TEHNOCRATIA

TEHNOCRATIA

Tehnocratia reprezinta o doctrina politica, care preconizeaza o organizare si conducere a societatii pe baze rationale, stiintifice, avand in, mod deosebit in atentie ramurile productive. Tehnocratia, ca teorie si denumire, a fost introdusa in circuitul ideilor politice la inceputul perioadei interbelice, de catre politologul William Henry Smith si transformata in doctrina politica de J. Burnham, prin lucrarea aparuta in 1940, intitulata "The Managerial Revolution", prin care acredita ideea ca revolutia manageriala constituie o alternativa la societatea capitalista si cea socialista, puterea revenind managerilor, organizatorilor care sa urmareasca dezvoltarea sociala pe criterii de eficienta.

In prezent, doctrina tehnocratica sustine tehnicizarea deciziilor, determinate de stiinta, bazate pe criterii de rationalizare si eficienta, iar puterea sa apartina nu factorilor politici (parlament, guvern, etc.), ci oamenilor de stiinta, specialistilor, organizatorilor. Reprezentantii tehnocratiei sustin ideea statului tehnic, format numai din specialisti, care sa functioneze cu maximum de randament ti care sa inlature orice fel de dominatie cu caracter politic, deoarece, bazandu-se pe stiinta si pe aparatura tehnica in luarea deciziilor, acestea nu pot fi decat corecte, servind interesele tuturor.

Legitimitatea statului tehnic, in conceptia doctrinei tehnocratice, nu se pune, deoarece stiinta, deciziile stiintifice care iau locul celor politice nu au nevoie de legitimitate sau, daca se pune aceasta problema, legitimitatea acestora se realizeaza prin caracterul obiectiv al probitatii stiintifice.

Statul tehnocrat, adoptand decizii in conformitate cu legile obiective ale dezvoltarii societatii, se prezinta ca un organism de administrare a treburilor sociale in concordanta cu nevoile tuturor membrilor societatii. In aceasta situatie, transformarea statului politic intr-unul tehnocrat nu presupune o revolutie sociala sau politica, ci doar o aplicare a tehnicilor stiintifice in mod treptat la toate nivelurile de conducere sociala. Institutiile statului, afirma tehnocratii, nu trebuie concepute pe baza modelelor juridice elaborate cu secole in urma, ci in functie de nevoile obiective stabilite de stiinta, ce urmeaza a fi realizate in conformitate cu cerintele progresului istoric. In aceasta situatie, statul nu va mai avea functii politice, ci doar functii tehnico-organizatorice.

Privita sub acest aspect, doctrina tehnocratiei, desi cu multe elemente rationale, devine, in cele din urma, o varianta a elitismului, intrucat specialistii, pe de o parte, constituie o minoritate, iar pe de alta parte, pot capata un caracter de grup aristocratic, promovand interese de casta, ce pot veni in contradictie cu interesele majoritatii, cu principiile democratice.

Guvernarea tehnocratica este limitata la un grup restrans de specialisti care exercita functii de conducere nu pe baza de optiuni democratice, ci ca urmare a unor decizii pe care ei le considera relevante pentru binele majoritatii, ceea ce poate sa serveasca in cele din urma doar interesele minoritatii. Puterea, conducerea societatii, nu se mai bazeaza pe un mandat din partea cetatenilor, ci constituie emanatia unor competente strict profesionale, care nu mai dau socoteala in fata nimanui, deschizandu-se astfel calea spre regimuri dictatoriale. Se mai poate afirma, de asemenea, ca doctrina tehnocratica, facand abstractie total de factorul politic, imbraca si un caracter utopic. Elementele pozitive, rationale ale acestei doctrine, rezida in faptul ca pune in evidenta necesitatea valorificarii cuceririlor stiintifice in conducerea societatii, lucru care trebuie, insa, facut nu prin eliminarea factorului politic, ci in conlucrarea cu acesta. Numai pe o astfel de baza se poate rationaliza politica si fundamenta stiintific deciziile, care sa tina insa cont de vointa si aspiratiile cetatenilor.

Asadar, stiinta si puterea politica trebuie sa se afle nu in relatii de subordonare sau de excludere, ci in raporturi de conlucrare, sprijinire si intelegere. Problema care se pune nu este inlaturarea factorului politic din conducerea societatii, care, de regula, costituie o emanatie a vointei cetatenilor, si nici o ignorare a cuceririlor stiintei, care reprezinta expresia dezvoltarii obiective a societatii, ci de o conlucrare intre politic si stiintific. Intr-un stat modern, factorii de decizie politica, care reprezinta o anumita optiune a maselor, trebuie sa beneficieze de aportul consilierilor specialisti, al unor organisme stiintifice, care sa releve, in mod permanent, nevoile obiective ale dezvoltarii sociale. O decizie luata de conducere este valoroasa numai in masura in care tine cont de cuceririle stiintei, dar si de valorile ce emana de la vointa cetatenilor.

Sintetizand cele prezentate, putem deduce cateva dintre marile directii ale tehnocratiei:

inlocuieste politica si depolitizeaza progresul, tehnocratul definindu-si

statutul si rolul in termeni apolitici;

promoveaza ostilitatea fatisa fata de oamenii politici si institutiile politice;

considera egalitatea democratica drept perturbanta in adoptarea deciziilor

rationale, promovand un criptodirijism sau chiar autorism ostentativ;

anuleaza orice posibil conflict social sau politic, socotind ca analiza

rationala conduce intotdeauna    la unanimitate;

abandoneaza recursul la criteriile ideologice sau morale clasice,

rezumandu-se numai la criteriile pragmatice;

discursul valoric este orientat numai inspre progresul tehnologic si

productivitate, nefiind la fel de preocupat de aspectele distributive ale justitiei sociale.[2]