Sun-Tzu si Tucidide - clasici ai abordarii realiste a politicii internationale

În lucrarea care urmeaza voi incerca sa abordez, prin prisma conceptiei realiste, problematica relatiilor internationale, in special a razboiului, considerat din acest punct de vedere o stare normala, o prezenta permanenta, chiar un regulator al starii de normalitate a societatii omenesti. În mod concret, voi incerca sa arat ca abordarea realista asupra acestei problematici tine de rationalitate, avand fundamente filosofice, fiind caracteristica si multor "analisti politici si militari" ai antichitatii. Mai mult decat atat, se pare ca situatiile complexe care caracterizeaza cadrul geopolitic actual nu au un caracter de noutate, in acelasi mod creionandu-se raporturile dintre statele Lumii Antice si dinamica acestora.

Elementul care ii asigura perenitatea acestui mod de abordare il reprezinta faptul ca porneste de la conceptul filosofic al "naturii umane", caracterizat prin aceea ca omul urmareste satisfacerea cu prioritate a interesului personal. Translatat ca nivel macro, conceptul isi dovedeste aplicabilitatea si in situatia in care sunt analizate comportamentul si relatiile care se formeaza intre state.

Pornind de la acest lucru, am considerat elocvente si foarte actuale ideile promovate de ganditorii si cronicarii antichitatii, acestia oferind, din acest punct de vedere, nu doar o prezentare generala a situatiilor si evenimentelor care reconfigureaza relatiile dintre state, ci si posibile solutii, individuale, pentru obtinerea unei pozitii avantajoase in jocul politicii internationale.

Dintre acestia, m-am oprit asupra lui Sun-Tzu si Tucidide, operele acestora, Arta Razboiului si Razboiul peloponesiac, fiind exemple graitoare ale contemporaneitatii problematicii expuse si a valorii ideilor transmise prin intermediul lor. Un argument al alegerii operei lui Sun-Tzu este faptul ca in nici o alta opera filosofica cunoasterea si experienta nu au fost atat de percutant rezumate ca in scrierea Arta Razboiului. Daca moralitatea lui Churchill poate fi sintetizata prin incapatanarea lui, iar a lui Titus Livius de virtutea patriotica, pentru Sun-Tzu moralitatea consta in onoarea razboinicului. Comandantul virtuos este cel "ce inainteaza in lupta fara a urmari faima personala si se retrage in pofida sanctiunilor ulterioare". În ceea ce priveste opera lui Tucidide, Razboiul peloponesiac, importanta acesteia este data de faptul ca introduce pragmatismul in discursul sau politic. Conceptia potrivit careia interesul personal da nastere efortului, iar efortul - optiunilor, face din istoria sa veche de 2.400 de ani o arma impotriva fatalismului.

În conceptia generalului prusac Karl von Clausewitz, o criza externa, ca si razboiul, "reprezinta o zona de nesiguranta ( . ) camuflata in negura unei mai mari sau mai mici nesigurante". Un asemenea spatiu al incertitudinii necesita o minte deschisa si experimentata "care sa sondeze adevarul cu o intelepciune instinctiva" .

Politica externa nu functioneaza dupa criteriile unei cunoasteri exhaustive. Chiar si cu cei mai buni spioni, cu experti in domeniu si cu supraveghere prin satelit, ramane in permanenta o zona care scapa controlului, determinata nu numai de lipsa informatiilor, ci si de abundenta lor, precum si de confuzia pe care o pot genera. Gandirea instinctiva devine atunci decisiva. S-ar putea ca un presedinte sau un conducator sa dovedeasca o gandire sanatoasa, fara a etala abilitati intelectuale deosebite. Parafrazandu-l pe Cicero, Machiavelli spunea ca un om de rand care pretuieste libertatea ca intelege de cele mai multe ori adevarul . Un astfel de om ar putea fi considerat a fi fostul presedinte al S.U.A. Ronald Reagan . Ca si Harry Truman, Reagan a fost mai bine instruit decat cred majoritatea oamenilor (Truman purta cu sine in calatorii scrierile lui Plutarh), insa amandurora le-au lipsit pretentiile intelectuale si pregatirea academica, ceea ce le-a atras sarcasmul elitelor politice ale vremii.

