Teoria si practica tica

TEORIA SI PRACTICA DIPLOMATICA

Diplomatia are vocatia de a constitui termenul central atunci cand ne propunem sa descoperim modul in care sunt operationalizate raporturile dintre subiectii Dreptului International. Totodata, diplomatia este profesiunea pentru unii, ocupatia pentru altii, prin care se asigura functionarea formala a relatiilor internationale (RI).

Din punct de vedere istoric, se poate considera ca diplomatia a aparut atunci cand oamenii au recurs la primele tratative, sau negocieri. Ea s-a dezvoltat impreuna cu acestea, crescand in complexitate pe masura ce relatiile interumane au evoluat din punctul de vedere al structurarii.

Un moment de referinta pentru evolutia diplomatiei este secolul al XV-lea, cand au aparut primele misiuni permanente. O data cu acestea, putem spune ca s-a produs nasterea diplomatiei permanente, ceea ce a presupus crearea de institutii si metode diplomatice in acceptiunea moderna a termenilor.

Al doilea moment de referinta apare la distanta de peste trei sute cincizeci de ani, respectiv prin Regulamentul de la Viena, din 1815, cu privire la rangul agentilor diplomatici. Aici sunt fixate repere ale « diplomatiei clasice ».

Au urmat, dupa o suta cincizeci de ani, documentele de baza ale diplomatiei moderne, respectiv « Conventia de la Viena cu privire la relatiile diplomatice », incheiata la 18 aprilie 1961, precum si « Conventia de la Viena cu privire la relatiile consulare », incheiata la 24 aprilie 1963.

Documentele succesive mentionate mai sus au permis punerea unei ordini unanim acceptate in intelesul termenilor, definirea regulilor de procedura, a drepturilor si obligatiilor si, nu in ultimul rand, au realizat codificarea functiilor clasice ale diplomatiei.

Este de notat ca, in decursul timpului, ierarhizarea functiilor a cunoscut modificari, fiind dependenta direct de structura relatiilor gestionate prin mijloace diplomatice.

Functiile clasice ale diplomatiei sunt : reprezentarea, realizarea politicii externe a statului, colaborarea, informarea si negocierea.

Misiunile diplomatice

Este un fapt cunoscut ca statele stabilesc intre ele legaturi pentru a-si realiza scopurile pe plan extern. Aceste legaturi sunt denumite "raporturi diplomatice misionale". Termenul  misional este legat de faptul ca legatura dintre state nu poate avea dacat caracter oficial si deci nu poate fi realizata decat in baza unei misiuni. Se disting doua forme de raport diplomatic misional : permanent si temporar.

Raportul diplomatic misional este generat de acordul de vointa al Partilor care au cazut in prealabil de acord sa stabileasca intre ele relatii diplomatice si sa faca schimb de misiuni permanente in scopul intretinerii si dezvoltarii unor astfel de raporturi.

Relatii cu caracter diplomatic se pot stabili : intre state, intre state si organizatii internationale, sau intre organizatii internationale.

Acest tip de relatii se manifesta intr-o diversitate de forme, schimbul de misiuni diplomatice permanente reprezentand procedura uzuala in practica curenta.

Daca vom merge mai departe sa exploram canalele diplomatice, de exemplu, vom remarca faptul ca acestea reprezinta modalitati de derulare a oricarui demers, iar realizarea concreta poate imbraca mai multe forme reciproc acceptate de partile implicate. Se disting doua moduri de utilizare a canalelor diplomatice de comunicare : prin persoane cu statut diplomatic desemnate oficial, sau prin corespondenta diplomatica.

In aceste conditii, prima categorie de mai sus se poate face prin: misiunile diplomatice permanente, formele diplomatiei ad-hoc si in organizatiile internationale.

Diplomatia ad-hoc, este realizata, conform Comisiei de Drept International a ONU, prin: misiunile speciale, delegatiile la conferinte internationale, trimisi itineranti, birouri temporare sau permanente in domenii si actiuni determinate de Parti.

Stabilirea de relatii diplomatice

Stabilirea relatiilor diplomatice intre doua state are loc pe baza consimtamantului lor mutual, conform Conventiei de la Viena din 1961, art. 2.

Acordul de vointa al Partilor trebuie sa raspunda unor cerinte de validitate, in caz contrar neputand fi generator de raporturi de drept in ordinea juridica internationala.

Consimtamantul unui stat este, si in acest caz, manifestarea libera a vointei de catre o entitate dotata cu suveranitate, purtatoare a unei personalitati juridice internationale depline.

Stabilind relatii diplomatice intre ele, statele isi recunosc reciproc personalitatea juridica pe plan international.

Recunoasterea poate precede sau poate interveni concomitent cu legarea raporturilor diplomatice permanente.

Aici se impun unele nuantari. In primul rand, stabilirea de relatii diplomatice intre doua state nu implica in mod necesar si infiintarea de misiuni diplomatice rezidente pe teritoriile lor. In al doilea rand, recunoasterea nu este necesara in toate cazurile in care se stabilesc raporturi de natura diplomatica. Astfel apare de fapt diferenta intre raporturile « diplomatice » si cele « de natura diplomatica », ultimele putand fi denumite si raporturi realizate de diplomati, dar neoficial.

Retinem astfel posibilitatea ca statele sa intre in raporturi diplomatice cu caracter temporar, fara sa fie necesara pentru aceasta o recunoastere oficiala in sensul propriu al cuvantului.

Mai mult, este evident ca recunoasterea se mentine chiar daca intervin momente deosebite, cum ar fi suspendarea sau ruperea relatiilor diplomatice. Este cazul schimbarilor unui regim cu altul - despre care comunitatea internationala nu poate garanta ca va adopta pozitii sau politici predictibile. Intr-un astfel de caz, se poate asista la inghetare, suspendare, ori rupere a relatiilor intrucat acestea sunt realizate faptic cu un guvern care este expresia unui regim politic prevalent la un moment dat, pe cata vreme recunoasterea este a statului.

In privinta stabilirii de relatii diplomatice, mai este de notat preconditia conform careia, cele doua state, recunosc - si se angajeaza sa respecte - functiile misiunilor diplomatice inscrise in Conventia ddiplomatica de la Viena, din 1961.

In limbajul diplomatic clasic, statul trimitator al unei misiuni diplomatice de numeste stat acreditant , iar cel primitor al unei misiuni diplomatice, stat acreditar .

Infiintarea de misiuni diplomatice

Ca si stabilirea de relatii diplomatice, infiintarea de misiuni diplomatice este inscrisa tot in art. 2 al Conventiei diplomatice de la Viena din 1961.

In literatura clasica s-a sustinut ca statele deruleaza raporturi diplomatice in exercitiul dreptului lor la legatie.

Acest drept decurge din norma Dreptului Roman "jus legationis". Potrivit unei teorii larg acceptate, statele poseda atat un drept de legatie activ, adica acela de a trimite reprezentanti diplomatici, cat si un drept de legatie pasiv, adica acela de a primi pe teritoriul sau reprezentanti diplomatici straini.

Dreptul de legatie apartine statelor care se bucura de suveranitate deplina. Aceasta afirmatie constituie un paradox aparent.

Acordul interstatal prin care se stabilesc relatii diplomatice si se infiinteaza misiuni permanente poate lua forma unui tratat. El poate fi de sine statator, dupa cum chestiunea poate lua forma unei prevederi sau unui articol dintr-un tratat mai larg, prin care sunt reglementate mai multe subiecte aflate in suspensie intre cele doua state.

Acordul poate reglementa in amanunt aspectele privind stabilirea misiunilor diplomatice, sau doar cadrul general.

De obicei, astfel de documente/intelegeri prevad nivelul reprezentantelor diplomatice, sediul, efectivele misiunii, categoriile de functionari cu care vor fi incadrate, inlesnirile speciale pe care le acorda reciproc in favoarea misiunilor lor.

Organul competent sa incheie acordul de stabilire a relatiilor diplomatice este dat de legislatia nationala, care indica de altfel si procedura de intrare in vigoare/ratificare.

Aici se impune specificatia ca misiunea diplomatica, o data infiintata, poate intra in functiune inaintea acreditarii sefului de misiune, prezenta unui insarcinat cu afaceri ad-interim fiind suficienta.

