TEORIA DREPTULUI NATURAL

TEORIA DREPTULUI NATURAL

In secolul al VII-lea in Europa declinul feudalismului este accentuat de un fenomen politic oarecum surprinzator, in sensul ca burghezia este sprijinita tocmai de absolutismul monarhic. In Franta, de pilda absolutismul monarhic servea burghezia impotriva razboiului, a religiei, a papalitatii si prin aceasta servea miscarii populare. Dar spre finele secolului al VII-lea si inceputul secolului al VIII-lea, cand cauzele ce facilitau cooperarea dintre burghezie si absolutismul monarhic au disparut, burghezia franceza care milita pentru independenta pe plan politic abandoneaza absolutismul monarhic. Isi putea permite o asemenea ruptura deoarece burghezia se consolida din punct de vedere economic si social iar influenta ei politica in societate crescuse considerabil.

In Germania, mai ales dupa pacea de la Westfalia (1648), are loc o dezmembrare politica, se intareste reactia feudala, fortele absolutiste fiind preponderente ceea ce obliga burghezia la compromisuri.

In Spania se continua atacurile feudalismului contra monarhie, catolicismului si burgheziei.

In aceste conditii apare in istoria gandirii politice teoria cunoscuta sub numele de Doctrina dreptului natural. Desi in antichitate apar idei care anticipau aceasta teorie, ea s-a cristalizat abia in secolul al XVII-lea. Teoria dreptului natural incerca sa dea o explicatie juridica raporturilor de proprietate. Aceasta teorie sustine ca a existat o epoca in care avem de a face cu prezenta unor legi intre cetateni, obligatorii pentru toti, a unor legi eterne. La inceput teoria dreptului natural s-a dezvoltat in Olanda, mare putere coloniala la vremea respectiva.

1. Conceptia politica a lui Hugo Grotius

Hugo Grotius (1583-1645) este cel mai remarcabil reprezentant al gandirii juridice cat si gandirii politice. Principalele sale lucrari sunt: De jure belli et pacis (aparuta in anul 1625 si dedicata lui Ludovic al XIII-lea al Frantei) si Mare Liberum (1609).

Esenta conceptiei sale consta in aprecierea omului ca o fiinta sociala prin natura sa. Aceasta constituie un principiu de drept general, valabil pentru orice cetatean. Izvorul dreptului natural il constituie tendinta naturala a omului pentru o viata in comun, fapt ce se realizeaza dintru-un instinct social cu care se naste. Natura obliga pe oameni sa intre in anumite raporturi intre ei, anume raporturi sociale. Aceasta situatie nu este insa contrara naturii si fiintei lui ca individ, ci izvoreste din instinctul de sociabilitate.

Dreptul natural, in aceasta conceptie, se pronunta contra revelatiei divine, a unui amestec din afara in explicarea genezei normelor de drept. 'Dreptul natural exista chiar daca Dumnezeu nu ar exista! '.

Adeptii dreptului natural cer in primul rand respectarea contractelor incheiate, fundamentarea proprietatii private si puterii legitime a suveranului asupra supusilor. Proprietatea privata, spun ei, isi are originea intr-o conventie initiala, care a intervenit intre cetateni si prin care, de buna voie, s-a ajuns la o impartire a bunurilor, s-au stabilit anumite obligatii fata de altii, iar evolutia societatii cere legitim respectarea acestor contracte. Mergand mai departe cu rationamentul, Grotius sustine ca si statul are o origine contractuala. El este adpt al tezei suveranitatii statului. Puterea suprema este puterea suveranului, care sta in mana marelui demnitar al tarii (monarhul) si nu a poporului, deoarece prin contractul incheiat, poporul este obligat la supunere continua, altfel pretentia poporului le a detine puterea ar fi o contradictie logica.

In acest spirit, libertatea apare ca un fel de negot, adica un obiect de vanzare-cumparare, iar raporturile de putere asemanatoare celor dintre stapan si sluga.

2. Baruch Benedict Spinoza

Cunoscutul filozof olandez, Spinoza (1637-1673) a scris opere importante pentru ideile politice, intre care: Tratatul teologico-politic, Etica si Tratatul politic.

Ideile sale politice sunt legate de instaurarea republicii in Olanda. isi propune sa confere o explicatie laica originii si naturii statului. Tezele sale sunt antifeudale, antiscolastice si anticlericale. Discursul sau politic poarta amprenta enciclopedismului sau in materie de politica si a unui stil scriptural suplu si atractiv.

