Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht

Tratatul asupra Uniunii Europene, cunoscut prin locul unde a fost semnat la 7 februarie 1992, in Olanda, sub numele de Tratatul de la Maastricht, a fost rezultatul reuniunii la varf desfasurata in perioada 9-11 decembrie 1991. Tratatul a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993. O situatie deosebita a prezentat-o Danemarca, tara in care populatia a respins prin referendumul din 1992 ratificarea Tratatului si l-a acceptat printr-un alt referendum in 1993 cu o mica majoritate (56,8%). Aceasta a determinat pe sefii de state si de guverne intruniti la Birmingham si Edinburgh sa adopte unele decizii care vizau apropierea procesului de construire a Europei de cetateni. Danemarca a fost autorizata sa nu participe la unele parti din Tratat - cele referitoare la ultima faza a Uniunii Monetare si la politica comuna de aparare.

In ceea ce priveste modificarile aduse in Tratat referitoare la apropierea Europei de cetateni, ele se refera la existenta cetateniei europene, la respectarea principiului subsidiaritatii, la instituirea procedurii de codecizie.

Tratatul de la Maastricht reprezinta din punct de vedere istoric incheierea procesului de integrare economica inceput la Paris prin semnarea Tratatului CECO si totodata

intoarcerea la incercarea de integrare politica esuata prin respingerea de catre Adunarea Nationala a Frantei a Comunitatii Europene a Apararii.

In acelasi timp, Tratatul reprezinta si un punct de plecare si de dezbatere pentru revizuirea unor articole si dispozitii care au nevoie de a fi aduse la zi, abrogate sau imbunatatite, ca urmare a schimbarilor geopolitice internationale intervenite. Este situatia creat in primul rand de rasturnarea echilibrului international prin prabusirea sistemului totalitar comunist. Tratatul de la Maastricht pune astfel premisele ultimei etape a integrarii europene si anume aceea a Uniunii Politice a Europei.

Notiunea de 'uniune' apare si in preambulul Tratatului de la Roma, in care este inscris ca statele membre se declara 'hotarate sa puna bazele unei Uniuni tot mai stranse intre popoarele europene'. Sintagma 'uniune europeana' sau simplu 'uniune' a aparut tot mai frecvent, desi intelesul a ramas si ramane inca ambiguu, neavand o delimitare juridica si politica stricta. Uniunea Europeana apare mai mult in sensul de proces de aprofundare si de consolidare a constructiei europene, deci, ca o prelungire a Comunitatilor. Uniunea Europeana reprezinta in acelasi timp o cale spre o noua organizatie, de tip federal, asa cum fusese conceputa in Proiectul de Uniune Europeana adoptat de Parlamentul European la 14 februarie 1984, cunoscut sub numele de Proiectul Spinelli; din acest punct de vedere, Uniunea se substituie Comunitatilor.

Proiectul de Uniune Europeana prevedea regruparea celor trei tratate comunitare si activitatile din domeniul cooperarii politice, sistemul monetar european si a altor politici noi intr-o arhitectura constitutionala unica cu caracter federal.

Se viza consolidarea capacitatilor de actiune a sistemului comunitar precum si a caracterului sau democratic. Comisia urma sa primeasca toate competentele executive si totodata sa capete o mai mare independenta fata de state prin numirea presedintelui de catre Consiliul European si care la randul lui isi recruta comisarii. Pentru a primi investitura, Comisia trebuia sa-si supuna mai intai programul Parlamentului care isi pastra dreptul de cenzura cu o majoritate de doua treimi. Puterea legislativa si bugetara nu mai era asumata doar de Consiliul de Ministri, ci urma sa fie impartita intre Parlament, Camera Popoarelor si Consiliul de Ministri, camera Statelor.

Era afirmat si principiul subsidiaritatii. Nu era un proiect abstract deoarece Uniunea se sprijinea pe comunitati si pe cooperare politica, avea un caracter dinamic pentru ca privea o trecere progresiva de la metoda interguvernamental la sistemul comunitar; era democratic pentru ca asigura separarea puterilor si pentru ca acorda un rol central Parlamentului; era de inspiratie federala.