Aceasta da expresie, de altfel, faptului ca misiunea diplomatica poate exista independent de membrii sai. Desi ar parea bizar, misiunea este recunoscuta chiar daca nu are un sediu permanent si nu este incadrata cu personal, deci din punct de vedere fizic nimeni nu opereaza in cadrul ei. Motivele sunt urmatoarele : caile procedurale de creare a unei misiuni diplomatice sunt diferite de cele privind numirea membrilor ei, schimbarile in compozitia personalului nu afecteaza existenta misiunii ; titulaturile sunt diferite ; cauzele de incetare a functiei unui membru sunt diferite de cauzele de incetare a misiunii insasi.

Categorii de misiuni diplomatice

Misiunile diplomatice pot fi grupate in : (a) misiuni de tip clasic si (b) misiuni de tip nou.

Din primul grup fac parte :

Ambasada, care este misiunea diplomatica de gradul cel mai inalt, aproape generalizata in practica diplomatica. Seful acestei misiuni diplomatice are calitatea de ambasador, facand parte din prima clasa de diplomati in ierarhia recunoscuta in dreptul diplomatic. Denumirea exacta si oficiala a unei persoane desemnata de seful unui stat sa conduca o misiune cu rang de ambasada intr-un alt stat este : Ambasador Extraordinar si Plenipotentiar.

Aceasta face si diferenta intre calitatea si rangul de ambasador. Astfel, practica internationala cunoaste situatii cand persoane care nu sunt diplomati de cariera sunt numite in calitate de ambasadori extraordinari si plenipotentiari, respectiv politicieni, persoane de notorietate publica ori personalitati academice. Categoriile mentionate nu au totusi rangul/gradul diplomatic de ambasador. Acesta poate fi obtinut de catre un diplomat de cariera, ca urmare a afirmarii meritelor sale in serviciul diplomatic al unei tari. Categoria diplomatilor in exercitiu are privilegiul ca, dupa una sau mai multe misiuni externe de lunga durata, care se mai numesc si posturi diplomatice, sa isi pastreze titlul de ambasador.

Nunciatura apostolica, este misiunea diplomatica echivalenta ambasadei, pe care Vaticanul o utilizeaza in relatiile sale cu statele sau alti subiecti de drept international. Ea este condusa de Nuntiul Papal, care face si el parte din prima clasa in ierarhia diplomatica, ca si ambasadorul.

Conform regulii generale, titlul de Decan al Corpului Diplomatic dintr-o tara revine, de drept, ambasadorului cu cel mai indelungat stagiu la post pe spatiul respectiv. Cu toate acestea, in statele in care catolicismul este religia dominanta, Nuntiului Apostolic i se confera prin curtoazie, titlul de Decan al Corpului Diplomatic.

Legatia, reprezentanta diplomatica de rang inferior, avand in frunte Ministrul Plenipotentiar sau Ministrul Resident, sef de misiune care apartine clasei a 2-a in ierarhia diplomatica.

Internunciatura, echivalenta legatiei sub aspectul rangului, care reprezinta Sfantul Scaun in tarile unde nu exista Nunciatura, avand in frunte un Internuntiu, omolog al ministrului plenipotentiar.

Clasificarile misiunilor s-au multiplicat in ultimele decenii, datorita unor evolutii inerente in practica relatiilor internationale. Cu titlu de exemplu, numarul legatiilor a scazut dramatic in raport cu cel al ambasadelor. Franta dispunea, in anul 1936, de 16 ambasade si 53 de legatii, iar in 1957 - 69 de ambasade si 9 legatii. In aceeasi perioada, Marea Britanie a parcurs o schimbare similara, evoluand de la 16 ambasade si 36 de legatii, la 71 de ambasade si 10 legatii.

Pentru a ilustra prin exemple schimbarile dramatice de situatie in materia rangului reprezentarii diplomatice, ar fi de notat ca in relatiile diplomatice ale Romaniei cu Franta, prima stabilire a avut loc in februarie 1880, la nivel de legatie. In 1938, Legatia Romaniei la Paris a fost ridicata la rang de Ambasada. In 1941, relatiile diplomatice intre Romania si Franta s-au intrerupt. Au fost restabilite in 1945, la nivel de reprezentante politice (a se vedea ca deja a inceput diversificarea reprezentarii). In 1946 cele doua state au hotarat ca reprezentantele lor sa fie aduse la rang de legatie, iar in 1963 legatiile au fost ridicate la rang de ambasade. Ne aflam in perioada « nivelata  de asperitati majore » din timpul Razboiului Rece, cand principiul asupra caruia cazusera de acord cele doua blocuri, cel putin declarativ, era cel al coexistentei pasnice.

Stabilirea clasei si rangului misiunilor diplomatice tine de competenta interna a statelor. Cu toate acestea, deschiderea intr-un alt stat a unei misiuni cu un anume rang este o chestiune fondata pe principiul reciprocitatii. De regula, statele deschid reciproc misiuni de acelasi rang. Este de fapt si o norma de curtoazie interstatala, intrucat daca statul A trimite o ambasada in statul B, iar statul B ar deschide doar o legatie in statul A, aceasta decizie se poate interpreta si prin aceea ca statul B desconsidera statul A.

De asemenea, trebuie notat ca rangul misiunii este acelasi cu al sefului ei. Deci un ambasador nu a condus nici-o data o legatie, iar un ministru plenipotentiar nu a condus nici-o data o ambasada.

Continuand insa tipologia misiunilor diplomatice sau investite cu statut si privilegii diplomatice, este de notat ca legatiile au disparut practic din peisajul reprezentarii reciproce.

La nivelul lui 2005, Franta avea in strainatate : ambasade (165, din care 162 dotate cu sectii consulare), reprezentante permanente (17), consulate generale (98), consulate (5), cancelarii detasate (4), agentii consulare (495), centre si institute culturale (166), stabilimente « Alliance Française » (285).

In categoria misiunilor de tip nou, pot fi incluse Inaltele Comisariate (Inaltele Reprezentante), ca de exemplu cele care au legat Anglia de tarile membre ale Commonwealth-ului , Delegatiile-Misiunile-Reprezentantele Permanente, din sfera reprezentantelor oficiale ale statelor pe langa organizatiile internationale, precum si Misiunile organizatiilor internationale (pe langa diferite state, membre sau nemembre ale acestora). Misiunile formeaza categoria cea mai noua, alcatuita din reprezentante cu caracter diplomatic pe care organizatiile internationale le folosesc in gestionarea relatiilor lor atat cu statele membre cat si cu cele nemembre, dar cu care au institutionalizat raporturi.

Sfera de relatii descrisa mai sus, in care se include de altfel si statutul misiunilor in cauza, este reglementata prin Conventia de la Viena din 14 martie 1975, privind reprezentarea statelor in organizatiile internationale cu caracter universal.

Relevam in cele ce urmeaza cateva exemple privitor la reprezentarea Romaniei in strainatate si pe langa organizatii internationale. Astfel, Romania dispune de : 96 de Ambasade stabilite (nu deschise efectiv) in baza acordurilor interstatale, de 12 Misiuni Permanente (Comisia Dunarii, NATO- Delegatie Permanenta, Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord, UE- Reprezentanta Permanenta,Uniunea Europeana, ONU-New York, ONU-Geneva, adica Oficiul Natiunilor Unite si Organizatiile Internationale cu sediul in Elvetia, OMT-Organizatia Mondiala a Turismului de la Madrid, OACI-Organizatia Internationala a Aviatiei Civile de la Montreal, UNEP si UNCHS-Programul Natiunilor Unite pentru Mediul Inconjurator si Centrul Natiunilor Unite pentru Asezari Umane, UNESCO-Del Perm Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura de la Paris, FAO-Oganizatia Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura de la Roma, CE-Consiliul Europei de la Strasbourg, Viena- Misiunea Permanenta a Romaniei pa langa organizatiile internationale cu sediul la Viena-OSCE-fara personalitate juridica), de 27 de Consulate Generale, de 30 de Consulate Onorifice, precum si de 15 Institute Culturale (Berlin, Budapesta, Istanbul, Lisabona, Londra, Madrid, New York, Paris, Praga, Roma, Stockholm, Tel Aviv, Varsovia, Venetia, Viena).

Functiile misiunilor diplomatice

Sa incepem prin a recurge la Conventia de la Viena din 1961, art. 3, pentru a enumera functiile misiunii diplomatice : (a) reprezentarea statului acreditant in statul acreditar ; (b) ocrotirea in statul acreditar a intereselor statului acreditant si cetatenilor sai, in limitele admise de dreptul international ; (c) ducerea de tratative cu guvernul statului acreditar ; (d) informarea prin toate mijloacele licite despre conditiile si evolutia evenimentelor din statul acreditar si raportarea cu privire la acestea guvernului statului acreditant ; (e) promovarea de relatii de prietenie si dezvoltarea de relatii economice, culturale si stiintifice intre statul acreditant si statul acreditar. In acelasi articol, se face mentiunea : «  Nici o dispozitie a prezentei Conventii nu poate fi interpretata ca interzicand misiunii diplomatice exercitarea functiilor consulare ».