Cel putin la nivelul unei republici prezidentiale, sarcina unui prim-ministru sau a unui ministru al afacerilor externe este sa transpuna intentiile presedintelui tarii intr-o actiune complexa. O transpunere reusita necesita si pregatire intelectuala, pe care literatura o realizeaza cel mai bine, deoarece sporeste experienta unei persoane prin acumulari de experiente si judecati de valoare emise anterior si transmise prin intermediul scrierilor. De exemplu, Clausewitz, cel care a definit notiunile de razboi si de strategie pentru cititorii secolelor al XIX-lea si XX-lea, s-a format in contextul dramaturgiei si poeticii romantice ale lui Friedrich von Schiller si al filosofiei morale a lui Immanuel Kant .

Daca literatura a reprezentat o resursa tainica pentru oamenii de stat, nici un fel de literatura nu este mai relevanta pentru scopurile acestora decat operele clasicilor antici despre razboi si politica, fiindca ele le permit sa se distanteze emotional de prezentul valorificat indeosebi in epoca informarii in masa, cand prea multi am devenit oamenii "momentului", obsedati intr-un asemenea grad de stirile sau sondajele de ultima ora, de parca trecutul, cu toate lectiile sale, a incetat sa mai existe.

Cu cat indiferenta fata de istorie este mai mare, cu atat se inmultesc iluziile legate de viitor. Speranta ca un stat ca Rusia - extins, multietnic, a carui contact cu epoca Iluminismului a fost tangential - ar putea avea o tranzitie democratica reusita, comparabila cu cea a Poloniei, o tara mica, unitara etnic, care s-a dezvoltat in contextul traditiilor Europei Centrale, dovedeste indiferenta fata de istoria si geografia Rusiei. Vocile care reclama o tranzitie rapida spre democratie in China nu tin seama de starea de haos si violenta instalata dupa prabusirea fostelor dinastii chineze, nici de trecutul sincopat al democratiei in zone cu institutii fragile, afectate de conflicte etnice si cu o clasa de mijloc slab reprezentata sau inexistenta.

Operele clasice ne ajuta sa rezistam unei asemenea amnezii istorice. Machiavelli scria:

" . cine vrea sa afle ce o sa fie trebuie sa aiba in vedere ce a fost deja: toate lucrurile din fiecare epoca isi au corespondentul in timpurile antice ( . ), de vreme ce artizanii marilor actiuni au avut mereu aceleasi pasiuni, care trebuie sa fi dat nastere, in mod necesar, acelorasi rezultate ."

Confucius spune acelasi lucru mult mai simplu:

"Fiind indragostit de adevar, sunt un mare admirator al Antichitatii ."

A-i citi pe marii ganditori ai Antichitatii pagane echivaleaza cu a descoperi o surprinzatoare coerenta, claritate a analizei si consens al convingerilor, exprimate in diverse feluri. Pentru ca in Antichitate erorile puteau avea efecte tragice, filosofia politica era strict limitata, lucru valabil nu numai pentru inteleptii din Grecia sau Roma, ci si pentru cei din China antica.

Civilizatii mediteraneana si chineza au aparut aproape concomitent, fara ca, timp de mii de ani, vreuna sa fi stiut de existenta celeilalte, ca si acum, daca ar exista viata inteligenta si in alta parte a galaxiei, cu probleme relativ asemanatoare cu ale noastre, cele doua specii ar ajunge sa se intalneasca intr-o epoca tehnologica avansata. Spre sfarsitul secolului al III-lea i.Hr., la apogeul republicii romane, cand Roma si Cartagina luptau in cele doua razboaie punice, Regatele Combatante ale Chinei au fost unificate sub dominatia dinastiei Han. Perioada de dominatie a dinastiei Han a incheiat un proces prin care regatele chineze puternice si-au impus autoritatea asupra celor mai slabe, pentru a fi inlocuite ulterior de formatiuni statale si mai puternice. În ciuda perioadelor de anarhie, feudalismul chinez ceda treptat locul unei birocratii incipiente. Cu toate diferentele existente intre civilizatiile chineza si mediteraneana, impartirea popoarelor Chinei in diferite grupuri si suveranitati a condus - la fel ca in civilizatia mediteraneana - la razboaie, cuceriri si politici de aservire. Prin urmare, filosofii antici ai Chinei, Greciei si Romei au ajuns la concluzii asemanatoare despre natura umana.

