Trasaturi actuale in relatiile internationale

TRASATURI ACTUALE IN RELATIILE INTERNATIONALE

Vom incepe prin a ne preocupa, in continuare, de dezvoltarea unor consideratii relevante pentru identificarea conditiilor noi aduse de procesul globalizarii si de tendinta de cristalizare a unei noi ordini mondiale in spatiul gestionarii relatiilor internationale.

Dupa un secol al XX-lea tulburator de dinamic si derutant, pe care il avem relativ proaspat in memorie, ambientul strategic in miscare va consacra si in secolul    al XXI-lea, in care tocmai am intrat, forme noi de derulare a prestatiei statelor-natiune pe plan extern.

Ne asteptam, in primul rand, la schimbari dramatice care vor consacra un noi sistem international general, care va conduce la restructurarea institutiilor, parghiilor si mecanismelor de natura sa asigure respectarea mai stricta a setului universal de principii si norme de conduita globale. Totodata, se remarca trecerea hotarata a polilor de putere mondiali la schitarea bazelor unui nou sistem financiar international, ceea ce in limbajul comun se numeste "Bretton Woods II". sa fie in masura sa controleze disturbantele care au condus la criza profunda a sistemelor bancare inceputa in 2007, exacerbata in 2008 si care ar putea continua acompaniata de o severa recesiune a economiei mondiale in anul 2009. Consecinta strategica globala este ca statele natiuni isi vor distila in mod diferit politicile proprii si vor acorda mai multa energie si resurse cautand cu febrilitate optimizarea obiectivelor lor strategice in raport cu interdependentele in crestere pe plan international.

Globalizarea

Prin natura modificarilor pe care le produce, globalizarea impune tratarea problematicii internationale in conexiunecu o serie de momente de referinta pentru memoria politica contemporana.

Exista un acord general in mediile academice, dar si la nivelul politicienilor, ca dinamica mondiala, isi pune amprenta asupra practicii relatiilor internationale, iar in conditiile globalizarii este resimtita nevoia modernizarii regulilor de guvernare nationala.

Drept urmare, asistam la o planificare diferita nu numai a politicilor interne ci si a politicii externe. Aceasta se traduce in identificari mai atente ale conjuncturilor de interese pe plan mondial, in scenarii de actiune in profil bilateral si multilateral care sa asigure servirea intereselor proprii pe un termen cat mai lung, diminuand recurgerea la restructurari iterative a strategiilor constitutive ale politicilor nationale. Intr-o alta exprimare, avem de a face cu nevoia de a proiecta pe termen mediu si lung a unui raport cat mai profitabil al gandirii in profil "cost-eficienta".

In egala masura, constatam nevoia de gestionare diferita a relatiilor externe, conectata tot mai mult la cei doi factori in continua schimbare ai ecuatiei multilateral-bilateral cu scopul de a dobandi pozitionari strategice cat mai avantajoase in raport cu ceilalti actori ai comunitatii internationale.

Orice incercare de descriere a procesului globalizarii implica tentatia de a incepe printr-un recurs la istoria relatiilor internationale, de unde se obisnuieste extragerea acelor procese si dinamici care sa apara drept relevante pentru sublinierea etapelor parcurse pana la timpurile de astazi.

Multi autori demareaza expunerea privind teoria relatiilor internationale alocand spatii foarte generoase istoriei universale, astfel incat cititorul ajunge la momentul prezent cu un bagaj de notiuni important, dar oarecum greoi, care nu se mai potriveste din multe puncte de vedere cu realitatile prezente pe arena internationala. In fapt, actorii internationali nu mai sunt imperiile, regatele, cnezatele, iar majoritatea conducatorilor de state nu mai sunt dinastici ci alesi, mai mult sau mai putin democratic.

Amenintarile au evoluat de asemenea. Timpurile de pace si de razboi sunt substantiate in mod diferit, interesele contrare sunt gestionate cu altfel de arme.

Vom trece, asadar, peste spatii largi de timp cu o anumita lejeritate, incercand sa retinem doar unele caracteristici care au finalitate proeminenta si in prezent, cu focalizare pe cele doua mari categorii de actori ai politicii globale, respectiv, statele natiune si structurile transnationale. In context, nu vom evita totusi interconexiuni, corelatii si geometrii ale factorilor prin care se realizeaza determinarea politicilor in lumea contemporana, pornind de la consideratia ca acestea descriu in mod obisnuit matca evolutiva globala.

O prima constatare care se impune este ca interactiunea dintre state a crescut continuu in timp, fenomenul fiind notat drept rezultat al expansiunii dincolo de limitele teritoriale aflate sub stapanire administrativa evidenta, devenite treptat frontiere supuse unui regim international specific. Din acest punct de vedere se disting doua faze, care partajeaza sfera interconexiunilor statale. In primul rand, este faza expansiunii fondate pe preponderenta relationarii directe, avand la baza nevoia de colaborare in diferite domenii. In al doilea rand, avem de a face cu expansiunea in afara grupului puterilor de state cu potential comparabil spre alte zone ale lumii.

Primordialitatea expansiunii in ambele forme a apartinut, evident, Europei. Aici a avut loc prima structurare robusta a sistemului de state moderne. De fapt, s-a petrecut o cristalizare sa spunem asa interna, materializata in concentrarea puterii politice, rafinarea guvernarii bazata pe solidificarea administratiei, modernizarea fiscalitatii, extinderea serviciului diplomatic si sectorului de aparare, cristalizare inceputa inca din secolul al XVI-lea. Pe aceasta baza s-a produs declansarea expansiunii statelor europene pe glob in cautarea de infuzii pentru cresterea puterii lor in continuare. Erau avantajate, cum mentiona David Held, acele state care se puteau baza pe o infrastructura administrativa solida, o populatie numeroasa si o baza fiscala larga, alaturi de armata si industria navala. De acest avantaj s-au bucurat statele absolutiste si constitutionale din secolele XVII si XVIII, tot ele fiind cele care au evoluat spre atributul de stat-natiune modern si beneficiile deduse din acesta, incepand cu secolul al XIX-lea.

Cu toate beneficiile pe care le-a adus constructia si consolidarea sistemelor coloniale ca forma concreta a expansiunii la care ne-am referit, evolutiile in diferite parti ale lumii au inceput sa evidentieze, treptat, raporturi "cost-eficienta" tot mai neconcludente, ceea ce a pus sub semnul intrebarii oportunitatea pe termen lung a "prezentei administrative peste mari".