Reprezentarea. Este in general accceptat faptul ca functia de reprezentare este dintre cele mai vechi pentru misiunile diplomatice. In timpul cand se negocia Conventia diplomatica de la Viena, s-au inregistrat propuneri de a se conferi reprezentarii o functie primara, din care sa decurga toate celelalte functii. Rolul sau major inca de primele timpuri, a consacrat de altfel termenul de reprezentanta diplomatica, similar celui de misiune diplomatica.

Functia de reprezentare se manifesta prin prticiparea agentilor diplomatici la evenimentele vietii publice care se petrec in statul acreditar (zile nationale, receptii, reuniuni, festivitati, comemorari etc), simbolizand marcarea prin prezenta a statului acreditant, precum si atitudinea de apreciere fata de momentele semnificative ale vietii publice din tara de resedinta.

Este necesar a se face o distinctie intre functia de reprezentare a misiunii diplomatice si actul juridic al reprezentarii in dreptul international. Reprezentarea juridica a statelor in relatiile internationale este un raport juridic in temeiul caruia un stat (statul reprezentat) acorda unui alt stat (statul reprezentant) dreptul de a indeplini acte juridice in numele sau in raport cu un alt stat (statul tert), act care angajeaza statul reprezentat pe plan international.

In cazul mentionat, avem de a face cu trei subiecti de drept international. Ori nu asa stau lucrurile in cazul reprezentarii misiunii diplomatice. Misiunea nu este subiect de drept international, ci organ prin intermediul caruia sunt intretinute relatiile a doi subiecti ai dreptului international. O misiune actioneaza in cadrul unui raport de reprezentare in sens juridic al cuvantului, doar daca este desemnata sa reprezinte interesele unui stat tert in tara de resedinta, cele doua avand relatiile diplomatice rupte sau suspendate.

Negocierea. Este, ca si reprezentarea, una dintre cele mai vechi functii ale misiunilor diplomatice permanente. Ea s-a identificat cu cerinta practica fundamentala ca doua Parti, interesate intr-o anumita problema, sa incerce gasirea unei solutii de rezolvare pe cale amiabila, prin una sau mai multe runde de convorbiri.

In cazul statelor, ca Parti, avand o agenda politico-diplomatica cu probleme de interes bilateral nerezolvate, misiunile diplomatice au constituit din totdeauna levierul central de negociere. Definim deci negocierea diplomatica drept actiunea prin care doua state declanseaza un proces de examinare a unei probleme in vederea solutionarii ei. Sensul care se da acestei functii trebuie sa fie cat mai cuprinzator. Ar fi gresit sa se inteleaga, de exemplu, ca negocierea se reduce la convenirea unor acorduri/intelegeri/tratate. Misiunea diplomatica procedeaza la negocieri, cu sau fara un mandat expres pe fiecare speta, cu orice organ competent al statului acreditar, legat de un spectru larg de chestiuni, ca de exemplu : ocrotirea intereselor cetatenilor statului acreditant de pe teritoriul statului acreditar ; solutionarea de litigii, prevenirea unor dezvoltari cu caracter politic sau economic care ar putea aduce dezavantaje sau ar leza interesele statului acreditant ; armonizarea pozitiilor in raport cu anumite probleme internationale de interes comun s .a..

Negocierile pot fi departajate in: oficiale si oficioase.

Negocierile oficiale sunt acele tratative care sunt declansate in mod formal, deschis si de natura sa angajeze statele respective pe plan international. Ele sunt urmarite ca atare de alte state, care isi ajusteaza la randul lor pozitiile fata de chestiunea negociata, in sensul ca pot decide sa deschida negocieri paralele cu alti subiecti interesati, sa devina parte la negocierile deja demarate de alte state, ori sa incerce sa contracareze solutii cu efect negativ asupra propriilor lor interese.

Negocierile oficioase sunt acele tratative care au caracter exploratoriu, de sondare, fara sa angajeze formal statele in cauza. De obicei, la acest gen de tratative se recurge atunci cand chestiunea in suspensie este complexa, cand are caracter sensibil, cand partile sunt divizate profund si au interese adverse, cand marja de intelegere/compromis este ingusta, sau pur si simplu, pentru a pregati cadrul si regulile de desfasurare ulterioara a unor negocieri oficiale.

O alta impartire poate fi in negocieri directe sau negocieri indirecte , in functie de modul cum se pozitioneaza Partile una fata de alta.

In cazul negocierilor indirecte, cand aparent pozitiile partilor sunt ireconciliabile, pot aparea doua formule de reglementare practicate in relatiile internationale prin implicarea unor terti subiecti de drept. Este vorba de mediere si conciliere . Deosebirea dintre ele consta in faptul ca medierea nu o poate realiza decat un stat tert care este echidistant in raport cu partile care au diferendul, iar concilierea o face un stat tert care poate fi apropiat sau aliat cu unul din statele care au de reglementat o chestiune litigioasa, dar intelege sa nu uzeze de aceasta in procedura de intermediere.

Se vorbeste mult de faptul ca negocierea este o arta. Intr-o anumita masura este adevarat, dar in egala masura se confirma ca regulile in procesul de negocieri sunt elemente de baza, in special pentru pastrarea garantiilor reciproce de buna credinta.

In principiu, arta de a negocia se sprijina pe patru capabilitati : (a) de a intelege profund pozitia si interesele partii adverse ; (b) de a deosebi esentialul de ne esential ; (c) de a face concesii fara a-si compromite obiectivul urmarit ; (d) de a pastra secretul tratativelor.

Informarea. Dezvoltarea relatiilor dintre state este conditionata de cunoasterea si intelegerea reciproca a situatiei politice, economice, sociale si din sfera culturii din tara de resedinta. Acestei nevoi ii corespunde functia de informare, prin exercitarea careia misiunea diplomatica furnizeaza statului acreditant datele culese privind situatia interna si politica internationala a statului acreditar. In alegerea surselor de informare, misiunea diplomatica va trebui sa aiba in vedere prevederile Conventiei diplomatice de la Viena din 1961, care mentioneaza in mod expres caracterul legal/licit pe care trebuie sa-l aiba orice sursa de informare utilizata de o reprezentanta oficiala a unui stat strain pe teritoriul altui stat.

Protectia diplomatica. Aceasta functiune reflecta totalitatea demersurilor de natura sa asigure protectia intereselor pe care statul acreditant si persoanele (fizice si/sau juridice) aflate sub autoritatea acestuia le pot avea in tara de resedinta. Functia de ocrotire, recunoscuta in dreptul international, permite misiunilor diplomatice sa acorde protectie diplomatica cetatenilor statului acreditant, aflati sau stabiliti pe teritoriul statului acreditar, prin interventii pe plan diplomatic cu caracter reparatoriu sau de protectie efectiva. Statutul juridic international al strainilor este descris si se materializeaza in regimul strainilor , sau obligatia unui stat de a asigura strainilor de pe teritoriul sau acelasi standard de drepturi umanitare ca si propriilor cetateni.

Conditiile care trebuie indeplinite pentru exercitarea protectiei diplomatice sunt : (a) actul care lezeaza strainul sa aiba caracter ilicit international ; (b) dovedirea raportului de cetatenie intre strain sau persoana juridica si statul in numele caruia se face protectia diplomatica ; (c) strainul sa nu aiba si cetatenia statului acreditar (in caz contrar, jurisdictia tarii de resedinta prevaleaza fata de regimul dublei cetatenii) ; (d) actul ilicit sa aiba caracter definitiv, adica reclamantul de protectie diplomatica sa fi epuizat toate caile jurisdictionale sau administrative in tara de resedinta.

Este de mentionat ca in cazul cand relatiile diplomatice nu exista, iar un tert stat reprezinta interesele reclamantului, atunci misiunea diplomatica a tertului stat poate acorda protectie cetatenilor straini, aparandu-i ca pe propriii sai cetateni.

Cooperarea. Aceasta functie detine un rol central, de sinteza, care polarizeaza actiunea tuturor celorlalte functii in directia aceluiasi obiectiv : promovarea de relatii prietenesti si dezvoltarea de legaturi de coperare intre statul acreditant si statul acreditar.