Avanproiectul de tratat asupra Uniunii Europene a fost adoptat la 14 februarie 1984 de catre Parlamentul European.

Tratatul de la Maastricht prevede o Uniune Europeana care 'marcheaza o noua etapa in procesul constituirii unei uniuni tot mai stranse intre popoarele Europei '.

Tratatul este un text cu peste 300 de articole carora li se mai adauga 17 Protocoale si 33 de Declaratii. El modifica sau completeaza numeroase dispozitii din tratatele comunitare anterioare si introduce in acelasi timp si dispozitii noi. Cele 7 Titluri ale Tratatului sunt urmatoarele:

Titlul I: Dispozitii comune;

Titlul II: Dispozitii de modificare a CEE;

Titlul III: Dispozitii de modificare a CECO;

Titlul IV: Dispozitii de modificare a CEEA;

Titlul V: Dispozitii privind politica externa si de securitate comuna;

Titlul VI: Dispozitii privind cooperarea in domeniul justitiei si afacerilor interne;

Titlul VII: Dispozitii finale. In preambulul Tratatului se inscrie ca Uniunea se bazeaza pe 'Comunitatile Europene

completate cu politicile si formele de cooperare stabilite prin prezentul Tratat'. Astfel, Comunitatile Europene continua sa existe sub denumirea de Comunitatea Europeana, ca pilon principal al Uniunii, alaturi de alti doi: politica externa si de securitate comuna si cooperarea in domeniile justitiei si afacerilor interne.

Titlul I cuprinde dispozitii referitoare la procesul de integrare europeana, ca etapa in realizarea Uniunii. Formula ceruta de majoritatea statelor membre a fost de 'proces gradual care duce la o Uniune cu vocatie federala'; formula a intampinat opozitia Marii Britanii care a interpretat termenul de 'federal' ca fiind excesiv de integrator. In fata unei asemenea situatii s-a folosit expresia 'o uniune tot stransa intre popoarele Europei', formula care mai fusese utilizata in Tratatele de la Roma si chiar in Statutul Consiliului Europei.

Trebuie totusi sa mentionam ca cel putin cateva obiective fundamentale ale Uniunii, cum ar fi moneda comuna, spatiul fara frontiere interioare, cetatenia europeana, politica externa si de aparare comuna, au o conotatie federala. Pentru evitarea unor confuzii, s-a precizat ca Uniunea respecta identitatea nationala a statelor membre.

De retinut, Tratatul nu acorda personalitate juridica Uniunii, si astfel ea nu se substituie statelor membre.

Obiectivele Uniunii Europene sunt:

promovarea unui progres economic si social echilibrat si durabil, cu deosebire prin crearea unui spatiu economic integrat, spatiu fara frontiere interioare;

consolidarea coeziunii economice si sociale si crearea unei uniuni economice si monetare care sa duca la o moneda unica;

pregatirea Uniunii Monetare cu urmarirea obiectivelor de stabilitate economica;

armonizarea politicilor nationale de ocupare a fortei de munca prin Programul de actiune sociala al Comisiei;

adoptarea unei strategii pe ansamblul Uniunii pentru sustinerea cresterii economice, a infrastructurii europene, a concertarii eforturilor nationale in domeniul cercetarii;

afirmarea identitatii sale pe plan international, in special prin punerea la punct a unei politici externe si de securitate comuna, intelegandu-se astfel si o politica de aparare comuna care sa duca, daca va fi cazul, la o aparare comuna;

dezvoltarea si consolidarea unei cooperari stranse in domeniul justitiei si afacerilor interne, pentru a se raspunde nevoilor crescande de securitate individuala si colectiva;

consolidarea protectiei drepturilor si intereselor cetatenilor din statele membre prin instituirea unei cetatenii a Uniunii;

mentinerea tuturor realizarilor comunitare si dezvoltarea lor;

organizarea intr-un mod coerent si solidar a relatiilor dintre statele membre si dintre popoarele lor;

cresterea eficacitatii mecanismelor si institutiilor comunitare; revizuirea lor potrivit procedurii inscrise in art. N, par. 2;

pregatirea terenului pentru noi adeziuni.
Conferintele interguvernamentale urmau sa impulsioneze negocierile privind

revizuirea institutionala si pentru aceasta sa se continue lucrarile pentru a se depasi lacunele tratatului in vigoare si cu deosebire prin simplificarea textelor pentru a le face mai clare, pentru ca lectura lor sa fie mai facila pentru cetateni si altele.