Gestionarea directa de catre centrul de putere colonial a inceput sa fie acompaniata de formule distincte de control si dominatie, non-teritoriale, consacrandu-se (prin organizatii internationale) ceea ce s-ar putea numi controlul infrastructural asupra altor state.

Aceasta noua evolutie, pe care o consideram inceputul transnationalizarii moderne, este descrisa de unii autori, cum sunt Geyer, M. si Bright, C., drept "efortul de stabilire a noi capacitati de a sincroniza timpul global si de a coordona interactiunile din lume . prin elaborarea de sisteme de control bazate pe comunicatii . care au inceput sa . inlantuie omenirea in circuitele globale ale puterii" (''World History in a Global Age''- American Historical Review, 100, 1955)

A aparut astfel starea de globalizare reala a politicii, in care levierele de putere au trecut dincolo de sfera traditionala a guvernarii statelor-natiuni. Ea a fost urmata de necesitatea unei gestionari mai complexe, in conditiile unei ordini politice bazate pe o proliferare a organizatiilor interguvernamentale, a practicilor transnationale si a retelelor de schimb - in industrie si banci, in informatii si comunicatii, in transport si relatiile culturale (vezi David Held, Transformari Globale-Politica, Economie si Cultura, Ed. Polirom, 2004).

Multitudinea de organizatii internationale aparute dupa infiintarea in 1865 a Uniunii Telegrafice Internationale, a stimultat si aparitia in regim de "stand-by" a doua contemplari, care se regasesc si acum in gandirea politica.

S-a nascut, pe de o parte, intrebarea daca nu se produce cumva un derapaj al statelor suverane materializat in pierderea controlului asupra instrumentelor de gestionare a intereselor nationale prin incurajarea velocitatii angajamentelor pe plan international in raport cu structurile transnationale.

Pe de alta parte, s-a profilat interogatia daca o "guvernare invizibila" a afacerilor internationale este sau nu posibila prin multimea de organizatii interguvernamentale responsabile cu reglementarea si ordonarea diverselor domenii de activitate.

Aceste perceptii, in multe privinte contradictorii, au facut ca stratificarea in relatiile internationale sa fie extrem de difuza, ca si ordonarea pe verticala a proceselor transnationale.

Lipsa unei autoritati care sa gestioneze asa-zisa "guvernare globala" prin conventii transnationale nu a impiedicat insa aparitia si dezvoltarea unei jurisdictii globale.

Este semnificativ ca procesul de reglementare prin organizatii internationale, desi era doar la inceput inainte de primul Razboi Mondial, cuprindea, in anul 1914, opt domenii in care statele resimtisera nevoia de asociere libera

Produsele evolutiei de mai tarziu, respectiv noile entitati legate de politica multilaterala si multinationala, au fost instituite tot prin vointa sau cu acordul guvernelor si au evoluat treptat spre o retea extinsa compusa din organizatii internationale guvernamentale (OIG), grupuri de presiune transnationale (GPT) si organizatii internationale neguvernamentale (ONG). Factorul de multiplicare al structurilor mentionate a fost impresionant in decursul secolului al XX-lea.

Intre 1909 si 1996, de exemplu, OIG-urile au crescut de sapte ori, de la 37 la 260, iar ONG-urile, de 31 de ori, de la 176 la 5472 (Sursa: Uniunea Asociatiilor Internationale, 1996).

In plus, intre 1946 si 1975, numarul tratatelor internationale intre guverne a crescut, de2,2 ori, de la 6351 la 14061, iar numarul tratatelor si conventiilor intrate in vigoare sub egida organizatiilor interguvernamentale s-a extins de la 623 la 2303.

Am ajuns la momentul in care trebuie punctat faptul ca, pornind de la era expansiunii multiforme in care anticiparea noului sistem international era foarte limitata, statele moderne s-au vazut angrenate intr-o formula de interconectare noua, in care multe din deciziile nationale ajung sa fie considerate optiuni cu relevanta pentru arena globala, dupa cum decizia in sine devine tot mai puternic internationalizata.

Aceste intrepatrunderi au facut pe Mansbach si Rosneau sa defineasca arena globala ca "un sistem mixt de actori, poliarhic, in care autoritatea politica si sursele actiunii politice sunt raspandite pe scara larga". Este vorba nu doar de deciziile in domenii-cheie, cum au fost prin traditie considerate apararea si securitatea, ci si de ordin economic, social si ecologic.

Fara a incerca explicarea amploarei fluxurilor globale, notam totusi faptul ca relatiile transnationale sunt in mod evident prezente in aproape toate sferele, lasand neatacate foarte putine sectoare ale societatii.

Enumerarea problematicii incluse in fluxurile globale aproape ca nu poate fi completa, motiv pentru care evocam sinteza principiului esential pe care se intemeiaza Uniunea Europeana. Potrivit acestuia, Uniunea, prin membrii sai, asigura patru libertati transfrontaliere, considerate a fi fluxuri neingradite in spatial comunitar, respectiv: bunurile, serviciile, capitalul si persoanele.

In pofida disparitatilor si amenintarilor la adresa pacii mondiale pornite din frustrari interpretate a fi rezultatul ciocnirii sistemelor de valori, lumea in care traim nu este totusi una a civilizatiilor separate, fiind puternic interconectata.

Principala consecinta a starii de interconectare este ca dezvoltarile de la nivel global pot induce cu mare viteza consecinte nationale si invers. In alta formulare, ideea ar fi ca "politica globala" relativizeaza o serie raporturi pe care s-a construit in mod traditional conceptul de suveranitate, cum sunt intern/international, sau teritorial/extrateritorial.

De asemenea, "politica globala" pune in lumina complexitatea intrepatrunderilor statelor si societatilor in ordinea globala.

Guvernele si statele raman, bineinteles, actorii cei mai puternici, ele impart insa acum controlul direct asupra arenei globale cu o serie de agentii si organizatii carora le-au delegat anumite drepturi de expertizare si decizie.

Este clar ca intensitatea implicarii Statului in raport cu numarul enorm de organizatii interguvernamentale (OIG), agentii internationale si regimuri care opereaza pe diverse arii, prin institutii cvasisupranationale, cum este exemplul Uniunii Europene, nu blocheaza ci potenteaza eficienta actului guvernarii, chiar daca in planul actiunii concrete meritul succesului este unul partajat cu actorii non-statali, corpurile transnationale, corporatiile multinationale si alti participanti la politica globala.