Se poate argumenta ca in nici o alta opera filosofica cunoasterea si experienta nu au fost atat de percutant rezumate ca in scrierea lui Sun-Tzu Arta Razboiului. Daca moralitatea lui Churchill poate fi sintetizata de incapatanarea lui, iar lui Titus Livius de virtutea patriotica, pentru Sun-Tzu moralitatea consta in onoarea razboinicului, iar razboinicul cel mai onorabil este atat de influent in sfera politica incat are puterea sa evite complet actiunile militare.

Nici o dovada istorica nu confirma faptul ca Sun-Tzu ar fi trait cu adevarat . Desi se crede ca a fost dregator de curte in China, in secolul al IV-lea i.Hr., este posibil sa nu fi existat deloc. Arta Razboiului poate fi o suma a intelepciunii acumulate de mai multi autori care au trait in epoca tulbure a Regatelor Combatante, inainte de epoca de o mai mare stabilitate a dinastiei Han, de la sfarsitul secolului al treilea i.Hr. Oricare ar fi adevarul, Arta Razboiului nu este intr-atat de mult un text militar, cat opera filosofica a unui scriitor care a cunoscut razboiul in mod direct, pe care l-a detestat, recunoscandu-i totusi nefericita necesitate in anumite informatii.

Luptele din epoca Regatelor Combatante erau duse cu ajutorul arcasilor, al carelor de lupta si al pedestrasilor, care formau siruri de sute de kilometri de-a lungul muntilor si mlastinilor. Campaniile mobilizau zeci de mii de oameni, atat recruti, cat si mercenari. Suferintele erau cumplite. Asa stand lucrurile, daca unele dintre recomandarile lui Sun-Tzu, in special cele referitoare la spioni, par excesive, este pentru ca experienta il invatase ca razboiul trebuie prevenit chiar adoptand masuri extreme, fara a pierde insa sentimentul onoarei.

Pentru Sun-Tzu, "suprema calitate" in razboi este capacitatea de a evita conflictul, deoarece inceputul unei batalii semnifica un esec politic. Razboiul, asa cum avea sa repete Clausewitz 2.300 de ani mai tarziu, este o prelungire nedorita, dar uneori necesara, a politicii. Cea mai buna modalitate de a evita razboiul - adica efectul violent al esecului politic - este gandirea strategica. Urmarirea strategica a interesului personal nu este o pseudostiinta rece si imorala, ci conduita morala a celor care cunosc ororile luptei si cauta sa le evite.

În opinia lui Sun-Tzu, doar un comandant care "planifica si calculeaza asemenea unui om flamand" poate evita razboiul. Daca fostul presedinte american Bill Clinton, de exemplu, si-ar fi concentrat atentia asupra chestiunii Kosovo in lunile premergatoare loviturilor aeriene ale N.A.T.O. asupra Iugoslaviei din primavara anului 1999, cu aceeasi intensitate pe care a demonstrat-o in timpul razboiului propriu-zis, probabil ca ar fi reusit sa evite luptele. Daca presedintele George Bush s-ar fi implicat mai energic in problema Irakului in lunile dinaintea invaziei asupra Kuwaitului, in august 1990, probabil nici primul conflict din Golful Persic nu ar fi avut loc (nu ar mai fi avut aceasta justificare).

