a Presedintelui Romaniei pentru inalta tradare, caz in care competenta de judecata apartine Curtii Supreme de Justitie. Presedintele este demis de drept la data ramanerii definitive a hotararii de condamnare [art.84 alin.(3)].

Presedintele poate cere poporului sa-si exprime, prin referendum, vointa cu privire la probleme de interes national numai dupa consultarea Parlamentului (art.90).

. Presedintele desemneaza un candidat pentru functia de Prim-ministru si numeste Guvernul pe baza votului de incredere acordat de Parlament (art.85).[13]

. Guvernul, in intregul sau, si fiecare membru al acestuia, solidar cu ceilalti membri, raspund politic numai in fata Parlamentului [art.108alin.(2)].

. Nu numai Presedintele Romaniei, ci si fiecare Camera in parte a Parlamentului are dreptul sa ceara urmarirea penala a membrilor Guvernului pentru faptele savarsite in exercitiul functiei lor. Este adevarat, Presedintele poate dispune suspendarea acestora din functie daca s-a cerut urmarirea penala [art.108 alin.(2)].

Presedintele nu are drept de initiativa legislativa, aceasta apartine unui numar de cetateni, fiecarui parlamentar, si Guvernului (art.73).

. Refuzul Presedintelui de a promulga o lege se exercita o singura data, dupa primirea acesteia; in urma reexaminarii de catre Parlament, promulgarea trebuie sa se faca in cel mult 10 zile (art.77).

. Cele mai importante atributii ale Presedintelui in domeniul politicii externe, al apararii, al starilor exceptionale sunt conditionate, in exercitarea lor, fie de vointa Guvernului, fie de cea a Parlamentului sau se afla sub controlul Parlamentului. Asa, de exemplu:

a) Presedintele incheie tratate internationale in numele Romaniei, negociate de Guvern, si le supune spre ratificare Parlamentului [art.91alin.(1)].

b) Presedintele, la propunerea Guvernului, acrediteaza si recheama reprezen­tantii diplomatici ai Romaniei si aproba infiintarea, desfiintarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice [art.91 alin.(2)].

c) Presedintele poate declara, cu aprobarea prealabila a Parlamentului, mobilizarea partiala sau generala a fortelor armate [art.92 alin.(2)].

d) In caz de agresiune armata indreptata impotriva tarii, Presedintele are obli­gatia de a lua masurile impuse de situatie pentru respingerea agresiunii si a informa ne intarziat, printr-un mesaj, Parlamentul despre aceste masuri.

e) Presedintele poate institui, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenta (pe intreg teritoriul tarii sau numai in anumite zone), dar are obligatia de a solicita Parlamentului incuviintarea acestei masuri, in cel mult cinci zile de la luarea ei (art.93).

. In fine, mai precizam ca decretele Presedintelui, emise in exercitarea celor mai importante atributii (incheierea de tratate, acreditarea reprezentantilor diploma­tici, declararea mobilizarii, respingerea unei agresiuni armate, instituirea starii de asediu sau a starii de urgenta, conferirea decoratiilor si a titlurilor de onoare, acor­darea gradelor de maresal, de general si de amiral) se contrasemneaza de Primul-ministru [art.99 alin.(2)]. Se subintelege ca, fara aceasta contrasemnatura, decretul prezidential nu este valabil, iar ca sa obtina semnatura Primului-ministru, care este beneficiarul unui vot de incredere al Parlamentului, cei doi sefi ai executivului (Presedintele Romaniei si Primul-ministru) trebuie sa negocieze. Prin aceasta formula tehnico-procedurala, se ajunge, in fapt, la o problema politica de fond, anume exercitarea unui control parlamentar indirect asupra Presedintelui, prin intermediul Primului-ministru, care raspunde politic exclusiv in fata Parlamentului.

Atributiile Presedintelui Romaniei

In literatura de specialitate exista mai multe criterii de clasificare a atributiilor Presedintelui[17]. Unii autori le clasifica in functie de regimul lor juridic, identificand atributii pentru exercitarea carora Presedintele coopereaza cu alte autoritati publice si atributii pentru exercitarea carora Presedintele nu solicita concursul altor autoritati publice.

Clasificarea atributiilor Presedintelui Romaniei

1)Din punct de vedere al functiilor (sarcinilor), distingem cele trei mari categorii:

a) atributii specifice sefului de stat (pe plan intern si pe plan extern); b) atributii de realizare a functiei de seral executivului;

c) atributii de aparare a Constitutiei si de asigurare a bunei functionari a autoritatilor publice.[19]

2) Din punct de vedere al subiectelor fata de care se exercita, distingem:

a) atributii exercitate in raporturile cu Parlamentul (adresare de mesaje, dizolvarea Parlamentului, convocarea Parlamentului in sesiune, promulgarea legii);

b) atributii exercitate in raporturile cu Guvernul (desemnarea candidatului la functia de Prim ­ministru, numirea Guvernului pe baza votului de investitura acordat de Parlament, rernanierea guvernamentala, consultarea Guvernului, participarea la sedintele Guvernului);

c) atributii exercitate in raport cu alte autoritati ale administratiei publice, in realizarea unor servicii publice nationale (in domeniul apararii, in domeniul relatiilor externe etc.);

d) atributii in raporturile cu 'puterea judecatoreasca' (numirea judecatorilor si procurorilor, acordarea gratierii individuale);

e) atributii in raporturile cu Curtea Constitutionala (numirea unor judecatori, sesizarea Curtii);

f) atributii in raporturile cu poporul (referendumul).

3) Din punct de vedere al frecventei, deosebim doua mari, categorii:

a) atributii obisnuite, curente activitatii de stat (marea majoritate) si

b) atributii in situatii iesite din comun (declararea mobilizarii, declararea starii de urgenta, declararea starii de asediu etc.).

4) Din punct de vedere al procedurii, retinem, de asemenea, doua mari categorii:

a) atributii care se exercita fara conditionari si restrictii (de exemplu acordarea gratierii individuale) si

b) atributii care sunt conditionate de termene de propuneri ale Guvernului, de informarea, avizul sau aprobarea Parlamentului (majoritatea covarsitoare).

5) Din punct, de vedere al formelor tehnico-juridice prin care se realizeaza, retinem trei mari categorii:

a) atributii care se realizeaza prin decrete (in majoritatea lor contrasemnate de Primul-ministru);

b) atributii care se realizeaza prin operatiuni administrative (de exemplu semnarea, in numele Romaniei, a tratatelor internatio­nale, primirea unor scrisori de acreditare etc.)si

c) atributii care se realizeaza prin acte exclusiv politice (de exemplu mesajul; declaratia).

Atributii realizate in raporturile cu Parlamentul

La aceasta prima categorie, identificam urmatoarele atributii:

a). Adresarea de mesaje Parlamentului, justificare si continut

Sediul materiei este art. 88 din Constitutie, care, intr-o formula concisa, recunoaste dreptul Presedintelui de a adresa mesaje Parlamentului, cu privire la principalele probleme politice ale natiunii.

Articolul 98 alin. (2) interzice presedintelui interimar sa exercite mai multe atributii, printre care si pe aceea de a adresa mesaje Parlamentului.

Din punctul de vedere al semnificatiei sale, mesajul reprezinta un mijloc de legatura intre doua autoritati publice, unul dintre sefii executivului si organul reprezentativ suprem al poporului roman.

Din punctul de vedere al continutului sau, sfera problemelor discutate cu ocazia mesajului este lasata la deplina latitudine a Presedintelui.

Din punctul de vedere al regimului juridic, el reprezinta un act juridic exclusiv si unilateral al Presedintelui, care nu imbraca forma unui decret, si care intra in categoria actelor politice ale sefului de stat.

Din punctul de vedere al efectelor juridice, mesajul nu atrage efectele juridice ale unui decret, singura consecinta pe care o determina fiind, potrivit art. 65 alin. (2) lit. a) " intrunirea Camerelor in sedinta pentru a-l primi. '

Nu este obligatorie si dezbaterea mesajului, dupa cum a decis Curtea Constitutionala in Decizia nr. 87/1994.[22]

Un alt regim juridic va avea mesajul prevazut de art. 92 alin. (3), prin care Presedintele aduce la cunostinta Parlamentului masurile luate cu ocazia respingerii unei, agresiuni armate, astfel:

- Camerele vor fi obligate sa se intruneasca nu doar ca sa primeasca mesajul, ci ca sa-l si dezbata;

- Presedintele va participa la dezbatere;

- mesajul se concretizeaza intr-un decret contrasemnat de primul ministru, el avand deci o natura complexa, politica si juridica, in acelasi timp.