Aceasta situatie ar trebui sa genereze discutii constructive asupra politicii si guvernarii globale, ca si asupra evolutiei in continuare a regimurilor internationale. In egala masura, insa, apar a fi inevitabile polemicile potrivit carora suveranitatea statului-natiune este subminata atunci cand guvernele accepta sau relationeaza cu    forme "superioare" si/sau independente, si/sau deteritorializate, si/sau functionale ale autoritatii, reducand astfel baza decizionala definita traditional in cadrul national.

Suntem de parere ca inainte de a se lansa intrebarea daca suveranitatea statului-natiune iese slabita din jocul globalizarii politice, ar trebui de fapt sa fie evaluate pierderile neimplicarii in acest proces, ori ale devierii de la linia de conduita a celorlalti actori ai relatiilor internationale.

Globalizarea nu reprezinta un process in legatura cu care un stat anume sa poata emite pozitionari transante. Amploarea globalizarii si a fluxurilor transfrontaliere pe care le genereaza continuu conduce la realitatea ca nu pot exista state ori zone ale lumii care sa se poata sustrage de la acest curent mondial. Statele pot reprezenta actori mai mult sau mai putin activi in sistemul multiplu al interdependentelor globale, dar nu se pot izola total de acesta. In consecinta, marea majoritate a liderilor politici mondiali nu se multumesc sa contempleze pur teoretic starea suveranitatii, ci isi exercita acest atribut prin nisele si oportunitatile ne reglementate global.

Impartasim parerea ca globalizarea este o forta neutrala prin care se poate canaliza puterea, din care beneficiile se pot extrage proportional cu contributia la eforturile comune pe care le reclama aderarea la diferite agentii si regimuri internationale. Ea cere, in schimb, sustinerea intereselor nationale intr-o formula si cu mijloace diferite de normele traditionale ale guvernarii.

Intr-o alta exprimare, marja de eroare la negocierile sau tratarea in format multilateral devine tot mai ingusta, datorita cadrului concurential oferit cu deschidere egala tuturor jucatorilor. Maximizarea sanselor depinde astfel de profunzimea cu care o anumita tara reuseste sa digere specificul institutional in care se implica, dar si de claritatea propriilor strategii si programe.

Fostul presedinte al Comisiei Europene Jacques Santer obisnuia sa afirme ca 'globalizarea este conceptul despre care se vorbeste cel mai mult, dar este cel mai putin definit'.

De fapt, sunt facute numeroase referiri la fortele globalizarii si la efectele sale, escamotand definitia, iar analistii prefera, in majoritatea lucrarilor, acceptarea logica generala conform careia globalizarea este procesul sau contextul la care se raporteaza schimbarile majore din lume.

Jean Marie Guéhenno, seful Institutului de Inalte Studii de Aparare de la Paris, dezvolta in 1998 o teorie cu relevanta in materie. El mentiona ca globalizarea ar putea fi sindromul incertitudinilor conceptuale ale sfarsitului secolului al XX-lea. El sublinia faptul ca noi cunoastem ceea ce am lasat in urma, dar inca nu suntem clarificati asupra caracteristicilor lumii in care intram.

Aceelasi autor dezvolta una din transformarile de referinta deduse din globalizare, cu implicatii asupra statului. Dezintegrarea imperiilor coloniale si a URSS, precum si multiplicarea numarului de tari (care continua si in prezent) nu au intarit statele ci, din contra, au evidentiat limitele statalitatii.

Evolutiile integratoare la nivelul continentului au creat transferuri de competente care indica faptul ca atat democratiile cat si regimurile autoritare si-au pierdut monopolul asupra relatiilor internationale.

Statele sunt nevoite sa intre in competitie si chiar sa fie implacabil perturbate de 'actorii transnationali'. In fapt, acestia din urma, constand din corporatii transnationale, institutii financiare, organizatii de media si neguvernamentale, au impus un nou 'sistem international' a carui esenta nu mai sta exclusiv in 'aranjamentul interstatal'.

Dupa opinia lui J.M. Guéhenno, consecintele acestor mutatii nu sunt inca dramatice. Chiar daca suveranitatea financiara deplina a statelor nu mai exista, pietele continua sa functioneze corespunzator prin cadrul legal impus de autoritatile statului, iar aparitia unor autoritati independente autoregulatoare nu impiedica statul sa ramana ultimul decident. Mai mult, legitimitatea politica continua sa apartina statului si ar fi o iluzie periculoasa sa se creada ca fortele globalizarii pot elimina sau pot inlocui politica interna.

Una din concluzii ar putea fi aceea ca globalizarea reprezinta un proces care schimba atat contextul international in care opereaza statele cat si natura statalitatii si a comunitatilor politice, oferind sanse sporite de a implicare a propriei economii si in ansamblu a propriei societati la circuitul global de valori.

Coagularea politica, economica si financiara declansata in Europa prin procesul de reconstructie postbelica reprezinta doar un segment elocvent al reactiei statelor in raport cu globalizarea. Baza implicarii unei tari in UE, de exemplu, este acceptarea si insusirea normelor deja convenite, descrise din punct de vedere juridic prin 'acquis-ul comunitar', care reflecta importantele 'cedari de suveranitate' reciproce la care au consimtit toti membrii in domeniile gestionate in comun prin intermediul Uniunii.

Ordinea si succesiunea sistemelor internationale

Studiul Ordinii Internationale pune in evidenta aparitia cu o anumita ciclicitate in istorie a unor momente de referinta cand sisteme care au functionat deja lasa locul unor noi sisteme internationale.

Henry Kissinger nota, in consonanta cu alti autori care s-au aplecat asupra acestui domeniu de larga cuprindere, relevanta faptului ca    Ordinea care a aparut in urma Pacii westfalice a durat 150 de ani, sistemul international creat de Congresul de la Viena s-a mentinut vreme de 100 de ani, iar Ordinea Internationala caracterizata de Razboiul Rece a luat sfarsit doar dupa 40 de ani. El sugera, implicit, ca intre aceste momente, omenirea a avut de a face cu perioade de tranzitie mai lungi sau mai scurte, presarate cu evolutii bruscate de diferende sau conflicte armate, respectiv cu variatiuni ale echilibrului de putere international care pun in evidenta un anumit factor de "dezordine".

