Tipuri de partide si sisteme de partide

Tipuri de partide si sisteme de partide

Diversitatea si complexitatea fenomenului partidist face dificila construirea unei tipologii exhaustive. Preluand de la Max Weber distinctia partide de notabili si partide de masa, M. Duverger distinge:

partidele de cadre, de creatie interioara (cu varianta europeana si cea americana), care au putini membri, o conducere de elita, o slaba comunicare intre membri;

partidele de masa, de creatie exterioara (socialiste, comuniste, fasciste), cu un numar mare de membri, o conducere birocratica si centralizata, puternice legaturi de comunicare in interiorul partidului;

partidele intermediare (indirecte - de tip laburist si partidele din tarile in curs de dezvoltare).

Jean Charlot propune urmatoarea distinctie:

partide de notabili, care sunt partide de cadre in sens strict;

partide de electori, putin ideologizate, care nu sunt elitiste in conceptie si esenta, sunt indreptate spre electoratul lor, fiind exclusiv preocupate de castigarea alegerilor;

partide de militanti, in care militantii au un rol esential in functionarea lor.

A. Parisi si G. Pasquino ne ofera o tipoligie inspirata de conceptia lui Weber si fondata pe modalitatile relationale partid-electori: 1) partide de opinie, supuse conjuncturii politice, instabile si fluctuante; 2) partide de apartenenta, cu slaba dependenta fata de conjunctura, caracterizate printr-o atitudine a electoratului marcata de o puternica determinare in favoarea partidului; 3) partide de schimb, primind electorii al caror vot este indreptat spre partidele sau oamenii care ofera sau pretind ca ofera avantaje in schimbul votului.

Siegmund Neumann introduce categoria partid de integrare sociala (Sozialghelttopartei), care grupeaza un numar important de militanti activi, dezvolta vaste retele de organizatii paralele, urmarind incadrarea cetatenilor "de la leagan, pana la mormant", iar Otto Kirchheimer - categoria catch-all party (capcana, insfaca tot)^[1], in terminologia franceza - parti-attrape-tout sau partide rassemblement (de uniune). Acest partid este unul mare, pragmatic, preocupat de adaptarea structurilor sale organizatorice si a programelor lacerintele momentului. Peter Meyr vorbeste de aparitia unui nou ideal-tip-cartel-party, o forma exacerbata a lui catch-all-party, partid legat de stat, de la care primeste partea esentiala a subsidiilor, este mai mult un agent semipublic, care explica societatii politicile decise de stat, prin campanii de opinie profesionalizate, foarte centralizate si finantate prin mijloace statale. Partidele-cartel se inteleg intre ele, pentru a-si repartiza subsidiile si anumite functii, limitand competitia dintre ele. Acest model ar corespunde situatiilor din democratia consociativa.

G. Almond si Jean Coleman divizeaza partidele in 3 tipuri: 1) partidul pragmatic-afacerist, cumuland interese prin negocieri; 2) partidul ideologic, avand ca scop un singur set de valori; 3) partidul particularitatii, care se identifica cu interesele unui anumit grup social. David Apter sugereaza o tipologie similara, identificand in natiunile subdezvoltate partidele de reconciliere si partidele de solidaritate. Kay Lawson adauga si alte categorii: 1) partidele politice participative, care isi ajuta membri sa participe direct la procesul politic (Partidul Laburist Australian, de exemplu); 2) partidele responsabile, ce urmaresc modelarea politicii in interesul membrilor lor (partidele olandeze); 3) partide ale clientilor, care promit beneficii materiale (Partidul Crestin Democrat Italian); 4) partide directionale, ce unesc alegatorii cu guvernul, ajutandu-l sa mentina un control strict asupra lor (Miscarea Revolutionara Populara din Zair).

Yves Mény semnaleaza existenta partidelor cu statut pozitiv si a unor partide interzise (cazul partidului neonazist Sozialistische Reichpartei si a partidului comunist KPD, in 1951 sau a partidului radical basc Herri Batasuna, in 2002).