Presedintele Romaniei, cum s-a mentionat deja, este si unul din sefii 'puterii executive', ceea ce, logic, conduce la necesitatea unor legaturi institutionalizate a acestuia cu Parlamentul, in calitatea sa de putere legiuitoare sau de autoritate repre­zentativa suprema a poporului roman, care exercita controlul asupra Guvernului si administratiei publice. In baza sistemului nostru constitutional, nu putem vorbi despre raporturi de subordonare intre Presedinte si Guvern si nici despre organe ale administratiei ministeriale aflate in raporturi. de subordonare, in sensul strict al temenului, fata de Presedinte, ceea ce nu inseamna ca Presedintelui ii poate fi indiferenta activitatea Guvernului si a celorlalte autoritati ale administratiei publice. Daca Presedintele apreciaza ca anumite aspecte legate de imbunatatirea activitatii Guvernului, a ministerelor sau a unor autoritati ale administratiei locale tin de procesul legislativ sau de controlul parlamentar, este firesc sa aiba 'un canal' de comunicare cu Parlamentul, adica sa aibap osibilitatea de a transmite un mesaj Parlamentului. Presedintele are si sarcini de reprezentare a statului roman, precum si sarcina de garant al Constitutiei, fiind, prin forta imprejurarilor, unul dintre 'barometrii' politici ai natiunii, iar, pe de alta parte, el nu poate legifera; in plus, multe din atributiile sale sunt conditionate fie de o consultarea Parlamentului, fie de o aprobare ulterioara a acestuia. Tocmai de aceea, apare ca fiind necesara si normala posibilitatea constitutionala de a-si face cunoscute, Parlamentului opiniile sale cu privire la problemle    natiuni, de unde institutia mesajului. Textul in discutie are urmatoarea redactara: 'Presedintele Romaniei adreseaza Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale natiunii"(art., 88).

Fata de modul de redactare si fata de aspectele cunoscute in dreptul comparat , se impun cateva precizari:

a) sfera problemelor care pot forma obiectul mesajului adresat Parlamentului este relativ determinata, ramanand la latitudinea Presedintelui[25] sa cantareasca ce anume reprezinta 'principalele probleme politice ale natiunii', dar se subintelege ca acestea trebuie sa fie si de competenta Parlamentului, adica sa vizeze procesul de legiferare sau, dupa caz, controlul parlamentar asupra Guvernului si a celorlalte autoritati ale administratiei publice;

b) forma prin care Presedintele adreseaza mesajul, de vreme ce legiuitorul con­stituant nu o spune in mod expres, ramane, de asemenea, la latitudinea Presedin­telui, putand exista trei mari situatii:

a) prezentare directa de Presedinte;

b) citirea mesajului de un 'trimis prezidential' (de exemplu un consilier) si

c) trimiterea mesajului sub forma unei scrisori publice.

Regimul juridic si efectele mesajului

Dreptului de mesaj al Presedintelui ii corespunde, potrivit art.62 alin.(2) lit.a) din Constitutie, obligatia Camerelor, intrunite in sedinta comuna, de a primi mesajul. Dupa cum se retine in Decizia nr. a Curtii Constitutionale, potrivit art.99 din Constitutie, numai decretele presedintelui se contrasemneaza, de unde rezulta ca mesajul constituie un act exclusiv si unilateral al Presedintelui, care nu produce efectele juridice ale unui decret, intrucat singura consecinta prevazuta de art.62 alin.2 lit.(a) din Constitutie este obligatia Camerelor de a se intruni, in sedinta comuna, si de a-l primi. Tocmai de aceea, am identificat o categorie de atributii ale Presedintelui Republicii si din punct de vedere al formelor (instrumentelor) tehnico­-juridice prin care se realizeaza.

Organizarea dezbaterii mesajului cu participarea Presedintelui, cum s-a cerut de catre opozitia din 1994, implica, logic, posibilitatea ca mesajul sa fie respins, total sau partial, fapt ce vine in contradictie cu prevederea art.62 alin.(2) lit.a) din Constitutie, care se refera, in mod expres, la convocarea Camerelor in sedinta co­muna pentru 'primirea mesajului Presedintelui Romaniei', ceea ce se mentioneaza si in Decizia nr.87/1994 a Curtii Constitutionale. Pe aceasta linie de idei, instanta de contencios constitutional a retinut: 'Presedintele, ca principiu, nu poate fi participant la o dezbatere parlamentara, deoarece ar insemna sa-si angajeze raspunderea politica, ceea ce este contrar pozitiei sale constitutionale, de reprezentant al natiunii si l-ar situa intr-o situatie similara cu aceea a Guvernului care, potrivit art.108 alin. (1) din Constitutie, raspunde politic in fata Parlamentului'.

Pe de alta parte, este de mentionat ca si atunci cand Parlamentul discuta propunere de suspendare a Presedintelui, acesta nu are obligatia de a participa la dezbateri. In art.95 alin.(1), se arata doar ca 'Presedintele poate da Parlamentului explicatii cu privire la faptele ce i se imputa'. Apoi, nu trebuie omis si faptul ca Presedintele nu participa nici la dezbaterile parlamentare legate de cererea de reexaminare, formulata in temeiul art.77 din Constitutie. Este pur si simplu absurd sa se sustina ca, in ipotezele prevazute de art.77 si 95 alin.(1), Presedintele nu participa la dezbaterea parlamentara, dar trebuie sa participe atunci cand adreseaza Parlamentului un mesaj, care pleaca de la prezumtia ca este necesar chiar pentru clarificarea strategiilor si prioritatilor politice din viata parlamentara. Altfel, mesajul devine un instrument pur formal, protocolar. Este o constanta a dreptului public caracterul de act unilateral al mesajului sefului de stat, dar nu mai putin el evoca si ideea de colaborare dintre executiv si legislativ, intr-un sistem democratic, pentru rezolvarea 'principalelor probleme politice ale natiunii'. Logic, ideea de colaborare presupune o anumita relevanta politica a mesajului, el insemnand o atentionare oficiala a Parlamentului asupra unor probleme politice majore ale natiunii, un motiv de reflectie si de meditatie pentru fortele politice parlamentare. Pentru realizarea acestor misiuni, nu este nevoie, nu este necesar ca prezentarea mesajului sa fie urmata de dezbateri parlamentare,cu participarea Presedintelui.

Toate acestea nu pot duce, insa, la concluzia ca problemele prevazute in mesaj nu ar putea face obiectul unei dezbateri, dupa 'primirea lui de catre Camere, ca o problema separata'. 'Nimic nu poate impiedica Parlamentul, in calitate de organ reprezentativ suprem al poporului roman, potrivit art.58 alin.(1) din Constitutie, sa dezbata o problema prevazuta in mesajul pe care l-a primit si chiar sa adopte o masura pe baza acestei dezbateri', cum se retine in decizia citata a Curtii Constitutionale. Se poate spune ca abia acest lucru trebuie sa se intample, dar este, insa, un alt aspect, ulterior si subsecvent primirii mesajului, fara participarea Presedintelui. Daca dezbaterea are loc, atunci trebuie admis ca se desfasoara pe unica raspundere politica a participantilor la dezbaterea respectiva, intrucat dezba­terea nu mai constituie expresia unei obligatii constitutionale a Parlamentului, aceea a primirii mesajului, prevazuta de art.62 alin.(2) lit.a) din Constitutie, ci rezolvarea, prin mijloace parlamentare, a unor probleme politice ale natiunii, cuprinse in mesaj. Cu alte cuvinte, legiuitorul constituant face distinctie intre mesaj ca atare, asociat cu obligatia Parlamentului de a-l primi si problemele cuprinse in mesaj, care se dezbat numai daca Parlamentul estimeaza si nu pentru ca el ar avea o obligatie constitu­tionala in acest sens. Obligatia constitutionala a Parlamentului este legiferarea, iar aceasta obligatie exista indiferent daca Presedintele Republicii ii adreseaza sau nu mesaje. Apoi, intr-o interpretare strict gramaticala, 'a primi', asa cum prevede art.62, alin.(2) lit.a) din Constitutie, nu poate fi confundat cu 'a respinge', de unde ideea ca dezbaterea parlamentara asupra problemelor mesajului ar putea urmari exclusiv exprimarea atitudinii si, dupa caz, adoptarea unei decizii politice, fapt care, prin definitie, nu implica prezenta si, cu atat mai putin, actiunea politica a Presedintelui in Parlament.