Suntem de parere ca sensul care trebuie dat in perspectiva indeprtata notiunii de "dezordine internationala" nu trebuie alaturat neaparat celui de "perturbatie negativa". Mai de graba este vorba de perioade efervescente in care in care raporturile interstatale se reaseaza, sistemul de coalitii si alte forme de alianta se regrupreaza, in care sunt identificate noi interese pe termen scurt, mediu si lung. Intr-un cuvant, dezordinea care precede o noua ordine defineste entropia sistemului care se naste pentru a-l inlocui pe cel precedent.

Este adevarat ca nemultumirea unor state fata de sistemul mondial in care sunt nevoite sa evolueze poate genera alterarea relatiilor internationale. Totodata, la inceputul secolului in care traim, trebuie sa excludem perspectiva ca refacerea echilibrului sa se mai poata realiza pe calea conflagratiilor mondiale, cum s-a mai intamplat in istorie. Pe fondul acestor doua premise, vedem ca    multiplele interdependente si conexiuni evidente in procesul de globalizare nu fac altceva decat sa indice ca, cel mai probabil, structurarea unei noi ordini internationale va fi consecinta reasezarii graduale si adaptarii negociate la realitati a regimurilor si reglementarilor internationale. Aceasta arata ca statele-natiuni continua sa joace rolul esential in impunerea noului sistem mondial.

Intre multele amprente puse de globalizare asupra structurarii unei noi ordini internationale, cea mai evidenta este cresterea in complexitate.

Daca spatiul temporal s-a redus continuu intre momentul Westfalia si Viena, intre acesta din urma si instituirea Razboiului Rece , iar apoi pana la incetarea divizarii Europei, nu inseamna ca lumea se gaseste acum intr-o noua ordine mondiala post-Razboi Rece deja structurata. Din contra, in comportamentul actorilor internationali se fac resimtite tot mai multe sensibilitati care ne fac sa credem ca aceasta structurare se va produce destul de lent si in continuare.

In acest context, putem anticipa ca nu va fi departe momentul cand va trebui sa se opereze cu termeni mai adanc conturati, ca de exemplu noua ordine politica, economica si de securitate internationala. Aceasta cu atat mai mult cu cat un stat isi gestioneaza fiecare din cele trei planuri de pozitionare strategica fata de partenerii sai internationali prin regimuri multilaterale specializate, cu geometrii diferite de cuprindere spatiala (statala).

Presedintele George Bush si-a declarat in 1990 speranta intr-o noua ordine mondiala in termeni clasici wilsonieni: "Avem viziunea unui nou parteneriat al natiunilor, care transcede Razboiului Rece. Un parteneriat bazat pe consultare, cooperare si actiune colectiva, in special prin intermediul unor organizatii internationale si regionale. Un parteneriat unit prin forta principiului si domnia legii si sprijinit printr-o asumare in comun atat a costurilor, cat si a angajamentelor. Un parteneriat ale carui obiective sunt sporirea democratiei, sporirea prosperitatii, sporirea pacii si reducerea armamentului (George Bush, "The U.N.: World Parliament of Peace", discurs in Adunarea Generala a Natiunilor Unite, New York, 1 octombrie 1990.)". Trei ani mai tarziu, succesorul sau la Casa Alba, Bill Clinton, a exprimat obiectivele Americii in termeni foarte asemanatori, dezvoltand tema "largirii democratiei": "Intr-o noua era a pericolului si oportunitatii, obiectivul nostru prioritar trebuie sa fie largirea si intarirea comunitatii internationale a democratiilor bazate pe economia de piata. In timpul Razboiului Rece am cautat sa ingradim o amenintare pentru supravietuirea institutiilor libere. Acum incercam sa largim cercul natiunilor care traiesc sub acele institutii libere, pentru ca noi visam la o zi in care opiniilor si energiilor fiecarei persoane din lume li se va da expresie deplina intr-o lume a democratiilor prospere care coopereaza si traiesc in pace" ( Bill Clinton, "Confronting the Challenges of a Broader World", discurs in Adunarea Generala a Natiunilor Unite, New York, 27 septembrie 1993) (7).

Henry Kissinger este de parere ca cei doi lideri americani au vorbit despre ordinea mondiala ca si cum aceasta s-ar fi aflat "imediat dupa colt". De fapt, ea se gaseste inca intr-o perioada de gestatie, care dureaza de un deceniu si jumatate, iar forma finala nu va fi vizibila decat dupa ce se va intra mai bine in secolul al XXI-lea.

In acelasi sens se pronunta Immanuel Wallernstein cand sustine: "In construirea sistemului succesor celui actual (sau sistemelor), trebuie sa optam fie pentru un sistem ierarhic care sa acorde sau sa permita privilegii in concordanta cu rangul detinut in raport cu ceilalti (dupa criterii meritocratice), fie pentru unul relativ democratic si relativ egalitarist. Una din marile virtuti ale sistemului mondial actual este ca, desi nu a rezolvat nici una din aceste dezbateri - si este departe de a o face - a adus tot mai mult dezbaterea la rampa . .Perioada de tranzitie de la un sistem mondial la altul este una de mare lupta, mare incertitudine si de mari interogatii despre structurile de cunostinte. Trebuie ca, mai intai, sa incercam a intelege clar ce se intampla. Dupa aceea, va trebui sa alegem directia in care dorim sa mearga Lumea. In final, sa ne imaginam cum trebuie sa actionam acum pentru a face probabila miscarea in directia pe care o dorim".

Wallerstein sugereaza ca perioada de tanzitie pe care o parcurgem poate fi nu numai complicata de tematicile carora trebuie sa li se dea raspuns, ci si de faptul ca procesul de reflectie asupra acestora este la indemana comunitatilor de tot felul, natiunilor, tuturor statelor si centrelor de putere.

Daca pe fond nu este gresit ca dezbaterea asupra patternului viitoarei ordini mondiale este "la vedere", cristalizarea noii ordini mondiale indeamna la prudenta pe multiple planuri. Nu trebuie sa uitam ca tema liniei care divide "inclusii" si "exclusi" genereaza sistematic sensibilitati la nivelul cetateanului sau colectivitatilor. Mai mult, pe fondul accelerarii dezbaterilor privind "ciocnirea civilizatiilor" ni se pare ca ar fi contraproductiv ca raportul "inclus - exclus" sa fie cantonat in mod restrictiv doar in spatiul analizei politice nationale. El poate sta oricand la baza alterarii echilibrului de putere la nivel regional si global.