Statul are o baza rationala, iar scopul sau suprem este acela de a asigura functionarea normala a societatii, respectiv libertatea. De altfel, ideile sale principale se refera la libertate si sclavie. Dupa el sclavia ar rezulta in mod fatal dintr-o necesitate. Ea este indispensabila societatii, iar libertatea este o stare naturala care rezulta din respectarea necesitatii 'Libertatea ca necesitate inteleasa'.

in starea naturala oamenii nu cunosteau binele si raul, justitia si injustitia, nici dreptul si nici puterea. Numai in societate apar aceste valori. in raport cu statul, el a militat pentru libera exprimare a cuvantului cetatenilor. 'Trainicia unui guvern este determinata de libertatea cuvantului, iar forta (constrangerea) duce la slabirea statului'. Statul este un arbitru in societate si impune supunere (supunerea fiind un drept natural al statului). Forta statului determinata de legitimitatea sa naturaa si rationala consta in apararea ordinei, pacii si securitatii sociale. Puterea statului se exercita si asupra bisericii, dar fara sa-i lezeze interesele.

La fel proprietatea privata este o conditie naturala-rationala a oricarei societati, perfect legitima nu doar din punct de vedere moral ci si juridic. El se opune categoric monarhiei absolute, deoarece in cadrul ei ar exista sclavie si barbarie. De aceea el este adeptul unei forme democratice de guvernamant, adica republica.

O alta idee este aceea a libertatii politice a cetatenilor. Libertatea politica nu poate fi suprimata, pentru ca nimeni nu este obligat, gratie legilor dreptului natural, sa se supuna altuia, sa se supuna bunului plac al altuia. 'Fiecare este proprietarul propriei sale libertati' -afirma Spinoza. Natura a oferit fiecaruia libertatea pe care o poseda, care-i apartine lui ca individ, iar statul care garanteaza aceasta stare naturala este democratia, adica instaurarea majoritatii.

3. Samuel Puffendorf (1632-1694)

Teoria dreptului natural se afirma nu doar in Olanda ci si in Germania, mai ales prin Puffendorf. Pentru a-l intelege trebuie sa remarcam faptul ca razboiul de 30 de ani, care a avut loc in Germania nu a dus la subminarea feudalismului, ci la anumita consolidare a acestuia. La aceasta se adauga faramitarea feudala (peste 360 de statulete feudale independente si rivale). Aceasta a dus la consolidarea absolutismului principilor, la intarzierea procesului de centralizare a puterii de stat. De altfel, burghezia era slaba, ceea ce a dus la un anumit compromis cu absolutismul princiar.

Pe acest fond, ideile dreptului natural a lui Puffendorf capata semnificatie specifica. El face distinctie intre dreptul natural si dreptul teologic. Dreptul natural este dedus din ratiunea umana, din natura lucturilor. Natura omului este imuabila (neschimbata), atunci sunt imobile si normele de drept. Deci, sursa legilor este aici, in natura umana terestra si nu au nimic cu explicatia mistico-religioasa.

Si el crede ca statul este rezultatul unui contract, al unui conventii sau a unui legamant initial intre oameni. Scopul statului este de a asigura pacea si utilitatea comuna. Suveranul are datoria de a apara drepturile supusilor, acest fapt (obligatia statului) fiind cuprins in contractul initial.

4. Cristian Thomasius (1652-1728)

Este un continuator al teoriei dreptului natural si adept al limitarii puterii absolutismului plecand de la distinctia dintre drept si morala, el fiind primul ganditor care a analizat aceasta deosebire, teoria sa fiind imprumutata de Kant.

Pentru Thomasius morala constituie acel 'forum internum' (imperatvul categoric la Kant) iar dreptul este 'forum externum'. Cu alte cuvinte, morala este ansamblul cerintelor de comportament, de conduita in societate, care-si au 'sediul' in individ si au ca scop reglementarea raporturilor dintre constiinta individului si imperativul categoric necesar (intre datorie si necesitate), adica acela de a se purta de asa maniera incat sa nu contravina unor cerinte etice generale. Dreptul isi are sediul in exterior si se refera la reglementarea unor raporturi materiale in societate.

in consecienta, morala are ca principiu onestitatea, pacea interioara (adica scopul), pe cand dreptul are ca principiu justul, iar ca scop pacea exterioara (sociala de fapt). Christian Thomasius ("Fundamenta juris naturae et gentium ex sensu communi deducta" - 1705) distingea intre misiunea dreptului, constand in asigurarea raporturilor exterioare dintre oameni prin reglementari ce formeaza obligatii perfecte, sanctionabile, si misiunea moralei, legata de viata interioara a constiintei si care formuleaza obligatii imperfecte, negarantate. Aceasta teza, care si-a pastrat autoritatea pana in secolul nostru, a fost apreciata ca "adevarata distinctie dintre drept si morala". Daca in morala, prin alegerea efectuata, se confrunta o actiune cu alta a aceluiasi subiect, in drept se confrunta actiuni diferite ale unor subiecti diferiti. De aceea, morala ar fi unilaterala, iar dreptul, bilateral.

5.Cristian Wolf (1679-1754)

Teza prin care Wolf estea preciat ca teoriticean al dreptului natural este aceea a limitarii puterii absolute, monarhice, pentru a nu degenera in tiranie. Aceasta limitare se realizeaza prin legi. Deci, tendintele tiranice trebuie ingradite printr-o anumita adunare reprezentativa.

si la el, statul este reprezentantul unui contract incheiat intre oameni. Dar puterea de stat este nelimitata si atotputernica iar cetatenii au datoria sa i se supuna neconditionat. El preconiza ratiunea, existenta unui stat politist, a unui stat birocratic care sa concentreze intreaga putere (compromis cu absolutismul princiar).