Alta este situatia mesajului prezentat Parlamentului in conditiile art.92. alin.(3) referitor la aducerea la cunostinta Parlamentului a masurilor luate pentru respingerea unei agresiuni, cum a retinut si Curtea Constitutionala in decizia citata. 'In aceasta situatie, tinand seama de atributiile constitutionale ale Parlamentului prevazute la art.62 alin.(2) lit.c) si lit.d) din Constitutie si de faptul ca mesajul are ca obiect o decizie adoptata, concretizata intr-un decret prezidential, ce trebuie contrasemnat de Primul-ministru, prezentarea si dezbaterea acestuia nu pot fi decat concomitente, asa cum se prevede la art.7 alin.(2) din Regulament'.

In consecinta, Curtea Constitutionala a decis ca prevederea de la art.7 alin.(1) din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului, referitoare la obligativitatea dezbaterii mesajelor prezentate de Presedintele Romaniei, este neconstitu­tionala cand este vorba de un mesaj adresat in baza art.88 din Constitutie.

b). Convocarea si dizolvarea Parlamentului

Sediul materiei este reprezentat de art.63 alin.(3) si art. 66 alin.(2).

Articolul 63 alin.(3) reglementeaza convocarea, de catre Presedinte, a Parlamentului nou ales, in cel mult 20 de zile de la alegeri.

Articolul 66 alin.(2) vizeaza intrunirea in sesiuni extraordinare a Parlamentului, la cererea Presedintelui Romaniei, a biroului permanent al fiecarei Camere ori a cel putin o treime din numarul parlamentarilor.

Dreptul de a cere convocarea apartine celor doi presedinti ai Camerelor.

Ca regula, in regimul parlamentar si semi-prezidential, seful statului este cel care convoaca si, corespunzator, 'concediata' Parlamentul, sau, dupa caz, convocand sesiunea, declarand sesiunea inchisa, in unele cazuri pe baza unei hotarari proprii, fara alte consultari (de exemplu art.19 alin.2 din Constitutia Danemarcei, art.28 alin.3 din Constitutia Austriei). De aici si dreptul sefului de stat de a dizolva Parlamentul, de cele mai multe ori dupa o simpla consultare a presedintilor Camerelor si a Primului-ministru. Aceste solutii se regaseau si in art.90 din Constitutia Romaniei din 1923, care, in privinta convocarii, continea urmatoarele: "La 15 octombrie a fiecarui an, Adunarea deputatilor si Senatul se intrunesc fara convocare, daca Regele nu le-a convocat mai inainte" iar cu privire la inchiderea sesiunii, continea un text ce nu mai ingaduie nici un comentariu: 'Regele pronunta inchiderea sesiunii'.

Din motive care tin de pionieratul democratiei, dupa jumatate de secol de regi­muri totalitare, in Adunarea Constituanta nu s-au putut impune asemenea 'reguli clasice', iar textele impuse cu privire la dizolvare au consecinte negative evidente in viata parlamentara.[27]

In ceea ce priveste convocarea Parlamentului, Presedintele Romaniei poate, interveni doar in doua situatii, reglementate de art.60 alin.(3) si art.63 alin.(2) din Constitutie. Prima situatie se refera la convocarea Parlamentului rezultat din alegeri, operatie pe care Presdintele trebuie sa o faca in cel mult 20 de zile de la data desfasurarii alegerilor. Potrivit art.63 alin(1), Camera Deputatilor si Senatul se intrunesc in doua sesiuni ordinare pe an, prima incepe in luna februarie si poate tine pana la sfarsitul lunii iunie, iar a doua incepe in luna septembrie si nu 'poate depasi sfarsitul lunii decembrie' ,ceea ce face ca Presedintele sa convoace noul Parlament in sesiune ordinara sau, dupa caz, in sesiune extraordinara, dupa cum implinirea termenului de 20 de zile (mai exact data convocarii) cade in perioada sesiunii sau a vacantei parlamentare.

A doua situatie priveste dreptul Presedintelui Romaniei de a cere convocarea unei sesiuni extraordinare a Parlamentului in functiune, drept pe care il mai au alte doua subiecte:

a) biroul permanent al fiecarei Camere si

b) cel putin o treime din numarul membrilor unei Camere.

Dreptul de a cere convocarea nu trebuie confundat cu dreptul propriu-zis de convocare care, potrivit alin.(3) al art.63, apartine presedintilor celor doua Camere, dar nici nu se poate spune ca nu obliga la convocare. La aceasta concluzie ajungem printr-o interpretare sistematica a art.63, care, in alin.(1), se refera la sesiunile extraordinare, aratand cine le poate cere, iar in alin.(3) dispune, deci, pentru ambele categorii de sesiuni: 'Convocarea Camerelor se face de presedintii acestora'. Coroborand alin.(1) cu alin.(3), vom constata ca pentru sesiunea ordinara presedintele unei Camere practic 'ia decizia' convocarii, stabilind data si ora, iar din coroborarea alin.(2) cu alin.(3) reiese ca pentru sesiunea extraordinara presedintele unei Camere este doar in situatia celui care "executa decizia' convocarii, care apartine fie Presedintelui Romaniei, fie biroului unei Camere, fie unei treimi din membrii unei Camere.

Din interpretarea sistematica a Constitutiei rezulta ca regula o reprezinta formularea de catre Presedintele Romaniei a unei cereri pentru convocarea ambelor Camere, dar motive speciale pot indreptati si cererea Presedintelui de convocare numai a unei Camere.[29]

In conformitate cu art.89 din Constitutia Romaniei, Presedintelui ii este recunoscut dreptul de a dizolva Parlamentul, care este suspus unor conditii speciale, si anume:

- consultarea presedintilor celor doua Camere si a liderilor grupurilor parlamentare;

- conditiile in care poate fi ceruta dizolvarea sunt reprezentate de neacordarea votului de investitura in termen de 60 de zile de la prima solicitare, coroborata cu respingerea a cel putin doua solicitari de investitura;

- in cursul unui an, Parlamentul nu poate fi dizolvat decat o data;

- este interzisa dizolvarea Parlamentului in timpul starii de asediu ori a celei de urgenta ori in ultimele sase luni ale mandatului Presedintelui.

Exercitarea acestui drept este o facultate si nu o obligatie pentru Presedinte.[30]

Solutia dizolvarii Parlamentului, cum s-a mentionat mai sus, nu poate interveni decat in caz de criza guvernamentala grava, cerandu-se intrunite trei conditii fundamentale:

a) sa existe cel putin doua solicitari privitoare la acordarea votului de investitura;

b) sa fi trecut mai mult de 60 de zile de la data primei cereri si de a se acorda votul de investitura si

c) sa fie fost consultati presedintii celor doua Camere si liderii grupurilor parlamentare. La acestea se mai adauga alte conditii speciale, care trebuie ori nu a fi indeplinite, dupa caz:

sa fie vorba de prima dizolvare dintr-un an;

sa nu fie vorba de ultimele sase luni ale mandatului Presedintelui Romaniei;

sa nu fie vorba de stare de asediu sau stare de urgenta.

c). Promulgarea legii

Potrivit art.77 din Constitutie Presedintele indeplineste aceasta functie ancestrala , specifica fiecarui sef de stat, indiferent de forma de guvernamant sau de regimul politic, aceea de a investi legea cu formula executorie. Presedintele dispune si publicarea legii in Monitorul Oficial.[34]

Termenul pus la dispozitia Presedintelui pentru a promulga legea este de 20 de zile de la primirea legii spre promulgare.

Prin exceptie, termenul se reduce la jumatate, respectiv 10 zile, atunci cand Presedintele, inainte de promulgarea legii, urmareste sa infranga acest termen, opunandu-se promulgarii.

Modalitatile prin care Presedintele se opune promulgarii legii sunt:

- prin exercitarea dreptului de a sesiza Curtea Constitutionala, atunci cand apreciaza ca legea prezinta aspecte de neconstitutionalitate;

- prin trimiterea legii spre reexaminare de catre Parlament, atunci cand apreciaza ca legea prezinta aspecte de neoportunitate politica[35]. Precizam ca Presedintele poate cere o singura data reexaminarea legii de catre Parlament.

Dupa scurgerea termenelor precizate mai sus, intervine caracterul obligatoriu al promulgarii.