Din acest punct de vedere, misiunile diplomatice indeplinesc un rol deosebit de important, in investirea relatiei bilaterale cu virtuti care o transforma in elementul pozitiv primar al procesului de asezare a relatiilor internationale pe baza principiilor moralei, ale justitiei si dreptului.

Functia consulara. Exercitarea de aributii consulare de catre misiunile diplomatice este de data mai recenta in istoria diplomatiei. Aceasta se realizeaza prin organizarea in cadrul misiunii a unei sectii consulare, chestiune pentru care statul acreditant nu trebuie sa ceara acordul expres al statului acreditar. Practica este de acum generala, completand fiintarea pe teritoriul tarii de resedinta si a altor misiuni, consulare prin excelenta, cum sunt Consulatele Generale, Consulatele, sau Consulatele onorifice. Exercitarea de operatiuni consulare de catre misiunile diplomatice este prevazuta ca fiind legala de Conventia diplomatica de la Viena din 1961. In schimb, activitatea consulara este reglementata separat, respectiv prin Conventia consulara de la Viena, din anul 1963.

Ne vom multumi, deocamdata, sa mentionam ca activitatea consulara nu este protejata decat partial de jurisdictia internationala. Intr-o alta formulare, sfera protectiei personalului consular este mai redusa decat sfera de privilegii si imunitati caracteristica activitatii diplomatice. Consulul poate depune marturii la organele de ordine si in justitia locala, poate aparea ca parte in tribunalele statului de resedinta, i se pot incredinta bunuri sau persoane in custodie iar toate aceste diferente in raport cu personalul cu sarcini diplomatice clasice intervin datorita obligatiilor pe care le are lucratorul consular de a-si apara concetatenii care au nevoie de asistenta in circumscriptia consulara respectiva.

Personalul si structura organizatorica a misiunilor

Structura unei misiuni diplomatice este influentata de necesitatile specifice de activitate pe care trebuie sa le satisfaca in exercitarea functiilor ei de reprezentare si ocrotire a intereselor statului acreditant in relatiile sale cu statul acreditar. Diferentieri de amploare a personalului si de dotare sunt datorate potentialului de putere al statului acreditant, ca si de amploarea/substantierea domeniilor concrete in care cele doua state au convenit sa coopereze. Este evident ca aici nu avem de a face cu practica de a dimensiona ambasadele in functie de distanta geografica dintre statul acreditant si acreditar, ci de importanta raporturilor bilaterale dintre cele doua state.

Desigur exista o corelatie intre functiunile misiunii diplomatice si structura acesteia.

Asa cum se mentiona mai sus, de functiile mentionate depinde si organizarea interna a misiunii diplomatice. Inainte de a dezvolta acest subiect, se impun unele precizari privitor la personalul cu care sunt incadrate misiunile diplomatice.

In Conventia de la Viena din 1961, sunt enumerate categoriile de personal general acceptate. Astfel : (a) prin expresia « sef de misiune » se intelege : persoana insarcinata de statul acreditant sa actioneze in aceasta calitate ; (b) prin « membrii misiunii » se inteleg : seful misiunii si membrii personalului misiunii ; (c) prin « membrii personalului misiunii » se inteleg : membrii personalului diplomatic, ai personalului administrativ si tehnic si ai personalului de serviciu al misiunii ; (d) prin « membrii personalului diplomatic » se inteleg : membrii personalului misiunii care au calitatea de diplomati ; (e) prin « agent diplomatic » se intelege : seful misiunii sau un membru al personalului diplomatic al misiunii ; (f) prin « membrii personalului administrativ si tehnic » se inteleg : membrii personalului misiunii angajati in serviciul tehnico-administrativ al misiunii ; (g) prin « membrii personalului de serviciu » se inteleg : membrii personalului misiunii angajati in serviciul casnic al misiunii ; (h) prin expresia « om de serviciu particular » se intelege : persoana folosita in serviciul casnic al unui membru al misiunii care nu este angajat al statului acreditant ;

Intr-o stransa legatura cu categoriile de personal, se afla si categoria (i) : « localuri ale misiunii », respectiv: cladirile sau parti din cladiri si din terenul aferent care, indiferent de proprietar, sunt folosite in scopurile misiunii, inclusiv resedinta sefului de misiune.

In ceea ce priveste structura organizatorica a misiunii diplomatice, este de notat ca sunt specificitati generate de traditii diplomatice care au ca rezultat structuri organizatorice ce pot fi usor diferite de la stat la stat. In esenta, orice misiune diplomatica se organizeaza in asa fel incat sa poata indeplini functiunile de baza.

Astfel, seful misiunii dispune de o cancelarie care in multe cazuri constituie un secretariat pentru deservirea in fapt a intregii misiuni.

De obicei, secretariatul este incadrat cu personal administrativ, care nu dispune de statut diplomatic, respectiv : secretare, asistenti, « note takers », documentaristi.

Urmeaza sectiunile majore, cum sunt : sectia politica, sectia economica, sectia cultura si presa, sectia consulara si sectia administrativa.

Flexibilitatea in privinta organizarii este necesara, intrucat situatiile pot fi deosebit de diverse. Astfel , daca statul acreditant nu este unul cu potential strategic deosebit, facand parte din categoria celor mici, ori daca relatiile cu statul acreditar nu sunt destul de dezvoltate pentru a necesita o gestionare si urmarire de amplitudine, atunci vom avea de a face cu un « staff » diplomatic redus, format din cativa diplomati, iar in lista diplomatica se vor inscrie sarcinile fiecaruia, fara a se mai nota titlul de sectiune. De exemplu : Dl. John W. Johnson, consilier (afaceri politice) . (afaceri politice si culturale) . data inceperii misiunii, numele doamnei (daca este casatorit) . nr de telefon la care poate fi apelat . . .resedinta (care in prezent este tot mai rar mentionata datorita pericolului terorist).

Desigur, misiunile diplomatice, avand un caracter special, prin natura chestiunilor pe care le gestioneaza, constituie obiective securizate in mod special, ceea ce presupune personal propriu de securitate, dar si dotarea cu mijloace speciale de comunicare cu statul trimitator, deci dotarea cu personal specializat in comunicatii si operarea transmisiunilor cifrate.

Indatoririle misiunilor si ale statului acreditar

Exista doua indatoriri majore ale misiunilor diplomatice in raport cu tara de resedinta: (a) neamestecul in treburile interne ale statului acreditar ; (b) respectarea legilor locale.

Prima indatorire decurge din suveranitatea cu care statele sunt investite, precum si din principiul egalitatii lor in drepturi. Obligatia de neinterventie a agentilor diplomatici in treburile interne ale statului acreditar a fost in totdeauna sustinuta in doctrina si confirmata in practica conventionala.

Dand expresie acestei reguli cutumiare, Conventia de la Havana din 1928 cu privire la functionarii diplomatici prevede ca « functionarii diplomatici straini nu se pot amesteca in politica interna sau externa a statului in care isi exercita functiile. Conventia de la Viena din 1961, referindu-se la indatoririle personalului care se bucura de imunitati si privilegii diplomatice, precizeaza ca acestea « au datoria de a nu se amesteca in treburile interne ale statului acreditar ». Pe cale de consecinta, seful unei misiuni diplomatice sau un diplomat devin incompatibili cu statutul si functiile lor atunci cand intervin de exemplu in campanii electorale, urmaresc destabilizarea regimului politic, subventioneaza partide politice, fac demersuri avand ca scop discreditarea guvernului sau altor institutii ale statului de resedinta, fac declaratii neprietenesti sau jignitoare la adresa statului acreditar si natiunii acestuia, stabilesc legaturi secrete cu intreprinderi, asociatii sau cetateni ai statului acreditar, sau fac uz de forta pe teritoriul aflat in suveranitatea statului de resedinta.

Un exemplu de rasunet din istorie, s-a produs in 1888. Ministrul englez aflat in post la Wasington, Lordul Sackville, a scris o scrisoare prin care si-a exprimat parerea ca pentru coroanaa britanica ar fi mult mai acceptabil ca un anumit candidat la presedintia Statelor Unite sa invinga in alegeri. Destinatarul a publicat scrisoarea si scandalul a fost imens, ministrul britanic fiind expulzat pentru amestec in treburile interne ale SUA. In era moderna, probabil ca ar fi fost retras imediat si si-ar fi compromis cariera in Foreign Office pentru divulgare de secrete.