Partidele politice au mai fost divizate in partide de guvernamant si partide de opozitie, partide centralizate si partide descentralizate. Politologii belgieni identifica 4 tipuri principale de descentralizare interna, in sanul partidelor:

descentralizare locala, constand in acordarea unei autonomii si a unei influente, in special in procesul desemnarii conducatorilor partidelor si mandatarilor publici la structurile locale si subregionale;

descentralizare ideologica, semnificand posibilitatea diverselor tendinte de a se exprima si organiza;

descentralizare sociala, legata de preocuparile de dozare si ponderare in reprezentarea partidului;

descentralizare federala, caracterizand in Belgia primele partide cu structura nationala, pana in momentul in care dau nastere, prin sciziune, unor formatiuni francofone si flamande, total autonome.

Politologii britanici arata ca activitatea partisana comporta 3 scene: 1) party on the ground - organizatia partisana de la baza si legaturile dintre partid si electorat; 2) party in public office - activitatea partisana din parlament si de la guvernare; 3) party in central office - activitatea instantelor nationale si aceea a permanentelor din centrul dispozitivului.

Tipului de partid stratarhic propus de Samuel Eldersreld si ilustrat de partidele americane ii este specifica existenta unei structuri organizatorice ierarhizate, fiecare nivel sau strat putand influenta programul partidului, putand genera un numar de lideri legati intre ei pe verticala si urmarind sa castige aderenti in masa alegatorilor lor. Fiecare partid fiind constituit in SUA dintr-o coalitie de organizatii etatice si locale, unii autori au estimat ca sistemul american are cel putin 4 partide (corespunzand aripilor liberale si conservatoare), iar altii ca are, probabil, 102 (doua partide principale pentru fiecare stat si 2 organizatii nationale pentru alegerile prezidentiale).

Din punct de vedere structural, afirmau R. Kolodny si R.S. Katz, partidele nationale din Sua sunt, pe de o parte, federatii de partide organizate in fiecare stat al uniunii si, pe de alta parte, conglomerate (destul de slabe) intre 3 organizatii independente, inradacinate in fiecare dintre ramurile alese ale corpurilor politice - Presedinte, Senat, Camera Reprezentantilor. Frank Sorauf si Paul Allen Beck le numesc The Tree-headed Giants (gigantii politici cu trei capete), capetele reprezentand trei aliante diferite ale membrilor: 1) party-as-organization; 2) party-in-the electorate, cuprinzandu-i pe toti cei care au varsta de vot, intentioneaza sa voteze pentru candidatii preferati si contribuie chiar la campaniile lor; 3) party-in-government, compus din persoanele alese sau numite intr-un post guvernamental oficial, sub sigla partidului. Aceste capete colaboreaza uneori, alteori trag in directii diferite .

Ansamblul partidelor aflate in interactiune intr-o societate data constituie un sistem de partide, rezultat al combinarii mai multor factori: structura si intensitatea clivajelor, importanta diverselor evenimente istorice, interne si internationale (razboaie, revolutii), natura regimului (prezidential, parlamentar), tipul de sistem electoral, capacitatea partidelor de a se adapta si de a impiedica aparitia si dezvoltarea de noi concurenti s.a. Exista o interactiune orizontala, intre cel putin doua partide si o interdependenta verticala, intre mai multe elemente: alegatori, partide, parlamente si guverne.

M. Duverger propunea o tipologie fondata pe numar si o explicatie in termenii modului de scrutin. Sistemul majoritar cu un tur de scrutin tinde spre bipartism, reprezentarea proportionala tinde spre multipartism, iar scrutinul majoritar cu doua tururi spre un multipartism temperat de aliante. Dar, s-a dovedit ca modul de scrutin nu este un factor chiar atat de important, insusi M. Duverger scriind ulterior ca "realitatile nationale, ideologiile si,mai ales, structurile socio-economice au, in general, actiunea cea mai hotaratoare in aceasta privinta"^[3].