Una din constantele dreptului public contemporan o reprezinta recunoasterea pentru seful de stat a dreptului de a promulga legile adoptate de Parlament, adica de investire a legii cu formula executorie.[36] In marea majoritate a tarilor, operatiunea de promulgare implica si 'dezlegarea' data de seful de stat pentru publicarea legii, intrucat mai peste tot seful statului are si dreptul de a refuza promulgarea, solicitand reexaminarea legii de catre Parlament sau blocand, pur si simplu, legea (exercitarea dreptului de veto), dupa caz. Reglementarile sunt relativ diferite, in functie de regimul politic consacrat de Constitutie, dar si in functie de o serie de particularitati nationale, intre care traditia. Asa, de pilda, Presedintele Republicii franceze pro­mulga legile in 15 zile de la comunicarea in Guvern a legii definitiv adoptate, putand, insa, inainte de expirarea acestui termen, sa ceara o noua deliberare, fie a legii in ansamblu, fie numai a unor articole din lege. Dupa cum se mentioneaza in art.10 din Constitutia Frantei, aceasta noua deliberare nu poate fi refuzata; Constitutia Belgiei, in art.69, se multumeste sa precizeze doar ca 'Regele sanctioneaza si promulga legile', formula prezenta si in unele Constitutii elaborate dupa cel de al doilea razboi mondial, atat monarhice,[37] cat si republicane.

Este de mentionat ca unele constitutii vorbesc numai despre dreptul sefului de stat de a semna legile, ca si alte acte normative, iar cand seful de stat este un monarh, apare si obligatia contrasemnarii de catre unii sau mai multi ministri. Sub acest ultim aspect, retinem art.47 din Constitutia Olandei, dupa care: "Toate legile si decretele regale sunt semnate de catre Rege si de catre unul sau mai multi ministri ori secretari de stat' .

Solutia consacrata de Constitutia Romaniei, in art.77, este apropiata de formula legiuitorului constituant francez, dar vine cu un plus de reguli de drept substantial si de drept procesual in ceea ce priveste drepturile si obligatiile Presedintelui legate de cererea de reexaminare. Ca regula, promulgarea se face de catre Presedintele Romaniei in termen de 20 de zile de la primirea acesteia, el avand dreptul sa ceara o singura data reexaminarea legii. De asemenea, potrivit art.144 lit.a) din Constitutie, Presedintele Romaniei poate sesiza si Curtea Constitutionala, daca apreciaza ca legea, in ansamblu, sau o dispozitie a ei sunt neconstitutionale. Se ridica problema de a sti daca Presedintele poate, cere direct Parlamentului reexa­minarea legii sub aspectul neconstitutionalitatii, dar poate sesiza cu aceeasi problema si Curtea Constitutionala? La prima vedere, raspunsul apare pozitiv, la o analiza mai aprofundata a ratiunii de a fi a fiecarei autoritati publice fundamentale, implicit a institutiei cererii reexaminarii si, respectiv, a sesizarii Curtii Constitutionale, vom raspunde negativ.[39]

Nimic nu opreste Presedintele Romaniei sa sesizeze numai Curtea Constitutio­nala sau numai, Parlamentul, invocand in cererea de reexaminare si motive de neconstitutionalitate, dar o buna ordine juridica nu ingaduie ca una si aceeasi problema de neconstitutionalitate sa fie sesizata concomitent Curtii Constitutionale si Parlamentului, prin cererea de reexaminare a legii. Ca pura ipoteza teoretica, daca aceasta sesizare concomitenta s-ar produce si daca Parlamentul procedeaza la reexaminarea legii, aceasta operatie ramane fara relevanta in ceea ce priveste reluarea procedurii promulgarii, care este "blocata' prin insasi sesizarea Curtii Constitutionale. Solutia cea mai inteleapta care se impune, sub aspect practic, in atari situatii, este cea a asteptarii de catre Parlament a deciziei Curtii Constitutionale, urmand sa se "deruleze' procedurile constitutionale specifice, dupa cum a fost admisa sau respinsa actiunea. Daca Curtea Constitutionala a admis actiunea si a declarat textul neconstitutional, atunci, logic, cererea de reexaminare a legii, formu­lata de Presedintele Romaniei, in baza art.77 alin.(3) din Constitutie va fi 'intre­gita', sub aspectul neconstitutionalitatii, de decizia Curtii Constitutionale. Ar fi absurd sa se interpreteze ca Parlamentul sesizat cu problema neconstitutionalitatii de catre Presedintele Rornaniei, prin invocarea art.77 alin.(3) din Constitutie, ar putea da o solutie facand abstractie de decizia Curtii si de art.145 alin.(1) din Constitutie. Parlamentul avea de raspuns la o obiectie a Presedintelui Romaniei, urmand sa procedeze la reexaminarea legii dupa regulile specifice, dupa cum era lege organica sau lege ordinara, dar o data ce Curtea Constitutionala s-a pronuntat, altele au devenit datele problemei. Fata de noua situatie, Parlamentul nu ar putea sa mentina textui initial al legii, decat in inlaturand obiectia de neconstitutionalitate a Curtii Constitutionale, ceea ce inseamna un cvorum calificat de 2/3.

Dimpotriva, daca Curtea Constitutionala a respins sesizarea Presedintelui Romaniei, confirmand constitutionalitatea, promulgarea legii devine obligatorie in cel mult 10 zile de la primirea deciziei Curtii cum se mentioneaza in art.77 alin.(3) citat. Decizia Curtii Constitutionale, potrivit art.145 alin.(2) din Constitutie este obligatorie, dar problema care se pune este daca aceasta obligatie exista si fata de Parlament, care, la randul sau, este sesizat cu cerere de reexaminare pe aceleasi motive de neconstitutionalitate? Dupa parerea noastra, raspunsul este pozitiv, de vreme ce legea nu distinge, nu poate distinge nici interpretul, Parlamentul este, de asenienea, tinut sa respecte decizia Curtii Constituticmale, altfel va incalca un text de Constitutie. Prin urmare, odata ce s-a pronuntat Curtea Constitutionala cererea de reexaminare adresata, repetam, in mod gresit, si Parlamentului pentru aceleasi motive de neconstitutionalitate, ramane fara obiect. Intr-o interpretare riguroasa a alin.(3) al art.77 citat, unde intalnim conjunctia sau, nu conjunctia si ('primirea legii adoptate dupa reexaminare sau de la primirea deciziei Curtii Constitutionale'), putem spune ca Presedintele Romaniei, care sesizeaza concomitent pentru aceleasi motive de neconstitutionalitate Parlamentul si Curtea Constitutionala, nu dovedeste numai lipsa de inspiratie in realizarea atributiilor sale, in raporturile cu Parlamentul si, respectiv, cu instanta de contencios constitutional, ceea ce ar avea doar consecinte morale si, eventual, politice intr-o noua campanie electorala, dar ofera argumente serioase pentru a fi acuzat, cu temei, ca a incalcat Constitutia. De aici, rezulta si ideea dupa care Presedintele Romaniei nu poate sa sesizeze unele aspecte de neconstitutionalitate Curtii Constitutionale si altele sa le cuprinda in cererea de reexaminare adresata Parlamentului. De vreme ce Curtea Constitutionala este organ special si specializat in materia controlului constitutionalitatii legilor, nu se mai justifica sesizarea si a Parlamentului; textul adoptat de Parlament, in urma reexaminarii, putand sa fie atacat la Curtea Constitutionala de unul din subiectele prevazute de art.144 lita) (mai putin Presedintele Romaniei, care,cerand reexaminarea textului, este obligat sa promulge legea, in cel mult 10 zile de la primirea ei dupa reexaminare).

Ramane, insa, deschisa posibiiitatea ca Presedintele Romaniei sa "sesizeze" Curtea Constitutionala si Parlamentul cu aceesi lege, dar pentru probleme diferite ca natura juridica, anume Curtea Constitlitionala pentru probleme strict tehnic ­constitutionale, iar Parlamentul pentru probleme de oportunitate politica.

Atributiile Presedintelui Romaniei in raporturile sale cu

justitia si alte autoritati jurisdictionale

a) Numirea judecatorilor si procurorilor

Presedintele Romaniei, potrivit art.133 alin.(1) din Constitutie, numeste judecatorii si procurorii, cu. exceptia celor stagiari, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Solutia numirii judecatorilor de catre seful statului, se poate spune, reprezinta o solutie dominanta in constitutiile contemporane, uneori acest drept revine si ministrului de justitie, pentru anumite categorii de judecatori[42], iar de cele mai multe ori competenta sefului statului este legata de propunerea unui consiliu al magistraturii, cum a prevazut si constituantul roman .

Exista numeroase sisteme nationale in care judecatorii in intregime sau numai o parte a acestora sunt alesi de cetateni (in special in tarile anglo-saxone) sau de Parlament si inca pe o anumita perioada de timp, cum este cazul in Danemarca, unde judecatorii Curtii Suprerne sunt alesi de Parlament, pe o perioada de sase ani. Solutia numirii judecatorilor Curtii Supreme pe o perioada limitata tot la 6 ani a fost preluata si de Constitutia Romaniei din 1991, dar este o solutie contestata nu numai de magistrati, dar si de unii oameni politici.