Cand statul acreditar constata abuzuri de genul celor enumerate mai sus, are la dispozitie o cale clasica de a reactiona, declarand diplomatul in cauza persona non grata . In limbajul curent, se foloseste termenul de persoana indezirabila.

Privind a doua indatorire, aceea de a respecta legile locale, este de notat ca imunitatea de jurisdictie il scoate pe diplomat de sub incidenta legilor numai in ceea ce priveste aplicarea sanctiunilor in caz de violare a lor. Altfel spus, diplomatul sau misiunea nu sunt absolviti de obligatia de a respecta legile locale.

In cazuri de incalcari deosebite, ori de prejudicii majore, statul acreditar poate cere statului acreditant rechemarea diplomatului in cauza, declarandu-l persona non grata. Daca un diplomat accidenteaza sau omoara din imprudenta o persoana sofand in trafic, acesta poate fi un motiv de expulzare a sa, chiar daca nu a comis o incalcare a regulilor de circulatie, vina apartinand victimei. In cazuri cand se produc incidente minore de nerespectare a legilor locale sau regulamentelor administrative, atentionarile statului acreditar se fac oficial, prin nota verbala emanata de la Serviciul/Divizia de Protocol din MAE local, iar scuzele sau explicatiile se primesc de la misiunea diplomatica (nu de la diplomatul implicat) pe acelasi canal si in acelasi mod de formalizare.

La randul sau, statul acreditar este dator sa acorde toate inlesnirile care se cer pentru ca o misiune diplomatica straina sa poata fi deschisa si apoi sa functioneze in bune conditii. Aceasta materie este reglementata tot de Conventia diplomatica de la Viena, din 1961. Sintetic, aceasta se traduce in libertatea de a achizitiona si/sau inchiria sedii, autoturisme si dotari, de a realiza comunicatii cifrate telefonice de fax, libertatea de miscare, imunitatea curierului si valizei diplomatice.

Proceduri de acreditare, de incepere si terminare a postului diplomatic

Numirea personalului diplomatic este un drept dedus din suveranitatea statului acreditant (trimitator).

Raportul diplomatic care se substantiaza prin agentii diplomatici se intemeiaza pe principiul acordului mutual dintre statul acreditant si statul acreditar.

Intervine de fapt aici dreptul natural ca statul primitor sa-si dea acordul, sau sa agreeze persoanele carora urmeaza sa le ofere imunitati si privilegii pe teritoriul sau.

Acreditarea sefului de misiune. Procedurile de acreditare a sefului de misiune cuprind cateva faze importante. Prima faza este aceea de alegere a persoanei care va conduce o anume misiune diplomatica. Statul acreditant se orienteaza de obicei dupa o serie de atribute de personalitate, in sensul ca viitorul ambasador trebuie sa raspunda unor cerinte de ordin intelectual si in privinta carierei. Exista un profil intelectual si personal care reprezinta preconditia ca o persoana sa se califice pentru a ocupa o astfel de pozitie, aceasta insemnand ca dispune de cunostinte solide de politica, economie, istorie, diplomatie, limbi straine, drept, cultura si arta, protocol si norme de eticheta. Lipsuri la oricare din aceste capitole nu fac decat sa amputeze capacitatea persoanei in cauza de a performa, atat in raport cu personalul de care dispune in cadrul misiunii, cat si cu inaltii oficiali ai tarii de resedinta si cu omologii din corpul diplomatic. Un alt aspect de care tebuie sa se tina seama in alegerea persoanei care sa fie trimisa ambasador sau sef de misiune tine de barometrul relatiei bilaterale cu statul acreditar, sau organizatia internationala vizata. A trimite o persoana cu un calibru si un traseu de cariera nesemnificative, creeaza riscul de a ofensa statul acreditar. Acesta din urma ar putea sa refuze primirea persoanei prost alese, ori sa-l accepte si sa-l lipseasca ulterior de consideratie, caz in care raporturrile bilaterale dintre cele doua state se pot inscrie pe o spirala descendenta. In plus, o astfel de situatie se mai poate solda cu o replica similara din partea statului acreditar, in sensul de a-si lasa propria ambasada fara titular sau sa recurga la acreditarea multipla.

Pentru ca procedura de acreditare sa decurga normal in continuare, trebuie manifestata grija inca de la inceput. Ceea ce urmeaza, este solicitarea agrementului in partea statului acreditar asupra persoanei propuse. Cererea de agrement se realizeaza prin intermediul ambasadei in statul acreditar, ori ambasada acetuia din urma in statul acreditant. Cererea este insotita de CV-ul persoanei alese. Ea se poate face fie oral, respectiv oficios , fie in scris, adica oficial. Aceasta operatiune se consuma cat mai confidential, pentru a se evita o publicitate daunatoare in cazul unui refuz.

Este de retinut faptul ca refuzul de a acorda agrementul se poate deduce, dar este lipsit de vizibilitate. In practica diplomatica refuzul nu se exprima, ci se constata prin absenta acordarii agrementului. Se considera nedemn de un stat a se incerca aflarea/obtinerea unui raspuns in aceasta materie. Daca un impas se constata, iesirea se realizeaza prin comensurarea timpului normal de raspuns pozitiv. Astfel, in normele si proccedurile de protocol ale oricarui stat, se specifica oficial ca durata de acordare a agrementului dureaza, sa zicem, intre 2-6 saptamani de la data solicitarii. Asa stand lucrurile, la expirarea perioadei evocata drept uzanta, deci dupa 6 saptamani fara raspuns, statul acreditant trebuie sa se gandeasca deja la o alta nominalizare. In legatura cu refuzarea agrementului, nu se cer si nu se dau explicatii. Toata lumea accepta aceasta situatie, chiar daca este una nemultumitoare. De obicei, ea declanseaza un screening foarte serios, pentru a depista motivul refuzului, care poate fi gasit in zone diverse care tin strict de istoria personala sau de nepotrivirile cu postul respectiv.

Mai pot interveni unele situatii deosebite. Astfel, chiar daca agrementul a fost dat, acesta poate fi retras pana la acceptarea scrisorilor de acreditare. Un caz din acesta s-a produs, de exemplu, in 1952, cand guvernul olandez a retras agrementul dat ambasadorului Africii de Sud cand acesta se afla in drum spre Haga pentru a-si ocupa postul. Motivul a constat in aceea ca partea olandeza descoperise intre timp ca diplomatul respectiv il felicitase pe Hitler in 1940 pentru invadarea Olandei.

La plecarea in misiune, un ambasador desemnat poarta cu el scrisorile de acreditare. El isi va exercita in mod oficial functiile numai dupa remiterea acestora. Prin expresia « scrisori de acreditare » se intelege documentul oficial emanat de la statul acreditant, prin care se consfinteste calitatea oficiala a sefului de misiune, confirmandu-se abilitarea persoanei respective de a exercita functiile diplomatice ca sef al reprezentantei diplomatice. Scrisorile de acreditare sunt semnate de catre seful statului acreditar si se refera doar la sefii de misiuni cu rang de ambasador. Corespondenta acestui document la insarcinatii cu afaceri se numeste « scrisoare de cabinet » si este semnata de ministrul afacerilor eexterna al statului acreditant.

Ca descriere/definire a scrisorii de acreditare, retinem: este o scrisoare prin care purtatorul ei, desemnat anume, este autorizat sa indeplineasca pe langa seful de stat pe langa care este acreditat actele rezultand din insarcinarea sa, in calitatea si cu titlul pe care i-l atribuie mandatul sau si prin care seful statului acreditar este rugat sa acorde purtatorului, pe langa o incredere perfecta, primirea si onorurile pe care le merita.

Remiterea scrisorilor de acreditare este un act deosebit de important, fiind cceremonialul cel mai important pentru un ambasador. Acesta marcheaza momentul inceperii activitatii oficiale a sefului de misiune. I se fixeaza astfel celui in cauza locul in ordinea de precadere a corpului diplomatic din tara de resedinta. Ceremonialul de remitere a scrisorilor de acreditare difera de la tara la tara. Noul ambasador este condus la ceremonie de seful protocolului de stat, si poate fi insotit, in functie de regula locala, de sotie si/sau colaboratori din ambasada. Se rostesc de obicei scurte cuvantari si momentul oficial poate fi dublat de o convorbire privata cu seful statului care a acceptat scrisorile, ori persoana desemnata pentru aceasta (in cazul SUA, vicepresedintele).