În acord cu Confucius, Sun-Tzu afirma ca un adevarat carmuitor nu este niciodata influentat de opinia publica, caci virtutea poate fi contrariul faimei sau al popularitatii (Plutarh, care considera "popularitatea" si "tirania" ca fiind "aceeasi greseala", sugera ca una duce la cealalta ). Pentru Sun-Tzu, comandantul virtuos este cel care "inainteaza in lupta fara a urmari faima personala si se retrage in pofida sanctiunilor ulterioare", daca interesul armatei si poporului sau o impune. În anii 1920, pe cand reconstruia statul turc pe ramasitele Imperiului Otoman, Mustafa Kemal "Ataturk" a inaintat frecvent cu armata sa chiar si in situatii periculoase, expunandu-se la un risc considerabil. În anii 1930 a renuntat la revendicarea teritoriilor bogate in petrol din Irak in favoarea stabilitatii regionale, gest pe care Sun-Tzu l-ar fi aplaudat.

Sun-Tzu este partizanul oricarei forme de inselatorie, cu conditia ca ea sa urmareasca dobandirea unui avantaj strategic pentru evitarea razboiului. Fiindca evitarea razboiului reclama precautie, el pledeaza pentru folosirea spionilor:

"Cunoasterea anticipata nu poate veni de la naluci sau duhuri . Trebuie sa vina de la oameni - oameni care stiu starea dusmanului . Prin urmare, numai acei carmuitori chibzuiti si comandantii armatelor lor care ii pot avea ca iscoade pe cei mai ageri oameni sunt sortiti sa indeplineasca lucruri marete ."

În opinia lui Sun-Tzu, spionii buni previn varsarea de sange. O societate ca a noastra, care de multe ori trateaza cu dispret activitatea specifica agentiilor de spionaj si astfel nu e in stare sa ii atraga pe cei mai buni insi in domeniul culegerii de informatii, este menita sa se incurce periodic in razboaie inutile. Una dintre ironiile generatiei postbelice (si a mijloacelor de comunicare in masa, care ii reflecta valorile) este ca proclama o epoca a drepturilor omului, dar condamna profesia care a furnizat cele mai clare indicii ale violarii flagrante a drepturilor omului.

Sima Qian, cronicarul dinastiilor Qin si Han, care a scris in primul si in al II-lea secol i.Hr. (la doua sute de ani dupa Sun-Tzu), era si el adeptul metodelor ilicite in scopul evitarii varsarii de sange. "Faptele mari nu tin seama de scrupulele marunte, adevarata virtute nu se incurca in fineturi", scria el. "Cine este atent la lucrurile marunte si uita de cele mari va plati cu siguranta mai tarziu." Spionii se intovarasesc din necesitate cu indivizi rai si imorali. Cine doreste sa infiltreze spioni in bandele columbiene de droguri trebuie sa aiba disponibilitatea de a recruta infractori. Într-o asemenea cultura criminala, oamenii bine crescuti nu vor fi credibili. În munca de informare este nevoie de ani de truda, adesea cu risc personal ridicat, pentru a obtine cele mai modeste rezultate. Marile succese raman nesemnalate pentru a-i proteja pe cei implicati. Culegerea de informatii a fost unul din elementele de maxima importanta pentru victoria Occidentului in timpul Razboiului Rece. Daca mass-media prezinta delictele minore si ignora beneficiile majore, chiar daca nesesizate, ale serviciilor responsabile de siguranta nationala, ea incalca perceptele lui Sun-Tzu si ale lui Sima Qian.

Cei doi au scris ca unii care au experimentat direct suferintele fizice de proportii, fiind dispusi sa mearga oricat de departe pentru a preveni repetarea lor, Ei sunt caracterizati de o moralitate a consecintei, ale carei ecouri le regasim la vechii greci si romani, precum si la Machiavelli si Churchill.

Filosofia chineza imbina observatia rece, fara implicatii morale, cu riposta morala. La fel face si filosofia greaca.