In varful Uniunii, Consiliul European da impulsurile necesare dezvoltarii ei si defineste orientarile politice generale. Consiliul Uniunii adopta deciziile pentru treburile comunitare si in alte domenii. Eficacitatea Consiliului este cautata prin extinderea votului cu majoritate calificata - deja realizata prin Actul Unic in ceea ce priveste Piata Comuna.

Consiliul Uniunii nu este responsabil in fata Parlamentului, dar si l-a asociat la puterea de decizie prin procedura 'avizului conform' si prin extinderea acestei proceduri la noi domenii.

Comisia Europeana isi pastreaza monopolul propunerilor pentru treburile comunitare, dar dreptul sau de initiativa este limitat in alte domenii; mandatul a fost prelungit de la patru ani la cinci ani pentru a coincide cu mandatul Parlamentului. Comisia va beneficia de o 'dubla investitura democratica', aceea a guvernelor responsabile inaintea parlamentelor lor nationale si aceea a Parlamentului European ales.

Parlamentului European i-au fost sporite competentele, deja largite prin dispozitiile Actului Unic. El va trebui sa fie consultat de guverne inainte de desemnarea presedintelui Comisiei; poate aproba sau refuza prin vot investitura Comisiei si printr-un vot de cenzura o poate sili sa demisioneze. In acest fel, Parlamentul si-a dezvoltat puterea de control asupra Comisiei. Prin dreptul de 'codecizie' puterea Parlamentului s-a extins si mai mult, dupa cum s-a extins si puterea sa de control bugetar; de asemenea, a capatat dreptul de a institui comisii de ancheta.

Curtea de Justitie a capatat noi competente in ceea ce priveste aplicarea de sanctiuni statelor membre, in situatia incalcarii de catre acestea a unor obligatii din tratat.

Curtii de Conturi i s-au conferit puteri de control bugetar sporite.

Comitetul Economic si Social a capatat dreptul de initiativa prin emiterea unui aviz, in situatia cand o apreciaza ca oportuna.

In Titlul III si IV se inscriu modificarile aduse Tratatelor CECO si CEEA pentru a le pune de acord cu modificarile din Tratatului CEE, aduse in Titlul II. Competentele acordate Comunitatii Europene de catre Uniune sunt mult mai largi decat cele fixate prin tratatul de la Roma, atat in domeniul economic cat si in acela al politicilor comune, mai cu seama in instituirea unei uniuni economice si monetare. S-au atribuit si accentuat competente, cum ar fi cele privind cetatenia europeana, cultura, sanatatea publica, protectia consumatorilor, mediul, politica sociala. Domeniile care fusesera schitate in Actul Unic European au fost extinse, in sensul consolidarii:

politicii de coeziune economica si sociala destinata sa reduca diferentele dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni;

politicii de cercetare si dezvoltare tehnologica care sa regrupeze toate actiunile comunitare de asemenea natura;

politicii mediului, completate cu actiuni preventive de protectie a acestuia;

politicii comerciale externe, prin imbunatatirea procedurilor de negociere.
Politica de protejare a mediului⁸⁵ a fost accentuata si prin o serie de dispozitii cuprinse

in Titlul XVI - 'Mediul' - art. 130R-130S-130T, devenind prin art. 2 din Prima Parte a tratatului de la Maastricht un principiu fundamental al Comunitatii: 'Comunitatea are ca misiune . sa promoveze o dezvoltare armonioasa si echilibrata a activitatilor economice pe ansamblul Comunitatii, o crestere durabila si neinflationista respectand mediul . '. Art. 3 lit. K intareste dispozitiile de mai sus precizand ca actiunea Comunitatii comporta si 'o politica in domeniul mediului'. Art. 130R mai adauga dispozitiilor inscrise in Actul Unic European un nou orizont care se refera la promovarea pe plan international a unor masuri destinate sa faca fata problemelor regionale sau planetare de mediu.