Unele state au recurs, in perioada ultimelor decenii, la o procedura simplificata, respectiv notificarea sefului de misiune. Notificarea respectiva este insotita de o copie a scrisorilor de acreditare. Intr-un astfel de caz, in baza principiului nediscriminarii, procedura se aplica uniform pentru toti ambasadorii acceptati de statul acreditar.

Acreditarea multipla, insemna numirea in calitate de ambasador a aceleiasi persoane, concomitent, in doua sau mai multe state. Aceasta este o practica tot mai frecventa in epoca moderna. Pentru marea majoritate a statelor, multiplicarea tarilor suverane aparute pe glob si extinderea relatiilor economice, au facut ca ratiunile bugetare si lipsa pesonalului calificat sa impuna pe scara tot mai larga acreditarea multipla. Ratiunile economice in aceasta materie sunt cele mai importante, dar trrebuie tinut cont ca nu pot genera decizii peste anumite limite.

Prin urmare, sunt state care ar putea considera drept o lipsa de curtoazie internationala inchiderea, de exemplu, a unei ambasade de pe teritoriul sau si numirea in calitate de ambasador a unui sef de misiune care e deja acreditat intr-un stat tert. De obicei, decizia restrangerii reprezentarii diplomatice trebuie explicata cu argumente temeinice si la nivel inalt de catre statul acreditant, statului acreditar.

Incetarea misiunii agentilor diplomatici. Spre deosebire de intrarea in functiune a misiunii diplomatice si membrilor personalului ei, care se face prin acordul de vointa al celor doua state, expres sau tacit, incetarea functiunii lor este, de obicei, un act de vointa unilateral.

Cauzele care pot genera incetarea misiunii agentilor diplomatici pot fi diferite, pot emana de la oricare din cele doua state si pot produce efecte in ambele sensuri. Numeroasele spete care se intalnesc in aceasta materie arata cat de sensibil este acest barometru al diplomatiei pentru caracterizarea raporturilor dintre state.

Astfel, ca efect de vointa a statului acreditant, rechemarea unui diplomat poate interveni in cazul schimbarii postului, la limita varstei de pensionare, pe considerente de oportunitate, in semn de nemultumire fata de guvernul tarii de resedinta-in cazul sefilor de misiune.

In cazul actului de vointa al statului acreditar, cazul cel mai semnificativ este declararea unui diplomat ca persona non grata. Potrivit art. 9 al conventiei de la Viena din 1961, « statul acreditar poate, in orice moment si fara a trebui sa-si motiveze hotararea, sa informeze statul acreditant ca seful misiunii sale sau orice alt membru al personalului acesteia este persona non grata sau indezirabil . Statul acreditant va rechema persoana in cauza sau va pune capat functiunilor sale in cadrul misiunii, dupa caz. Alte cazuri de incetare a functiilor agentilor diplomatici sunt : demisia-care nu produce efecte pentru statul acreditar decat dupa ce a fost notificata, sau decesul.

Situatiile enumerate mai sus sunt legate de personalul misiunii si, dupa cum am aratat deja in decursul expunerilor, nu au ca efect incetarea existentei misiunii diplomatice. Acest din urma caz se produce la ruperea relatiilor diplomatice. Ruperea relatiilor diplomatice este un act de suveranitate, orice stat fiind pe deplin liber sa rupa relatiile diplomatice cu un alt stat, daca apreciaza ca aceasta masura corespunde intereselor sale. Ruperea relatiilor diplomatice, spre deosebire de starea de razboi, nu duce la denuntarea tratatelor bilaterale intre cele doua state, cu exceptia celor in care se mentioneaza expres acest lucru si nici la inlaturarea tuturor raporturilor dintre ele. Relatiile consulare si cele comerciale, ori prin misiuni speciale, pot sa continue.

In cazul razboiului, care impune intreruperea relatiilor diplomatice, se poate recurge la continuarea reprezentarii intereselor unui stat pe teritotiul celuilalt stat, prin desemnarea unui stat tert sa o faca, institutia cel mai des intalnita fiind biroul de interese.

O alta cauza a incetarii misiunii diplomatice este si disparitia personalitatii juridice a statului acreditant sau a statului acreditar. Suprimarea misiunii din motive bugetare nu produce ca efect intreruperea relatiilor diplomatice.

Imunitatile si privilegiile diplomatice

Drepturile speciale de care se bucura misiunile diplomatice si personalul cu care sunt incadrate, respectiv sfera imunitatilor si privilegiilor diplomatice, sunt elementele asiguratorii ale unui cadru special necesar functionarii in bune conditii a oricarei reprezentante oficiale de aplicare a politicii externe a statelor.

Ne vom referi in continuare la principalele teorii/doctrine in materia imunitatilor diplomatice.

Teoria extrateritorialitatii, formulata de Grotius in 1724 (De jure belli ac pacis), recurge la fictiunea conform careia sediul misiunii diplomatice s-ar afla teoretic in afara teritoriului statului acreditar, reprezentand o prelungire, o extindere a teritoriului statului acreditant. Conform acesteia, un agent diplomatic paraseste doar fizic teritotiul national, considerandu-se ca din punct de vedere juridic continua sa ramana pe acest teritoriu. Principala rectiune a acesti doctrine este ca agentul diplomatic nu poate fi constrans prin legile statului de resedinta, nu poate fi chemat in tribunale, nu poate fi arestat, nu poate fi judecat si condamnat. Asta nu trebuie sa se confunde cu dreptul de a incalca reglementarile statului de resedinta, anumite state fiind foarte exigente in privinta comportamentului reprezentantilor sai in tarile unde sunt acreditati. In acceptiunea moderna a acestei doctrine, extrateritorialitatea se manifesta nu numai in legatura cu sediile misiunii diplomatice si spatiile ocupate de membrii acesteia, dar si in privinta automobilelor cu numere de intregistrare diplomatice, sau perosoana in sine. De aceea, autoritatile statului de resedinta nu pretind perchezitionari ale sediului misiunii, domiciliilor, automobilelor oficiale, sau a imbracamintii diplomatilor. Este de mentionat ca extrateritorialitatea poate fi stipulata si in legatura cu tratamentul altor genuri de stabilimente ori proprietati : baze militare, nave maritime sau fluviale, aeronave.

Teoria reprezentarii, elaborata in secolul al XVIII-lea, pretinde ca imunitatea trebuie acordata pe baza caracterului reprezentativ al institutiei. Ea era valabila atunci cand prevala in practica diplomatica reprezentarea suveranului insusi, deci cand aceasta ocupatie reflecta raporturile personale intre monarhi. Aceasta teorie nu a evoluat suficient pentru a cristaliza statutul diplomatului in diferite conjuncturi si nici in codificarea imunitatilor ccare trebuie acordate familiei diplomatului sau personalului tehnico-administrativ, fiind in momentul de fata depasita de realitati.

Teoria acordului tacit, evocata in Franta secolului XVIII sub Ludovic al XV-lea, este dedusa din cea a reprezentarii, dar functionalitatea imunitatilor trebuie sa fie intarita de acordul tacit al partilor si dureaza atat timp cat acest acord este in vigoare.

Teoria functionalitatii, este prevalenta, a fost la inceput enuntata tot in secolul XVIII, dar a fost consfintita prin Conventia diplomatica de la Viena din 1961. Potrivit acestei conceptii, imunitatile sunt acordate agentilor diplomatici pentru a le permite sa-si indeplineasca atributiile , sa indeplineasca functiile misiunii din care fac parte. Teoria functionala este admisa in practica conventionala a statelor. Ea este pusa sub semnul descris de preambulul Conventiei de la Viena : scopul imunitatilor si privilegiilor diplomatice nu este de a avantaja pe diplomati, ci de a asigura indeplinirea eficace a functiilor misiunii diplomatice, organe de reprezentare a statelor.

Negocierea

Convenirea si derularea negocierilor constituie functia centrala a diplomatiei. In fond, negocierea internationala este o manifestare tipica, precum si esenta insasi a metodei diplomatice. Istoria diplomatiei se identifica, in mare parte, cu istoria negocierilor intre state.

In egala masura, se poate constata si faptul ca negocierea este mijlocul consacrat de solutionare pasnica a conflictelor dintre state.

Negocierea este actiunea diametral opusa razboiului, dar asta nu inseamna ca prin negociere se rezolva exclusiv chestiuni din sfera diferendelor dintre state. Ele imbraca forme diferite si deruleaza eforturi de solutionare a multor probleme aparute in relatiile dintre state, dintre state si organizatii internationale, precum si in cadrul acestora din urma. Privitor la format, negocierile pot fi bilaterale, trilaterale, cvadripartite, pentagonale si altele, deci in general multilaterale. Exista o excludere reciproca intre actul negocierii si cel al agresiunii sau recurgerea la folosirea fortei. Aceste doua categorii nu se pot produce concomitent.