Herodot relateaza razboaiele dintre Grecia si Persia de la Începutul secolului al V-lea i.Hr. intr-un mod detasat, fara a emite judecati. El "s-a ocupat de faptele oamenilor si le-a privit ca pe niste descoperiri fascinante, la fel cum cercetatorii naturii observa plantele si stelele, anotimpurile si starea vremii" . Pentru Herodot, care a calatorit mult in bazinul mediteranean si in Orientul Apropiat, oamenii erau aidoma unor soareci intr-o cusca. Detasarea cu care istoricul a observat oamenii si faptele confera relatarilor lui o acuratete si actualitate fascinanta.

Victoria Greciei asupra Persiei, descrisa de Herodot, a dus in mod tragic la un conflict intre orasele-state elene, cunoscut sub numele de "razboiul peloponesiac". Cronicarul razboiului a fost Tucidide (nascut in jurul anului 460 i.Hr.), care era cu o generatie mai tanar decat Herodot.

Tucidide a crescut intr-o familie bogata si influenta. Tatal sau era proprietarul unor intinse regiuni din Tracia, bogate in mine de aur. Avand proprietati si legaturi politice atat in Tracia cat si la Atena, el a putu sa dobandeasca o buna cunoastere a Greciei si sa intre in contact cu oamenii care au modelat istoria acelor vremi. Tucidide se afla la Atena in 430 i.Hr., cand a izbucnit o epidemie, pe care a contractat-o si el. A supravietuit bolii si, mai tarziu, in 424 i.Hr., a fost insarcinat, impreuna cu un alt general, Eucles, sa apere Tracia de trupele spartane. În luna noiembrie a aceluiasi an, pe cand Eucles se gasea in cetatea traca Amfipolis, trupele spartane au lansat un atac surpriza asupra cetatii, in timpul unui viscol. Armata lui Tucidide era departe, pe insula Thasos, si n-a putut interveni la timp pentru a salva cetatea. Ocuparea Amfipolisului a fost resimtita ca o unda de soc la Atena. Responsabilitatea pentru pierderea inregistrata a cazut asupra lui Tucidide, care a fost expulzat de atenieni.

Cazut in dizgratie, el si-a petrecut urmatoarele doua decenii din viata impartindu-si timpul intre proprietatile din Tracia si calatoriile prin spatiul peloponesiac, controlat de spartani. Razboiul peloponesiac scris de Tucidide nu este numai opera unui istoric militar, ci si a unui om care a cunoscut nemijlocit boala, lupta si umilirea politica, fiind familiar cu ambele parti combatante.

Razboiul peloponesiac poate fi considerata lucrarea de capatai a teoriei relatiilor internationale din toate timpurile. Este prima opera care articuleaza discursul politic pe baza unui pragmatism cuprinzator. Învatamintele sale au fost preluate si dezvoltate de teoreticieni precum Hobbes, Hamilton, Clausewitz iar in vremurile noastre de Hans Morgenthau, George F. Keenan sau Henry Kissinger. Spre deosebire de Sun-Tzu sau de Cicero, ale caror opere abunda in maxime, Tucidide a fost un militar, a carui filozofie reiese firesc din modul in care descrie evenimentele violente. Chiar daca atentia constanta pe care cronicarul a acordat-o ideii de interes personal poate fi suparatoare pentru unii, conceptia privind careia interesul personal da nastere efortului (eminamente liberala), iar efortul - optiunilor face din istoria sa despre razboiul peloponesiac, veche de 2.400 de ani, un corectiv pentru fatalismul extremist specific atat marxismului, cat si crestinismului medieval .

Conflictul dintre Atena si Sparta, tema Razboiului peloponesiac, nu a configurat o simpla inclestare intre doua orase-state din Grecia Antica. Atena si Sparta controlau aliante de orase-state mai mici, la fel de complexe si greu de condus ca oricare dintre cele doua blocuri politice ale Razboiului Rece. În cartea a cincea - povestea "pacii esuate" - Tucidide demonstreaza ca, in Antichitate, luarea unei decizii reclama cunoasterea unor variabile la fel de numeroase si complexe ca si cele cu care se confrunta marii lideri politici actuali ai lumii .