In consecinta, perceptiile care se pot coagula in legatura cu noua ordine mondiala, evident unipolara, au toate sansele sa genereze scenarii despre conflictul de interese intre "periferiile" noului sistem si "centrul" sau "centrele" de putere. Consideratiile de mai sus ne determina sa revenim la necesitatea prudentei in folosirea curenta a notiunii de "ordine politica, economica si/sau de securitate".

Din punctul de vedere al relatiilor dintre state, noua ordine, asa cum este vazuta de Henry Kissinger, va fi in mai mare masura asemanatoare sistemului de state european din secolele 18 si 19 decat tiparelor Razboiului Rece. Ea va contine cel putin sase mari puteri - Statele Unite, Europa, China, Japonia, Rusia si, probabil, India - precum si o multitudine de tari mijlocii si mici. In acelasi timp, relatiile internationale vor deveni pentru intaia data cu adevarat globale. Un intreg set de probleme va aduce in prim plan faptul ca nu se poate trata decat la scara mondiala cu chestiuni precum proliferarea nucleara, mediul inconjurator, explozia demografica si interdependenta economica.

Jocul de putere si cursa pentru suprematie

In prefata la volumul "The Choice", Zbigniew Brzezinski ataca principalele planuri de asezare strategica a factorilor noii ordini mondiale, pornind, evident, de la rolul Americii in lume de "cel mai inalt garant al stabilitatii globale". El continua: "Puterea Americii si dinamica sa sociala, lucrand impreuna, pot promova ridicarea graduala a Comunitatii Globale de interese partajate. Folosirea lor proasta, ori in contradictie una cu alta, poate impinge insa Lumea in haos, lasand America vulnerabila". Faptul ca previziunile strategice ale lui Zbigniew Brzezinski sunt de referinta pe plan academic si la nivelul establishmentului american, ne determina sa integram in extenso opiniile sale legate direct de cristalizarea noii ordini internationale. In primul rand, sunt de remacat unele asertiuni legate de raporturile cu Europa: "In urmatoarele doua decenii, este destul de improbabil ca Uniunea Europeana sa devina suficient de unita din punct de vedere politic pentru a fi in masura sa adune vointa populara de a concura cu Statele Unite pe arena politico-militara . Europa nu va ameninta suprematia Americii pentru motivul de baza ca unitatea politica europeana va putea fi atinsa, in cel mai bun caz, foarte incet si fara vointa. Extinderea Uniunii la 27 de membri va complica in plus structurile oricum prea complexe si hiperbirocratizate de integrare europeana, care sunt reminiscentele unui conglomerat economic gigantic. Conglomeratele nu poseda viziune istorica; ele au interese concrete. Structurile birocratice impersonale ale Uniunii Europene nu se pot prevala de sprijinul popular pentru o vocatie politica".

Brzezinski citeaza in continuare un comentator francez care arata ca "pacatul orininar al Europei, de care aceasta inca nu a reusit sa se spele, este ca a fost conceputa in cancelarii si ca a prosperat tot acolo. Un destin comun nu poate fi ridicat pe astfel de fundatii decat daca te indragostesti de cresterea economica si cotele de lapte" . Interesul european dominant este stabilitatea globala, fara de care arhitectura europeana se va dezintegra. Din acest motiv, Uniunea Europeana va fi in masura sa capete atributul de putere politico-militara atat cat marile corporatii multinationale isi dezvolta propriul personal inarmat de securitate pentru a-si proteja interesele vitale. Dar chiar si atunci, eforturile militare ale Europei vor fi, pentru un timp, mai mult complementare si nici decum in competitie cu capabilitatile militare ale Americii".

Frontul de gandire politica europeana cu inclinatii spre virtutile procesului de integrare a continentului ar putea considera afirmatiile lui Brzezinski drept incorecte si arogante. Este insa de retinut ca adeptii Europei unite, respectiv ai unei constructii de viitor fara o prezenta strategica a SUA pe continent, nu pot totusi sa valideze in mod argumentat ca nu ar exista o diferenta clara de potential intre cele doua centre de putere.

Am putea cataloga evaluarea lui Brzezinski drept una evident pro-americana cu nuante de diminuare voita a meritelor procesului integrator care se produce in Europa. Contempland insa anumite aspecte ale transformarilor din Europa, vedem ca atat vectorul adancirii integrarii cat si cel al extinderii pun in mod special accentul pe evitarea fragilizarii situatiei generale. Insistenta pe aceasta linie este evident mai puternica decat in etapele de extindere care au avut loc inainte de unificarea Germaniei, de exemplu.

In afara de aceasta, nici Europa nu se poate spune ca menajeaza sentimentele celor dependenti de ea atunci cand se pune problema de a-si proteja interesele politico-strategice si nici institutiile europene nu fac derogari care sa se dovedeasca pagubitoare pentru bunastarea generala a Uniunii.

Jacques Santer si apoi Romano Prodi (in fruntea Comisiei Europene), fostul presedinte al Frantei Jacques Chirac si ex-cancelarul Germaniei Gerhard Schröder si-au focusat adesea declaratiile pe optiunea strategica conform careia "Europa trebuie sa devina un actor international cu influenta globala'.

Continua totodata insatisfactii frecvent exprimate, reflectate in declaratii mai mult sau mai putin dure, chiar in spatiul comunitar, conform carora exista o disproportie intre puterea si influenta economica a Europei in lume si autoritatea sa politica si militara.