S-au mai deschis numeroase campuri de actiune:

cetatenia europeana s-a constituit in scopul consolidarii identitatii europene; ea nu suprima cetatenia nationala, dar ii confera acesteia drepturile despre care s-a mai vorbit;

educatia si pregatirea profesionala, care facusera deja obiectul unor programe specifice (de exemplu, programele Erasmus si Lingua) vor fi completate si incurajate pentru a li se da o dimensiune europeana;

cultura, pentru a se promova specificitatea culturii europene prin 'promovarea culturilor nationale', cu respectarea diversitatii nationale si regionale;

la fel, in domeniul sanatatii publice, in cel al protectiei consumatorilor, in

infrastructura transporturilor, telecomunicatiilor, energiei etc.

Importanta Tratatului se manifesta si sub alte aspecte: a transformat Comunitatea Economica Europeana (CEE) in Comunitatea Europeana (CE)⁸⁶; a supus noi domenii procesului de integrare comunitara. Ne referim, de pilda, la politica comuna de vize, la politica comuna privind industria, de cooperare in dezvoltare s.a. Dispozitiile Tratatului consolideaza competentele comunitare si in domeniul politicii sociale dezvoltand si procesul Uniunii Economice Monetare.

Tratatul de la Maastricht reprezinta, cu toate lacunele si insuficientele sale, un rezultat important in procesul de unificare europeana. El nu ar fi fost posibil fara o lunga si laborioasa activitate de negociere, de dezvoltare a politicilor comunitare care a permis demararea unificarii.

O prima lacuna a Tratatului consta in inadecvarea lui la procesul de largire a Uniunii. Un tratat pentru 12 si mai apoi pentru 15 state reflecta o idee care nu mai poate satisface o comunitate largita cu noile state ce intr-un viitor apropiat vor deveni membre.

S-a facut resimtita nevoia imediat a unei reforme institutionale globale a Uniunii Europene care sa determine cu rapiditate si eficacitate mecanismele de decizie, criteriile de numire a comisarilor, raporturile dintre Parlament si Consiliu. Cu prilejul conferintei interguvernamentale din 29 martie 1996 de la Torino, s-a cerut generalizarea deciziilor luate cu majoritate si in politica externa, eliminarea dreptului de veto, extinderea competentelor Parlamentului, crearea treptata a unei aparari comune prin integrarea Uniunii Europei Occidentale, o alianta militara a europenilor, lupta impotriva criminalitatii, europenizarea justitiei, reforma Comisiei, respectiv fiecare tara sa aiba un singur comisar, Parlamentul limitat la 700 de deputati alesi dupa criterii care sa reflecte mai bine realitatile demografice.

Uniunea Economica si Monetara (UEM). Nu putea fi realizata o mare piata interioara fara sa se asigure stabilitatea paritatilor monetare.

O limitare a fluctuatiilor diferitelor devize fusese asigurata printr-o rezolutie a Consiliului European, reunit la 5 decembrie 1978 la Bruxelles, care a creat Sistemul Monetar European (SME). La 13 martie 1979, SME a intrat in functiune. SME se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

gasirea unei rate de schimb stabile, dar care poate fi ajustata (determinarea unui 'curs pivot' pentru fiecare moneda in raport cu un punct de referinta constituit de ECU; marginile de fluctuatie sunt determinate de interventia bancilor centrale ale tarilor interesate);

cautarea unei repartitii juste a sarcinilor de interventie a bancilor. SME a creat asa-numitii indicatori de divergenta care sa dea posibilitatea cunoasterii monedei al carei curs a variat cu ¾ din marginea maxima autorizata in raport cu ansamblul monezilor, adica in raport cu fostul ECU, actualul euro;

dezvoltarea solidaritatii intre tarile membre. Aceasta inseamna punerea in comun in cadrul Fondului European de Cooperare Europeana (FECOM) a 20% din rezervele in aur si in dolari ale bancilor centrale. In contrapartida, bancile centrale primesc euro pe care pot sa-i utilizeze in reglementarile dintre ele. Rostul acestor operatiuni este sa descurajeze eventualele atacuri speculative.