În anul 421 i.Hr., Atena si Sparta au semnat un tratat de pace. Sparta dorea o intrerupere a razboiului cu Atena pentru a-si extinde presiunea militara spre Argos si spre ceilalti vecini din Pelopones, in sudul zonei continentale a Greciei. Însa aliatii Spartei din Tracia si Calcedonia (in nordul Greciei) au refuzat sa se supuna Atenei, dupa cum prevedea tratatul. Între timp, in Pelopones, marele oras-stat Corint se aliaza cu Argosul pentru a impiedica extinderea dominatiei spartane in regiune. În zona centrala a peninsulei, orasul-stat Mantineea, care tocmai aservise cateva cetati mai mici, se alatura Corintului si Argosului pentru a-si pune la adapost de Sparta noile cuceriri. Însa Beotia si Megara, care erau amenintate de democratica Atena, au venit in sprijinul Spartei. Sparta avea nevoie de Beotia pentru a ocupa Panactum, o cetate aflata in apropierea Atenei, pe care spera sa o poata oferi atenienilor in schimbul cetatii Pylos, din Pelopones. Pe masura ce timpul trecea, atat in Atena, cat si in Sparta au ajuns la putere alti lideri, care nu fusesera implicati direct in negocierea tratatului de pace si, prin urmare, erau mai putin legati de prevederile lui. În cele din urma, tratatul dintre Sparta si Atena s-a destramat, iar cele doua puteri antagonice si-au reluat razboiul.

Daca descrierea anterioara pare complet neclara, imaginati-va ca ati incerca sa explicati cititorilor de peste cateva sute de ani increngatura aliantelor din timpul Razboiului Rece. Într-adevar, incetineala si dificultatea transportului in Grecia antica faceau din ea, in termeni comparativi, un spatiu la fel de vast ca lumea de astazi. De aceea, descrierea pe care o face Tucidide echilibrelor intortocheate sau simple de putere si de interese constituie o metafora adecvata pentru politicile globale contemporane.

Atena si Sparta au ajuns in conflict din cauza aliatilor incontrolabili, acelati motiv pentru care Rusia, Germania, Franta si Anglia au intrat in razboi in 1914. Daca Churchill nu ar fi scapat Occidentul de Hitler, primul razboi mondial ar fi fost considerat astazi inceputul declinului lumii occidentale, la fel cum razboiul peloponesiac a declansat declinul ireversibil al Greciei clasice.

Istoria confruntarilor sale militare l-a condus pe Tucidide la urmatoarea concluzie: indiferent de ceea ce credem sau sustinem, comportamentul uman este calauzit de teama (phobos), interes personal (kerdos) si dorinta de marire (doxa) . Aceste fatete ale naturii umane provoaca razboaie si instabilitate, explicand "conditia umana" (anthropinon). Conditia umana conduce in schimb la aparitia crizelor politice: cand instinctul pur (physis) triumfa asupra legilor (nomoi), politica da gres si este inlocuita de anarhie . Iesirea din starea de anarhie nu consta in negarea fricii, a interesului personal sau al onoarei, ci in dirijarea in numele unui deziderat moral.

Modul in care Tucidide relateaza conflictul dintre Atena si cetatea Myltiene - aflata pe insula Lesbos, in estul Marii Egee - ilustreaza maniera sa lucida de observare a comportamentului uman:

Myltiene fusese aliata Atenei impotriva Persiei. Locuitorii cetatii sau temut intotdeauna de atenieni, dar teama de persi era mai mare. La baza aliantei cu Atena a stat interesul propriu, mai curand decat religia sau sentimentul apartenentei la o civilizatie comuna. De fapt, fara razboiul dintre Grecia si Persia, care a facut necesara unirea oraselor-state grecesti, probabil ca nu ar fi fost pace intre Atena si Myltiene sau intre Atena si Sparta. Tucidide noteaza ca, dupa razboiul cu Persia, Sparta s-a abtinut la orice act de violenta impotriva Atenei, din respect pentru forta ei navala. Însa, de indata ce pozitia militara a Atenei a dat semne de slabire, au aparut tensiunile. Conceptul de echilibrul al puterii a intrat in scena gandirii politice prin scrierile lui Tucidide.