Fara a intra in detalii care tin de dreptul judiciar, suntem de parere ca solutia, de principiu, a legiuitorului constituant roman, referitoare la investitura magistratilor, are avantajul de a neutraliza influenta executivului, a politicului in general, in procesul de investitura a, magistratilor. Dupa cum este redactat textul, reiese ca, practic, decizia apartine Consiliului Superior al Magistraturii,[43]Presedintele Romaniei, este adevarat poate refuza numirea unei persoane, dar nu poate numi niciodata vreo persoana ca magistrat daca nu face parte din propunerile ce i-u fost inaintate de Consiliul Superior al Magistraturii, la randul sau conceput fara influente politice sub aspectul procedurii de adoptare a deciziilor. Spre deosebire de alte sisteme constitutionale, in parte citate, Presedintele Romaniei nu prezideaza Consiliul Superior al Magistraturii, aceasta sarcina, cand nu sunt in discutie aspecte de ordin disciplinar a fost rezervata pentru ministrul justitiei, dar fara drept de vot, cum se mentioneaza expres in art.133 alin.(1) teza II din Constitutie.

Potrivit art.125 alin.(1), judecatorii numiti de Presedintele Romaniei se bucura de inamovibilitate.

Inamovibilitatea reprezinta, alaturi de stabilitate, o garantie pe care statul o acorda unor categorii de functionari publici, ca nu vor fi suspendati sau revocati decat pentru cauze disciplinare. Ea se deosebeste de stabilitate prin aceea ca functionarul inamovibil nu va putea fi mutat nici in interes de serviciu, nici macar prin avansare[44] .

Numirea judecatorilor de catre Presedintele Republicii are ca efect dobandirea inamovibilitatii, adica a statutului juridic special, care presupune protectia judecatorului fata de oricine care, prin masuri arbitrare sicanatorii i-ar putea influenta decizia i-ar putea afecta independenta sau prestigiul in ochii opiniei publice. In virtutea acestui statut, judecatorii au, cum s-a mentionat deja, o unica autoritate disciplinara, formata exclusiv din magistrati, ei nu pot fi transferati, detasati si nici promovati fara consimtamantul lor.

b) Acordarea gratierii individuale

O alta atributie a Presedintelui Romaniei in raporturile sale cu justitia este acordarea gratierii individuale.

Se realizeaza prin decrete care, conform art.100 alin.(2) sunt contrasemnate de primul-ministru.

Ea reprezinta un drept universal[46], sacrosant, al sefului de stat, si, totodata, un act de clementa pe care il face acesta si prin intermediul caruia o persoana condamnata penal este scutita, integral sau partial, de executarea pedepsei, care a fost stabilita prin hotarare judecatoreasca de condamnare ramasa definitiva.

Din vremuri foarte vechi, 'stapanii' aveau dreptul de a ierta, drept care s-a impus si ca o constanta a prerogativelor sefilor de state, fiind preluat, sub diferite reglementari, pana in zilele noastre[47]. Formularea din Constitutia Romaniei ('acorda gratierea individuala') ne conduce la cel putin doua concluzii:

a) gratierea poate fi si colectiva, care, prin ipoteza, nu se poate acorda decat prin lege, mai exact prin lege organica, cum se mentioneaza expres in art.72 lit.g);

b) acordarea gratierii individuale este o atributie exclusiva a Presedintelui, fiind exercitata fara vreo conditionare procedurala prealabila, nu si posterioara.

Aceste dispozitii sunt si argumente de text pentru teza dupa care Presedintele Romaniei, potrivit Constitutiei, nu poate edicta norme. Mai mult, este de observat ca din coroborarea art. 94 cu art. 99 din Constitutie reiese, fara echivoc, cad ecretele emise de Presedintele Romaniei in exercitarea acestei atributii se contrasemneaza de Primul-ministru (conditionarea posterioara).

c) Numirea membrilor altor organe jurisdictionale

Potrivit art.140 din Constitutie, Presedintele Romaniei numeste o treime din judecatorii Curtii Constitutionale , iar potrivit art.144 lit.a) poate sesiza Curtii ne­constitutionalitatea unei legi, cum s-a aratat deja.

In fine, mai poate, fi retinuta in aceasta "sfera tematica' si atributia Presedintelui Romaniei de a numi judecatorii financiari (pe o perioada de sase ani), atributie prevazuta, in principiu, de art.94 lit.c) din Constitutie ("numeste in functii publice, in conditiile prevazute de lege') si, in concret, de Legea nr.94/1992 (art.105), care prevede ca numirea se face la propunerea plenului Curtii de Conturi.[49] Deasemenea, Presedintele Romaniei numeste procurorul general financiar si procurorii financiari, pe o perioada de 6 ani, tot la propunerea plenului Curtii de Conturi (art.109 din Legea nr.94/1992).

Am mai retine ca aceste din urma atributii vizeaza sfera larga a activitatilor cu caracter jurisdictional, fara a se intelege ca activitatea de jurisdictie a Curtii de Con­turi, respectiv judecatorii si procurorii financiari fac parte din sfera "puterii judecatoresti, problema care a facut si obiectul unui litigiu in fata Curtii Constitutionale. Curtea Constitutionala a decis, ca actele de jurisdictie ale Curtii de Conturi au caracter administrativ, iar dupa epuizarea cailor de atac din sistemul Curtii de Conturi se vor exercita caile de atac in fata instantelor de contencios administrativ.[50]

d) Declansarea urmaririi penale impotriva unor membri ai Guvernului

Potrivit art.109 alin.(2), Presedintele se afla printre subiectele de drept care au dreptul sa ceara urmarirea penala a membrilor Guvernului pentru fapte pe care acestia le-au efectuat in exercitiul functiei lor.

Articolul 109 alin.(2) recunoaste pentru Presedinte si posibilitatea de a dispune suspendarea din functie a membrului Guvernului in cazul caruia s-a inceput urmarirea penala. Aceasta reprezinta o facultate a Presedintelui, nu o obligatie a lui. In cazul in care persoana respectiva a fost trimisa in judecata, intervine suspendarea de drept a acesteia.[51]

Atributii exercitate in relatiile cu poporul

Potrivit art.2 alin.(1) din Constitutie, titularul suveranitatii este poporul, care o exercita in doua moduri:

- in mod direct, prin referendum;

- in mod indirect, prin organele sale reprezentative.

Exista mai multe tipuri de referendum. Astfel, prin art.151 alin.(3), se consacra ceea ce doctrina denumeste referendum constitutional cu caracter obligatoriu. Un alt tip de referendum este cel care priveste adoptarea unei legi, referendum legislativ[52] si, in fine, referendum cu caracter consultativ, in categoria caruia se incadreaza cel prevazut de art.90, care are caracter facultativ.

Tot despre referendum este vorba si in art.95, care consacra acel tip de referendum care intervine in cazul suspendarii din functie a Presedintelui Romaniei, referendum care are ca scop sa determine demiterea Presedintelui a carui suspendare a realizat-o Parlamentul.

Atributii in raporturile cu Guvernul si alte autoritati ale administratiei publice

Presedintele Romaniei dispune de o serie de atributii pe care le exercita fara sa aiba nevoie de concursul primului ministru sau al unui alt ministru.[53]

Acest element il deosebeste de statutul sefului de stat din regimurile parlamentare, unde este obligatorie contrasemnatura unui ministru pe orice act al sefului de stat.

Intr-o formulare generala, vom putea spune ca toate atributiile Presedintelui Romaniei care nu privesc sarcinile de reprezentare a statului si, respectiv, de mediere intre 'puterile statului', intre stat si societate sunt atributii din sfera execu­tivului; Presedintele Romaniei, cum s-a aratat, este unul din cei doi sefi ai executivului, in sistemul nostru constitutional, dar cu atributii foarte limitate. Tocmai de aceea, functia politica cea mai importanta a tarii in sfera executivului este functia de Prim-ministru, neavand relevanta cine ocupa aceasta functie, o pesonalitate neutra fata de partidele politice ce si-au asumat responsabilitatea guvemarii sau un lider al acestor partide.[54] Cand facem afirmatia ca functia, de Prim-Ministru este functia cea mai importanta a executivului, avem in vedere sarcinile globale ale executivului, asa cum rezulta acestea din art.101 din Constitutie, nu sarcinile executivului in sfera apararii si sigurantei nationale, unde primul rol il are Presedintele Romaniei. Pe de alta parte, apare, cel putin in tezele traditionale ale parlamentarismului (seful de stat era calificat si sef al executivului) sau ale regimului prezidential (seful executivului exercita si atributii de sef de stat), destul, de dificil sa delimitam 'granitele' dintre atributiile specifice sefului de stat de cele specifice sefului executivului, chiar daca exista o anumita traditie, o anumita doctrina, distinctia ramane relativa, intrand in discutie, nu de putine ori, criterii exclusiv didactice.