Toate acestea au permis si un oarecare succes in lupta impotriva inflatiei. In acelasi timp cu instituirea SME, Consiliul European a preconizat si consolidarea convergentei politicilor economice, deci masuri care sa duca la adoptarea aceleiasi politici economice in toate tarile membre prin coordonarea lor, evitarea contradictiilor si a efectelor negative ale unora asupra altora determinate de diferente de structura, de conditii economice si sociale, de

optiune politica.

Procesul de creare a unei uniuni economice si monetare are doua origini. Mai intai, in 1970, planul Werner si apropierea politicilor monetare care i-au urmat in cadrul 'sarpelui monetar'⁸⁷, inlocuit cu SME. In al doilea rand, Actul Unic European, care prevedea definitivarea pietei interioare. Est clar ca piata unica permite conditiile de realizare ale unei uniuni monetare, in timp ce uniunea monetara este indispensabila bunei functionari a pietei unice. De aici si faptul ca Uniunea Economica si Monetara s-a impus ca o etapa majora a constructiei europene.

Obiectivul Uniunii este definit in art. 2 astfel: 'Comunitatea are ca sarcina, prin stabilirea unei piete comune si a unei uniuni economice si monetare sa promoveze o dezvoltare armonioasa si echilibrata a activitatilor economice in ansamblul Comunitatii, o crestere durabila si neinflationista, cu respectarea mediului, un grad inalt de convergenta a performantelor economice, un nivel de ocupare a fortei de munca si de protectie sociala ridicat, cresterea nivelului si calitatii vietii, a coeziunii economice si sociale si a solidaritatii intre statele membre.'

Actiunile intreprinse se inscriu in doua directii: politica economica si politica monetara. In ceea ce priveste politica economica, fiecare stat si-o conduce pe a sa, dar cu respectarea regulilor comune al caror obiectiv principal este indreptat spre reducerea deficitelor publice. In privinta politicii monetare, obiectivul principal este mentinerea stabilitatii preturilor.

Moneda unica europeana - euro. Trecerea la Uniunea Monetara s-a realizat in trei etape:

prima etapa a inceput la 1 iulie 1990, faza in care s-a realizat libera circulatie a capitalurilor precum si convergenta politicilor macroeconomice ale statelor membre;

o a doua etapa a inceput la 1 ianuarie 1994, ca faza esentiala, tranzitorie spre moneda unica, menita sa asigure trecerea la faza a treia;

cea de-a treia etapa, 1997-1999, a avut drept punct culminant adoptarea monedei unice. Pentru adoptarea monedei unice au trebuit sa fie indeplinite o serei de conditii: stabilitatea preturilor, limitarea deficitului public, mentinerea fluctuatiei in limitele Sistemului Monetar European, fixarea nivelului dobanzilor pe termen lung. S-a stabilit ca in situatia in care aceste conditii nu vor fi satisfacute, se vor acorda derogari unor state.

Moneda unica europeana a intrat in functiune in tranzactiile bancare la 1 ianuarie 1999, cand vechiul ECU a fost inlocuit cu euro, si o data cu aceasta a fost adoptat si un nou sistem monetar european. A urmat introducerea monedei europene in circuitul general la 1 ianuarie 2002. Bancnote si monezile au circulat o perioada in paralel cu valutele nationale

Zona euro a insemnat inceputul unei ere in procesul de integrare economica europeana prin aparitia conceptului de politica monetara, devenind astfel una dintre cele mai puternice zone economice ale lumii.