Actualitatea teoriei dreptului natural

Uitata o vreme, astazi teoria dreptului natural este reluata si actualizata. Unul dintre cei mai perseverenti doctrinari contemporani ai acestor teze, este G. Del Vecchio, dupa care legile dreptului natural sunt imuabile.

Referindu-se la obisnuitele norme ale dreptului pozitiv, el afirma ca acestea nu exprima judecati absolute despre dreptate si justitie. De aici necesitatea recurgerii la dreptul natural competent a exprima criteriul absolut al dreptatii. Legile, normele dreptului natural pot sa refere despre dreptatea absoluta deoarece se intemeieaza nu pe arbitrar, pe actul de vointa al legislatorului, ci pe natura lucrurilor. Numai prin raportarea la dreptul natural putem aprecia valoarea dreptului pozitiv.

Asadar in conceptia lui del Vecchio ar exista nu numai norme legi unice, eterne ci si o dreptate generala, unica, eterna, de unde caracterul imuabil al acestor legi naturale. Dreptatea unica este deasupra claselor, deasupra puterilor sociale exprimand global interesele tuturor membrilor societatii. Concomitent cu aceste teorii o puternica recrudescenta cunosc conceptiile catolice in drept. Pe linia doctrinei sfantuli Toma d`Aquino, actualizata si modernizata la cerintele societatii contemporane, teoria catolica a dreptului proclama o unitate intre drept, morala si politica, privind dreptul natural. Dupa acesti doctrinari catolici, in revelatia divina (acreditata de teoricienii evului mediu) isi gaseste originea si dreptul natural. Deci, dreptul divin (revelat) consacra dreptul natural, care, la randu-i consacra dreptul pozitiv.

In conceptia noastra, dreptul natural si dreptul pozitiv se raporteaza intre ele, primul are anterioritate logica fata de secundul, dandu-i ratiunea de a fi (in masura in care dreptul pozitiv se justifica prin el - contine justul). Astfel, sub asest aspect, putem vorbi de un sistem juridic unic ce este in parte natural si in parte pozitiv.

De asemenea, in ceea ce priveste o problematica a existentei unui "drept natural cu continut evolutiv" putem formula mai multe intrebari la care doar printr-un studiu aprofundat se poate raspunde in mod adecvat - insa fie si numai punerea unor asemenea intrebari ar putea aduce in discutie actualitatea dreptului natural. Putem sa enumeram cateva dintre aceste intrebari, fara a risipi imensa varietate de intrebari referitoare la existenta evolutiva sau nu a dreptului natural. Iata cateva dintre ele:

a. Ce relatie exista intre evolutia dreptului natural si relativism ?

b. Drepturile naturale au un continut variabil in fiecare cultura, iar acest aspect se rasfrange si asupra protectiei si garantarii lor?

c. Variabilitatea obiceiurilor permite acceptarea acelor "drepturi" care se gasesc impotriva primelor principii ale legii naturale? Contin astfel de drepturi justul natural?; Trebuie ele protejate?

d. Aceasta acceptiune de drept natural cu continut evolutiv, rezulta din conceptul modern de toleranta?

e. Vorbind despre "progresivitatea" sau "evolutia" dreptului natural, nu cumva il confundam pe acesta cu dreptul pozitiv?

f. Nu ar fi mai bine sa sustinem ideea existentei unui drept natural imutabil in defavoarea unei pluralitati pozitive?

g. O mutabilitate proprie dreptului natural nu ar contraveni conceptului de adevar obiectiv?

h. Sustinerea imutabilitatii dreptului natutal nu ar constitui o piedica in stadiul actual al evolutiei culturale in care ne aflam?

i. "Evolutia" dreptului natural si a continutului evolutiv al drepturilor naturale reprezinta doar respectarea evolutiei cunoasterii lui sau si respectarea, protectia si garantarea acestor drepturi?

j. In cele din urma, disputa dintre dreptul natural si dreptul pozitiv nu este aceasta doar o pura disputa verbala, o adevarata "disputatio de nominis" ?

Considerand ca macar unora dintre aceste intrebari sau incertitudini doctrina a incercat sa ofere anumite raspunsuri sau doar un punct de pornire spre alte eventuale raspunsuri, problematica poate sa ramana in continuare deschisa.

Dreptul natural cunoaste deci, in linii mari, o traiectorie istorica ce cuprinde urmatoarele etape:

a) antichitatea greaca (prezenta unor asemenea idei la Platon, Socrates);

b) evul mediu (abordare teologica, Toma d`Aquino);

c) etapa moderna a dreptului natural ca atare (abordare juridica);

d) doctrina contemporana a dreptului (modernizarea ideilor vechi).

Bibliografie: Spinoza: Etica