Relatia Presedintelui Romaniei cu Guvernul potrivit Constitutiei, identificam cinci atributii principale ale Presedintelui:

a) desemnarea candidatului pentru functia de Prim-ministru;

b) numirea Guvernului pe baza votului de incredere acordat de Parlament;

c) revocarea si numirea, unor membri ai Guvernului, in caz de remaniere;

d) consultarea Guvernului si

e) participarea la Sedintele Guvernului.

a) Desemnarea candidatului la functia de prim ministru

Rolul Presedintelui se rezuma la a desemna un candidat pentru functia de prim ministru, candidat care urmeaza sa primeasca votul de incredere de la Parlament, alaturi de intreaga echipa guvernamentala.

Nici in desemnarea candidatului Presedintele nu dispune de o putere discretionara absoluta, dat fiind faptul ca el este obligat sa se consulte cu partidul care in urma castigarii alegerilor are majoritatea absoluta in Parlament, iar in cazul in care nu exista o asemenea majoritate, cu toate partidele reprezentate in Parlament.

b) Numirea Guvernului, pe baza votului de incredere acordat de Parlament Potrivit art.85 alin.(1), Presedintele Romaniei numeste Guvernul pe baza votului de incredere acordat de Parlament.

In exercitarea acestei atributii, Presedintele emite un decret, in care sunt incluse acele persoane care au primit votul de incredere de la Parlament, lista Guvernului, dupa cum o califica art.103 alin.(2) si (3).

Constatam ca puterile Presedintelui sunt limitate de votul exprimat de Parlament, el nu poate numi alti membri decat cei inscrisi pe lista Guvernului.

c) Revocarea si numirea unor membri ai Guvernului, in caz de remaniere guvernamentala sau de vacanta a postului.

Si aceasta atributie implica, in termenii expresi ai art.85 alin.(2) o alta autoritate publica, respectiv primul ministru.

Esential pentru a ne afla in prezenta remanierii guvernamentale este faptul ca ea nu poate viza Guvernul in integralitatea sa, ci doar unele functii ale Guvernului[55].

d) Consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente si de importanta deosebita.

Aceasta atributie este prevazuta in art.86 din Constitutie care, in termeni extrem de concisi, statueaza ca Presedintele poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente si de importanta deosebita.

La fel ca si problemele care urmeaza sa faca obiectul mesajului catre Parlament, si cele asupra carora este consultat Guvernul se apreciaza de catre Presedinte.[56]

e) Participarea Presedintelui la sedintele Guvernului si prezidarea lor

In conformitate cu art.87, regimul participarii Presedintelui la sedintele Guvernului presupune mai multe coordonate.

Din punctul de vedere al sferei problemelor care justifica participarea Presedintelui la astfel de sedinte, este vorba despre acele probleme de interes national care privesc politica externa, apararea nationala, asigurarea ordinii publice.

Presedintele nu semneaza hotarari le si ordonantele adoptate in cadrul sedintelor la care a participat si pe care le-a prezidat.[58]

Situatiile in care Presedintele participa la sedintele Guvernului sunt practic de doua categorii, si anume:

- cand se discuta probleme de genul celor prevazute de art.87 alin.(1);

- la solicitarea primului ministru.

Atributii exercitate in legatura cu alte autoritati publice

In aceasta categorie se includ mai multe tipuri de atributii, si anume:

a) Este presedinte al Consiliului Suprem de Aparare a Tarii

Aceasta autoritate publica are rolul de a organiza si coordona unitar activitatile care privesc apararea tarii si siguranta nationala.

Aceasta reprezinta mai mult o calitate pe care Presedintele o exercita in virtutea atributiei sale de a fi comandant al fortelor armate.

Ca sef al executivului, cum s-a fundamentat, Presedintele Romaniei conduce activitatea unei autoritati a administratiei publice care, logic, este autoritate centrala de specialitate autonoma fata de Guvern. Astfel, potrivit art.92 alin.(1) din Constitutie, Presedintele Romaniei indeplineste si functia de presedinte al Consiliului Suprem de Apararea Tarii, avand dreptul, cum se mentioneaza si in Legea organica a Consiliului, sa convoace lucrarile acestuia (de regula, trimestrial sau ori de cate ori este nevoie), sa-i coordoneze si sa-i indrume intreaga activitate in absenta Presedintelui, atributiile sale sunt indeplinite de vicepresedintele consiliului.[59]

Potrivit art.118 din Constitutie, Consiliul Suprem de Aparare a Tarii organizeaza si coordoneaza unitar activitatile care privesc apararea nationala si siguranta nationala,[60] iar, potrivit art.62 lit.f , el prezinta rapoarte Parlamentului, care le exami­neaza in sedinta comuna a celor doua Camere. Din aceste dispozitii reiese ca activitatea acestui organism, special si specializat, al administratiei publice se afla sub controlul Parlamentului, nefiind exclus nici un control judecatoresc, prin instan­tele de contencios administrativ, pentru activitatea sa pur administrativa (actele cu caracter militar fiind exceptate de la actiunile in contenciosul administrativ). Se pune problema de a sti ce regim juridic au actele Presedintelui Romaniei in raport cu actele Consiliului Suprem de Aparare a Tarii fiind neindoielnic ca, fata de sarcina prevazuta de art.118 din Constitutie, precum si fata de atributiile din Legea sa organica, Consiliul Suprem de Aparare a Tarii adopta acte cu character normativ.

De vreme ce, ca principiu, am admis teza dupa care Presedintele Romaniei nu poate emite decrete cu caracter normativ, este de la sine inteles ca si decretele sale ce au la baza hotarari ale Consiliului Suprem de Aparare a Tarii nu pot avea decat caracter individual. In spiritul exigentelor impuse de Constitutie pentru decretele prezidentiale si hotararile de Guvern, este de retinut ca hotararile Consiliului Suprem deAparare a Tarii trebuie publicate in Monitorul Oficial, sub semnatura presedintelui acestuia si contrasemnate de Primul ministru (care este si vicepresedinte al Consiliului), cu exceptia hotararilor cu caracter militar care se comunica numai institutiilor interesate.

b) Atributii de numire sau de participare la numirea in diferite functii publice.

In aceasta subcategorie includem atributia Presedintelui Romaniei de a propune numirea unor importanti functionari ai administratiei publice sau de a numi el in functii publice administrative.

In analiza acestui tip de atributie trebuie pornit de la art.94 lit.c) care dispune ca Presedintele numeste in functii publice, in conditiile prevazute de lege. Aceasta atributie se realizeaza prin decrete care, potrivit art.100 alin.(2) nu sunt contrasemnate de primul ministru. De exemplu, Presedintele numeste trei dintre judecatorii Curtii Constitutionale, potrivit art. 142 alin. (3) din Constitutie.

Atributii exercitate in domeniul apararii si in situatii exceptionale

a) Atributiile in domeniul apararii

Sunt concentrate in art.92 din Constitutie, dupa cum urmeaza:

declararea mobilizarii generale sau partiale a fortelor armate.

Textul instituie o regula sio exceptie.

Regula in ceea ce priveste mobilizarea fortelor armate, este cea care implica Parlamentul, care aproba, si Presedintele, care declara in baza acestei aprobari prealabile, mobilizarea partiala sau generala.

Exceptia este reprezentata de posibilitatea recunoscuta sefului de stat ca, in cazuri exceptionale, sa declare mobilizarea, iar hotararea de mobilizare sa fie supusa ulterior aprobarii Parlamentului, intr-un interval de cel mult 5 zile de la adoptarea ei.

- respingerea agresiunii armate

Presedintele, in caz de agresiune armata indreptata impotriva tarii, are doua obligatii constitutionale:

sa ia masuri urgente pentru respingerea agresiunii armate;

sa le aduca la cunostinta Parlamentului neintarziat printr-un mesaj.[66]

In situatia in care Parlamentul este in vacanta, el se convoaca de drept in 24 de ore de la declansarea agresiunii.