Legat de formele de realizare a negocierilor, aici pot fi incluse : intalnirile, convorbirile, conferintele, bunele oficii, medierile, concilierile, precum si alte forme directe sau indirecte ale dialogului diplomatic.

Definitie : Negocierile sunt procese competitive desfasurate in cadrul unor convorbiri/(schimburi de comunicari) pasnice de catre una sau mai multe parti, care accepta sa urmareasca impreuna realizarea in mod optim si sigur a unor obiective, fixate in cuprinsul unei solutii explicite, agreata in comun.

De obicei, semnalul unei Parti catre o alta Parte din care rezulta disponibilitatea de a solutiona o problema, reprezinta faza initiala a oricarui proces de negociere. Semnalul este forma principala a protonegocierilor. Canalele diplomatice sunt folosite intens pentru protonegocieri. In conversatiile lor, diplomatii pot marca gradul de preocupare legat de anumite situatii, ca si fata de posibilele consecinte, pentru a testa modul cum Partea cealalta percepe situatia, dupa cum acumularea unor probleme intr-o anumita chestiune, poate face subiectul unei corespondente diplomatice/oficiale directe in care sa se propuna inceperea de negocieri, in spiritul bunelor relatii reciproce.

Clasificarea negocierilor dupa scop. Situatiile in care sunt intreprinse negocieri pot fi incadrate in urmatoarele cinci categorii: prelungire, extensiune, normalizare, distribuire si inovatie.

Prelungirea, reprezinta continuarea angajamentelor asumate printr-un acord. Cum orice tartat/acord are o durata de valabilitate, statele au datoria ca inainte de termenul de aplicare a tacitei reconductiuni, sa reexamineze obligatiile asumate initial. Pe langa necesitatea aducerii la zi, a limbajului, a termenilor, statele trebuie sa revada angajamentele in raport cu pozitiile si interesele actualizate in materie.

Extensiunea, urmareste in mod deliberat largirea sferei de aplicatie a unor prevederi anterioare. Acest lucru se intalneste frecvent in relatiile multilaterale ale statelor, extensiunea intervenind in dezvoltarea normala a acoperirii juridice a unor domenii, cum sunt: drepturile omului, dreptul marii, dreptul comercial, dreptul diplomatic si consular, dreptul tratatelor. Un alt exemplu il furnizeaza negocierile privind dezvoltarea cadrului institutional al unui organism constituit.

Normalizarea, urmareste sa puna capat unei stari anormale intre Parti, sau sa dea expresie juridica unei normalizari care s-a produs in mod tacit. Din aceasta categorie fac parte : restabilirea de relatii diplomatice, incetarea ostilitatilor, plata arieratelor/datoriilor. Stingerea numeroaselor diferende cu care s-a soldat a doua conflagratie mondiala mai ales in conditiile unei Europe divizate, a necesitat desfasurarea de negocieri ample pentru incheierea de acorduri de normalizare.

Redistributia, a aparut in tipologia negocierilor pe fondul reasezarilor produse prin dezmembrarea imperiilor coloniale.

Inovatia, cuprinde sfera de negocieri in domenii neexplorate din punct de vedere juridic. Prin intermediul lor se creaza obligatii noi, institutii noi.

Diplomatia ad-hoc

Lumea globalizata a adus in relatiile internationale, intre altele, o multiplicare fara precedent a contactelor diplomatice. In mod necesar, aveau sa apara noi forme, metode si procedee pentru realizarea dialogului si a negocierilor. Printre acestea figureaza si diplomatia ad-hoc, denumire prin care sunt desemnate acele forme de diplomatie la care statele recurg de regula, in mod temporar, pentru infaptuirea unor sarcini determinate.

In general, autorii sunt de acord ca diplomatia ad-hoc este una de tip dinamic, libera de constrangerile si formalismul diplomatiei permanente, exercitata prin canalele oferite de misiunile permanente. Conform Comisiei de Drept International, expresia « diplomatie ad-hoc » ar viza trimisii itineranti, conferintele diplomatice si misiunile speciale.

Trimisii itineranti, sunt agenti diplomatici de rang superior, de obicei ambsadori, care au mandat oficial sa deruleze negocieri cu unul sau mai multe state in paralel, cu scopul de a implica statul acreditant in rezolvarea unor probleme complexe, transfrontaliere sau de interres regional. Ambasadorii itineranti sunt experti de inalta clasa raportat la specificul misiunilor care li se incredinteaza. De exemplu, probleme ale patrimoniului Romaniei in Fosta Iugoslavie au necesitat misiuni itinerante duse nu numai in raport cu autoritatile de la Belgrad, dar si din statele noi rezultate le dezmembrarea RSFI.

Misiunile speciale functioneaza pe o durata determinta si pentru executarea unei sarcini determinte. Regimul lor juridic este acelasi ca al misiunilor diplomatice permanente. Raportul diplomatic care se leaga intre statul trimitator si statul primitor izvoraste din principiul consensual. Functiile lor sunt stabilite prin consimtamantul statelor. Formula de misiune speciala nu trebuie cantonata doar pe ideea ca un stat relationeaza cu un altul. Misiunile speciale pot viza concomitent mai multe state primitoare, dupa cum putem avea mai multe state trimitatoare cu reprezentanti intr-o singura misiune, care opereaza concomitent in mai multe state primitoare. Conventia internationala privind misiunile speciale a fost adoptata in Adunarea Generala a ONU si a fost deschisa spre semnare in 1970.

Conferinta internationala este termenul generic prin care se exprima metoda cea mai importanta a diplomatiei multilaterale. El functioneaza in paralel cu alti termeni, cum este congresul, sau cu denumirea generica de reuniune internationala.

Interferenta dintre sferele notiunilor de congres si conferinta este destul de mare. E. Sattow, nota in 1957, in « A Guide to Diplomatic Practice » : « Ambele sunt intalniri de plenipotentiari pentru discutarea si reglementarea problemelor internationale ; ambele includ intalniri pentru definirea chestiunilor politice si pentru tratarea problemelor de ordin economic si social ».

Desi nu se face o deosebire stricta, de obicei se deduce si e acceptat faptul ca o conferinta internationala se convine pentru tratarea unor probleme politice majore de interes international, in timp ce congresele sunt dedicate unor domenii specializate. Spre deosebire de congrese, care nu sunt obligatoriu chemate sa armonizeze pozitii in chestiuni sensibile, ci sa inventarieze contributii pentru targere de concluzii in interesul general, conferintele sunt, in mare majoritate, exercitii diplomatice multilaterale menite sa adopte solutii negociate in chestiunile abordate, fiind generatoare de conduite cu caracter obligatoriu. Altfel spus, daca o conferinta esueaza, atunci deducem ca statele perticipante nu au putut ajunge la un compromis unanim acceptabil.

O ultima specificatie trebuie legata de diferentele dintre diplomatia prin conferinte si diplomatia prin misiuni speciale, ori dintre prima si diplomatia in organizatii internationale. Diferentele nu trebuie cautate in vizibilitatea formulelor multilaterale mentionate, sau transparenta lor. Toate pot avea caracter confidential sau deschis, dar retinem ca statele sunt angajate diferit. In primul rand e vorba de multilateralism, care in misiunile speciale poate sa nu se intalneasca, iar apoi este vorba de faptul ca regulile conferintelor si statutul lor sunt subiecte de negociere intre potentialii participanti, in timp ce intrarea la sala de defasurare a sesiunilor, reuniunilor sau sedintelor unor organizatii internationale, semnifica actul de prezenta si manifestare in organe specializate ale unor institutii multilaterale de catre state care sunt deja membre.

Inainte de a trece la alte subiecte, ne oprim putin asupra rezultatelor conferintelor internationale.

Retinem ca indiferent de rezultatul final al unei conferinte internationale, respectiv daca a avut sau nu succes, o serie de documente care sa oglindeasca dezbaterile care au avut loc si sa redea punctele de vedere exprimate, sau sa mentioneze cu acuratete hotararile adoptate de conferinta, este obligatoriu sa se redacteze.