Din punct de vedere tehnic drumul spre moneda unica a fost pregatit cu multe eforturi. Inca din 1996 la Paris au fost reproduse monezi in euro - noua modele, de la 5 centime pana la 5 euro. Institutul Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, a studiat gama de bilete de banca. Masinile de calcul si programele calculatoarelor au fost modificate. Personalul bancar a trebuit sa capete o noua formatie, potrivita monedei unice. Masinile care distribuie biletele de banca au trebuit adaptate. Salariile, declaratiile de impunere, documentele de securitate sociala au trebuit de asemenea schimbate.

Uniunea Monetara este una din realizarile cele mai importante ale istoriei comunitare, iar introducerea unei monede unice este un eveniment fara precedent in istoria monetara a continentului. Credibilitatea si stabilitatea monedei unice a fost determinata de o politica fiscala riguroasa. Insa nici politica monetara unica, prin ea insasi, nu a putut garanta singura stabilitatea preturilor. Ea a fost insotita de o disciplina fiscala adecvata la nivelul intregului ansamblu al Uniunii Economice si Monetare.

De o importanta deosebita apare problema cooperarii intre bancile centrale nationale si cea a politicilor monetare ale statelor membre, cooperare asigurata la inceput de un Institut Monetar European (IME). Institutul avea rolul de a supraveghea functionarea Sistemului Monetar European si de a prelua functiile Fondului european de cooperare monetara (FECOM) si de a facilita utilizarea euro.

Institutul Monetar European, creat la 1 ianuarie 1994, a fost un organism provizoriu care a actionat in cea de-a doua faza a Uniunii Economice si Monetare. El a fost condus de un Consiliu format dintr-un presedinte si de guvernatorii bancilor centrale nationale. Sarcina acestuia a fost de a pregati aspectele tehnice ale trecerii la cea de-a treia etapa. O data cu intrarea in vigoare a acestei etape, aparatul institutional al Uniunii Economice si Monetare a devenit operational.

BCE si bancile centrale nationale au format un Sistem European de Banci Centrale (SEBC) al carui obiectiv prioritar este asigurarea stabilitatii preturilor.

In acest scop, SEBC a beneficiat de o completa autonomie, garantata in mod formal de Tratatul de la Maastricht, autonomie fata de autoritatile politice nationale si europene. Sistemul mosteneste si credibilitatea bancilor centrale nationale, de altfel cele mai prestigioase, pe care le inglobeaza.

In concluzie, Uniunea Europeana, potrivit dispozitiilor Tratatului de la Maastricht cuprinde statele membre in jurul a trei piloni de actiune comuna:

Primul pilon este cel reprezentat de comunitatile europene create in si care
toate sunt angajate pe calea Uniunii Economice si Monetare si dezvolta politici
comunitare in domeniile mediului, de sanatate, de educatie, de cercetare etc.;

Cel de-al doilea pilon, politica externa si de securitate comuna (PESC) isi are baza
juridica principala in termenii Titlului V, art. J(1-11) al Tratatului asupra Uniunii
Europene si in art. 228A al Tratatului Comunitatii Europene. PESC acopera toate
domeniile de politica externa si de securitate. Obiectivele acestuia sunt protectia si
dezvoltarea unor valori comune, cum sunt independenta, securitatea, pacea, democratia si
respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale. Obiectivele sunt realizate prin
cooperarea statelor membre, prin actiuni intreprinse in comun.

Cel de-al treilea pilon, cooperarea in domeniile justitiei si afacerilor interne (CJAI) isi are
temeiul juridic principal in dispozitiile Titlului VI, art. K(1-9), din Tratatul asupra Uniunii
si in art. 100 (C si D) din Tratatul Comunitatii Europene. Articolul K1 defineste patru
tipuri de cooperare: judiciara civila, penala, vamala, si a politiilor. In acelasi timp, se mai
enunta cinci noi domenii: politica de azil, cea de trecere a frontierelor exterioare si
exercitarea controlului la acestea, politica de emigrare si politica fata de cetatenii unor
terte state, lupta impotriva toxicomaniei si a fraudei internationale.

Este de semnalat ca Uniunii Europene i s-a asigurat un cadru institutional comun capabil sa-i asigure coerenta si continuitatea actiunilor duse in toate aceste trei domenii.