In vederea luarii masurii respective de respingere a agresiunii, Presedintele va convoca Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, pentru a decide asupra masurilor ce se impun a fi hotarate.

b) Sfera atributiilor in cazuri exceptionale, drept comparat

Viata demonstreaza ca, istoria 'se scrie' nu numai prin cooperare si buna intelegere ori printr-o competitie pasnica, in interiorul unui stat, pentru putere, ci si prin agresiuni militare, prin razboaie civile, prin lovituri de stat etc. Este in afara de orice indoiala ca atacul terorist din 11 septembrie 2001 asupra S.U.A. a marcat o noua era in istoria umanitatii, prin dimensiunile, fanatismul si cruzimea sa, acest eveniment a condus, logic, la regandiri si reelaborari, nu numai de strategii si tactici militare, ,dar si de aliante politico-militare ori organizari statale. La aceste situatii se mai adauga cazurile de epidemii, epizootii,sinistrele, inundatiile, eruptiile unor vulcani, cutremurele sau cine stie ce alte calamitati, motiv pentru care orice legiuitor constituant are grija sa consacre atributii ale executivului pentru asemenea situatii exceptionale. Solutiile legislative sunt relativ diferite, ele tin de multi factori, in primul rand, de traditiile democratice, de particularitatile istorice, fiind dezvoltata in tarile occidentale mai degraba o practica administrativa si o doctrina decat o reglementare juridica si cu atat mai putin o reglementare la nivel constitutional,[67] fiind vorba de teoria circumstantelor exceptionale sau a puterilor exceptionale ale executivului in caz de pericol.

Mai trebuie sa retinem ca in unele tari instituirea masurilor exceptionale este data in competenta Guvernului si mai peste tot exercitarea acestor atributii presupune un control parlamentar, fie sub forma unei autorizatii prealabile, fie sub forma unor analize si aprobari ulterioare.

Legiuitorul constituant roman din 1991, tinand seama de experienta noastra istorica, precum si de soluitiile din dreptul comparat, a reglementat, pe de o parte, atributii ale Presedintelui Romaniei in domeniul apararii (declararea mobilizarii, respingerea agresiunii armate indreptata impotriva tarii), iar pe de alta parte, in cazul starii de asediu si a celei de urgenta (masuri exceptionale).

Regimul atributiilor in cazuri exceptionale

Regimul acestui tip de atributii il regasim in art.93, conform caruia Presedintele instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenta, in intreaga tara sau in unele localitati, si solicita Parlamentului sa incuviinteze masura adoptata, in termen de 5 zile de la data cand a fost luata. In situatia in care Parlamentul nu se afla in sesiune, el se convoaca de drept in cel mult 48 de ore de la instituirea starii respective si functioneaza pe toata durata acesteia.

Decretele emise de Presedinte in astfel de situatii sunt contrasemnate de primul ministru.

Presedintele poate declara, cu aprobarea prealabila a Parlamentului, mobilizarea partiala sau generala a fortelor armate, fiind norma de regim [art.92 alin.(2) teza.1]. Constitutia permite ca numai in cazuri exceptionale hotararea Presedintelui sa se supuna ulterior aprobarii Parlamentului, in cel mult cinci zile de la adoptare, ceea ce inseamna ca, obiectiv, data fiind starea de pericol creata, hotararea Presedintelui privind mobilizarea nu se putea adopta cu aprobarea prealabila a Parlamentului. Se subintelege, insa, ca refuzul Parlamentului de a aproba hotararea Presedintelui are ca efect anularea decretului prezidential de mobilizare; iar daca Presedintele emite un nou decret, contrar vointei celor doua Camere ale Parlamentului, intrunite in sedinta comuna, se face vinovat de o incalcare grava a Constitutiei, putand sa se declanseze procedura de suspendare sau, dupa caz, de punere sub acuzare pentru inalta tradare. Pe de alta parte, din coroborarea art.92 alin.(1) si (2) cu art.118 din Constitutie, hotararea Presedintelui de a declara mobilizarea partiala sau generala a fortelor armate, indiferent de imprejurare, trebuie sa aiba la baza analiza situatiei respective in Consiliul Suprem de Aparare a Tarii.

In cazul unei agresiuni armate indreptate impotriva tarii, Presedintele Romaniei ia masuri pentru respingerea agresiunii, masuri pe care le aduce, neintarziat, la cunostinta Parlamentului, printr-un mesaj. Daca Parlamentul nu se afla in sesiune, Constitutia prevede convocarea acestuia, de drept, in 24 de ore de la declansarea agresiunii [art. 92 alin. (3)]. Cum se sustine in doctrina, in aceste conditii grave nu mai exista posibilitatea solicitarii prealabile a incuviintarii corpurilor legiuitoare, acestea vor examina masurile luate de Presedinte, ca si situatia in care se afla tara ulterior, pe baza mesajului Presedintelui; dar si pe bza altor informatii:'Desigur, in cazul in care starea de razboi nu a fost declarata intr-o sedinta anterioara, Parlamentul va face acest lucru in sedinta in care audiaza mesajul (evident, se are in vedere executarea unui atac prin surprindere asupra tarii noastre), aproband totodata si masurile de mobilizare necesare'.[68]

Conform art. 93 din Constitutie, Presedintele Romaniei instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenta, [69] in intreaga tara ori in unele localitati si solicita Parlamentului incuviintarea masurilor adoptate, in cel mult cinci zile de la luarea lor. Daca Parlamentul nu se afla in sesiune, el se convoaca in cel mult 48 de ore de la instituirea starii de asediu sau a starii de urgenta si functioneaza pe toata durata acestora.

Atributiile Presedintelui Romaniei

in domeniul politicii externe

a) Semnificatia acestor atributii, drept comparat

Am achiesat la teza dupa care politica externa este tot o dimensiune a admi­nistratiei publice, unul dintre ministere ocupandu-se de acest domeniu, ceea ce inseamna ca reglementarea unor atributii si pentru seful de stat in aceasta materie are si semnificatia implicarii sale in procesul decizional administrativ. Politica ext­erna, insa, ne apare ca exteriorizare a pozitiei statului fata de alte state, fata de organisme internationale, de unele necesitatea implicarii, in procesul decizional politic, nu numai a autoritatilor administrative si executive, dar si a Parlamentului, astfel incat prin vointa conjugata a acestor autoritati sa se mentina echilibrul si controlul reciproc in interior, dar sa se asigure si credibilitatea Romaniei, ca stat, in exterior. Nu se poate vorbi, logic, despre existenta unei vointe de stat, a unei vointe politice a unui stat, in afara vointei autoritatilor de stat, in primul rand a autoritatilor politice ale statului: Guvern, Sef de Stat, Parlament. Tocmai de aceea, politica externa nu poate fi o zona de preocupari exclusiva a ministerului de resort si a Sefului de Stat, ea este, in anumite coordonate, si o problema a Parlamentului, ca organ prin care poporul isi exercita suveranitatea nationala si unica autoritate legiuitoare, cel putin in sistemul nostru constitutional. De asemenea, si celelalte autoritati ale republicii, de la Curtea Constitutionala la Avocatul Poporului, prin ceea ce fac in tara, dar mai ales prin contactele externe, pot contribui la intarirea pozitiei Romaniei pe plan extern, chiar daca nu sunt organisme cu caracter politic. De altfel, contactele cu strainatatea ale acestor autoritati se realizeaza prin cooperare cu Ministerul Afacerilor Externe.

Din aceasta perspectiva, vom putea sustine ca implicarea Presedintelui Romaniei in problemele politicii externe apare ca un fapt normal, fiind o dimensiune specifica activitatii sefului de stat in epoca moderna, cum s-a aratat deja, dar modul in care este implicat, indeosebi drepturile si obligatiile stabilite in procedura incheierii tratatelor internationale, scoate in evidenta esenta parlamentara a regimului politic consacrat de Constitutia Romaniei din 1991. Avem in vedere alin.(1) al art.91 dupa care 'Presedintele incheie tratate intemationale in numele Romaniei, negociate de Guvem si le supune spre ratificare parlamentului in termen de 60 de zile". Aceste dispozitii trebuie sa le privim in stransa legatura cu art.11 din Constitutie, unde se arata ca tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intem, respectiv cu art.20 alin.(1) dupa care tratatele intemationale in materia drepturilor omului au prioritate fata de normele interne. Se stie, tratatele internationale poarta diferite denumiri (tratat, acord, conventie, pact, act, declaratie, hotarare etc.), iar semnarea lor de catre un stat nu inseamna neaparat semnatura sefului de stat, acest lucru depinde de modul in care sunt reglementate atributiile in domeniul politicii exteme prin constitutia nationala, solutiile fiind relativ diferite.[70]

Apoi, un tratat parcurge mai multe etape, el este, adevarat, un act de drept international, dar forta unui tratat vine din vointa statelor membre, deci a partilor, intrucat tratatul devine, dupa ce un stat a aderat la el, si o norma cu caracter intern. Legiuitorul constituant romana tinut sa precizeze expres aceste aspecte, spre a evita orice dubiu: 'Statul roman se obliga sa indeplineasca intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte' [art.11 alin.(1)], aratand si autoritatile prin vointa carora statul devine parte la un tratat, precum si procedura ce trebuie respecta de acestea.

b) Incheierea, in numele Romaniei, a tratatelor internationale

Din interpretarea art.91 alin.(1) coroborat cu art.11 alin.(2), deducem ca incheierea tratatelor internationale parcurge urmatoarele faze:

negocierea de catre Guvern, implicarea acestuia in negociere avand rolul de a-l impiedica pe seful de stat sa incheie tratate secrete[71], oculte, aftandu-se astfel sub permanentul control al Guvernului.

trimiterea spre ratificare, intr-un termen rezonabil de la semnare.