Într-o chemare prin care se solicita sprijinul Spartei impotriva Atenei, cetatenii din Myltiene fac apel nu numai la idealurile, ci si la interesul spartanilor. Insula lor are o pozitie strategica, iar ei pot furniza informatii esentiale despre atenieni.

Cea mai brutala exemplificare a modului in care puterea si interesul personal ne conjuga intentiile este asa-numitul Dialog Melian. Melos era o insula neutra din centrul Marii Egee, vulnerabila fata de puterea navala a Atenei. Dupa ce debarca o forta militara pe insula, atenienii le spun cu aroganta melienilor:

" . caci stiti la fel de bine ca noi ca dreptatea, potrivit mersului lumii, poate fi pusa in discutie numai intre cei egali ca putere; cei puternici fac ceea ce pot, iar cei slabi sufera ceea ce trebuie sa sufere ."

Cu alte cuvinte, pentru ca era vulnerabila, Melos putea fi tratata injust. Din punct de vedere strategic, atenienii nu aveau nevoie de insula, dar o priveau ca un premiu care li se cuvenea pentru ca au condus orasele-state grecesti impotriva Persiei. Tucidide observa ca atenienii nu au deloc constiinta unui viitor tragic. Dimpotriva, ei cred ca maretia lor va dura la nesfarsit si ca pot actiona fara sa se teama de consecinte. Neinfricarea ii poate aduce la aroganta. Iar o politica externa lipsita de scrupule nu este, potrivit lui Tucidide, nici practica, nici vigilenta.

Atenienii nu au luat in calcul probabilitatea ca locuitorii din Melos sa se ridice la lupta - ipoteza improbabila pentru ei, dar care s-a dovedit realizabila. Razboiul indelung care va izbucni intre Atena si Melos se va incheia, dupa capitularea melienilor, cu masacrarea barbatilor si transformarea femeilor si copiilor in sclavi. Orbiti de trufie, atenienii au semnat prin victoria neagra asupra melienilor preludiul propriului dezastru militar din Sicilia, care se va petrece dupa mai putin de trei ani, dezastru comparabil cu cel american din Vietnam. Ca si americanii in Vietnam, atenienii au ignorat semnele pericolului iminent atunci cand erau deplin implicati in actiune:

"Belsugul ii convinsese cu totul pe atenieni ca nimic nu le-ar putea sta in cale si ca ar putea infaptui deopotriva ce este si ce nu este cu putinta, cu sau fara mijloacele potrivite. Motivul este neobisnuitul lor succes pe toate planurile, ceea ce i-a facut sa-si confunde puterea cu nazuintele ."

Razboiul peloponesiac ne arata ca puterea si belsugul au amenintat soarta prielnica a atenienilor, intunecandu-le judecata in fata fortelor brute ale naturii umane, ascunse sub fatada civilizatiei. De exemplu, pe la inceputul razboiului, dupa ce ascultase o oratie funebra a omului de stat Pericle, oratie care celebra virtutea, reactia fiecare-pentru-sine cu care au intampinat atenienii izbucnirea unei molime a dovedit tocmai lipsa virtutii respective.

Descrierea de catre Tucidide a atrocitatilor premeditate si calculate demonstreaza ca nenorocirile specifice secolului XX sunt mai putin singulare decat am fi tentati sa credem . Caci ceea ce ne frapeaza in cazul nazismului este ca actele criminale ale acestuia au avut loc in contextul unei societati industrializate, avansate din punct de vedere social, in care se credea ca instinctele atavice fusesera de mult infrante. Dar tocmai tabuurile impuse de civilizatie pot crea uneori impresia ca ura reprezinta o "regenerare a virilitatii" . Lectia lui Tucidide este ca civilizatia poate reprima barbarismul, insa nu il poate eradica niciodata . De aceea, cu cat epoca este mai avansata din punct de vedere social si economic, cu atat devine mai necesar ca liderii politici sa nu piarda sentimentul subrezeniei si al vulnerabilitatii societatii lor. Iata cea mai buna aparare impotriva catastrofelor.