Disecand unele afirmatii cu aceasta tenta facute in decursul timpului de inalti demnitari europeni (sefi de state si guverne, ministri, functionari comunitari la varf), apare clar ca proiectarea unei noi Europe, care a declansat inca din anul 2000 un amplu proces de reflectie, ia in calcul si directioneaza actiunea menita sa consolideze acest centru de putere pe un orizont de timp foarte lung. Au aparut in mod curent explicitari de genul celor expuse in continuare, extrase din discursul fostului presedinte al Comisiei Europene Romano Prodi intitulat 'Drumul spre viitorul Europei'. Noi, cei din Uniunea Europeana, arata Prodi, suntem decisi sa cream: Europa unita, pasnica, care sa includa toate natiunile sale diferite; Europa democratica, in care cetatenii sa-si stabileasca propriul destin; Europa toleranta, in care libertatile prospera; Europa sigura si justa, in care drepturile omului sunt respectate, iar cetatenii sunt protejati. De asemenea, trebuie sa fie si o Europa corecta si atenta, o Europa deschisa pentru noi aderenti, in care fiecare persoana individuala conteaza si are un loc in societatea noastra. Eu doresc sa existe o Europa puternica, prospera, care sa joace un rol hotarator pe scena mondiala. In privinta extinderii UE, este esential sa avem sprijinul public pentru acest proiect istoric, iar el depinde de modul in care oamenii inteleg ce miza este in joc. Cetatenii nostri trebuie sa inteleaga nu doar semnificatia istorica a extinderii, dar si avantajele sale practice . In primul rand, extinderea este buna din punctul de vedere al locurilor de munca. Tarile candidate inregistreaza progrese extraordinare in modernizarea economiilor lor si in promptitudinea cu care se pregatesc sa fie admise in UE. Prin urmare, Centrul si Estul continentului completeaza cu succes Uniunea Europeana si modernizeaza in totalitate economia si societatea Europei. In curand, Europa ar putea avea parte de una dintre cele mai puternice cresteri economice din intreaga lume. Aceasta inseamna mai multe locuri de munca pentru toti. Una dintre implicatiile acestui nou dinamism consta in faptul ca migrarea din noile spre vechile state membre va fi mai degraba limitata. Cetatenii nostri trebuie sa fie linistiti in aceasta privinta. Mai mult, Comisia va folosi negocierile de aderare pentru a asigura controlarea oricaror riscuri de migratie. In al doilea rand, extinderea va fi benefica pentru sanatate si mediul inconjurator. Noile state membre vor avea nevoie de perioade de tranzitie pentru a ajunge la standardele pentru mediul inconjurator, valabile in restul Uniunii Europene. In al treilea rand, extinderea va insemna o mai mare diversitate culturala in UE. Acest punct ii ingrijoreaza pe unii, fara temei insa. Diversitatea este insasi esenta Europei. Ea ne defineste . Si din diversitate izvoraste, in mare parte, genialitatea noastra creativa. De-a lungul timpului, in intreaga istorie a Europei, oameni diferiti din punct de vedere cultural, care au lucrat impreuna, au produs idei noi sclipitoare. In lumea de azi, caracterizata printr-o competitivitate acerba, avem nevoie de aceasta inovatie si creativitate mai mult ca oricand. Diversitatea noastra este, asadar, un bun de valoare. O mostenire care trebuie sa fie pastrata. Ea inseamna un potential creator mai mare, iar acest lucru inseamna inovatie si noi locuri de munca. In al patrulea rand, extinderea inseamna stabilitate si securitate in Europa. Comisia pe care o conduc poarta negocieri de aderare intr-un mod riguros si obiectiv. Toate tarile candidate trebuie sa respecte aceleasi criterii economice si politice. Fiecare tara se va indrepta spre intrarea in Uniune cu o viteza proprie si va deveni membra atunci cand va fi pe deplin pregatita. Inainte de a se alatura UE, statele candidate vor avea Constitutii si institutii care sa garanteze democratia si statul de drept, respectul fata de drepturile omului si protejarea minoritatilor. In al cincilea rand, extinderea va crea o Europa mai puternica. O Uniune Europeana extinsa, care va lucra indeaproape cu noii nostri vecini, va fi un participant puternic pe scena mondiala. In calitate de lider mondial, Europa va fi o forta mondiala a binelui care va valorifica fortele globalizarii si va modela lumea de maine in conformitate cu valorile pe care le respectam. Doar aceste cinci motive arata avantajele enorme ale extinderii. Doresc deci ca acest proces sa continue cat mai repede cu putinta, dar fara a trece peste anumite etape.

Este demna de retinut, in contextul expunerii prezente, vocea autorizata a celui mai mare contributor la bugetul comunitar - Gemania, prin ex-cancelarul Gerhard Schroder: 'Acum zece ani, nimeni nu stia cum ar fi Europa de astazi. Acum, nimeni nu stie cum va fi Europa peste zece ani. Dar astazi, ca si ieri, exista o certitudine - viitorul continentului sta in mainile cetatenilor sai. De aceea, noi vrem sa luptam pentru un viitor bun al Europei".

In cele din urma, pentru a reflecta in mod corect realitatea in care sunt gestionate afacerile internationale moderne se impune sa pornim de la premisa ca reperul omniprezent pe planul evaluarii schimbarilor produse in procesul globalizarii si reconfigurarea relatiilor internationale sta de fapt in jocul de putere. Este evident poate, chiar fara nevoia de a explora in detaliu dinamicile si conexiunile lumii in care traim, ca "puterea" este aceea care modeleaza relatiile internationale moderne, nu atat in privinta tehnicitatii setului de reglementari multilaterale ori a cadrului politico-juridic bilateral, cat mai ales in ceea ce priveste ierarhizarea sistemului in care sunt integrate toate natiunile lumii.

Suntem deci de acord cu unele concluzii analitice potrivit carora intelegerea noilor mijloace de exercitare a puterii prin globalizare reprezinta una din provocarile fundamentale pentru teoria si practica relatiilor internationale in secolul XXI.

Relatiile Internationale reconfigurate de globalizarea politicii

Un prim apect care merita a fi subliniat in contextul corelarilor dintre relatiile internationale si globalizarea politicii priveste schimbarile produse in planificarea si exercitarea politicii externe.

In epoca cresterii exponentiale a conexiunilor transfrontaliere si interdependentelor politico-strategice s-au produs schimbari importante in privinta gestionarii efective a raporturilor statului cu organizatiile internationale, mai ales pe planul deciziilor cu impact in politica mondiala. Un effect similar see remarca si in privinta functiunilor de reprezentare politico-diplomatica.

In planul dezvoltarii cadrului bilateral, de exemplu, de la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial gradul mediu de conectare a statelor aproape ca s-a dublat, in timp ce numarul total de misiuni diplomatice s-a triplat (21 de state gazduiesc intre 0 si 10 ambasadori, 79 gazduiesc intre 11 si 15 ambasadori, 46 gazduiesc 51-100 de ambasadori, in timp ca 9 gazduiesc intre 101-150 de ambasadori). Aceasta survine pe fondul exploziei interactiunii guvernamentale si transguvernamentale, respectiv a retelelor aferente procesului de elaborare a politicilor publice ( asanumitele "policy networks") si de comunicatii, care conecteaza responsabili departmentali ai guvernelor nationale cu omologii lor din celelalte state sau din organizatiile internationale.