Dihotomiei prin care autorul francez opunea bipartismul multipartismului, Jean Blondel i-a adaugat un al treilea termen - sistemul cu doua partide si jumatate. Demipartidul perturba jocurile dintre cele doua partide mari si antreneaza adesea guvernari minoritare, in coalitie cu el. La Palombara si Wiener fac deosebirea intre sistemele competitive si cele necompetitive (concurentiale si neconcurentiale, in formularea lui G. Pasquino), care sunt denumite monopartidiste si pluraliste, daca se foloseste criteriul fundamental al stabilirii tipologiei sistemelor de partide - numarul.

Sistemele necompetitive sunt sistemele cu partid unic, avand program ideologic sau pragmatic (asa cum s-a intamplat in China si Coreea de Nord, la sfarsitul anilor '90) si sistemele cu partid hegemon, numite de Samuel Huntington - "cu partid exclusiv".

Expresia "partid unic", inventata de teoreticienii fascismului, folosita inca din anii '30 a fost aplicata partidelor fasciste, comuniste si celor din unele tari subdezvoltate. Aparut de regula dupa o revolutie sau o lovitura de stat, partidul unic exercita singur puterea, impunandu-si legile in toate relatiile sociale, economice, politice, in conditiile interzicerii partidelor opuse. De obicei, este asociat cu o guvernare autoritara sau cu asumarea puterii personale.

Sistemele cu partid hegemon (existente in Polonia, Bulgaria, Cehoslovacia, de la sfarsitul deceniului al cincilea si pana in deceniul al noulea) au fost plasate de specialisti la jumatatea drumului, intre sistemele cu partid unic si cele cu partid dominant. Ele s-au caracterizat prin tolerarea de catre partidul comunist, care avea rol central sau hegeman, a unuia sau mai multor partide democrate, reprezentate simbolic in parlament, dar care nu puteau invinge in alegeri.

Expresia "partid dominant", lansata in 1951 implica astazi un sens mai restrans decat acceptiunea originala, care indica o varianta de sistem intermediar, intre pluralism si partidul unic. Sistemul de partid dominant exista in tara in care sunt mai multe partide, unul dintre ele este mai mare decat celelalte, obtine in mod regulat, pe parcursul a mai multor alegeri libere si concurentiale un numar suficient de voturi pentru a guverna singur, detine majoritatea absoluta a locurilor in parlament si mentine dialogul cu opozitia (inainte sau dupa cel de-al doilea razboi mondial in Italia, Suedia, Norvegia, Islanda, Danemarca, India si, dupa unele opinii, in Romania, intre 1990-1996).

G. Pasquino identifica sistemele de partide atomizate, nestabilizate, fluide, in formare, in care nici un partid nu obtine un procent insemnat de voturi si nu demonstreaza ca ar putea rezista in timp (in Polonia, Rusia, Ukraina, dupa 1989). Astfel de sisteme, aparute de obicei dupa o perioada de autoritarism - totalitarism ar fi produsul sistemului electoral.

Sistemele pluraliste, constituite dintr-un numar mai mare sau mai mic de partide care intra in competitie pentru cucerirea si exercitarea puterii au fost clasificate, in mod traditional, in sisteme bipartiste si multipartiste.

Intr-o tara cu sistem bipartist pot exista mai multe partide, dar numai doua dintre ele, mari si puternice, ajung la guvernare (U.K., SUA, Canada, Australia, Noua Zeelanda s.a.). Sistemele bipartiste simbolizeaza, in opinia lui A. Lijphart, sistemul majoritarist al democratiei, iar sistemele multipartidiste - modelul consensualist. Ele ofera alegatorilor posibilitatea de a opta intre doua seturi alternative de politici publice, propunand politici moderate, centriste, ducand la formarea unor cabinete monocolore, stabile si eficiente. Sistemele bipartiste pure sunt extrem de rare (Marea Britanie, Noua Zeelanda, Barbados). Daca pe langa cele doua partide mari exista un partid mai mic, dar cu potential de coalitie si care joaca un rol politic semnificativ, se poate vorbi atunci despre un sistem de doua partide si jumatate (liberalii in Germania si Luxemburg, Partidul Laburist Islandez, Noii Democrati din Canada). Jean Charlot imparte si el bipartismele in sisteme pure si integrale, in care numai doua partide ajung la putere (existente in tarile mai sus mentionate) si sisteme imperfecte sau cu doua partide si jumatate, in care unul dintre cele doua mari partide are nevoie de un al treilea pentru a forma guvernul (Germania, Austria)^[4].