Ideea ca razboiul nu constituie o aberatie este fundamentala pentru filosofia lui Tucidide si a lui Sun-Tzu. Pe la mijlocul secolului XX, dezvoltand tema scrierilor antice grecesti si chineze, filosoful francez Raymon Aron si contemporanul sau Jose Ortega y Gasset au concluzionat ca razboiul este inerent impartirii omenirii in state si in alte grupari politice . Suveranitatea si aliantele se impun rareori intr-un spatiu gol; ele se nasc pe fondul diferentelor dintre actori. Cuvantul care desemneaza in limba chineza contrariul, "an", desi tradus de regula prin "pace", inseamna de fapt "stabilitate" . Aron observa ca idealurile omenirii au fost de obicei pasnice, dar istoria a fost adesea violenta . Chiar daca ar trebui sa fie un adevar evident, observatia se cere totusi repetata, dat fiind tonul triumfalist al discursului public in perioada ulterioara Razboiului Rece. Prabusirea sistemului sovietic ultracentralizat si retragerea Armate Rosii din Europa Centrala au fost salutate ca un semn al iminentei aparitii a societatii civile in intreaga lume, mai degraba decat ca semn al revenirii la un tipar mai firesc de conflict.

Pentru ca umanitatea este impartita in grupuri aflate intr-o permanenta competitie, dupa cum arata si Tucidide, caracteristica fundamentala a tuturor statelor este manevrabilitatea: ele nu pot fi caracterizate decat arareori ca fiind absolut "bune" sau "rele". Dimpotriva, statele tind sa actioneze - bine sau rau - in functie de context sau potrivit naturii evenimentelor, conduse fiind de cautarea neincetata a avantajelor. Iata de ce sintagma "stat corupt", chiar daca justificata in anumite cazuri, poate trada iluziile idealiste ale celui care o foloseste, pentru ca judeca gresit natura propriu-zisa a statelor.

Admitand ca aplicarea dihotomiei bine-rau este de obicei improprie in cazul statelor, Raymon Aron scria (pe urmele lui Tucidide si Sun-Tzu) ca o critica a idealismului "nu este numai pragmatica, ci si morala", deoarece "diplomatia idealista aluneca prea des in fanatism . " . Într-adevar, acceptarea unei lumi dominate de notiunea pagana a interesului personal, asa cum a descris-o Tucidide, face mai probabila reusita guvernarii, pentru ca reduce iluziile si restrange, implicit, aria erorilor. Liberalismul intemeiat istoric admite ca libertatea nu s-a nascut din reflexia abstracta, morala sau de alt tip, ci din optiunile politice adoptate de conducatori in situatii de criza, cand au actionat conform propriilor interese. Dupa cum observa clasicistul si istoricul danez David Gress, libertatea s-a dezvoltat in Occident in principal pentru a servi intereselor puterii .

Personal, incerc sa privesc jocul geopolitic dintr-o perspectiva idealista, fiind in modul cel mai cert adeptul strategiilor internationale indreptate asupra cauzelor generatoare ale starilor de instabilitate (saracie, decalaje mari in dezvoltarea economica, decalaje culturale), nu asupra efectelor acestora (efecte de falie).

Cu toate acestea, realitatea inconjuratoare ma face sa apelez la ratiune si, pornind pe aceasta linie, sa incerc sa-mi explic mediul politic international actual si eventual sa intrezaresc o solutie pertinenta si aplicabila la aceste probleme apeland la conceptia realista. Un astfel de mod de a privi lucrurile mi-ar putea explica noul tip de abordare de problematicii de politica externa a adminstratiei de la Bucuresti.