Ca o ilustrare a celor afirmate anterior, se poate observa ca la jumatatea secolului al XIX-lea erau organizate doua - trei conferinte sau congrese pe an in formatul interguvernamental.    Astazi, numarul lor este de peste 4000. Aceste reuniuni sunt foarte diferite ca importanta, limitare spatiala, jurisdictie, amploare sau semnificatie politica. Ele evidentiaza o internationalizare tot mai ampla a institutiilor , practicilor si proceselor de elaborare a politicilor in statele-natiune moderne.

Guvernarea nationala este ancorata tot mai mult intr-un set de sisteme de guvernare globala, regionala si multilaterala. Aceasta tendinta este exemplificata de impletirea tot mai vizibila a regulilor internationale cu legislatia nationala si cu procesele juridice nationale. O cercetare a proportiei legislatiei nationale care cuprinde sau reflecta standardele internationale a dus la descoperiri interesante. Prin analizarea referintelor directe sau indirecte la dreptul international din legislatiile nationale s-a constatat ca aceasta proportie creste continuu, chiar catastrofic pentru adeptii gandirii in tiparele clasice ale suveranitatii. In consecinta, angajamenul international actual nu este un factor care sa poata fi desconsiderat, deliberat sau nu.

Activitatile unui numar crescand de departamente guvernamentale, curti si foruri legislative nationale reflecta politica, standardele si preocuparile procesului de reglementare internationala, oficiala sau neoficiala. Institutionalizarea politicii globale nu mai este restransa la internationalizarea activitatilor statului si guvernului.

In plus, se poate ilustra o transnationalizare corespunzatoare a economiilor, societatilor civile si comunitatilor nationale. Evident, aceasta aduce complicatii deduse din specificitati noi in planificarea politicii externe, in care gradele de libertate ale optiunilor politice sunt tot mai restrictionate de conexiunile cu relationarile din afara cadrului national.

Astfel de dezvoltari remarcabile in relatiile internationale pun in evidenta si mutatii substantiale in privinta abordarilor de securitate. De fapt, in jurul conceptului de securitate, ca si al intregului spectru de perceptii privind securitatea, putem spune ca graviteaza toate categoriile de interese politico- economice ale actorilor ordinii internationale.

Am depasit in abordarea noastra disputa in jurul intrebarii daca globalizarea contribuie la slabirea statului sau la simpla sa transformare, daca societatea globala poate fi sau nu creata, ori daca ea ne va putea deschide o noua perioada de pace si securitate.

Suntem deci in masura sa atacam, o tema de stricta actualitate, respectiv tensiunea care se manifesta intre national, international si securitatea globala. Aici trebuie spus ca binomul continuitate-schimbare detine un loc de referinta in dezbaterea contemporana. De el se leaga interogatii cu privire la interpretarea trecutului si daca politica internationala sufera o schimbare dramatica ca urmare a procesului de globalizare.

Cu aceeasi valoare teoretica se ridica intrebarile privitor la cat de mult poate aceasta schimbare sa reprezinte o transformare fundamentala a politicii mondiale si daca este posibila crearea unui sistem global care sa asigure pe termen lung pacea si securitatea. Cele doua notiuni, pacea si securitatea, pot fi mai importante decat ne apar din punct de vedere declarativ, mai ales pentru faptul ca frecventa utilizarii lor in discursul politic este atat de mare incat ajung sa fie receptionate simplist.

Intr-o perspectiva post-moderna, obiectivul politicii externe este pacea si prosperitatea, mai de graba decat puterea si prestigiul, noteaza Robert Cooper, care continua sa esentializeze astfel: "In timpurile pre-moderne razboiul era calea supravietuirii, in era moderna era un instrument al politicii, dar in Lumea post-moderna a devenit ceva care trebuie evitat prin orice mijloace. Samuel Huntington scria ca razboaiele viitorului ar putea/trebui sa fie mai degraba pentru a putea vedea cine esti, decat ce faci sau de partea cui esti". Autorul mentionat are, dupa parerea noastra, abilitatea de exceptie sa descrie istorii politice paralele, care dau in fapt contradictiile contemporane carora politica externa trebuie sa le faca fata fara erori.

In viziunea sa, statele sunt clasificate drept pre-moderne, moderne sau post-moderne.

Prima categorie descrie statul tributar convulsiilor interne generate de razboi civil si criminalitate, cum este cazul Somaliei si altor tari africane.

A doua categorie descrie statul    dominat de nationalism, adesea agresiv, insistent pe suveranitatea sa si monopolul asupra fortei si legii, tipologie care a dominat ordinea mondiala peste o suta de ani, remarcandu-se atat prin cel mai ridicat dinamism cat si prin cota cea mai inalta de violenta.

A treia categorie este cea pe care se straduieste sa o edifice Uniunea Europeana, in calitate de comunitate post-moderna, in care statele sunt pregatite sa-si redefineasca suveranitatea pe baza unui set de drepturi juridice si sa accepte interferenta reciproca in afacerile interne.

Ceea ce am dori sa subliniem, ca nota fascinanta a erei globalizate in care traim, este tocmai coexistenta celor trei categorii de state.

Exista o acceptare generala a diferitelor curente de gandire ca pentru comportamentul statelor raman de importanta vitala doua ingrediente, respectiv: calculul strategic si puterea.

Structura sistemului international, definit in termeni materiali sau sociali, continua sa exercite o influenta majora asupra relatiilor interstatale, in special in modul cum isi privesc interesele de securitate. Aceasta nu inseamna, totusi, ca statele trebuie sa isi defineasca in totdeauna interesele nationale de securitate in termeni ingusti.

Nimic nu poate impiedica producerea de schimbari importante in securitatea internationala, cat timp ideile, discursul si dezvoltarile globale modifica implacabil procesul interactiunii care caracterizeaza politica mondiala.