M. Duverger deosebea bipartismul veritabil de pseudobipartism. Marea Britanie, caracterizata prin disciplina de vot a parlamentarilor ar fi exemplul tipic al bipartismului veritabil. Bipartismul suplu, de tip american (pseudobipartism) este considerat a fi mai aproape de multipartism, decat de bipartismul rigid, britanic, in Congresul de la Washington votandu-se dupa preferintele personale.

Chiar si in putinele tari considerate prototipuri ale bipartismului, se constata numeroase exceptii, fie datorita existentei unor mici partide minoritare, fie datorita unor faze de tripartism. In consecinta, ar fi mai corect sa vorbim, considera Yves Mény, folosind terminologia economica, de duopoluri. Numai sistemele SUA si U.K. ar raspunde acestei definitii.

Sistemele multipartidiste se caracterizeaza prin numarul mare al partidelor care intra in competitia electorala si participa la exercitarea puterii. Cele mai mari partide obtin, de regula, intre 20% si 40% din totalul voturilor. Deci, multipartismul se fondeaza pe absenta sau extrema raritate a unor guverne majoritare monopartiste si, in consecinta, pe pluralitatea partidelor reprezentate in guvern. Experiente mai lungi de multipartidism au existat in Belgia, Italia, Elvetia, Columbia s.a.

M. Duverger distingea multipartismele nordice, ordonate (in Scandinavia, Tarile de Jos), caracterizate prin partide puternic organizate, disciplinate, aliante guvernamentale solide    si multipartidismele neordonate, haotice, meridionale (Franta, Italia), in care partidele sunt mai putin organizate si disciplinate, aliantele fragile si guvernarile mai putin stabile. A. Lijphart divizeaza sistemele multipartisane in sisteme cu sau fara partid dominant, de exemplu Italia pre-1990, cu crestin-democratii dominanti si cele trei tari scandinave, cu puternicele lor partide socialiste.

Preluand de la M. Duverger conceptele bipartism si mutipartism, Giovani Sartori care opereaza distinctia intre polaritate si polarizare, le aprofundeaza prin intermediul conceptelor "relevanta", "poli", "competitivitate"^[5]. El considera ca, in afara numarului, exista si un alt criteriu (de fapt, decisiv) pe care se fondeaza cele 2 tipuri de pluripartidism: cel al partidelor care influenteaza intr-adevar jocul parlamentar - relevant parties. In sprijinul acestei conceptii, D.-L. Seiler identifica multipartismul simetric sau asimetric, polarizat sau nepolarizat. Ar putea exista, in opinia sa, sase forme teoretice: 1) simetric nonpolarizat; 2) asimetric polarizat; 3) simetric bipolarizat; 4) asimetric bipolarizat; 5) simetric multipolarizat; 6) asimetric multipolarizat. Dintre acestea, in viata politica a democratiilor occidentale se intalnesc numai 3 cazuri: o forma simetrica polarizata, in care un partid cu vocatie quasi-majoritara se opune diferitelor partide mici si mijlocii, care se lupta intre ele; 2) o forma simetrica bipolarizata, in care doua partide ar putea aspira la vocatia majoritara, cautand permanent sa se extinda; 3) o forma simetrica multipolarizata, in care mai multe partide medii sau mici corespund unor poli distincti, caz in care guvernamantul de coalitie devine norma, iar coalitiile au numeroase configuratii.

G. Pasquino analizeaza multipartismele limitate sau pluralismul moderat (intre 3-5 partide) si multipartismele extreme sau pluralismul polarizat (mai mult de 5 partide). In pluralismul polarizat, competitia este centrifuga, partidele situate la polii extremi urmarind consolidarea , erodeaza centrul coalitiei iar opozitiile nu sunt responsabile.