Presedintele este liber sa semneze sau nu tratatul negociat de Guvern, el putand astfel sa refuze semnarea tratatului, atunci cand considera ca interesele statului al carui reprezentant este impun acest lucru.

ratificarea, de catre Parlament, moment din care tratatul face parte din dreptul intern.

Regimul incheierii tratatelor internationale

Observam, revenind la art.91 alin.(1), ca valabilitatea tratatelor incheiate de Presedintele Romaniei este supusa unei triple conditionari:

a) negocierea prealabila a Guvemului;

b)inaintarea, in termen de 60 de zile, Parlamentului;

c) ratificarea de catre Parlament.

Prima conditie este in consonanta fireasca cu rolul Guvernului, prevazut de art. 101 din Constitutie, acela de a asigura realizarea politicii interne si externe a tarii, purtand raspunderea politica in fata Parlamentului, conform art.108, atat pentru neimplinirile din politica interna (locuri de munca, somaj, inflatie, protectie sociala, protectia mediului, sanatate publica, invatamant public, cultura etc.), cat si pentru neimplinirile din politica externa. Or, ce inseamna politica externa fara implicare in procesul de negociere a tratatelor? Negocierea unui tratat este un proces complex si complicat, este nu numai tehnica diplomatica, dar si arta, iar scoala romaneasca este bine cunoscuta in lume. Negocierea are, insa, si o dimensiune politica, este un proces de durata, care presupune tot felul de meandre, intalniri la diferite nivele, inclusiv la nivel de sefi de stat, ori de Guvern. Prin urmare, legiuitorul constituant roman nu a urmarit sa excluda prezenta Presedintelui Romaniei, ca sef al statului, de la negocierea tratatelor internatioriale, a urmarit sa consacre raspunderea politica a Guvernului pentru negociere si rezultatele acesteia, de unde si prezenta obliga­torie a unui reprezentant al Guvernului la orice negociere realizata de Presedintele Republicii. Daca Presedintele Republicii se angajeaza intr-o negociere pentru un tratat international fara reprezentantul Guvernului, atunci el incalca Constitutia, cu toate consecintele ca decurg de aici, oricum rezultatul negocierii nu leaga sub nici o forma, statul roman. Legiuitorul constituant a urmarit sa-l puna pe Presedinte sub control in ceea ce priveste 'miscarile externe', impiedicandu-l sa pertracteze si apoi sa semneze tratate secrete.

De fapt, textul nostru constitutional invita Presedintele la prudenta in ceea ce priveste negocierea tratatelor internationale, acesta fiind 'terenul' de manifestare al Primului-ministru. Nu trebuie sa uitam, apoi, ca decretele emise de Presedinte in exercitarea atributiilor la care ne referim, potrivit art.99 alin.2, sunt contrasemnate de Primul-ministru. Este, aici, inca un argument care pledeaza pentru teza noastra, mediatizata si dincolo de sferele publicatiilor strict stiintifice, dupa care functia politica nr. 1 a tarii este, in sfera executivului, functia de Prim-ministru.[73]

Misiunea Presedintelui se reduce exclusiv la exprimarea vointei Romaniei de a deveni parte la acel tratat, punand semnatura pe acel document, ca sef al statului roman, ceea ce, in termenii Constitutiei si ai uzantelor din dreptul international public, Inseamna 'incheierea tratatului in numele Romaniei'. Dar semnatura Presedintelui nu are, insa, nici o relevanta juridica daca Parlamentul nu va ratifica acel tratat, Presedintele fiind obligat sa-l trimita Parlamentului in termen de 60 de zile, textul nostru fiind unul din putinele texte constitutionale care prevad o atare obligatie pentru seful de stat.

Constitutia nu precizeaza de cand incepe sa curga acest termen, sa subintelege ca el incepe sa curga de la data semnarii tratatului. Referitor la natura juridica a acestui termen, in primul comentariu al Constitutiei s-a emis parerea ca suntem in prezenta unui termen de recomandare, 'nefiind de conceput ca un tratat international devine caduc dupa expirarea acestui termen, numai pentru faptul ca n-ar mai putea fi ratificat in cele 60 de zile'. Dupa parerea noastra, aceasta solutie se impune numai in ceea ce priveste Parlamentul, pentru Presedintele Romaniei termenul de 60 de zile are, in mod evident caracter de opligatie constitutionala, iar nerespec­tarea termenului are semnificatia unei incalcari grave a Constitutiei, cu toate consecintele ce decurg de aici. Nu este numai, inexact, sub aspect juridic, dar este si foarte periculos, sub aspect politic, sa spunem ca termenul la care ne referim este si pentru Presedinte, un termen de recomandare.

c) Acreditarea si rechemarea reprezentantilor diplomatici ai Romaniei in alte state.

Potrivit art. 91 alin. (2), aceasta prerogativa se exercita la propunerea Guvernului, si ea este legitimata de calitatea Presedintelui Romaniei, de a fi reprezentant al statului roman, ceea ce implica si recunoasterea, in virtutea acestei calitati, a dreptului de a alege la randul lui pe cei care sunt implicati in infaptuirea politicii externe a Romaniei.

Guvernul formuleaza propuneri pentru functia de ambasador, care sunt inaintate Presedintelui dupa ce a fost obtinut avizul consultativ al comisiilor de politica externa[76]. Caracterul consultativ al avizului determina concluzia ca Presedintele nu este obligat sa numeasca in functiile respective persoanele care i-au fost propuse de Guvern si avizate de comisiile de specialitate ale Parlamentului.

Aceasta categorie de atributii a Presedintelui in domeniul politicii externe priveste asigurarea legaturilor diplomatice ale Romaniei cu alte state, prin:

a) acreditarea si rechemarea reprezentantilor diplomatici ai Romaniei;

b) aprobarea infiintarii, desfiintarii sau a schimbarii rangului misiunilor diplomatice si

c) acreditarea reprezentantilor diplomatici ai altor state.

Primele doua atributii, conform art.91 alin.(2) din Constitutie, sunt conditionate de propunerea guvernului, ceea ce scoate, de asemenea, in evidenta caracterul temperat al semi-prezidentialismului nostru. Decretele Presedintelui emise in realizarea acestor atributii, potrivit art.99 alin.(2) din Constitutie, se contrasemneaza de catre Primul-ministru. Ca atare, cei doi sefi ai executivului trebuie sa negocieze, trebuie sa se inteleaga asupra persoanelor si, respectiv, asupra rangurilor misiunilor noastre diplomatice.

In calitatea lor de reprezentanti ai altor state, care le-a fost conferita de catre sefii statelor pe care ii reprezinta, acestia vor fi acreditati pe langa Presedintele Romaniei, operatiune supusa unor cutume diplomatice prin intermediul carora sunt prezentate, si, respectiv, primite scrisorile de acreditare.

Ultima atributie vizeaza acreditarea, reprezentantilor diplomatici ai statelor straine pe langa seful statului roman, ceea ce, logic nu poate face decat seful statului insusi. Acreditarea reprezentantilor diplomatici pe langa Presedintele Romaniei, ca sef al statului, face necesara respectarea unui protoco1 special, care cuprinde primirea persoanei respective de catre seful statului si inma­narea scrisorilor de acreditare.[77] Nu trebuie scapat din vedere ca fiecare ambasador sau insarcinat cu afaceri reprezinta, in Romania, pe sefii statelor care i-au acreditat.

Aproba infiintarea, desfiintarea si schimbarea rangului misiunilor diplomatice.

Ca si precedenta atributie, si aceasta se exercita tot la propunerea Guvernului si se concretizeaza prin decrete, care sunt contrasemnate de primul-ministru.