Raspandirea tot mai accentuata a    statelor democratice si valorilor democratiei, impreuna cu o convingere justificabila (mai ales la oamenii de stat occidentali) ca institutiile liberale au un rol important de jucat in moderarea dilemei traditionale a securitatii, a ajutat la dezvoltarea in ultimii ani a unei anarhii mai mature, ceea ce ar putea echivala cu o asezare a dezordinii internationale. Ideile securitatii cooperative sau comune si-au dovedit deja audienta si au un impact semnificativ asupra politicilor de securitate in Europa si in alte zone ale lumii.

Sub umbrela gandirii in termenii securitatii cooperative, s-au dezvoltat comunitati de securitate, sesizabile ca urmare a dezvoltarilor produse in Uniunea Europeana, OSCE, NATO, precum si la nivelul tarilor nordice si intre statele membre ale ASEAN. Regimurile de securitate, cum este Tratatul de neproliferare din 1968, extins pe o durata nedefinita in 1995, reflecta modalitatea in care statele, aflate in fata unei amenintari globale, accepta reguli si norme de comportare care le ajuta sa treaca peste pericolele competitiei.

Aceste dezvoltari in teoria si practica securitatii implica, intre anumite limite, o anumita trecere de la preocuparile traditionale de securitate nationala la recunoasterea sporita a importantei consideratiilor tinand de securitatea globala si a implicatiilor umanitare pe care le-ar putea avea conflictele inter-statale. Intr-o anumita masura, aceasta recunoastere se datoreaza schimbarii circumstantelor geopolitice, economice si tehnologice ale periodei pe care o parcurgem, precum si acceptarii faptului ca multe din obiectivele nationale de securitate pot fi obtinute doar printr-o actiune de cooperare larga.

Calculele startegice, care au o relatie simbiotica cu proiectarea securitatii, constuie un catalizator al conlucrarii inter-statale cu buna credinta.

Trebuie spus, totusi, ca aceasta tendinta nu este universala si ca raman in continuare tensiuni intre subnational, national, international si interesele de securitate globala, care nu pot fi ignorate.

Un exemplu practic relevant al contradictiei pe care o genereaza aceasta tensiune il regasim in dezbaterile asupra rolului armelor nucleare dupa terminarea Razboiului Rece.

Puterile nucleare continua sa-si amelioreze din punct de vedere calitativ capabilitatile lor nucleare, prin simulare computerizata si alte mijloace. Chiar daca armele nucleare au fost plasate intr-un con de umbra, ele continua sa existe, iar statele nucleare continua sa mentina si sa imbunatateasca propriile arsenale.

Semnificatia pe care o putem extrage este ca statele cu arsenale nucleare (atat declarate cat si nedeclarate) continua sa genereze o amenintare implicita pentru adversarii potentiali prin simpla posesie a acestor arme.

Promovarea increderii in paralel cu demonstratia lipsei de incredere, pe fondul insecuritatii societale crescute adus de globalizare, conduce la complicarea relatiilor internationale.

Desigur ca se produc in lume dezvoltari pozitive, cum sunt procesele de extindere a Uniunii Europene si a NATO, care ar putea contrazice afirmatia anterioara ori ar atenua nota de scepticism. Acestea sugereaza ca viitoarele politici mondiale nu vor fi, in mod necesar, ca cele din trecut. Totodata, demonstratiile empirice de ordin istoric ca si anumite evenimente contemporane, sugereaza prudenta, intrucat pacea perpetua nu va putea fi realizata prin puseuri ale relatiilor de cooperare interstatale.

Sfarsitul Razboiului Rece a adus la lumina noi prototipuri de securitate si insecuritate internationala. In timpul Razboiului Rece au fost tentative de a realiza o securitate cooperativa intre marile puteri antagoniste, dar numai dupa caderea Zidului Berlinului a fost posibila aparitia unei noi comunitati de securitate in Europa, prin extinderea NATO si a Uniunii Europene.

In definitia data de Karl Deutsch, "o comunitate de securitate este un grup care a devenit integrat, intelegand prin aceasta realizarea unui teritoriu comun, un sens al comunitatii si institutii si practici destul de puternice si de generalizate pentru a genera asteptari consistente de pace la nivelul populatiilor constitutive. Prin sens al comunitatii, intelegem . ca problemele sociale comune trebuie si pot fi rezolvate prin procese de transformare pasnica".

Pe aceeasi linie, dupa terminarea Razboiului Rece, au aparut probleme de securitate in asociere cu dispute si conflicte legate de identitate (cum a fost cazul in fosta Iugoslavie), de dominanta regionala (ca de exemplu Razboiul din Golf, la inceputul anilor '90), ori dezintegrarea statelor esuate (failed states) (ca de exemplu in Africa).

Aceste evolutii au tinut in loc starea de predominanta a pacii, dar au conturat mai bine trasatura de unipolaritate a sistemului international.

Potrivit unor autori, faptul ca Americii i-a fost posibil sa conduca coalitii benevole (coalitions of the willing) pentru a institui, intr-un numar de cazuri, o ordine internationala inspirata de Occident, acrediteaza autoritatea mondiala in baza careia unipolaritatea ofera deja probe concrete ca exista. Predominanta SUA, desi amenintata de exacerbarea terorismului international (incepand cu 11 septembrie 2001), a fost intarita in cele din urma prin actiunile sale militare in Afganistan si Irak.

Pe un plan mai larg, incepand din 2003, contestarea unilateralismului american si a noii politici de prevenire a Washingtonului, atat de catre aliatii occidentali cat si de Rusia si China, a marcat inceperea unui ciclu care s-a inchis doar aparent in favoarea Washingtonului prin summit-ul NATO al reconcilierii de la Bruxelles, din 22 februarie 2005. Aici aparenta la care ne-am referit este acreditata de faptul ca ultimii opt ani au consemnat o consolidare fara preceedent a puterii Moscovei, atestata de demonstratia de forta asupra Georgiei in August 2008, precum si de rolul extrem de important capatat de G20 in configurarea pachetului de redresare a sistemului financiar international aflat in profunda criza, prin summitul Grupului tinut la Washington in 14-15 noiembrie 2008.

Contestarea dominantei Americii de catre Fundamentalismul Islamic si o parte a Occidentului nu evidentiaza o situatie fara iesire pentru America ci, mai degraba, o lipsa de consens international care pune probleme reale de gestionare a noii dezordini pe plan international. Aceasta stare de lucruri, face ca sansele de a asista la o noua ordine globala pasnica post-Razboi Rece se afla acum, in primii ani ai secolului 21, departe de realizare.