Se includ aici procesele-verbale, de sedinte care redau in extenso discutiile si sunt disstribuite cu operativitate participantilor pentru eventuale consultari post-factum, ori reconsiderarea pozitiilor. Este dreptul fiecarei delegat sa sesizeze secretarialul conferintei atunci cand constata ca cele spuse de el sau de ceilalti nu este exact redat in textul procesului-verbal. Aceste documenta au mai mult o valoare tehnica, mai mica decat ctele finale de exemplu.

Rezolutiile, reprezinta documente care se adopta inn timpul sau la finalul lucrarilor. Ele exprima rezultatul obtinut de conferinta si in general ca scop sa atraga atentia statelor reprezentate asupra necesitatii de a intreprinde anumite masuri cu privire la problemele abordate. Ele au de obicei caracter de recomandari si nu presupun angajamente si obligatii ferme din partea statelor participante.

Tratatele constituie documentele de referinta pentru relatiile internationale, izvoare primordiale ale Dreptului International Public, deci produsul de referinta al unei conferinte internationale. Prin tratate, in Dreptul International se inteleg deci toate acordurile, indiferent daca poarta denumirea expresa de tratate, de : conventii, protocoale, pacte, carte, staatute, acte, declaratii, concordate, schimb de note, minute, memorandumuri cuprinzand un acord, modus vivendi etc.

Declaratiile sunt documente elaborate prin care se dau interpretari unui tratat in vigoare sau isi precizeaza o anumita pozitie comuna fata de diferite probleme ale relatiilor internationale.

Protocoalele sunt documente juridice care acopera domenii sau probleme inguste si bine determinate, acoperind astfel o sfera larga de obiective. De multe ori, protocoalele intervin sa reglementeze sau sa interpreteze chestiuni precise cu referire la un tratat convenit. Se intalnescc numeroase protocoale care sunt dedicate conditiilor de aplicare a unor prevederi inscrise in tratate, aparand deci ca anexe ale acestora, dar cu aceeasi valoare juridica.

O intrebare care se pune adesea in materia negocierii in organizatii internationale, mai ales ca urmare a multiplicarii raporturilor interstatale in profil multilateral, este in ce masura acestea mai au caracter diplomatic. Sau : cum poate proceda un stat care e interesat sa trimita reprezentanti pestee tot, dar nu are resurse suficiente ? Atunci intervine folosirea tot mai larga a misiunilor diplomatice permanente in diplomatia ad-hoc. Si cum o misiune care dispune de personal limitat nu poate face fata din punctul de vedere al expertizei tuturor conferintelor organizate in statul de resedinta, atunci desemnarea ei sa reprezinte statul la dezbateri se face prin comunicarea unui mandat elaborat de MAE si organismele specializate ale statului trimitator.

Activitatea consulara

Conventia care reglementeaza activitatea consulara a fost incheiata la Viena in 1963. Functiile consulare sunt numeroase si extrem de variate. Aceasta realitate porneste din faptul ca persoaana chemata sa le gestioneze, consulul, reprezinta in strainatate, pentru statul trimitator si cetatenii sai un functionar public cu competente foarte variate. Asstfel, consulul este : notarul, jurist consultul, ofiterul de stare civila, capitanul de port, corespondentul organului de urmarire penala, corespondentul instantelor de judecata, corespondentul organelor de ordine publica si a celor de evidenta a populatiei, cu atributia bine cunoscuta de a acorda pasapoarte si vize, de a prelungi acte de calatorie si alte operatiuni din sferele mentionate.

Consulul concentreaza, intr-un context special, respectiv in afara granitelor nationale, o gama larga de reponsabilitati ale institutiilor statului pe care il reprezinta legate de apararea intereselor acetuia si a cetatenilor sai in statul acreditar. La acestea se adauga favorizeaza dezvoltarii relatiilor economico-sociale si cultural-stiintifice.

Daca ne-am referi doar la cateva din situatiile care se pot produce ineluctabil unor persoane: nastere, moarte, casatorie, pierdere de pasaport, expirare de pasaport, asistenta detinutilor, asistenta in curti, acordarea cetateniei, mandatele de urmarire internationale, etc. Ne dam seama cat de complexa este aceasta activitate si cat de mult este ea dependenta de termene scurte care treebuie respectate. Unui copil care se naste trebuie sa i se emita certificat de nastere, unei perechi care decid sa se casatoreasca trebuie sa i se emita certificat, unui decedat trebuie sa i se faca formalitatile de expediere in tara, unui arestat trebuie sa i se asigure respectarea drepturilor umanitare, iar lista actiunilor poate continua cu numeroase alte obligatii.

De retinut ca functionarul consular executa si o gama de servicii pentru cetatenii statului de resedinta care au legatura cu statul acreditant: elibereaza vize de calatorie, se implica in litigii de proprietate sau in materia starii civile, succesiuni etc.

Este de domeniul evidentei faptul ca toate documentele emise de un consul au puterea actului original emis in tara de o autoritate competenta, aceasta insemnand ca lucratorul consular este permanent in legatura cu institutiile statului trimitator pe care le suplinestee in strainatate, fiind in egala masura controlat de acestea.

Privilegiile si imunitatile consulare

Deosebirea intre reprezentantele diplomatice si cele consulare in ce priveste regimul de privilegii al acestora consta in statutul acestor privilegii. Potrivit parerilor dominante in doctrina, privilegiile si imunitatile diplomatice isi au originea in dreptul international cutumiar, in timp ce imunitatile si privilegiile consulare sunt statornicite prin tratate in practica statelor. Statele sunt mai retinute in acordarea de privilegii si imunitati functionarilor consulari, iar practica conventionala si legislatiile interne cunosc o diversitate de solutii in ceea ce priveste regimul drepturilor consulare.

Dupa parerea unor autori, din gama imunitatilor si privilegiilor consulare, numai doua sa bucura de recunoastere unanima. Acestea sunt: inviolabilitatea arhivelor consulare si exceptia de la responsabilitate pentru actele savarsite de consul in calitate oficiala.

Ca si in domeniul diplomatic, in activitatea consulara castiga teren teza potrivit careia acordarea privilegiilor si imunitatilor este facuta in numele interesului de a asigura conditii pentru indeplinirea in cele mai bune conditii a functiilor pe care consulii sunt chemati sa le exercite. In fapt, aceasta doctrina este denumita in Conventia consulara de la Viena din 1963 drept "criteriul necesitatii functionale".

Inviolabilitatea sediilor consulare poate fi de doua categorii: absoluta si relativa. Acest fapt este specificat in mod expres in conventiile consulare interstatale. In ultimul caz, al inviolabilitatii relative, sunt inscrise cu precizie in conventiile consulare incheiate cazurile in care inviolabilitatea poate fi incalcata, in ce conditii, in ce spatii, etc. De obicei, aceasta materie este supusa regimului de reciprocitate, ceea ce se traduce prin convenirea acelorasi drepturi de catre fiecare parte.

In Conventia de la Viena din 1963, a fost adoptat, pentru situatii speciale, sistemul imunitatii conditionale/relative, bazat pe teza consimtamantului prezumat. Conform art. 31 din Conventie, autoritatile tarii de resedinta nu au dreptul sa intre in partea din localurile oficiului consular folosit exclusiv pentru nevoile muncii sale, decat cu consimtamantul sefului oficiului, al persoanei desemnate de acestea, sau al sefului misiunii diplomatice a statului trimitator.

Arhivele consulare cuprind totalitatea corespondentei si documentelor consulare. Cartile si registrele consulatului sunt aparate de o imunitate neingradita, care opereaza nu numai cand corespondenta se afla in sediul oficiului consular, ci si in cazul in care documentele se afla asupra unui functionar sau angajat consular, in afara sediului reprezentantei.

Spre deosebire de personalul diplomatic, cel consular nu are imunitate totala de jurisdictie, ei putand raspunde civil, penal, administrativ conform legilor locale, in fata organelor jurisdictionale locale, pentru activitatile desfasurate in afara atributiunilor lor oficiale. Consulii vor putea fi urmariti, judecati si condamnati dupa legile statului de resedinta pentru activitati subversive sau de spionaj.

Functionarii consulari sunt datori sa raspunda la chemarea instantelor judecatoresti sau a organelor jurisdictionale si administrative ale statului de resedinta si sa depuna ca martori. Aceasta spre deosebire de diplomati.

Consulatele se bucura, ca si ambasadele, de imunitate fiscala. Taxele pentru servicii consulare nu sunt supuse taxarii ca venituri obtinute pe teritoriul statului respectiv. Aceasta regula este consacrata si in Conventia de la Viena din 1963.